Adrian Pop
21.11.2012, 12:23
Consideraţii asupra manualului „Istoria secuimii” Publicat în 21 noiembrie 2012 (http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/11/21/consideratii-asupra-manualului-istoria-secuimii/) Maria Cobianu Băcanu (http://www.ziarulnatiunea.ro/author/maria-cobianu-bacanu/)
http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/11/050-150x150.jpg (http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/11/050.jpg)Manualul Istoria secimii, deşi are o amplă echipă de autori, istorici, cadre didactice, jurnalişti, din primele rânduri se prezintă ca un document „de partid”, realizat, nu după criteriile ştiinţifice de a reflecta realitatea istorică, aşa cum a fost ea, fără niciun adaos din afară, a acestui grup etnic, secuii, ce trăiesc de peste o mie de ani pe pământ românesc, între oamenii locului găsiţi în anii descălecării, la sfârşitul secolului al XI-lea, ci, pur şi simplu, ca o comandă de partid, a unei organizaţii culturale şi politice, precum UDMR. Intenţiile autorilor se descifrează uşor, dintru început. Istoria secuilor trebuie să servească elita politică maghiară din România la realizarea obsesiei de 94 de ani a clasei politice a secuilor: autonomia teritorială, etnică, administrativă şi financiară etc. a aşa- zisului „Ţinut Secuiesc”. Primul subtitlu care izbeşte cititorul român este formularea „Pământul nostru natal” sau „Patria noastră natală” (cum se poate citi curent în presa maghiară) deşi, în fapt, când „au descălecat” pe acest pământ, pe care şi-l reclamă ei cu obstinaţie, ca fiind „natal”, era locuit de strămoşii noştri, Deci, vatra de stabilire a lor nu este exclusiv natală secuiască. Faptul că autorii manualului nu-i amintesc pe români, în pofida documentelor străine, inclusiv maghiare, ungare, care le atestă prezenţa, denotă fără nici o îndoială că lor le lipseşte deontologia profesională şi ştiinţifică sau normele de conduită şi principiile etice obligatorii pentru orice lucrare ştiinţifică şi, cu atât mai mult, pentru un manual şcolar. Tratând istoria secuilor din postura de activişti de partid, înrolaţi să facă politică etnică pro-autonomie teritorială, nu au exerciţiul acestei rigori, ci, esenţial, pentru ei este să propage falsul care îi serveşte. A doua frază care este şi falsă şi, mai ales, antiromânească este modul cum definesc ţinutul secuiesc. În concepţia lor, „Ţinutul secuiesc este o regiune a Europei”, nu a României, fără să precizeze că sunt înconjuraţi din toate părţile de circa 500.000 de români, cei statornici pe acest pământ de când se ştiu. Un mai mare dispreţ pentru poporul român, o mai mare lipsă de corectitudine ştiinţifică şi de bun simţ elementar, nu se poate concepe! Şi această carte este publicată pe banii Statului Român, din bugetul Consiliului Judeţean Harghita, al cărui preşedinte se ocupă, aici, de prezentarea ei cu fală, elevilor din clasa a VI-a şi a VII-a. Deşi autorii evită să numească România ca ţara în care există Ţinutul secuiesc, în schimb, se laudă cu peisajele naturale ale ţinutului, de parcă ar fi „opera” lor şi nu „Grădina Maicii Domnului”. Când le descriu, o fac cu adresă exactă, pentru a-şi asigura pretinsa „dăinuire” şi pentru a face propagandă turistică în Europa, ca ţinut exclusiv secuiesc. „Din punct de vedere peisagistic, spun autorii, sunt îndeplinite toate condiţiile necesare dăinuirii şi dezvoltării unui grup etnic”. Se exclude, astfel, din start, întreaga populaţie care trăieşte pe acest teritoriu, inclusiv români, romi etc. „În ochii străinilor, această regiune frumoasă este <Elveţia Transilvaniei>, deoarece formele sale de relief, sunt împărţite proporţional, iar exceptând Câmpia Mureşului şi Dealurile Târnavelor, coroana muntoasă este peste tot”. Un alt termen obsesie este „dăinuirea” lor, dar numai a lor, univoc subînţeleasă, ceea ce dovedeşte fragilitatea vieţii lor pe acest tărâm, cucerit şi stăpânit cu forţa armelor, şi de a cărui pierdere se tem, deşi, absolut nimeni, nu le ameninţă existenţa. Alt motiv de mândrie exclusivă a lor sunt apele minerale. „Ţinutul Secuiesc este patria apelor minerale” şi enumeră localităţile renumite, între care „Borsec este regina apelor”, ceea ce e adevărat. Această afirmaţie trebuie citită însă, în cheia lor, că i-ar servi de minune în situaţia obţinerii autonomiei etnice şi teritoriale şi, tocmai de aceea, bat monedă pe ea. Adevărul acestei afirmaţii se confirmă când scriu cu patimă şi lacrimi, că această bogăţie „a lor” a trecut „în mâinile românilor”, odată cu realizarea României Mari prin Tratatul de la Trianon din 4 iulie 1920. „Apele minerale, staţiunile balneare semnificative, scriu ei, care ar fi putut intensifica turismul şi economia locală, au ajuns în mâini române, astfel, nu sporeau veniturile întreprinderilor şi comunităţilor din Ţinutul Secuiesc”. Pentru secui, „cele mai mari valori sunt pădurile, căminul lor natal, unde merită să trăiască şi să dainuiască”. De aceea, după 1989, le-au ras de copaci, pe care i-au transportat masiv spre Ungaria ? Ca o constantă cercetătoare prin aceste locuri, localnicii români îşi exprimau grija pentru modul cum noii împroprietăriţi după 1989 distrugeau pădurile şi, prin aceasta, şi mediul înconjurător: „Aici, doamnă, gaterele de tăiat pădurile lucrează zi şi noapte, fără încetare, iar terenul lăsat gol riscă să se surpe”. Istoria secuimii, prin mesajul pe care îl transmite, este departe de ceea ce trebuie să fie un manual şcolar, cu caracter instructiv şi educativ, într-o şcoală din România. El este, în fapt, un mijloc de mistificare a istoriei secuilor prin: interpretarea falsă a evenimentelor istorice la care au fost alături, împreună, românii şi secuii; prin omisiunea celor mai importante momente comune de viaţă socială şi culturală firească, normală, dintre ei, anume, a împrumuturilor culturale ce au avut loc în limbă, obiceiuri, tradiţii, construcţii de case, de porţi, modele de comportament; prin eludarea adevărurilor istorice şi incapacitatea morală de a-şi asumă responsabilitatea redării atrocităţilor comise de secui/maghiari faţă de români, saşi şi, mai ales, faţă de evrei. Istoria tragică a evreilor îi dezvăluie pe acei maghiari/secui din 1944 care, cu mare cruzime, îi duceau în ghettouri, iar de-acolo îi deportau în lagărele morţii. Ceea ce surprinde când ajung să scrie despre acest dur episod al istoriei lor, este blândeţea, limbajul ales cu grijă, în care încearcă să se disculpe de cel mai odios şi inuman comportament la care au fost autori unii conaţionali de-ai lor. Iar din perspectivă educativă, manualul nu urmăreşte altceva decât să formeze generaţii de tineri secui, într-un fanatic spirit separatist, segregaţionist, care nu comunică cu tinerii români, cu care ar putea avea legături normale de prietenie, de împărtăşire de idei şi sentimente specifice vârstei lor. Manualul reflectă lipsa de respect pentru românii care, deşi erau oamenii pământului din care se născuseră, au slujit nobilimea ca servitori, iobagi şi jeleri la curţile aristocraţiei maghiare, pe proprietăţile feudale, dar şi în satele şi gospodăriile secuieşti, fiind recunoscuţi ca „păstori mai pricepuţi ca oricine, în creşterea oilor din zona montană”. Deşi prin munca lor contribuiau la bunăstarea societăţii secuieşti, manualul cultivă exclusiv ideea superiorităţii secuilor, cu statut juridic de oameni liberi, care nu plăteau impozite, puteau cultiva pământul sau creşteau animale. Din manual, reiese implicit, dispreţul faţă de românii care sunt identificaţi, de autori, simplu, ca „ţărani”, termen care, în societatea secuilor liberi, însemna iobag, jeler, venetic, cu statut social mai mic, adică, inferior. După eliberarea iobagilor de la 1848, conştiinţa de secui liber se extinde asupra tuturor vorbitorilor de limbă maghiară din Ţinutul secuiesc, de aceea, pentru a se distinge secuii de români, autorii recurg la înlocuirea expresiei de „ţăran secui” cu cea de „cultivator secui” sau „gospodar secui”. Trucuri lingvistice, care semnifică aceeaşi aroganţă şi acelaşi dispreţ arhicunoscut al liderilor maghiari-secui, dar şi apetenţă pentru inventarea de expresii lingvistice artificiale. Manualul este o înşiruire îmbibată de o multitudine de date cronologice, pe ani şi zile, lipsită de o interpretare socio-economică şi cultural-spirituală a societăţii secuieşti, necesară unei lucrări de istorie. Se reduce la o descriere simplistă, dar partizană, a evenimentelor istorice, cu precădere, dacă nu exclusiv, a celor secuieşti, în afara societăţii largi româneşti, în care trăieşte şi respiră acest grup etnic. Excluzând România din ecuaţia istoriei lor, autorii creează o istorie artificială şi deloc credibilă.. În realitate, manualul Istoria Secuimii este un bine-gândit Manifest Politic UDMR-ist, infiltrat în sistemul educativ secuiesc, opus înţelegerii şi cooperării inter-etnice şi creării unui climat de înnoire şi cooperare educaţională, în vederea modelării unui tineret apt să participe la realizarea unei lumi mai bune pentru toţi. Citind acest manual, am ajuns la concluzia că obsesia realizării autonomiei liderilor maghiari naşte monştri, duce la educarea unui tineret înarmat până în dinţi cu ideologia segregării şi autonomiei, a urii şi dispreţului pentru tot ce este românesc, ceea ce nu le oferă şansa unei vieţi normale, creatoare pe tărâmul dezvoltării pozitive a tuturor locuitorilor acestui sfânt şi minunat pământ al României. Autorii manifestă o crasă iresponsabilitate, promovând în sistemul de învăţământ maghiaro-secuiesc educaţia în spirit naţionalist-extremist şi, în acelaşi timp, în spirit profund anti-românesc, bazat pe denaturări, exagerări şi omisiuni. Având în vedere această gravă falsificare a istoriei, negându-se lupta românilor pentru eliberare socială, unitate naţională şi integritate teritorială, considerăm că un asemenea manual nu trebuie să fie acceptat în sistemul de învăţământ patronat de România. În acest scop, Ministerul Educaţiei şi Cercetării trebuie să solicite o comisie de istorici şi cadre didactice care să analizeze consecinţele grave ale acestui manual în realizarea unui climat de educaţie şi de viaţă firesc, normal în ţara noastră, în rândurile generaţiei maghiare, care nu trăieşte pe o insulă proprie, ci în România. Ar fi o neiertabilă eroare şi lipsă de respect de sine a noastră, ca popor, a Statului Român şi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării să se admită introducerea în programa analitică a elevilor secui şi maghiari un manual care aduce numai falsuri, denigrari şi denaturări istoriei poporului român. De aceea, se impune interzicerea lui din timp, ştiută fiind graba cu care liderii maghiari pun în act măsurile care îi avantajează pe ei şi, totodată, aduc grave prejudicii şi ofense naţiunii române, în general, inclusiv majorităţii populaţiei maghiare, cinstite şi neşovine din ţară.
http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/11/050-150x150.jpg (http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/11/050.jpg)Manualul Istoria secimii, deşi are o amplă echipă de autori, istorici, cadre didactice, jurnalişti, din primele rânduri se prezintă ca un document „de partid”, realizat, nu după criteriile ştiinţifice de a reflecta realitatea istorică, aşa cum a fost ea, fără niciun adaos din afară, a acestui grup etnic, secuii, ce trăiesc de peste o mie de ani pe pământ românesc, între oamenii locului găsiţi în anii descălecării, la sfârşitul secolului al XI-lea, ci, pur şi simplu, ca o comandă de partid, a unei organizaţii culturale şi politice, precum UDMR. Intenţiile autorilor se descifrează uşor, dintru început. Istoria secuilor trebuie să servească elita politică maghiară din România la realizarea obsesiei de 94 de ani a clasei politice a secuilor: autonomia teritorială, etnică, administrativă şi financiară etc. a aşa- zisului „Ţinut Secuiesc”. Primul subtitlu care izbeşte cititorul român este formularea „Pământul nostru natal” sau „Patria noastră natală” (cum se poate citi curent în presa maghiară) deşi, în fapt, când „au descălecat” pe acest pământ, pe care şi-l reclamă ei cu obstinaţie, ca fiind „natal”, era locuit de strămoşii noştri, Deci, vatra de stabilire a lor nu este exclusiv natală secuiască. Faptul că autorii manualului nu-i amintesc pe români, în pofida documentelor străine, inclusiv maghiare, ungare, care le atestă prezenţa, denotă fără nici o îndoială că lor le lipseşte deontologia profesională şi ştiinţifică sau normele de conduită şi principiile etice obligatorii pentru orice lucrare ştiinţifică şi, cu atât mai mult, pentru un manual şcolar. Tratând istoria secuilor din postura de activişti de partid, înrolaţi să facă politică etnică pro-autonomie teritorială, nu au exerciţiul acestei rigori, ci, esenţial, pentru ei este să propage falsul care îi serveşte. A doua frază care este şi falsă şi, mai ales, antiromânească este modul cum definesc ţinutul secuiesc. În concepţia lor, „Ţinutul secuiesc este o regiune a Europei”, nu a României, fără să precizeze că sunt înconjuraţi din toate părţile de circa 500.000 de români, cei statornici pe acest pământ de când se ştiu. Un mai mare dispreţ pentru poporul român, o mai mare lipsă de corectitudine ştiinţifică şi de bun simţ elementar, nu se poate concepe! Şi această carte este publicată pe banii Statului Român, din bugetul Consiliului Judeţean Harghita, al cărui preşedinte se ocupă, aici, de prezentarea ei cu fală, elevilor din clasa a VI-a şi a VII-a. Deşi autorii evită să numească România ca ţara în care există Ţinutul secuiesc, în schimb, se laudă cu peisajele naturale ale ţinutului, de parcă ar fi „opera” lor şi nu „Grădina Maicii Domnului”. Când le descriu, o fac cu adresă exactă, pentru a-şi asigura pretinsa „dăinuire” şi pentru a face propagandă turistică în Europa, ca ţinut exclusiv secuiesc. „Din punct de vedere peisagistic, spun autorii, sunt îndeplinite toate condiţiile necesare dăinuirii şi dezvoltării unui grup etnic”. Se exclude, astfel, din start, întreaga populaţie care trăieşte pe acest teritoriu, inclusiv români, romi etc. „În ochii străinilor, această regiune frumoasă este <Elveţia Transilvaniei>, deoarece formele sale de relief, sunt împărţite proporţional, iar exceptând Câmpia Mureşului şi Dealurile Târnavelor, coroana muntoasă este peste tot”. Un alt termen obsesie este „dăinuirea” lor, dar numai a lor, univoc subînţeleasă, ceea ce dovedeşte fragilitatea vieţii lor pe acest tărâm, cucerit şi stăpânit cu forţa armelor, şi de a cărui pierdere se tem, deşi, absolut nimeni, nu le ameninţă existenţa. Alt motiv de mândrie exclusivă a lor sunt apele minerale. „Ţinutul Secuiesc este patria apelor minerale” şi enumeră localităţile renumite, între care „Borsec este regina apelor”, ceea ce e adevărat. Această afirmaţie trebuie citită însă, în cheia lor, că i-ar servi de minune în situaţia obţinerii autonomiei etnice şi teritoriale şi, tocmai de aceea, bat monedă pe ea. Adevărul acestei afirmaţii se confirmă când scriu cu patimă şi lacrimi, că această bogăţie „a lor” a trecut „în mâinile românilor”, odată cu realizarea României Mari prin Tratatul de la Trianon din 4 iulie 1920. „Apele minerale, staţiunile balneare semnificative, scriu ei, care ar fi putut intensifica turismul şi economia locală, au ajuns în mâini române, astfel, nu sporeau veniturile întreprinderilor şi comunităţilor din Ţinutul Secuiesc”. Pentru secui, „cele mai mari valori sunt pădurile, căminul lor natal, unde merită să trăiască şi să dainuiască”. De aceea, după 1989, le-au ras de copaci, pe care i-au transportat masiv spre Ungaria ? Ca o constantă cercetătoare prin aceste locuri, localnicii români îşi exprimau grija pentru modul cum noii împroprietăriţi după 1989 distrugeau pădurile şi, prin aceasta, şi mediul înconjurător: „Aici, doamnă, gaterele de tăiat pădurile lucrează zi şi noapte, fără încetare, iar terenul lăsat gol riscă să se surpe”. Istoria secuimii, prin mesajul pe care îl transmite, este departe de ceea ce trebuie să fie un manual şcolar, cu caracter instructiv şi educativ, într-o şcoală din România. El este, în fapt, un mijloc de mistificare a istoriei secuilor prin: interpretarea falsă a evenimentelor istorice la care au fost alături, împreună, românii şi secuii; prin omisiunea celor mai importante momente comune de viaţă socială şi culturală firească, normală, dintre ei, anume, a împrumuturilor culturale ce au avut loc în limbă, obiceiuri, tradiţii, construcţii de case, de porţi, modele de comportament; prin eludarea adevărurilor istorice şi incapacitatea morală de a-şi asumă responsabilitatea redării atrocităţilor comise de secui/maghiari faţă de români, saşi şi, mai ales, faţă de evrei. Istoria tragică a evreilor îi dezvăluie pe acei maghiari/secui din 1944 care, cu mare cruzime, îi duceau în ghettouri, iar de-acolo îi deportau în lagărele morţii. Ceea ce surprinde când ajung să scrie despre acest dur episod al istoriei lor, este blândeţea, limbajul ales cu grijă, în care încearcă să se disculpe de cel mai odios şi inuman comportament la care au fost autori unii conaţionali de-ai lor. Iar din perspectivă educativă, manualul nu urmăreşte altceva decât să formeze generaţii de tineri secui, într-un fanatic spirit separatist, segregaţionist, care nu comunică cu tinerii români, cu care ar putea avea legături normale de prietenie, de împărtăşire de idei şi sentimente specifice vârstei lor. Manualul reflectă lipsa de respect pentru românii care, deşi erau oamenii pământului din care se născuseră, au slujit nobilimea ca servitori, iobagi şi jeleri la curţile aristocraţiei maghiare, pe proprietăţile feudale, dar şi în satele şi gospodăriile secuieşti, fiind recunoscuţi ca „păstori mai pricepuţi ca oricine, în creşterea oilor din zona montană”. Deşi prin munca lor contribuiau la bunăstarea societăţii secuieşti, manualul cultivă exclusiv ideea superiorităţii secuilor, cu statut juridic de oameni liberi, care nu plăteau impozite, puteau cultiva pământul sau creşteau animale. Din manual, reiese implicit, dispreţul faţă de românii care sunt identificaţi, de autori, simplu, ca „ţărani”, termen care, în societatea secuilor liberi, însemna iobag, jeler, venetic, cu statut social mai mic, adică, inferior. După eliberarea iobagilor de la 1848, conştiinţa de secui liber se extinde asupra tuturor vorbitorilor de limbă maghiară din Ţinutul secuiesc, de aceea, pentru a se distinge secuii de români, autorii recurg la înlocuirea expresiei de „ţăran secui” cu cea de „cultivator secui” sau „gospodar secui”. Trucuri lingvistice, care semnifică aceeaşi aroganţă şi acelaşi dispreţ arhicunoscut al liderilor maghiari-secui, dar şi apetenţă pentru inventarea de expresii lingvistice artificiale. Manualul este o înşiruire îmbibată de o multitudine de date cronologice, pe ani şi zile, lipsită de o interpretare socio-economică şi cultural-spirituală a societăţii secuieşti, necesară unei lucrări de istorie. Se reduce la o descriere simplistă, dar partizană, a evenimentelor istorice, cu precădere, dacă nu exclusiv, a celor secuieşti, în afara societăţii largi româneşti, în care trăieşte şi respiră acest grup etnic. Excluzând România din ecuaţia istoriei lor, autorii creează o istorie artificială şi deloc credibilă.. În realitate, manualul Istoria Secuimii este un bine-gândit Manifest Politic UDMR-ist, infiltrat în sistemul educativ secuiesc, opus înţelegerii şi cooperării inter-etnice şi creării unui climat de înnoire şi cooperare educaţională, în vederea modelării unui tineret apt să participe la realizarea unei lumi mai bune pentru toţi. Citind acest manual, am ajuns la concluzia că obsesia realizării autonomiei liderilor maghiari naşte monştri, duce la educarea unui tineret înarmat până în dinţi cu ideologia segregării şi autonomiei, a urii şi dispreţului pentru tot ce este românesc, ceea ce nu le oferă şansa unei vieţi normale, creatoare pe tărâmul dezvoltării pozitive a tuturor locuitorilor acestui sfânt şi minunat pământ al României. Autorii manifestă o crasă iresponsabilitate, promovând în sistemul de învăţământ maghiaro-secuiesc educaţia în spirit naţionalist-extremist şi, în acelaşi timp, în spirit profund anti-românesc, bazat pe denaturări, exagerări şi omisiuni. Având în vedere această gravă falsificare a istoriei, negându-se lupta românilor pentru eliberare socială, unitate naţională şi integritate teritorială, considerăm că un asemenea manual nu trebuie să fie acceptat în sistemul de învăţământ patronat de România. În acest scop, Ministerul Educaţiei şi Cercetării trebuie să solicite o comisie de istorici şi cadre didactice care să analizeze consecinţele grave ale acestui manual în realizarea unui climat de educaţie şi de viaţă firesc, normal în ţara noastră, în rândurile generaţiei maghiare, care nu trăieşte pe o insulă proprie, ci în România. Ar fi o neiertabilă eroare şi lipsă de respect de sine a noastră, ca popor, a Statului Român şi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării să se admită introducerea în programa analitică a elevilor secui şi maghiari un manual care aduce numai falsuri, denigrari şi denaturări istoriei poporului român. De aceea, se impune interzicerea lui din timp, ştiută fiind graba cu care liderii maghiari pun în act măsurile care îi avantajează pe ei şi, totodată, aduc grave prejudicii şi ofense naţiunii române, în general, inclusiv majorităţii populaţiei maghiare, cinstite şi neşovine din ţară.