Ion Drăgușanul - Datina, obârşia neamului nostru

[zamfir_catalin]

Datina, obârşia neamului nostru

scurtă prezentare

Fiecare popor s-a format, după cum susţinea Mircea Eliade, prin aderenţa la unul sau altul dintre scenariile mitice iniţiale, constituindu-se, astfel, „matricea stilistică” definitorie, pe care Lucian Blaga o identifica, din păcate, cu mult prea puţine „fapte stilistice”, iar osificarea aceasta în timp, dureros trăită, s-a soldat cu atât de poeticul „veşnicia s-a născut la sat”.

În ciuda degenerescenţelor pricinuite de absenţa iniţierilor şi de agresiunea impunerii unui scenariu mitic nou, de provenienţă semită, ceea ce „ni s-a dat”, cum numea René Guenon iniţierea primordială, în limba franceză, precum în toate limbile europene, pierzându-se cuvântul „datină”, în Carpaţi, acolo unde, după Strabon şi Herodot, dar şi conform cărţilor sacre ale omenirii, anterioare „Bibliei”, s-au născut, în firească succesiune, Poezia, Hora şi Religia, Datina a supravieţuit în formule mimetice, după regula lui „aşa am apucat”, iar această incredibilă supravieţuire ne obligă la întrezăriri şi desluşiri, în măsura în care acestea încă se mai pot săvârşi.

Acesta este, de altfel, mobilul textului pe care îl schiţez sumar, convins că textul trebuie însuşit în întregimea lui, şi nu doar fragmentar sau schematic, anulând sau trecând în umbră elemente probatorii, aşa că mă văd obligat să închei prezentarea.

Ion Drăguşanul
scriitor, Suceava

[admin]

Datina, obârșia neamului nostru - Ion Drăgușanul

Moto: Atunci când nu există o religie adevărată, nu există nici virtuţi adevărate1.

1). Rădăcinile, în timpul lunar

Istoricului bucovinean George Popovici (1863-1905), cunoscut, ca poet, sub pseudonimul calamburistic T. Robeanu („Te robea, nu?”), scria, într-o argumentaţie a timpului lunar: „Celebrul episcop din Hippo, Augustin (m. 430), în epocalul „De civitate dei, libri XXII”, prima formulare sistematică şi admirabil de energic concepută a principiului despre supremaţia puterii clericale asupra statelor, istoriseşte, în un capitol plin de sarcasm, că desburuienirea arăturilor era pusă sub patronajul unei speciale divinităţi subalterne, numită Dea Runcina2”. Dea Runcina, argumentul pentru studiul lui Popovici „Runc. Glosă la o colecţiune inedită de documente moldo-câmpulungene”3, în care a fost inclus textul străvechi, pe care Robeanu l-a descoperit lângă muntele4 „Crezi în Soare, crezi în Dumnezeu”. Rarău, ca reminiscenţă lingvistică a limbajului primordial monosilabic „Ar Ra, ar Aum”, încă păstrat ca atare în toponimia văii prăbuşite, de lângă Rarău, Ararau. Rarău, muntele invocat în toate cântecele tinerilor blaki din colecţia de documente din secolele X-XII, „Rochonczy Codex”5, traduse de Viorica Enăchiuc, muntele fiind primul templu al omenirii, în care Soarele şi-a aşezat „scaunele şi masa lui”6 , marea preoteasă fiind „voluspo” („fecioara înţeleaptă”) Venus, adică târzia Sfânta Vineri a românilor sau, mai nou, Sfânta Parascheva, deşi, ca şi la indieni, unde confuzia Ishtar-Innana a fost multă vreme cultivată, şi în celelalte adaptări ale religiei iniţiale planetare continuă, pentru că „Luna nu ştia ce poate face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul”7, şi nu apăruse încă făuritorul de zei8 şi de legi, cel care avea să fie „îngropat în cer” şi să devină „Dumnezeu Anu (Cerul)”9, de către fiul său, Enlil („Împăratul tău este marele munte tată, Enlil”10), într-o succesiune de înlocuire a elementelor cosmice şi pământeşti cu făpturi omeneşti care fundamentau şamanismul şi, tocmai de aceea, aveau nevoie de un panteon, pe care începeau săl populeze, în favoarea lor, speculând naivitatea omenească, în baza unei cosmologii primare ca şi concepţia despre creaţie („Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”11) ironizată, încă din zorii civilizaţiei, în însăşi esenţa conştiinţei ei, de către Polybios, care concluziona scurt: „dintre toate vieţuitoarele, omul, care crede că este cel mai iscusit, este cel mai uşor de înşelat”12. „Muntele Lumii”, pe care Mircea Eliade îl identifică drept arborele lumii: „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”13. Din acest timp primordial, în care „Luna nu ştia ce face şi ce era”, pare să vină reminiscenţa Datinii, aflată de poetul T. Robeanu, în 1890, lângă Rarău, Victor Andronicescu fiind, probabil, ultimul om care mai cunoştea invocaţia primordială într-o acurateţe a mesajului remarcabilă, înainte de falsificarea lui printr-o



1 De civitate dei, libri XXII, Paris, 1854, p. 961
2 Augustin, De civitate dei, IV, 8, cf. Servius ad Georg I. 12, Huschke Jurisprudentine anteiustinianae, ed. Ter. 4
3 Convorbiri Literare, Anul XXV, No. 9, Bucureşti, 1 decembrie 1891, pp. 705-716
4 Auzit de la Victor Andronicescu din Fundul Moldovei.
5 Enăchiuc, Viorica, Rochonzy Codex, Alcor-Edimpex, Bucureşti, 2002
6 Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161
7 Peterson, Charles S, The Poetic Edda (Corpus Poeticum Boreale) – Voluspo, Cicago, 1923, p. 5
8 „Pe zei, Anu i-a creat, la un moment dat” (The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67); „apoi au fost creaţi zei în mijlocul cerului” (The Sacred Books, Povestea Creaţiei, p. 151)
9 The Sacred Books, Povestea Creaţiei, p. 151
10 Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114
11 Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81
12 Polybios, Istorii, Bucureşti, 1966, V, p. 75
13 Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[admin]

banală legendare moldovenească, pe care întâmplarea avea să mi-o aştearnă în faţă ceva mai târziu, pe când începeam călătoria în timp, împreună cu „Zicălaşii”. În aparenţă, textul ancestral, descoperit la Câmpulung (acolo îl întâlnise Robeanu pe Andronicescu), ţine de melosul păstoresc de mai târziu, deşi îşi are rădăcinile în timpul lunar, în timpul în care Luna, stelele, planetele şi calculul calendaristic, bazat pe ciclurile lunare14 beneficiază nu doar de o dezlănţuire metaforică încifrată, ci şi de „imnul”, pe care, conform religiilor vechi şi nu numai, stă la temelia religiilor, născute, ulterior, prin dialogurile Maestru-discipol (doar la nordici, Odin, „tatăl tuturor”, dialoghează cu o „voluspo”, adică o „fecioară înţeleaptă”), care transformă „limbajul iluminării” („luga suryanyya”15 ) în vană, dar persuasivă literatură, după cum observa acelaşi Réne Guénon. Nu ştiu în ce măsură „Dansul Cerbului” (care este o horă sacră), şi mai ales cea din Corlata, reprezintă o naraţiune vizualizantă a acestui text, în condiţiile în care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”16. Dar e sigur că „muzica, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătare şi, totodată, prin frumuseţea artei”17, ceea ce voi încerca să probez în capitolele care urmează, premeditate, de multă vreme18, drept banală condiţie existenţială a unui om care tot încearcă să-şi afle rosturile, preferând să se înşele singur, decât să se mai lase minţit de alţii. Iar textul câmpulungean, la care tot fac referire, înseamnă o fereastră, prin care încerc să desluşesc zorii:

„A codrilor crăiasă
Şi a zmeilor mireasă
Iese, seara, într-amurg,
Paşte cerbii sus, pe runc,
Ciutele şi caprele
Şi le mulge laptele
Şi-l încheagă în fântână
Să nu iasă altă zână,
Şi îl face mândru caş,
Bolovan de bicaş19,
Şi îl pune în părău
Să-l spele apa mereu,
Să-i treacă dorul de zmeu”.

În 27 iulie 1908, când învăţătorul superior Alexandru Voievidca ajunge la Câmpulung Moldovenesc, un alt învăţător, dar câmpulungean, Simion Prelipcean, de 62 de ani, ispitit de contrafacerile mitice daco-romane ale lui Gheorghe Asachi, cânta, pe muzica străvechiului „cântec vechi”, atât cât îşi mai amintea din contrafacerea din tinereţe, care şi ea urma să se piardă curând.

„Într-o piatră detunată
Și-al sihastrului picior,
Este-o stână ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acea Doamnă e Dochia,
Zece oi al ei popor,
Ea domneşte-n vizunia
Peste turme şi păstori”.

14 Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, p. 93
15 Guénon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, pp. 60 şi 71
16 Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30
17 Strabon, Geografia, X, 3, 9, p. 433
18 În urmă cu mai bine de un deceniu, publicam Datina, Biblia Românilor, mizând pe tradiţii şi obiceiuri şi nu, cum intenţionez acum, pe elementele cosmogonice ale Datinii.
19 Cremene, cuaţi, silex

[admin]

În textul vechi, care, fără îndoială, a pierdut din mesaj, de-a lungul vremilor, Luna („a codrilor crăiasă”, deci Eftepir a mitologiei dacice sau Maya din mitologia slavilor), la cumpăna frigului (constelaţia Dragonului este şarpele biblic sau dragonul, „zmeul” mitologiilor vechi, care îi alungă pe culegătorii de fructe, din raiul terestru, mai spre sud – „Şi-atunci Aynu-Mandu a făcut şarpele îngheţului, ca să oropsească luminile create”, îi mărturisea Ahura-Mazda, adică Sfântul Cer, lui Spitama Zarathustra20 , „păstoreşte” turma de stele din constelaţia Capricornului (Cerbul, Capra), „sus, pe runc”, deci în templul în templul Soarelui. Iar versului „a zmeilor mireasă” probabil că înseamnă o contrafacere populară pudică, în condiţiile în care generaţiile nu ştiau nimic despre „logodna cosmică”, decăzută, la noi, românii, dar nu şi la slavi, într-o dragoste incestuoasă, deşi Luna, şi în mitologia dacă, şi în cea slavă, nu era decât fiica mamei Glia şi a Soarelui, adică primăvara, închisă într-o peşteră de îngheţ (în cele trei ceruri lunare subterane – cu trimitere directă la echinocţiul de toamnă), dar salvată de Soare (echinocţiul de primăvară) şi mutată în palatul de cleştar de deasupra norilor. În mitologia dacilor, cele două echinocţii se numeau „intrarea” şi, respectiv, „ieşirea şarpelui din pământ”, creştinismul „furând” sărbătorile străvechi echinocţiale, sub numele de „lanţul Sfântului Dumitru” şi, respectiv, al „Sfântului Gheorghe” – deci al „Sfântului Ţăran”, cum se traduc în română ortodoxul „Gheorghios” şi catolicul „Georgius”. „Mândrul caş, / Bolovan de bicaş”, deci de silex, este menhirul, „piatra căzută din cer” făcând parte, întotdeauna, din ritualul „morţii şi învierii Timpului” („Hora Cerbului”), fiind abandonat odată cu a doua contrafacere a Datinii, cea de după religii târzii, numită folclor. „Cerbul” se dansa, la miezul nopţii, în jurul unei buturugi aprinse, aşezată în centrul tăpşanului din centrul satului, dansul în sine omagiind reînvierea luminii, după miezul deplin al iernii (civilizaţia polară omagia această biruinţă prin sacrificarea unui ţap, din sângele căruia gustau toţi membrii comunităţii, iar elementul acesta de Datină, specific, probabil, şi civilizaţiei boreale, din care suntem parte.

2). „Trecutul se mărturiseşte puternic în mine”

O incursiune în veşnicia spiritualităţii umane nu poate începe de la geneză, ci de la străbunii care formau „generaţiile de oameni vorbitori”, înşiruirea generaţiilor, în continuă pierdere de metafizic, o pierdere proporţională cu câştigul în civilizaţie, fiind şi punctul de pornire al tuturor celor care, în frazări diferite şi în timpuri diferite, se simţeau îndreptăţiţi la a zice: „Trecutul se mărturiseşte puternic în mine / Şi anticele rune ale zeilor / Scrise cu aurul stelelor pe cer / În frumuseţea ierbii se arată din nou”21. În toate culturile lumii, strămoşii au întâietate. Prin ei se coboară din Cer şi se urcă în Cer. Strămoşii, nu străbunii, cei din urmă fiind târzii şi începând de la un „stâlp”, prin care se abandonează calea strămoşilor şi, în baza noii identităţi, conferită de „stâlp”, se începe calea străbunilor. Străbunii durează maximum cât un popor, pe când străbunii durează cât istoria, de la începutul începuturilor, până la desprinderea neamurilor sau seminţiilor din rădăcina comună. Primii oameni cuvântători au fost Blajinii, cum aveau să le spună romanii, considerându-i „genii bune”, după o confuzie etmimologică discretă, prin care „belasginii” se transformă în „belagini”, punându-se accentul pe o însuşire (bunătatea), deşi numele lor şi mai vechi era acela de Rahmani (rohmani, rocmani, rugmani), şi acesta păstrat în toate culturile lumii, inclusiv în cea ebraică şi arabă, cu conotaţia de „îndurător”, deci de „blajin”, în ciuda faptului că, în exprimarea monosilabică a primilor oameni vorbitori, RA-H-MAN însemna „oamenii Soarelui” sau „oamenii care se închină Soarelui”, şi cuvântul „man”, însemnând, mai târziu, „bărbaţi” supravieţuieşte şi în limbile vii arabe, dar şi în toponimii europene. A existat, la musulmani, chiar şi o dispută teologică, în privinţa numărului divinităţilor supreme, pentru că mult prea des se întâlnea, în versetele „Coranului”, numele „Er Rahman”, ca să nu se creadă că ar mai fi existat un dumnezeu suprem, pe lângă Alah, dar, în cele din urmă, s-a desluşit corect principala însuşire a unicului dumnezeu, cea de a fi veşnic îndurător. Am susţinut, mai sus, cu suficientă fermitate, că „rahman” înseamnă „oameni ai Soarelui” („Leul” din colindele românilor), şi că „blajin”, cu dublă conotaţie, ar viza calităţile acelor oameni primordiali (prin comunicare), care erau şi „genii bune”, dar şi „genii pelasge”. Vom începe cu RA-H-MAN, cu „oamenii Soarelui”, cu „Leul” din colindele românilor, generaţiile de rahmani fiind menţionate de grecul Hesiod, care preciza că „întâia seminţie de oameni cuvântători a fost de aur” 22, şi, datorită necunoaşterii timpului şi, mai


20 Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta — în The Sacred Books of Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898), Edited by Joseph H. Peterson, p. 19
21 Voluspo, 61, p. 25
22 Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[admin]

ales, a vremuirii, „neputincioasa bătrâneţe / N-o cunoşteau”23 , şi că ei, „murind, părea că-i fură somnul adânc”24 . O generaţie de oameni care nu cunoşteau disputa şi care „convieţuiau în armonie”25 , după cum preciza şi chinezul Lao Tse, „în cântec şi dans”, deşi nu cunoşteau religia („Nici vorbă s-aducă zeilor cinstire”26), generaţiile acestea fiind montane, ca şi cele care aveau să urmeze mai târziu, când „mai necăjită seminţie veni pe urmă, cea de argint” 27. De ce li s-a spus primilor generaţii de „oameni cuvântători” generaţii de aur şi de ce transfer eu semnificaţia spre „Leul” din colindele românilor”? Pentru că aceste generaţii, deşi nu cunoşteau timpul, au trăit pe vremea când Soarele răsărea din Constelaţia Leului, fiind închinate Soarelui28, aşa cum şi generaţiile ulterioare, aparţinând fiecare unui alt timp zodiacal, erau închinate unor planete: Generaţia de Argint (Lunii), iar Soarele răsărea în Rac, Eroi, în Gemeni (Mercur), iar cea Bronz, sfârşită în timpul lui Moise, în Taur (Venus) – de asta distruge Moise „idolul” taur, generaţiile de Fier, în Aries (Marte), iar generaţiile din Lumea Modernă, în Peşti (Jupiter) – de asta avea Iisus semnul peştilor drept simbol pentru cei ce-l vor urma şi prevestea sosirea „omului cu ulciorul”, în New Age, când Soarele va răsări în Vărsător (Saturn). Rahmanii se îngropau în cer (Lao Tse, care le cunoscuse descendenţii, avea să le urmeze exemplul), tehnica lor supravieţuind, şi astăzi, prin munţii Nepalului. Strabon povesteşte că rahmanii, „onoraţi şi socotiţi sacri” de către generaţiile de mai târziu, atunci când îşi simţeau trupurile ostenite de bătrâneţe, urcau pe stâncile din vârful unui munte şi, deşi nu cunoşteau moartea, aşteptau, întinşi pe o lespede, sosirea somnului veşnic, iar când acesta îi înfăşura, carnea şi oasele lor erau ciugulite de vulturi şi „duse” la cuiburi, „în cer”. De aici, de la urcatul rahmanilor pe munte, pentru a întâmpina veşnicia, şi de la „îngropatul în cer”, avea să apară „stâlpul”, numit, ulterior, „coloana celestă”, care cuprinde, în părţi egale, de-a lungul verticalităţii ei, şi „calea părinţilor”, şi „calea zeilor”, „zeii” fiind, de fapt, strămoşii primordiali ( „cei vieţuind odinioară, / Fii semizei ai stăpânilor zei”29), care, mutaţi în ceruri, capătă statutul de „tată ceresc” (Tarkit-Anu, la sciţi, Anu-Yahve – la semiţi), deşi au fost, cândva, pe pământ, „obârşia şi începutul ancestralei omeniri”30. Spuneam, ceva mai sus, că „generaţia de aur” trăia în munţi, în cadrul civilizaţiei boreale, numită, ulterior, pelasgă. De la ei, de la „oamenii Soarelui”, derivă cultul hiperborean al Soarelui, ulterior preluat de egipteni, prin felahi, care erau tot pelasgi, şi răspândit în lume, după opinia generală a filosofilor culturii, odată cu temeinicia religiilor. Adevărul este că au existat două direcţii de răspândire, spre vest şi, ulterior, spre sud, prin străbunii egiptenilor, cu numai ştiu câte sute de statuete „piromis”, pe care le-a văzut Herodot în temple, şi spre răsărit, spre care se îndreaptă, conduşi de „Marele Păstor… Enlil al Muntelui”, „oamenii Cerului” („LuAnu” sau „Tarkit-Anu”, adică Sfântul Cer), Enlil însurându-se ca fata unei căpetenii de pe Nipru. Că miturile, misterele31 şi religiile sunt de sorginte pelasgă şi că, în Egipt, „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”32, e lesne de probat, nu aceasta este tema acestui capitol. Mitologiile primordiale operează cu narațiuni astrale. Unanim și de prea multă vreme se recunoaște chestiunea aceasta, pe care și eu am îmbrățișat-o naiv și fără rezerve, trecând peste avertismentele discrete ale lui Strabon și peste trucul primului ordin călugăresc budist, cel al chaldeienilor, prin care ei „descifrau” pe cer „poruncile lui Dumnezeu”. În realitate, poveștile erau absolut pământești și țineau de niște alegorii istorice pe care abia acum încep să le înțeleg, rămânându-i pururi dator memoriei lui Strabon pentru sfatul de a pune față în față alegorii aparent diferite, pentru că miturile primordiale nu sunt decât o poveste unitară, altfel spusă, prin accentuarea unor anumite întâmplări, în religiile de după constituirea statalităților. Considera întâiul mare geograf al omenirii că „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului



23 Hesiod, Munci şi zile, p. 43
24 Hesiod, Munci şi zile, p. 43
25 Hesiod, Munci şi zile, p. 43
26 Hesiod, Munci şi zile, p. 46
27 Hesiod, Munci şi zile, p. 43
28 Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London, p. 5
29 Simonide din Ceos, Veşnica trudă, în Antologia poeziei greceşti, p. III
30 Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207
31 Herodot, Istorii, II, LII, p. 156
32 Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[admin]

unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”33. Întrebarea firească, astăzi, s-ar referi la fundamentul „poveștii”, care ține de realitate sau de astral, deși e limpede că întâile generații de oameni vorbitori, apoi și următoarele, urcau în ceruri, odată cu strămoșii, și tâlcul vieții lor pământene, parte real, parte născocit. Strămoș, în sanscrită, se numea „Ba”, iar cuplul inițial de strămoși (miticii Adam și Eva) se numea „Ba-Ba”, pentru că sumerienii nu cunoșteau numărătoarea și scriau de atâtea ori „Ba” de câte ori era nevoie ca să-i menționeze pe toți strămoșii la care făceau trimitere. „Oamenii Soarelui”, Ra-h-man, sunt primii care urcă în cer, iar șamanii care aveau să le speculeze cultul lor s-au numit, inițial, Ba-Ra-h-mani, deci brahmani, din simplul motiv că ei îi reprezentau pe strămoșii din ceruri pe pământ, așa cum preoții de astăzi, deși traducerea cuvântului este „bătrâni înțelepți”, preferă să li se zică „părinți”, ei considerându-se, fiecare în pate, un fel de „tatăl nostru care ești pe pământ”. Înainte de a purcede mai departe, să ne reamintim cărui astru ceresc îi era închinat emblematic, ba chiar și totemic, fiecare grup de generații, menționat ca atare de toate mitologiile lumii.

Deci:
Generațiile de Aur erau dedicate Soarelui,
Generaţiile de Argint – Lunii,
Generațiile Eroilor Semizei – planetei Mercur,
Generațiile de Bronz – planetei Venus,
Generaţiile de Fier – planetei Marte, Generaţiile Lumii Moderne – planetei Jupiter, iar
Generațiile New Age – planetei Saturn (Cronos, deci Timpul).

Primele două grupuri de generații aveau să constituie, ulterior, reperele inițierilor șamanice în sfințenie, inițierea pe munte (triunghi cu vârful în sus, în simbolistica totemică) și inițierea în peșteră (triunghi cu vârful în jos, alăturarea celor două triunghiuri determinând rombul, simbol al sacralității, iar în creștinism, al Sfântului Graal, care nu este altceva decât inima lui Iisus Hristos). Șamanii existau în orizontul lumii date, pe care îl numeau cer, și au convenit trei ceruri solare (Cerul Zilei, numit Diaus sau Deaus, transformat de greci în Zeus; Roata Cerului – numită Ur-Anu, transformată de greci în Urania, cu trimitere spre bolta înstelată; Cerul Întunecat – Cernunos, personificat de greci în Cronos, deci Timpul, cu ritualul morții și reînvierii luminii, în Capricorn), și tot atâtea ceruri lunare, subpământene. Inițial, povestea nu era deloc complicată, Generația de Aur (Soarele) fiind reperul fundamental, iar Generația de Argint (Luna) fiind reperul căruia i se căuta un loc. Ceea ce, în fond, s-a și întâmplat, Generația de Aur locuind muntele, iar cea de Argint, condusă de „Marele Păstor”, căutând „locul ales și promis”. Cum, în munte, promis și încredințat Soarelui drept templu, în care să-și așeze „scaunele şi masa lui”34, cu Venus preoteasă (cu simbolul inițiatului, ce cuprinde Coloana Celestă, suprapusă peste Crucea Nordului, într-o simbolistică de stea/floare în șase colțuri/petale – ca și David, ca și Iisus), și cu Marte străjer (cu simbolul stelei/florii în cinci colțuri/petale) nu exista, practic, o religie, ci o stare metafizică a ființelor omenești în raport cu universul, este de presupus că Generațiile de Bronz au statornicit „regulile” sau „legile” inițiale, pe care le cunoaștem, în cioburări din ce în ce mai rare, drept Datină. Ipoteza este susținută și de arheologie, dar și de cultul încrâncenat al inițiatoarei Venus, care rezistă și astăzi, în ciuda faptului că, la noi, de pildă, Vasile Lupu s-a străduit să-l minimalizeze, prin cumpărarea moaștelor unui Sfinte Vineri, care să nu mai fie omagiată săptămânal, ci o dată pe an, în ziua ajungerii moaștelor la Iași, 14 octombrie 1640. Strabon descifrase, cu aproape două milenii în urmă, cum și de ce au fost urcați, nu doar „îngropați”, strămoșii în cer, făcând și o genealogie a șmecheriei cu inițierea în peșteră, tot așa cum descifrase și de ce o femeie urma să se roage, pentru noi, pe lângă tronul Soarelui-Dumnezeu, deși șamanismul însemna un truc sută la sută bărbătesc („la început, profeţii erau bărbaţi”35): pentru că „mai ales femeile trezesc în om teama de divinitate”36. Religiile lumii, dar și tăblițele de la Tărtăria, îl consacră pe Anu, „bărbatul cel mai integru, soțul vrăciței Cula”, drept autorul primelor „reguli”, al legilor care „se cântau, ca să nu se uite”, chiar dacă în „Legile” („Vendidad”), pe care Ahura-Mazda (Sfântul Cer) le încredințează lui Spitama Zarathoustra, primul om care ar fi primit legile, din Cer, ar fi fost „Marele Păstor”, numit, la sumerieni și la indieni, „Enlil al Muntelui”. Probabil că Anu, devenit, ulterior, Cer, dar și măsură a timpului, a fost primul legiuitor al omenirii, dar cum tot ceea ce vine de la un anume om, fie el genial, este pus la îndoială, mai devreme sau mai târziu, acel prim


33 Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442
34 Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161
35 Strabon, Geografia, II, VII, 12, p. 207
36 Strabon, Geografia, II, III, 4, p. 165

[admin]

legiuitor, după ce s-a îngropat în Cer, avea să-i confiște cerului, fără voia lui, identitatea. Pentru că Enlil, care era fiul legiuitorului om Anu, cel care migrează, cu tribul Lu-Anu spre răsărit, avea nevoie de legi care vin din cer, și nu de la un om, ca să se transforme, la rândul lui, în zeu. Mitul fiului care primește „legile” de la „Tatăl Ceresc” devenise, încă din zorii civilizației, universal, dar tot mai greu de imitat de către șamani, care abandonează inițierile din munte (în munte s-a ivit religia – o mai repet încă o dată), în favoarea trucului inițierilor din peșteră, domeniu în care șamanii și legiuitorii, numiți de greci „Tomuki”, precum cunoscuții de către noi Zalmoxis și scitul Anacharsis, care se pretindeau „înţelepţi ai voinţei zeului” (Cerurilor)37, aveau un antecesor strălucit în Minos, care, la rândul său, „fost un imitator al unui Rhadamanthys, din timpuri străvechi”38. Mecanismul impunerii unor „legile divine”, numite „Themistes”, și care erau, de fapt, doar niște „îndemnuri și reguli de cârmuire”39, consta în dezvăluirea „revelațiilor” „în faţa oamenilor, ca şi cum ar proveni de la zei”40. Pornind de la aceste considerente, cred că lesne se pot descifra alegoriile prin care întâmplări pământești se încifrează în cer, din ce în ce mai personificat, domeniu în care egiptenii au făcut primii pași decisivi, odată cu întocmirea celebrului lor calendar, cu tot atâtea luni câte sunt constelațiile zodiacale, cărora, desigur, le-au dat nume și porecle de zei, aleși dintre strămoșii lor „din cer”, dar cu statui de lemn în temple, toți acei „piromis” plecând, cândva, din Piroboridava (Tecucii de astăzi), locul sacru al omenirii de atunci, în care avea să revină ultimul „Osiris”, numit Sesostris de către greci și supraviețuind în mitologia românească drept Ostrea Novac-Jidovul (adică Uriașul), contemporanul biblicului Moise, Rhamses al II-lea, cel care a durat Calea cea Demnă de Admirațiune sau Calea Zeilor, numită, până aproape de timpurile noastre, Cheile Bâcului. O înșiruire de monumente megalitice, care începea din vecinătatea capitalei hiperboreilor, Piroboridava, și de termina dincolo de Don, Calea Zeilor fiind cea pe care apucaseră Rahmanii, după ciocnirea violentă a celor două civilizații primordiale, cea păstorească și cea agrară (mitul lui Abel și Cain), deși mai exista și o a treia civilizație, cumva în serviciul celorlalte două, cea meșteșugărească (mitul celtului sau, dacă vreți, al lui Hefaistos). În mitologia greacă, „a treia generaţie de oameni cuvântători… a fost de aramă”41 (când Soarele răsărea în Taur), iar a patra, „cu mult mai dreaptă şi mai bună, / Divină seminţie de oameni-eroi, numiţi semizei”42 (din epoca în care Soarele se ivea din Gemeni), inversarea ordinii însemnând, probabil, o eroare, „semnalată” și de simbolistică, și de ordinea firească a ivirii Soarelui din constelațiile zodiacale. La Hesiod lipsesc, de altfel, a șasea și a șaptea „vârstă” a omenirii, cele de după „oamenii din vârsta a cincea… asta-i seminţia de fier”43 (soarele răsărea în Aries, deci în Berbec). Eroarea aceasta, pe care nu o găsim și la sumerieni și la indieni44, este importantă, pentru că parcursul imaginativ Soare, Lună, Mercur (Hermes, „vestitorul” zeilor), Venus, Marte, Jupiter și Saturn (Cronos, deci Cernunos, deci Timpul) poate descifra simbolistica drept-lineară stelară/florală drept succesiune a acestor generații civilizatoare de „oameni vorbitori”. Se știe că simbolul Soarelui este steaua în opt colțuri, în care sunt suprapuse crucea dreaptă (Cerul) și crucea oblică (numită Crucea Nordului, după forma constelației Lebăda). Același simbol figurează, mai ales în culturile asiatice și pentru Lună, și vom vedea de ce. Simbolul „vestitorului” zeilor, cu aripi la picioare, Mercur steaua în șapte colțuri; cel al lui Venus – steaua în șase colțuri; Marte – steaua în cinci colțuri; Jupier – în patru colțuri (crucea oblică), iar Saturn – în trei colțuri, de forma „triunghiului celtic”. Deci simbolurile acestea sunt totemurile și definițiile generațiilor civilizatoare, în ordinea parcursului Soarelui prin constelații zodiacale. Religiile, însă, transformând „emblemele” astrale în zei, în individualități cerești, care personifică însușirile Sinelui Universal, sporesc misterul, printr-o ingenioasă deturnare de sens, urcatul în cer, prin simbolul stâlpic al Coloanei Celeste, fiind transformat într-un coborât din cer, care sacralizează și ordinea socială, dar și pe „vestitorul” șaman și, ulterior preot, pe etimologie grecească, sau popă, pe etimologie latină. Religiile au speculat naivitatea și credulitatea ființei omenești, deposedând-o și de bunuri, și de Sinele Particular, deci de libertatea cunoașterii și a revelației prin capacități proprii, amuzându-l pe Polybios45, care



37 Strabon, Geografia, II, III, 5, p. 166
38 Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446
39 Strabon, Geografia, II, VII, 11, p. 205
40 Strabon, Geografia, II, X, 19, p. 454
41 Hesiod, Munci şi zile, p. 46
42 Hesiod, Munci şi zile, p. 46
43 Hesiod, Munci şi zile, p. 47
44 Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London, p. 5
45 Polybios, Istorii, V, I

[admin]

vedea, în „cel mai inteligent dintre viețuitoare”, ființa cea mai „ușor de manevrat” și care plătește benevol primele biruri pe naivitate: dania și jertfa.

Atributele Sinelui Universal devin „zei” datorită egiptenilor, care, preluând simbolistica astrală de la pelasgi („ei obișnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (Diaus, adică cerul zilei – n. n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înțelegând sub numele de Zeus toată roata cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului, apei și vânturilor. Din timpuri străvechi acestor zeități aduc ei jertfă”46), „au fost cei dintâi oameni care au născocit anul și l-au împărțit în douăsprezece părți, ținând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele... tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”47. Cu alte cuvinte, egiptenii retează tentațiile încadrării în armonia universal, pentru a crea, în adevăratul sens al cuvântului, religia, care, deși își are rădăcinile etimologice în „a face legătura”, spulberă legăturile și instaurează dictatura dogmelor. Această „naștere a zeilor” s-a produs, în Egipt, în epoca Generațiilor de Bronz, când Soarele răsărea din constelația Taurului”, din „Taur Cerului (denumit și „taurul lui Annu”, iar ulterior „taurul lui Osiris”48), stăpânul tuturor zeilor”49, dar își păstra sacralitatea cerească absolută: „tu iluminezi cele două ţări şi sălăsluieşti în ceruri cu pace”50; „O, tu, creator al zeilor, care ai întins cerurile şi ai făcut pământul solid”51 . Invocațiile acestea sunt adresate și astrului ceresc, dar și generațiilor solare de oameni vorbitori, Soarele fiind „creator al zeilor” din generația pe care o patrona și zodiacal, dar și prin „surryannya”, adică prin iluminare. Lumină și iluminare, iată condițiile fundamentale ale sacralizării și înveșnicirii vremelnicului om. Toate religiile lumii încep, mai devreme sau mai târziu, în timpul în care Soarele răsărea din constelația Taurului, Moise vestind, odată cu încredințarea legilor sale, pe care le primise prin inițierea în munte, timpul lui Aries (Soarele urma să răsară din Aries, deci din constelația Berbecului), prin sfărâmarea „Taurului”, care fusese, până atunci, „al Cerului”, deci al lui Anu, pentru toate Generațiile de Broz.

3). „Oamenii cred că şi zeii se nasc”

Aflați, încă, în imposibilitatea de a identifica un Sine Universal, oamenii, în tentativa lor de a atinge „perfecțiunea în imitarea divinității”, au creat, prin intermediul șamanilor legiuitori Tomuki, un panteon al strămoșilor, îngropați în cer, condus de primul legiuitor al omenirii, Anu, care, din „bărbatul cel mai integru”, avea să se fie transformat în stăpânitorul cerurilor. „Regulile” lui, stabilite „în orașul Arbore, de lângă râul cu apă”, deci la Tărtăria, în Ardeal, care „se cântau, ca să nu se uite”, aveau ca formulă sacramentală, repetată ades în cadența cântecului, invocația „Ler, Oi, Ler!” („Legea, Doamne, e Lege!”), iar certitudinea folosirii acestei formule, în cântecele-reguli, o dau textele sacre de mai târziu, în care vocativul „Oi” imaginează o identitate cosmică, OM (se scria AUM), care respectă principiile religiei naturale inițiale (mai mult o revelație metafizică, decât o religie), prin totala libertate asigurată discipolului, care nu-i datora nimic celui care l-a creat, pentru că nu i se pretindea nimic.
Datorită primelor reguli de conduită, civilizația montană avea să prospere într-atât, încât își dorea noi începuturi. Și asta pentru că, „în mijlocul muntelui lumii, au devenit puternici, înmulţindu-se peste măsură”52, mitul acesta, al pierderii de metafizic în măsura în care se câștiga în civilizație (observația aparținea egiptenilor), fiind descris, pilduitor, în „Venidad” („Legile”), atunci când Ahura Mazda fusese întrebat de către Spitama Zarathustra dacă Sfântul Cer îi încredințează lui, pentru prima dată, legile. Primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Ahura Mazda şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, adică Enlil al Muntelui, care a trăit „300 de ierni şi a murit”)53, cel care, din 60 în 60 de ierni (deci e clar că nu e vorba de o singură persoană, ci de o autoritate tribală), venea la Sfântul Cer, să ceară legi noi, pentru că, sub autoritatea legilor vechi, i s-au înmulţit turmele şi cirezile și nu-i mai ajunge locul, iar Ahura Mazda îl povățuia, invariabil, să își extindă „locul” strâmt „spre spaţiul luminos, spre sud”54. După patru astfel de întâlniri, Marele Păstor nu a mai venit, la împlinirea împlinirea sorocului de 60 de ierni, la Sfântul Cer, și-atunci Ahura Mazda a coborât pe pământ, ca să-și ia discipolul la întrebări. Iar Marele Păstor, care adusese în ținuturile sudice, numite Vara (deci, înainte de a deveni anotimp, VA-RA desemna


46 Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78
47 Herodot, Istorii, II, IV, p. 134
48 Hymn to Amen-Ra, în Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 31
49 Hymn to Amen-Ra, în Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 6
50 Hymn to Amen-Ra, în Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 7
51 Hymn to Amen-Ra, în Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 8
52 The Sacred Books, Legenda cuthaeană a Creaţiei, p. 181
53 Zend-Avesta, în Vendîdâd, pp. 11, 12
54 Zend-Avesta, în Vendîdâd, p. 13

[admin]

„Vatra Soarelui”), „seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara”55, Marele Păstor i-a răspuns cerului, cu cea mai categorică mentalitate omenească, lăsată moștenire viitorimii, că, dacă o duce atât de bine și are de toate, nu mai are rost să mai ceară noi legi și să fie prezent la întâlnirile periodice cu Sfântul Cer. Bunăstarea civilizatorie înlătura, deci, în aceeași proporție, revelația metafizică. Dacă vom căuta, în civilizații și culturi planetare diferite, numele inițial al Sfântului Cer, în toate vom afla numele „bărbatului cel mai integru”, de la Tărtăria, Anu, promovat, întru legitimarea profețiilor lor, de către alți și alți „păstori”, dornici să domine populațiile prin manipulări șamanice. Cum filosofii culturii și masonii, ignorând că au fost două desprinderi migraționiste din Carpați, una spre sud și alta spre răsărit, conchid că religiile sumeriană și indiană înseamnă o prelungire a celei egiptene, prin intermediul călugărilor chaldeieni, a celei egiptene, am să urmez acest parcurs, deși e vorba de două degenerescențe ale stării metafizice inițiale, caracteristică generațiilor solare (de Aur) din munți. Ceea ce mă interesează este rădăcina datului inițial, Datina însemnând mai mult decât o religie (religiile apar în cadrul civilizațiilor agrare ca degenerări de metafizic păstoresc) și fiind încă păstrată, în cioburi din ce în ce mai mărunte și mai înstrăinate, în munții în care a fost zămislită și ca legiuire comportamentală, și ca ritual, și ca mister, prin poezie, cântec și dans. Când vine vorba de Egipt, primul cuvânt care ni se năzare în minte este numele lui Osiris, deși Osiris nu identifica o anume persoană, ci un atribut de conducător, un titlu, ulterior, adică după Rhamses al II-lea, înlocuit cu cel de „Faraon”. Inițial, Osiris, care avea să se definească pe sine, pe o schelă, drept „fiu al Timpului”, prelua, aidoma lui Horus, care avea să preia gloriile lui Osiris, „gloriile” lui Anu – „inima lui Osiris Ani”56 , inclusiv timpul zodiacal, „Taur Cerului („taurul lui Annu”, ulterior „taurul lui Osiris”57 , „stăpânul tuturor zeilor”58 , adresându-i invocații imnice convingătoare: „tu iluminezi cele două ţări şi sălăsluieşti în ceruri cu pace” sau „O, tu, creator al zeilor, care ai întins cerurile şi ai făcut pământul solid”59. Timpul (Cronos), pentru că religia egipteană se întemeia, ca degenerescență pelasgă, în vremea Generațiilor de Bronz, preluând identități remarcabile (nu persoane, ci identități) din vremea Generației de Eroi Semizei, deși era marcat pe cer drept Saturn sau „steaua de Vest, care traversează cerul”, îl simboliza pe „Horus, Taurul lui Anu”60, în ciuda faptului că Horus, ca și Set, desemna rangul de stăpânitor al unei părți a Egiptului, menționat ca atare, atunci „când Horus şi Set au împărţit ţara, au luat în stăpânire teritoriile, unul, pe o parte a frontierei, iar celălalt, pe de altă parte, şi au fost de acord că ţara lui Anu ar trebui să constituie frontiera ţării”61, cei doi fiind considerați și „stăpânul Annu din Sud, prinţul Annu din Nord”62. În mitologia egipteană, profund studiată și descifrată de masonul E. A. Wallis Budge63, Anu este „ziditor de bărbaţi şi creator al zeilor, şi Tatăl care a fost la început, prin care sunt lucrurile care sunt, creatorul lucrurilor care trebuie să fie, sursa lucrurilor care există, Tată al părinţilor, precum şi Maica mamelor, Părintele părinţilor zeilor şi zeiţelor, Domnul care a creat lucrurile din el însuşi, Creatorul Cerului şi al Pământului, al Apelor şi al Munţilor”64. Statutul de „Tată care a fost la început”, ca și cel de „Tatăl tuturora”, pe care și-l asuma Odin în fața Fecioarei Înțelepte Voluspa, dar ca și „Anu-Yahve” („Tatăl-Ceresc” sau „Tatăl nostru”) din mitologiile semitice, vizează de fapt gloria de cel dintâi legiuitor al omenirii, pe care a avut-o „bărbatul cel mai integru” din primele generații de „oameni vorbitori”, cel pe care chinezii aveau să-l recunoască drept „primul strămoş de sex masculin, Prinţul divin al Marelui Echilibru din Nord, care a făcut legile rotirii tăcute a stelelor”65, datorită faptului că delimitase ciclurile anotimpurilor, în baza rotirii Ursei Mari – „anul începea atunci când coada Ursei Mari arăta Sudul… Timpul Ursei Mari a fost stelar”66. Deci, anul nou începea vara (la răsăritul Pleiadelor, cum confirma și Polybios), apoi coada Ursei Mari se rotea spre vest și începea toamna, continua spre nord și se ivea iarna, apoi luneca spre răsărit, primăvara aducând lumina și căldura vestitoare de an nou și de recoltă nouă.


55 Zend-Avesta, în Vendîdâd, p. 19
56 Hymn to Amen-Ra, Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904,p. 144
57 Ibidem, p. 31
58 Ibidem, p. 6
59 Ibidem, p. 7 60 Ibidem, pp. 302, 303
61 Ibidem, pp. 31, 32
62 Ibidem, p. 25
63 Gods of the Egyptians, Londra, 1904
64 Ibidem, pp. 50, 51
65 Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 215
66 Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 150

[admin]

„Zeii, Anu (Cerul) i-a a creat, la un moment dat; cetatea sfântă, locuinţa dorită de inimile lor, ei au proclamat-o supremă”67, dar „zeii” nu au fost, aidoma „bărbatului celui mai integru”, niște inițiatori, ci niște speculanți ai mitului civilizatoriu, care își arogau statul de „fiu al Cerului”, formulat explicit de Lao Tse, care preluase rudimentul „fiul lui Anu”, de care s-au tot folosit șamanii primelor generații de „oameni vorbitori”, până la cei din Generația de Fier”. Sumerianul Enki, de pildă, deși descindea dintr-o tradiție în care „Enlil al Muntelui”, numit și „Marele Păstor”, era considerat fiu al lui Anu, se proclama pe sine „fiul lui Anu, întâiul născut”68, planeta Mercur, care îi era lui dedicată, fiind semnul totemic astral al Generațiilor de Eroi Semizei, alții în fiecare civilizație, alții în fiecare generație a aceleeași culturi, dovadă că timpul primordial nu opera cu nume, ci cu semnificații. „Pe zei, Anu i-a creat, la un moment dat”, și tot „Anu a făcut omenirea. Zeiţa Aruru, împreună cu el (Anu), a creat sămânţa omenirii” 69 reprezintă adnotări despre rolul „bărbatului celui mai integru” în consolidarea legislației, prin intermediul discipolilor și alurmașilor săi, și a consolidării civilizației pământești, prin legislație, dar exagerările ulterioare, de genul „Dumnezeu Anu (Cerul)”70, „zeul cerului Anu”71, „Anu, Domnul Cerului”72, „Anu Zeul Soare”73, aveau să se soldeze cu decăderi ulterioare, până la statutul de idol, confirmat și de cel mai vechi text de pe pământ, babilonianul „Locust Charm”, păstrat în şase tablete și în care originea pelasgă („capetele negre”) a lui Anu este pe deplin confirmată, prin precizarea că, „după Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre… de pe un pământ, pe alt pământ”74, cei trei conducători ai pelasgilor, Enlil, Enki şi Nin-harsagga, care au migrat, din munți, spre un „alt pământ”, domesticind animale și „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”. Dar decăderea lui Anu se datorează, în primul rând, migrației europene spre Sumer și India, acolo unde s-a retezat genealogia sacră, fiind recunoscut drept „tatăl zeilor, Enil al muntelui”75 , iar ceilalţi zei au fost descendenţii lui, muntenii. Nu Anu, care a fost doar un inițiator în civilizare, ci Enlil, pe care îl vom găsi și în miturile babiloniene, drept Bel sau Baal, în inscripţiile regale de la Lagash, menţionându-se „zeul Ningirsu, războinic al zeului Enlil”76 , producându-se, încetul cu încetul, înlocuirea „unui dumnezeu cu altul, „Dumnezeu Enlil”77, cel care, în spațiul civilizațiilor asiatice, chiar a fost un întemeietor de religii. La pragmaticii greci, descendența religiilor din cultul strămoșilor este tranșant formulată, antecesorii fiind considerați „cei vieţuind odinioară,/ Fii semizei ai stăpânilor zei”78, pentru că „oamenii cred că şi zeii se nasc şi că poartă veşminte/ și, deopotrivă la chip, vorba la fel şi-o-ntocmesc”79. 5).

Datina sau „regulile din orașul Arbore”

Până la apariția primilor legiuitori ai omenirii, babilonianul Hammurapi (1810-1750 înainte de Hristos) și spartanul Licurg (secolele IX-VIII înainte de Hristos), „regulile”, stabilite de „bărbatul cel mai integru, Anu, în orașul Arbore, de lângă râul cu apă”, au constituit „legea”, adică regulile, ritualurile, cu componentele lor de poezie, muzică și dans, și misterele, acestea din urmă fiind stabilite, conform spusei lui Platon, „de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”80. Cum Anu, „tatăl celor patru Hore”, pe care le numim anotimpuri, a fost primul dintre „bărbații de mare geniu”, care a pus temeliile regulilor de conduită umană, stabilind și reperele, dar și mijloacele de realizare a asemănării dintre om și divinitate, toate ținând de caracteristica poetică a naturii umane, lui Anu îi revine și „gloria”, în accepțiunea egipteană a cuvântului (moștenire asumată cu responsabilitate), oferirii „datului” iniţial, cum numea René Guénon Datina.


67 The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67
68 Sitchin, Zecharia, The lost Book of Enki, p. 10
69 The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67
70 Ibidem, p. 151
71 The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998, I, p. 1
72 Ibidem, V, p. 20 '
73 Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 70
74 Ibidem, p. 63
75 The Epic of Gilgamesh, VII, p. 24
76 Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 44
77 Ibidem, p. 47
78 Simonide din Ceos, Veşnica trudă, în Antologia poeziei greceşti, p. III
79 Xenofan, Ospăţul, în Antologia poeziei greceşti, p. 145
80 Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14