Numai primejdia iubirii, dură doar față de sine, dar docilă față de ceilalți, duce la o viață nouă.


În linia strămoșilor săi, au existat un progenitor canaanit, Tamar, și un moabit, Rut, pentru că Mesia este un metis și nu un pursânge.

El nu a creat soarele, focul, nici luna, nici stelele deja create, ci a dat vedere orbilor, care este un mod de a inventa lumina.


El a salvat o femeie condamnată la ucidere cu pietre, cerându-i acuzatorilor ei ca primul care va fi eliberat de păcate să vină cu prima piatră. Știa că bărbații aruncă cu ușurință al doilea.


Desprinderea de corp a fost o luptă. Nu voia să moară, această carne de treizeci de ani, plină de sănătate și iubire.


Dacă s-ar fi născut astăzi, s-ar afla pe o barcă de imigranți, aruncat în mare împreună cu mama sa, la vederea coastelor Pugliei sau Calabriei.
Poate că continuă să se nască așa, fără să supraviețuiască, iar 25 decembrie este doar cea mai faimoasă dintre zilele sale de naștere.


S-a născut sub coada și auspiciul unei comete, ceea ce nu era un semn de noroc conform credințelor și superstițiilor străvechi. Astăzi, fixăm pe scenele de naștere mica steluță cu aur, confort în noapte, dar apoi cometa a fost un reflector nemiloasă denunțând locul și evenimentul. Matei scrie că trei străini au venit dintr-un alt răsărit pentru a consemna minunea anunțată deja prin calculele lor, aducând ofrande solemne demne de nașterea unui rege. Regele conducător, Irod, s-a mâniat, temându-se de o uzurpare. A ordonat masacru de copii, de la zero la doi ani, în Betleem și în tot teritoriul înconjurător. A fost o măsură extremă și ineficientă: s-a dovedit, încă de la Moise, că cineva supraviețuiește mereu, cel bun, rezumatul tuturor celor uciși. Cel care se întâmplă să fie rămășița nenumăraților absenți își asumă și deține energiile acestor vieți încătușate. A face minuni atunci este doar o mică compensație.


„Respirația mea este prinsă în spatele tău, în mine ți-a fost strânsă mâna dreaptă”. Iată respirația care se lipește de calea lui Dumnezeu și se atașează de ea, așa cum o face câinele atent și credincios pe cale, lipindu-și respirația de pământ. Iată, în același moment, din cauza acestui atașament fizic al fidelității, David simte mâna lui Dumnezeu, mâna dreaptă, strânsă în el ca un pumn care prinde, ține, susține. Este o impresie fizică, nimic mistic, impalpabil, ci o secvență uscată de verbe de forță, de schimb reciproc între Dumnezeu și el.


Nu s-a născut într-un moment de jubilație, ci în timpul unei călătorii, a unei deplasări forțate. Oamenii săi iubeau pelerinaje și porneau bucuroși să sărbătorească sărbători, Paștele sau altele, în Ierusalim. Dar nu s-a născut în timpul unui pelerinaj. Părinții săi călătoreau pentru a-și îndeplini o datorie tristă și insidioasă: să se supună unui recensământ. Astăzi suntem obișnuiți să fim numărați, înregistrați și incluși în liste, să avem multe mărci digitale. Unii consideră că este normal, din simplu scrupul, să înregistrăm urmele pașilor femeilor și bărbaților care au venit la noi în zborul lor nesfârșit. Prin urmare, noi oamenii moderni nu putem înțelege frica evreilor atunci, ruina pe care o experimentaseră deja când unul dintre regii lor îndrăznise să numere oamenii printre care Dumnezeu ridicase mai întâi un cort și apoi un templu. Acest rege a greșit cifrele și a suferit pedeapsa unei epidemii. Astfel, evreii fuseseră deja avertizați împotriva aroganței de a da un număr ființelor umane.


„Tomca”, „clema”, este un verb care este asociat cu frânghii într-un alt verset din Proverbe (Pr 5, 22): nu este o mângâiere, ci cel mai înălțător viciu în care omul credincios se poate simți luat înăuntru. „În mine strânge-ți dreptul”. Am găsit noi cei care citim poezii de dragoste o putere egală de exprimare? David o obține, o realizează prin entuziasmul și prin atașamentul său. Astfel, a rezistat îndelung în pustii, rezistând urmăririlor lansate împotriva lui, ambuscadelor. S-a făcut trup în deșert, s-a anulat în peisajul pustiu făcându-și să trăiască doar respirația, dorința lui fizică de Dumnezeu, cu îmbrățișarea lui puternică, amară, fericită în mijlocul trupului său.


Cel care a fost prins și târât la Ninive pentru a striga sfârșitul lumii, se vede negat ca șarlatan de propriul său director. Iona simte dureros că a fost o marionetă a lui Dumnezeu. „Și a fost rău în Iona, un mare rău” (Ion 4, 1), așa începe ultimul sfert al cărții. „Ia-mi suflarea de la mine, căci bine este moartea mea mai mult decât viața mea” (Ioan 4, 3): așa zice cel mai necăjit dintre oamenii lui Dumnezeu, mai mult decât Iov care, ajuns în trupul său, în bunuri și în afecțiunile sale mai necesită o explicație. Iona nu vrea. Atunci Dumnezeu îl întreabă dacă această mânie furioasă i se pare un lucru bun. Iar lucrul unic și neașteptat se întâmplă din nou în Sfintele Scripturi: Iona nu răspunde la întrebarea lui Dumnezeu. Aici, apare un decalaj în relația dintre creator și creatură, izbucnirea unei dureri care are o forță și o formă de protest față de Dumnezeu. Iona se înțepenește într-o tăcere de opoziție, exact opusul vorbărețului care se ridică din ulcerele lui Iov.


sursa:https://booknode.com/noyau_d_olive_080633/extraits