Ion Drăgușanul - Datina, obârşia neamului nostru

[admin]

„Regulile” lui Anu cuprindeau repere astronomice importante, precum evoluția Ursei Mari pe cer, cu delimitarea anotimpurilor, întâmpinate, desigur, cu câte o horă, deci cu câte un dans ritualic anume, prin care se invoca bunăvoința astrului ceresc dominant în anotimpul care urma, Soarelui fiindu-i închinată hora în cerc, încă supraviețuind la români, la greci și la evrei, iar Lunii, hora în șir sinusoidal, care sugerează și unduirea Șarpelui Ceresc, Lunii asociindu-i-se constelația Dragonului, prin două mari sărbători echinocțiale, cea a intrării Șarpelui (înghețului) în pământ, preluată de creștinism sub denumirea de „lanțul Sfântului Dumitru”, și sărbătoarea ieșirii Șarpelui (înghețului) din pământ, numită și „lanțul Sfântului Gheorghe”. Existau și două sărbători solstițiale, numite An-Dar, prima, în vară, când începea noul an, dedicată Soarelui și Pământului, și una în miezul iernii, sub Capricorn, dedicată Pământului și Soarelui, lumina însemnând, pe atunci, „logodna cosmică”, pentru că se presupunea că, „cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”81, inclusiv Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”82. Horele, un fel de revolte cosmice împotriva Timpului, respectau ordinea cosmică a răsăritului de Soare în constelațiile zodiacale (își închipuiau cei vechi că veșnicia aștrilor cerești derivă din ordinea opusă rotirii pe cer în zodiac, iar horele marchează terestru această opoziție), iar textele scandate sau cântate, cele scandate închinate Soarelui, iar cele cântate, Lunii, erau înălțate spre cer odată cu primenirea naturii, la răsăritul Pleiadelor, când se făceau și sacrificii simbolice (arderea urșilor de paie, ritual preluat denaturat de Alexii) și se cântau colinde, adică omagieri ale trecerii Soarelui prin solstiții și a Lunii prin lunistiții83, cum inspirat numeau cei vechi echinocțiile. Descinsă din paiane (pean-uri, cum s-a încetățenit termenul, pe filiație franceză), deci din imnele solare, puse pe seama uriașilor („peanul84 tracilor este numit de eleni imnul Titanilor, şi, pentru că acesta imită plânsul peanului, şi Titanii s-au numit Pelagani”85), „colinda română, ca cult de Soare, ca cult al Soarelui personificat ca Zeu, are o însemnătate arheologică”, etimologia cuvântului avându-și originea în „colinda sau cylindea grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”86. Horele ritualice erau, în cadrul misterelor Datinii, de natură divină, iar odată cu trecerea timpului ele sunt dedicate mai ales reînvierii naturii, pentru că, atunci „când Horele cu văluri purpurii / desfac uşor iatacul spre lumină, / înmiresmata primăvară aduce / vlăstare dulci ca de nectar”87, iar Soarele primea încredințări ale deplinei sale biruințe: „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinden ospăţ, lirele le-or desfăta./ Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”88 . Prin colindele și horele primăverii, ale triumfului vieții asupra morții, generațiile vechi „puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”89, iar forța „înțeleptelor datini” a fost atât de puternică, încât abia peste lungi milenii se produce nu abandonarea colindelor, în ciuda mutării lor, din primăvară, în iarnă, ci contrafacerea creștină prin vifleimuri, prin cântări dedicate Nașterii Domnului, întocmite în mănăstiri menite izvodirii de cântări creștine, care să anihileze total relicvele identitare ale spiritualității românești, iar cărturarii timpurii ai neamului, pentru că nu se deschiseseră, încă, ferestrele de dincolo de latinism, retează, la rândul lor, un parcurs impresionant al spiritualității omenești, încă puternic înrădăcinat la români, protestând, împotriva falsificării, cu o violență a demnității, pe care astăzi, în surprinzătoarea epocă târzie a bigotismului, nu o mai putem întâlni. „Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele”90 , scria, în 1875, Grigore Silaș, iar argumentele vremii, pe care Silaș doar le concluziona tranșant, erau multe și temeinice. Dincolo de ritualuri și de mistere, toate persuasive și cu specificități pe care le vom lua în discuție separat, „regulile” lui Anu conțineau și elemente de drept propriu-zis, care au supraviețuit, prin dreptul pelasg, numit, până după anul 1800 după Hristos, când încă mai era în vigoare, valaskim, adică dreptul valah. Frânturi



81 Hesiod, Teogonia, p. 9
82 Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194
83 Mangiuca, Simeon, Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881, pp. 41 și urm.
84 Imn cântat pe mai multe voci, pentru glorificarea lui Apollo; în greacă i se spunea paian
85 Strabon, Geografia, II, VII, 40, p. 220
86 Mangiuca, op. Cit. P. 41
87 Pindar, Atenienilor, p. 141
88 Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44
89 Hesiod, Teogonia, p. 5
90 Silasi, Gregoriu, Dr., Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 52

[admin]

de drept pelasg încă se mai pot identifica în scrierile vechi ale omenirii, prin comparare cu dreptul valah. De pildă, „răscumpărarea capului”, conform documentelor de cancelarie domnească din Molodova, se făcea astfel: În faţa scaunului domnesc de judecată al voievodului Moldovei se prezenta, în ziua de 20 decembrie 1431, „Giurgiu din Tămârtaşinţă” (Şoldăneşti) pentru a răscumpăra o crimă, săvârşită nu de el, ci pe teritoriul său obştesc. În urma sentinţei, „a rămas Giurgiu să-şi răscumpere gâtul de la noi. Şi pentru această gloabă, acest Giurgiu a dat înaintea noastră partea sa din sat din Tamârtăşinţi slugilor noastre Balotă şi Oancea, şi ei lau răscumpărat din această gloabă”91. Deci, pentru că Giurgiu nu avea bani, el ceda teritoriul său obştesc boierilor Balotă şi Oancea, care plătesc şi-l răscumpără „din această gloabă”, care, aşa cum vom afla din documente târzii, se numea „adetul morţii de om din veac” , iar ulterior „hultamo judeţului”. În 14 octombrie 1473, avem un alt caz de „răscumpărare a gâtului”, vinovăţia fiind lăsată moştenire urmaşei, Ilca, fiica stolnicului Petrea Ponici. Cum Ilca „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care l-a ucis Petrea Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat... şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea Stolnic, moartea lui Andriţă”, responsabilitatea crimei a fost anulată „prin tocmală bună şi înţelegere şi pace veşnică”92, „precum este adetul morţii de om din veac”93. Şi mai târziu, în 7 august 1696, dreptul valah funcţionează precum legile pelasgine din vremea războiului troian, neamul Tolovenilor din Pojorîta plătind pentru „ace moarte” ce a făcut-o unul dintre ei „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă hultamo judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”94. În „Iliada”, Homer prezintă, aidoma documentelor moldovenești, răscumpărarea vinovăției de omor:

„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă, Dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie Răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase Plata, o spune-n vileag celălalt că nimic nu primise; De-asta vor ei amândoi ca judeţul s-aleagă de crede, Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul, Crainicii însă-i opresc şi fac linişte. Judecătorii şed la judeţul lor sfânt pe treptele netede de piatră, Ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici Şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă. Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata Judeţului care, rostind judecata, mai drept o să fie”95.

Dreptul valah însemna, ca și cel pelasg de odinioară, un statut obştesc, care-l îndreptăţea pe cel din frăţie (gintă, obşte) să fie „slobod şi în bună voie şi fără nici o nevoie... şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după dreptul robilor şi al Tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească niciunui boier al său la care va trăi... să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci să plătească după legea românească, cum este legea românească, iar mai mult să nu dea nimănui nimic şi să nu plătească, ci să fie în legea noastră după legea românească (valaskim)”96. Legea stabilea „să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu lucreze, nici la cetate, nici să nu dea deseatină de la albine, nici din vii şi nici alta nimic să nu dea, niciodată, în veci”97. Un alt principiu al legilor pelasgine, regăsit şi în dreptul valah, dar şi în datina românească, până spre anul 1800 al erei noastre, îl reprezenta interdicţia de a sacrifica anumite animale domestice şi de a le consuma carnea. În antichitate, după cum consemnează Strabon, citându-l pe Posidonius, „misii (nume generic pentru toţi tracii) se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit, pentru care pricină au fost numiţi theosebi şi capnobaţi”98.


91 Documente privind Istoria Moldovei, I, p. 95
92 Documente, I, pp. 398, 399
93 Bălan, Teodor, Documente bucovinene, III, 5
94 Stefanelli, Teodor, Documente câmpulungene, pp. 15, 16
95 Homer, Iliada, XVIII, versurile 486-497
96 Documente, XIV-XV, 1, 369, 370
97 Documente, XIV-XV, 1, 260, 261
98 Strabon, Geografia, VII, B, p. 3

[admin]

Toate aceste dovezi ale apariţiei unei civilizaţii magnifice pe teritoriul nostru obştesc nu ne îndreptăţesc la nimic. În fond, ele puteau reprezenta creaţii ale frăţiilor (ginţilor) care au migrat spre cele patru puncte cardinale, întemeind neamuri distincte, individualizându-se prin limbă şi prin datină nouă, prin ritul consacrat de un alt sistem de credinţe, unul mai evoluat filosoficeşte decât altul şi, deci, cu o capacitate de manipulare apreciabil lărgită în spaţiu şi timp. Singura şansă de a ne revendica străbuni printre carpizii pelasgi (termenul e târziu, dar recomandabil pentru ceea ce am de spus) epocilor precucuteniană şi cucuteniană o reprezintă Datina. Deci, dacă vom izbuti să identificăm înfăţişările iniţiale ale Datinii, cele care durează până la „turnul Babei” (pe axul Dunării, inclusiv în Elada), până dincoace de războiul troian, până la hegemonia doriană, şi dacă vom constata că înfăţişările acelea ale Datinii încă supravieţuiesc în spaţiul românesc (numai în spaţiul românesc), în ciuda înglobării obiceiurilor străvechi în tradiţiile creştine sau a contaminărilor folclorice ulterioare, ne vom dovedi, prin continuitatea Datinii, urmaşi şi moştenitori de necontestat ai acelor superbe civilizaţii ancestrale. Ca să nu mai luăm în discuţie şi folclorul, această îndepărtare de Datină, de sacrul impus în favoare sacrului trăit şi, în cele din urmă, în favoarea unui răsfăţ sărbătoresc, valoros din punct de vedere estetic, dar din ce în ce mai sterp ca mesaj şi, de ce nu?, ca nemurire prin continuitate. Relaţia Cerc-Spirală (continuitate în sacru), ca asumare istorică, poate fi neproductivă (inerţia mioritică), dar, dacă tot există şi funcţionează, poate că avem obligaţia de a redescoperi cucutenienismul nu doar ca loc al casei natale, ci şi ca o identitate a sângelui şi a spiritului. S-a întâmplat ca din munţii noştri să coboare spre lume şi spre viitorime „în ritmuri sacre Poezia, Legile, Artele”, Datina fiind împământenită aici şi durând în munţii99 ei, munţi100 care, în vremuirea vremurilor, se întâmplă să fie şi ai noştri. Uimirea lui Eduard Schure (Mari iniţiaţi), la care am mai făcut referire, ne priveşte doar în măsura în care am deprins obiceiul şi am menţinut tradiţia, în ciuda faptului că, asemeni tuturor neamurilor lumii, şi noi suntem un popor de sinteză.

6). Muntele Datinii, AR-RA-AR-AUM

Deși de multă vreme încetățenită, teoria contaminării reciproce a culturilor înseamnă o eroare, care ignoră mărturiile vechi și cercetările temeinice ale unor pasionați de patrimoniul comun al omenirii, precum Albert Churchward, care constata, „privind la diferite populaţii, din diferite părţi ale lumii, toate având aceleaşi ceremonii totemice, aceleaşi semne şi simboluri, aceleaşi exprimări în artă (că) se poate concluziona o origine comună”101. Cu o condiție, și anume aceea de a nu încerca să descifrăm în tentațiile metafizice ale primelor generații de oameni vorbitori o religie clasică, definită de Augustin, în chiar titlul unui capitol, drept o reducere „la a adora oameni morți”102, pentru că, și în condițiile în care am localiza începuturile, pe baza informațiilor primite de Herodot de la egipteni, în epoca pelasgilor, ignorând existența celor două civilizații primordiale, polară și boreală, tot am constata absența onorării unor „oameni morți” sau a unor personificări simbolice, în totemismul inițial, din care aveau să se închege misterele, reperele fiind reprezentate onorarea elementelor cerești cunoscute și considerate drept povățuitoare (chaldeienii susțineau că „poruncile lui Dumnezeu sunt scrise pe cer”, în tentativa lor de a întări „legământul”, adică „Mithra”103, cu Soarele) și binefăcătoare. În metafizica naturală a protopărinților neamurilor, numită impropriu „religie” naturală, încă nu exista un „Tată al tuturora”104 în ceruri, iar ceremoniile totemice, incluzând jertfe simbolice (incendierea ursului de paie, în cinstea Ursei Mari, dansurile și cântecele „lebedelor”, în templul de lângă Tecuci, întru onorarea Lunii și, implicit, a naturii etc.), nu pot fi confundate cu misterele, deși se știe că „de la ceremonii totemice s-a ajuns la Mistere”105, pentru că înțelepciunea, deși, dintotdeauna, „înțelepciunea este Dumnezeu însuși”106, încă nu fusese plantat în cer nici un zeu („numele zeilor reprezintă atribute ale lui Unu”107) și, cu atât mai puțin, un „stăpân al zeilor”. Cei vechi recunoșteau un Sine Universal, care își revărsa înțelepciunea în Sinele Particular dornic de cunoașterea de sine, prin care se descifra condiția celui care te-a creat, dar nu-ți pretinde nimic și cu


99 O, munte, locuinţă a zeilor – în The Epic of Gilgamesh, II, p. 9
100 Popoarele au adus instrumentele muzicale din munţii pelasgilor – în Strabon, Geografia, II, X, 3. 16, p. 437
101 Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 45
102 Augustin, La cité de Dieu, I, Paris, 1855, cartea VII, cap. XXIV, p. 127
103 Stephens, V. L, The Rise and Fall of the Mithraic Mysteries, Rosicrucian Digest, No. 2, 2010, p. 1
104 Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16
105 Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 56
106 Augustin, La cité de Dieu, I, Paris, 1855, cartea VIII, cap. I, p. 68
107 Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 230

[admin]

care poți intra în armonie aidoma luminii și umbrei, dar armonia se producea „în grota inimii”, acolo unde, și după Augustin, primul mistificator de valori perene, „omul poate fi și muritor, și fericit”108. Fără îndoială, „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”109. Numai că, „suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte”, pentru a aduce jertfe „soarelui, lunii, pământului, focului, apei și vânturilor” 110, oamenii, care încă nu se numeau așa, pentru că încă nu îndrăzniseră să-și însușească „chipul și semănarea” lui OM (așa se pronunțau literele AUM, care desemnau Sinele sau Spiritul Universal), celebrau elementele creației drept repere astrale, iar legiuitorii pământeni încă nu se substituiau acelor misterioase identități. Urcatul pe înălțimile munților, încă păstrată, la români, prin Nedei (păcat că Bucovina, leagănul Nedeilor, nu mai valorifică un astfel de potențial cultural), se făcea pentru că vârfurile munților erau atât de aproape de cer, încât numai de acolo se putea primi „cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”111. Acolo, pe platoul cel mai înalt, se aprindeau patru focuri, în cele patru repere solstițiale și echinocțiale, iar la intersecția axelor solstițială și echinocțială, se aprindea, apoi, un foc din buturugi uriașe, care simboliza menhirul, adică „piatra căzută din cer”, în jurul căruia se desfășurau horele cu măști și cu bătăi din ciomege, executate de „tineri necăsătoriţi şi băieţi din jurul cultului Mama Zeilor, aduşi pentru dansul în arme”112, conform mărturiei lui Strabon, dar și în cinstea Soarelui113, prin alte hore ritualice, păstrate timp de veacuri de către români, sub denumirea de hore călușerești. Muntele, primul și, după tânjirea sufletului meu, singurul templu adevărat al omenirii – toate templele religiilor simbolizează, de altfel, muntele („În culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”114; „Templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”115), se numea, datorită dedicării lui Soarelui („templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat”116 și unde Soarele și-a putut așeza „scaunele şi masa lui”117 ), AR-RA-AR-AUM („Slujind Soarelui, slujești lui OM”, deci Spiritului Universal), numele acesta fiind abandonat, în multe locuri, odată cu apariția religiilor propriu-zise, prin mutarea strămoșilor, deci a unor „oameni morți” în cer, îndreptățindu-l pe Augustin, într-o vreme în care cultul moaștelor, ddeși legiferat de Constantin, încă nu luase amploare în creștinism, să susțină că „zeitățile neamurilor sunt doar niște demoni necurați, care au drept scop să înfățișeze drept zeități numele unor oameni morți sau al altor creaturi, în scopul de a obține onoruri divine, care să flateze mândria lor”118. Numele iniţial al muntelui, definit ca templu solar, s-a mai păstrat doar în denumirile munților Rarău (cu valea Ararau, de sub stânca prăbușită) și Ararat, muntele bucovinean beneficiind, la cumpăna mileniilor vremii noastre, de o puzderie de invocații din partea tinerilor blaki, depozitate în memoria veacurilor de manuscrisele cunoscute sub numele de „Rochonczy Codex”119. „Muntele Cerului şi al Pământului”120, cu pajiştile strălucitoare din vârf ocupate de Venus şi de Marte, Marte fiind menţionat în imnuri drept „stăpânul marelui munte”, „al muntelui de unde răsare Soarele”121, „în fiecare zi, veghează asupra răsăritului şi apusului de soare; cu vârfurile lui ajunge până la malurile cerului, iar cu mijlocul, până la lumea adâncurilor”122. În „Muntele Lumii”, Mircea Eliade identifică și arborele lumii, observând că „simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două


108 Augustin, La cité de Dieu, I, Paris, 1855, cartea IX, cap. XIV, p. 159
109 Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442
110 Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78
111 Orfeu, Legii, în Antologia poeziei greceşti, p. 218
112 Strabon, Geografia, I, X, 21, p. 441
113 Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160
114 Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177
115 Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38
116 Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 159
117 Ibidem, p. 161
118 Augustin, La cité de Dieu, I, Paris, 1855, cartea VII, cap. XXXIII, p. 61
119 Enăchiuc, Viorica, Rochonzy Codex, Alcor-Edimpex, Bucureşti, 2002
120 Finkel, I.; Geller, M., Sumerian Gods and Their Representation, Groningen, 1997, p. 13
121 Sjöberg, A.; Bergmann, E, The Collection of the Sumerian Temple Hymns, Locust Valley, 1969, p. 88
122 Heidel, A., The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, Chicago, 1970, p. 65

[admin]

simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”123, dar vom vedea că și între Arborele Lumii („Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ”124), Primăvară și Lună există nu doar complementarități, ci și segmente identitare comune, multipla semnificație a unei identități fiind condiția revelației, pentru că „Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”125.

„Colo-n sus şi tot mai sus,
Oi, Lorendai, Leroi Doamne!
Unde sfinţii s-au tot dus
E o dalbă Mănăstire…
Cu pereţii de tămâie,
Uşile de lămâie”126.

„După dealul acela mare
Răsărit-a mândrul Soare;
Da’ nu-i soare răsărit
Că-i o dalbă Mănăstire,
Mănăstirea Domnilor.
Nouă preoţi preuţesc
Nouă diaconi citesc
În locaş dumnezeiesc;
Iar când popa cel mai mare
Zări ieşind Sfântul Soare,
Se bucură foarte tare
Şi la el că se uita
Şi din gură-aşa-mi grăia…”127.

Din nefericire, nu a mai grăit nimic, pentru că, în ciuda faptului că „Legea strămoșească este stăpâna tuturor”128, colbul uitării și al ignoranței munte s-a depus peste sacralitatea ei.

7). „Timpul este Creatorul”

În planul credințelor, omenirea a avut două etape distincte, ambele ignorate de cultura română, cea pretotemică („Cei mai vechi din acest grup nu au ceremonii totemice; cred într-un Mare Spirit; deşi au dansuri, nu au ceremonii totemice; vorbesc monosilabic; nu au nici o magie, nici ritualuri iniţiatice”129) și cea totemică, doar ultima descoperind cerul și asumându-și, mai mult sau mai puțin fantezist, „rădăcinile în cer”. Cu Luna, drept astru dominant, sau cu Soarele, în funcție de credința în aștrii cerești făcându-se și înmormântările: „Funcţie de înmormântarea cu faţa de sud sau spre nord identifică mituri lunare sau solare”130. Bineînțeles, credințe nu înseamnă un sinonim pentru religii, pentru că integrarea în absolut nu înseamnă manipularea celor vii pe seama celor morți. Iar în aceste credințe, din care inițial lipsește actul creației, mai presus de aștri există un Sine Universal, care, ulterior, ca și în Psalmul 18 al lui David, spiritul acela astral își va face sălașul în Soare, pentru a se oferi tuturor, dar fără a pretinde nimic. Și mai târziu, și doar pentru „a se ști despre cine este vorba”, i s-a dat celui „veșnic, neprecizat și fără nume” un nume (Lao Tse i-a zis „Tao”, iar indienii, „AUM”, citindu-se „OM”), dar cu precizarea că spiritul universal nu are nume, pentru că, dacă ar avea, s-ar vremelnici, forța cuvântului fiind de a dura în efemeritate, nu în eternitate. La indieni, însă, exista și un vocativ, pe care aveau voie să-l folosească doar marii preoți, în ritualuri speciale, „OI”: „Oi, Ler, Oi, Ler”, cum încă se spune,


123 Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380
124 Katha-Upanishad, II, p. 37
125 Kena-Upanishad, II, p. 21
126 Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Ediţia II, Bucureşti, 1996, p. 23
127 Ibidem, p, 24
128 Pindar, Lgea naturii, apud Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 242
129 Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 14
130 Ibidem, p. 15

[admin]

cu variante degenerate, în colindele românilor, colinde în care „Legea e Lege, Doamne!”, păstrându-se, din datul inițial, doar formula sacramentală. În astfel de credințe, în care nici măcar aștrii cerești nu erau determinanți pentru viața omenească, „Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”131, iar trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin „Spiritul nemuritor”, deci prin „Sinele universal”132, trecutul, prezentul și viitorul fiind, de fapt, cele trei ursiri, în condițiile în care făptura pământeană (încă nu comisesem „atentatul cosmic”, cum formulează Lucian Blaga, la numele lui AUM) primește, simultan, și nașterea, și moartea: „Există trei fecioare ursitoare (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”133 . Iar „Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”134, căci, așa cum susținea, mai ales prin retorisme, Augustin, „omul poate fi și muritor, și fericit”135. Fericirea era condiționată de necunoașterea Timpului („neputincioasa bătrâneţe / No cunoşteau”136 , iar „murind, părea că-i fură somnul adânc”137 ), descoperit abia de generațiile „mai puțin fericite” ale epocii în care soarele răsărea din Rac, când Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”138, domină generațiile care vor urma, „devorându-și fiii”, pentru că „Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”139. Imaginarea actului creației a însemnat un demers poetic, „descifrat”, prind dialoguri maestru-discipol, în toate religiile, de către inventatorii de zeități, în funcție de atributele lui Unu. Până în vremea grecilor, poeții, așa cum recunoșteau și chaldeii, au avut un cuvânt greu de spus, prin revelațiile lor. „În această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi învăluită, peste tot, de întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primordială a creaţiei, un ou puternic, inepuizabil, sămânţa tuturor fiinţelor create”140 , concluzionează maestrul, după ce poetul scrisese că:

„Jumătatea inferioară a oului s-a transformat
Şi a devenit pământul de jos,
Şi jumătate superioară s-a schimbat
Şi a devenit cerul de sus;
Din gălbenuşul oului a fost făcut Soarele,
Lumina zilei să strălucească peste noi;
Din albuş, luna a fost închegată,
Lumina nopţii să strălucească deasupra noastră;
Toate fărâmele cojii, frumos colorate,
În stelele cerului s-au prefăcut
Şi firimiturile întunecate s-au schimbat
În nori şi în întuneric al cerului”141.

În alte sugestii străvechi, cele trei părți ale oului încondeiat, care, cu siguranță, reprezintă una dintre primele cărți religioase ale omenirii, ar defini, prin partea de sus, „Fruntea de Foc a Dumnezeului Luminii”, prin cea de mijloc (hora romburilor și a crucilor echinocțiale), „Stăpânul Coroanei Roşii, care este capul Celui Unic şi care dă viaţă omenirii prin căldura respiraţiei sale”, iar prin partea de jos, „Marele Unu al Apelor, care păzeşte orizontul de nord”142, deci Cerul Zilei cu soarele în centru, Viața, datorată Soarelui, și Roata Cerului, vegheată de Lună, știut fiind faptul că, în concepția celor vechi, existau „Cerul lui Anu, Cerul mijlociu, Cerul, Suprafaţa Pământului, Lumea Apelor Subterane Apsu şi Lumea Adâncă a Morţii”143.


131 Katha-Upanishad, I, p. 31
132 Katha-Upanishad, 2, p. 35
133 The Prose Edda, p. 12
134 Kena-Upanishad, 2, p. 21
135 Augustin, La cité de Dieu, I, Paris, 1855, cartea IX, cap. XIV, p. 159
136 Hesiod, Munci şi zile, p. 43
137 Hesiod, Munci şi zile, p. 43
138 Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194
139 Prashna-Upanidhad, 2, p 40
140 Adi Parva, I, p. 3
141 Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 70
142 Ibidem, p. 70
143 Horowitz, Wayne, Mesopotamian Cosmic Geography, Eisenbrauns, 1998, p. XII

[admin]

Cele șapte ceruri (trei de deasupra, solare, și trei de dedesubt, lunare, plus dublul orizont al lumii date, adică existența umană, care imită, prin Horus – rotirea zodiacală a pământenilor) sunt prezente, ca deslușiri, în toate culturile inițiale și inițiatice ale omenirii: „În mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc (cele două capete ale oului încondeiat – n. n.), reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund”144, iar la druizi, cele trei nivele existențiale, reprezentate prin tot atâtea pietre, „cele trei pietre semnifică o nouă naştere”, în vreme de, pentru egipteni, „prima trinitate Stelară şi a desemnat atributele acestui Dumnezeu triunic: Înţelepciunea, Puterea şi Bunătatea” 145. Toate aceste definiții, aparent diferite, reprezintă adaptări târzii la religii zonale, desprinse din „regulile” inițiale, care aveau să supraviețuiască doar prin datini, deci într-un subconștient al popoarelor, care nu abandonau lesne „legea din bătrâni”. La români, inclusiv prin oul încondeiat, care reprezintă, la nivelul picturii exterioare, un prototip și pentru biserici, Datina s-a păstrat mai bine și încă se mai păstrează, datorită muntelui. Ca și creația, care, în toate credințele, inclusiv în pragmatica și mult prea pământeasca religie a grecilor, păstrează aceleași caracteristici ale captivității vieții într-o sferă ciudată, în care sferele și concavitățile reprezentau și enigme, dar si răspunsuri limpezi și definitive. „Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”146 reprezintă o concepție de bun simț, prezentă în toate credințele inițiale, în care poemul, înainte de a fi transformat în dogme religioase de către „inițiați”, primordiala civilizație polară stabilind că „Soarele, din sud, a încălzit pietrele şi pământul / Şi verde a fost pe pământ iarba în creştere. / Soarele şi sora lui, Luna, în sud / Mâna dreaptă le-a aruncat peste buza cerului; / Nu e nevoie să ştim unde ar trebui să fie casa ei, / Luna nu ştia ce poate face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul”147, iar civilizația boreală, dar nu cea europeană, ci segmentul îndepărtat al Chinei antice, concluzionând aidoma, deși într-o ciudată prevestire a zeilor: „în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / Şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat; / Nimic nu exista, doar primordialul Apsu („Cel care există de la început”, adică Soarele), născătorul lor, / Mummu („Cel care este născut”, Mercur), iar Tiamat („Fata în viaţă”, Luna)… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a purtat un nume, destinul lor a fost determinat”148. La greci, care, prin cele trei migrații polare spre sud (ionienii, dorienii și, apoi, aheii), încă se mai păstrau principiile credinței polare, „Mama Glie”, numită și „Mama Natură”, zămislește totul, printr-o superbă nuntire cu Soarele, „ochiul deschis mereu asupra vieţii”149: „Umbrita glie, maica zeilor din cer”150; „Natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”151; Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”152; „Divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori”153; „Cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”154, „haos a fost la-nceput. Pământul cu largile-i coapse,/ Casă temeinică dată nemuritorilor care/ Au pus stăpânire pe culmea Olimpului plin de troiene”155; etc. Abia după aceea „au căutat zeii locuri unde să aşeze / Cele sfinte, şi sfatul a avut loc; / Nume au dat, apoi, amiezii şi amurgului, / Şi dimineţii – şi Lunii i-au zis Lună –, / Şi nopţii, şi serii, pentru a se număra anii”156 , această cosmologie inițială figurând, în construcții poetice și mai interesante, în toate colindele românilor, chiar și în cele falsificate de ortodoxie și transformate în vifleimuri, adică în cântări religioase care glorifică nașterea lui Iisus, în tentativele multiseculare ale bisericilor creștine de a spulbera „acele cântece diavolești”, care se cântau, în 1552, la „marele praznic al diavolului Regelo het (săptămâna colindării)”, iar peste un secol, când furia bisericească este și mai întețită, și descrierea datinii este mai amănunțită, precizânduse că încă „practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite, mai ales că, înainte de Crăciun, nu au altă grijă mai mare decât aceea de a se întruni şi a învăţa cântecele drăceşti“157, adică colindele.


144 Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, pp. 56, 57
145 Ibidem, p. 40
146 Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81
147 Voluspo, 4 şi 5, p. 4
148 Legge, op. cit., p. 81
149 Orfeu, Soarelui, în Antologia poeziei greceşti, p. 190
150 Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30
151 Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191
152 Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194
153 Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201
154 Hesiod, Teogonia, p. 9
155 Hesiod, Teogonia, p. 28
156 Voluspo, 6, p. 5
157 Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, București, Minerva, 1981, I, p. 267

[admin]

În cel mai vechi text de pe pământ, „Locust Charm”, care reprezintă, de fapt, și cea mai veche carte a creației, există o tăbliță, despre „Crearea Soarelui şi a Lunii”, în care legiuitorul Anu și primii șamani care iau valorificat mitul se transformă, din primi observatori și știutori ai mișcării aștrilor, în creatori divini: „Când zeii Anu, Enlil şi Enki, / Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, / Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului, / Luna Noua l-a determinat pe Anu să apară, / În mijlocul cerului pe care îl traversează”158. Mitul Soarelui și al Lunii, păstrat în colindele românilor drept imposibila logodnă cosmică, este mult mai profund de cât se crede, Luna fiind, în acest mit, fiica Pământului, adică Natura, pe care, de altfel o și tutelează. În cultura scrisă sanscrită, mitul e mai superficial decât în cultura orală românească și slavă: „Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei”159. În cultura românilor, în care există cele două sărbători echinocțiale, ale intrării și ale ieșirii Șarpelui în și din pământ, transformate de ortodoxie în „lanțurile” sfinților Dimitrie și Gheorghe, Luna, numită de daci Eftepir, de celți, Alba, iar de romani, Lucia, era fata Pământului, prefăcută de o vrăjitoare într-un mesteacăn, până ce s-au înduioşat zânele şi-au trecut-o în rândul lor drept Crăiasă a Zăpezilor, care are lăcaş în văzduh, deasupra norilor, într-un palat de cleştar şi pietre scumpe. În cultura slavilor, se precizează să Luna este primăvara, numită, după luna mai, când începeau sărbătorile anului nou, la începuturi, Maia; închisă într-o peșteră, de către un unchi care o dușmănea, Maia a fost eliberată de Soare și dusă în cer, acolo unde nici o răutate nu o mai poate atinge. Prin mutarea primăverii în cer, echinocțiile, cu cele două sărbători ale șarpelui cosmic, reprezentat de constelația Dragonului, mitul străvechi al creației devenea atât de complex, încât avea nevoie și de ritualuri distincte, dar și de personificări alte atributelor acestei interesante fenomenologii. Pe pământ, au apărut jocurile cu măști, care însoțeau colindele lunare (cântate) și solare (scandate), numite, după numele primăverii, Maia, malănci. În plan metafizic, primăvara se transforma într-o concretețe a Arborelui Cosmic, închipuit cu rădăcinile în ceruri și cu crengile pe pământ. Miturile nu au răspuns niciodată la întrebările privind creația și, implicit, rosturile existențiale, dar au imaginat povești minunate, care au încântat sau apăsat sufletele generațiilor care au urmat. Povești în care poezia deschide, pentru fiecare dintre noi, tentația, dacă nu chiar porțile inefabilului.

8). „Puzderia de legi o cântă înţeleptele datini”

Înainte de religii, au existat ritualurile, iar „anumite ceremonii totemice, care au fost practicate de multe triburi din diferite părţi ale lumii sunt identice în simbolismul lor, pentru că toate acestea trebuie să fi avut o origine comună”160. Tocmai de aceea, identificarea datului inițial în obiceiurile românești de astăzi nu se poate face, în absența memoriei obștești, decât prin analogii cu fragmente de mărturisiri din istoricul popoarelor înzestrate cu memorie, subliniind, totuși, că, datorită conservatorismului încrâncenat al străbunilor noștri, rădăcinile datinii s-au păstrat cel mai bine pe pământul din care au și apărut, în arealul tulburător al munților Carpați. Rădăcina cântecului trebuie căutată în stabilirea „regulilor” inițiale, care erau mai mult decât legislație, pentru că deschideau și calea integrării ființei pământești în absolut. „Puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”161, mărturisea Hesiod, cu trimitere spre poeții cu vocație șamanică ai începutului spiritualității lumești. Nu am folosit termenul „omenești”, ca să evit confuzia cu un alt teritoriu de sacralitate, unul mult mai elaborat și destinat, în primul rând, inițiaților. Despre moș-strămoșii care au întemeiat Datina, există mărturii timpurii, în marea lor majoritate legendate, datorită curgerii timpului. Timpul când „neamul unor oameni de aur, cu duh şi cuminte / Care-au fost într-o vreme”, „netulburaţi de vreo grijă, trăiau asemeni cu zeii, / Nu cunoşteau suferinţa ori truda şi nici bătrâneţea / Nu-i dobora, ci de-a pururi cu zdravene mâini şi picioare / Se veseleau în petreceri, feriţi de orice


158 Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 70
159 The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235
160 Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 242
161 Hesiod, Teogonia, p. 5

[admin]

amaruri. / Moartea uşoară ca somnu-i primea şi averile toate. / Ei stăpâneau, căci pământul cel rodnic din propria-i voie / Fructe dădea din belşug, paşnici trăiau şi în tihnă, / Roadele îşi împărţeau cu cei deopotrivă de vrednici” 162. Soluția aceasta străveche, de intrare în armonie cu divinitatea prin „veseliri în petreceri”, deci prin arte, ar trebui să ne dea de gândit, într-o epocă a golirii totale de metafizic, inclusiv prin „vana literatură” a decadențelor stilistice, pe care o sesiza René Guénon, drept dimensiune generală a artelor târzii, bântuite de civilizație și înstrăinate total de metafizic, de inefabilul care trezește și în trăitorul de frumos capacități imaginative. Pentru că „oamenii ating perfecţiunea în imitarea divinităţii când fac bine altora, dar s-ar putea spune, şi mai corect, că ei ating acest stagiu când sunt fericiţi”163, dar ating fericirea și atunci când „muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”164. Soluția înseamnă prima revelație importantă a făpturilor care au început să comunice și, mai ales, să transmită. Hecateu Abderida, istoric din vremea lui Alexandru Macedon, Diodor Sicul şi Claudiu Aelian au lăsat prețioase mărturii, preluate, înainte de a se pierde definitiv, de către Strabon (cine știe câte alte mărturisiri, anterioare celor trei, nu moștenim datorită lui Strabon!). Diodor Sicul scria: „Acum, după ce am descris hărţile de miază-noapte ale Asiei, credem că este de interes să menţionăm aici şi cele ce se povestesc despre hyperborei. Anume, între scriitorii antici, Hecateu şi alţii relatează că în faţă de ţinutul celţilor, în părţile Oceanului (Dunării de jos şi a Mării Negre) se afla o insulă, care nu e mai mică decât Sicilia, situată în regiunea nordică şi e locuită de hiperborei, numiţi astfel fiindcă sunt mai depărtaţi de vântul Borea („Vântul de miazănoapte”, „Crivăţul”, numit, târziu, în Bucovina, datorită locului de unde bate, şi „Rusul“). Aici pământul este foarte bun şi roditor, clima excelentă, temperată, şi din această cauză fructele se produc, aici, de două ori pe an. Se povesteşte că Latona, mama lui Apollo, a fost născută aici şi din această cauză Apollo este venerat aici mai mult decât alţi zei; şi fiindcă hiperboreii din această insulă celebrează pe acest zeu în fiecare zi, cântând încontinuu laudele sale şi făcându-i cele mai mari onoruri, astfel se zice că oamenii aceia sunt ca un fel de preoţi ai lui Apollo. Se mai află în părţile acestei insule o pădure, sfânta magnifică a lui Apollo, de o întindere considerabilă (Teleorman, „pădurea nebună”?), şi un templu renumit, a cărui figură exterioară este în formă sferică şi care templu este decorat cu foarte multe daruri. Acest zeu, Apollo, mai are şi un oraş sfânt al său (Piroboridava), iar cei ce locuiesc în acest oraş sunt în mare parte cobzari şi aceştia, în timpul serviciului divin, bat cobzele în cor şi cântă imne în onoarea zeului, lăudând faptele sale. Hiperboreii au un mod al lor propriu de vorbit şi sunt cu o prietenie foarte familiară faţă de greci, cu deosebire faţă de atenieni şi de locuitorii din Delos: această bunăvoinţă a lor fiind stabilită şi confirmată încă din timpurile cele mai vechi. Se spune chiar că unii greci au trecut la hiperborei şi au lăsat la ei daruri foarte preţioase, scrise cu litere greceşti; tot astfel, şi Abaris a plecat de aici în Grecia şi a reînnoit prietenia şi înrudirea cea veche cu delenii. Se mai spune, de asemenea, că din această insulă (Insula Şerpilor sau Albă sau Leuce) se poate vedea Selina (Sulina) întreagă, fiind foarte puţin depărtată de pământ şi se văd în ea oarecari înălţimi de pământ. Mai departe se relatează că zeul Apollo vine în acea insulă, tot la 19 ani, în care timp constelaţiile de pe cer îşi împlinesc circuitul lor periodic. În tot timpul acestei apariţiuni a zeului în insula lor, ei cântă noaptea din cobze şi fac, întruna, la jocuri sau hore, începând de la echinocţiul de primăvară şi până la răsărirea Pleiadelor (Găinuşei), în prima jumătate a lui mai, bucurându-se oamenii de acele zile frumoase. Domnia asupra oraşului şi administraţiunea supremă a templului o au aşa-numiţii boreazi, cari sunt descendenţii lui Boreas, şi ei succed la domnie după neam”. Celălalt fragment, păstrat de Claudiu Aelian, precizează că „nu numai poeţii, dar şi alţi scriitori celebrează pe poporul hiperboreilor şi onorurile ce le fac dânşii lui Apollo. Între alţii, Hecateu Abderida, însă nu cel din Milet, relatează că preoţii lui Apollo sunt fiii lui Boreas şi ai Chionei, trei fraţi la număr, oameni înalţi de câte 6 coţi. Când aceştia, la timpul îndătinat, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo stoluri nenumărate de lebede din munţii pe care dânşii îi numesc Ripae (Carpaţi) şi aceste lebede (fecioare, care imitau constelația Lebăda, dominant, în mai, asupra acestor locuri – n. n.), după ce înconjură mai întâi templul cu zborul lor (corect, dansul lor – n. n.), ca şi când ar voi să-i lustreze (purifice – n. n.), se lasă apoi în curtea templului, al cărui spaţiu e foarte larg şi de cea mai mare frumuseţă. În timpul serviciului divin, pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollo cu un fel de melodii ale lor proprii (peanuri sau imne ale Titanilor, numite, astăzi, colinde – n. n.) şi pe când cobzarii acompaniază cu cobzele lor în cor melodia cea foarte armonioasă a cântăreţilor, tot atunci lebedele se asociază şi ele la cântările lor, guguind împreună; şi este de notat că aceste lebede nu fac nici o greşeală ca să cânte cu sunete disonante ori neplăcute, ci întocmai ca şi cum ele ar urma tonul şi începutul dat de dascăl corului, astfel


162 Hesiod, Munci și zile, p. 62
163 Strabon, Geografia, II, X, 9, p. 433
164 Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

[admin]

cântă şi ele împreună cu cântăreţii cei mai deprinşi în melodii sfinte. Terminându-se apoi imnul, acest cor al păsărilor se retrage, ca şi cum ele şi-ar fi îndeplinit datoria lor obişnuită pentru sărbătorirea zeului, ar fi ascultat şi ele toată ziua onorurile ce s-au făcut zeilor, au cântat împreună şi au desfătat şi pe alţii”165.
Probabil că la această epocă hiperboreică se referea Strabon, atunci când scria că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”166 , teritoriul „tracic” al contemporaneității lui incluzând și teritoriile „dacice”, deci întreaga Hiperboreea de odinioară (Pelasgia de mai târziu, numită, ulterior, „ţinutul celţilor, în părţile Oceanului” – grecii numind „celtice” toate teritoriile de la nord de orașul grecesc Keltoi, deci de dincoace de Dunăre și Mare). De atfel, numele reale ale teritoriilor boreale s-au pierdut, istoria ghidându-se după denumirile folosite de greci, în baza vecinătății cu un trib sau altul, cu care interacționau în diverse perioade. De la sumerieni nea rămas un singur nume de ținut, Lu-Anu sau Luana, dar a fost refuzat de istorie, datorită provenienței mitice.
Judecând după mărturiile vechi, inițial au existat patru tipuri de hore, câte unul pentru fiecare anotimp, și anume: două grupuri de hore echinocțiale, lunare, primăvara, și „cu arme sau ciomege” (toamna, închinate „mamei Glia”, din care descind horele călușerești, inclusiv cele numite „cu comenzi”), și două grupuri de hore solstițiale, cele solare (vare, pe vârfuri de munți, la Nedei), și cele închinate morții și învierii luminii, în Capricorn, în miezul iernii. Mărturiile, mai timpurii sau mai târzii, începând cu cea despre horele echinocțiale din primăvară, a lui Claudiu Aelian, țin de începuturile în care „ritualurile ceremoniale au fost stabilite ca mijloc de a memora faptele în limbajul semnelor, pe vremea când nu existau scrieri despre trecutul umanităţii. În acest fel a acţionat cunoaşterea, ritualul fiind expus şi păstrat de memoria mereu vie, prin sat repetiţie continuă, iar Misterele totemice sau religioase au fost fondate pe baza de acţiune”167.
Despre horele cu arme sau cu ciomege, în afară de Xenofon, care le văzuse și admirase la traci, a scris și Strabon, care a văzut dansând, în Egipt, „tineri necăsătoriţi şi băieţi din jurul cultului Mama Zeilor, aduşi pentru dansul în arme”168, un alt martor mai timpuriu al antichității, vorbind despre bătaia cu ciomege, în cinstea Soarelui169, în cadrul misterelor egiptene, despre care i s-a spus doar că egiptenii au luat misterele de la pelasgi170 și că, atunci când „au născocit anul și l-au împărțit în douăsprezece părți, ținând seama de anotimpurile lui”, oferindu-i fiecărei zodii „numele celor doisprezece zei”171, egiptenii țineau să precizeze că „zeii și-au primit numele de la pelasgi”172, deși, în civilizația pelesgă numele nu defineau zei, ci doar constelații. În cultura noastră, dansurile acestea au supraviețuit prin cele peste o sută de hore călușerești, pe care le menționa și Dimitrie Cantemir, iar în veacul naționalismului exagerat, de tip fascist și de tip comunist, când sau impus aiurea teoriile creației colective și a vetrelor folclorice, în dauna datului iniţial, cele mai multe hori călușerești au dispărut și doar o parte dintre ele au supraviețuit drept „dansuri cu strigături”, deși la români nu s-a dansat, ci s-a horit.
Hora solară, deși își înstrăinase simbolurile dedicării (Soarele și „mama Glie”, înlocuite cu „doi ghiduși”), era descrisă magistral de către Homer, în două ipostaze, cea de „strânsură” și cea de nuntă:

„Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime
Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinşi deolaltă...
Joacă ei toţi. Şi-ndemânatici şi iute s-avântă
Hora-nvârtind ca o roată ce-o mişcă de-o-ncearcă cu mâna-i
Meşter olarul, aci în şiraguri se saltă-mpotrivă.
Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec
Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul
Zice din cobză-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună,
Se învârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei“173.

În zare, „se văd nişte nunţi şi chef de nuntaşi şi ospeţe,
Şi-unde sub zarea de facle miresele ies din iatacuri


165 Strabon, Geografia, pp. 67-70
166 Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438
167 Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 47
168 Strabon, Geografia, I, X, 21, p. 441
169 Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160
170 Herodot, Istorii, II, LII, p. 156
171 Herodot, Istorii, II, IV, p. 134
172 Herodot, Istorii, II, L, p. 156
173 Homer, Iliada, XVIII, versurile 581-582, 587-593