Val Răzeşu

[latan.elena]

[latan.elena]

Val Răzeşu

REGINA MARIA: IN LUMINA ETERNEI SALE COROANE
Luni, 22 octombrie, 2018
Ora 20:00 (R0)



Posibilitatea desavarsirii cantareste mai mult decat experientele reale care i se improtrivesc. Idealul adevarului este in constiinta intregului. A fi bun inseamna a trai viata tuturor. A fi cu desavarsire bun, inseamna a-ti realiza viata in infinit.
„Cîtiva dintre cei din casta mea”, mărturiseste Regina Maria intr-o scrisoare personala, „se miră si dezaproba curajul meu de a îndrăzni să pronunț cuvinte pe care capetele încoronate nu obișnuiesc sa le pronunțe, dar eu pășesc înainte împinsa de o pornire interioara căreia nu-i pot rezista. Cu fruntea plecată recunosc ca și eu nu sunt decât un instrument in niște mîini mai mari, și mă bucur că știu acest lucru.”
Stimati ascultatori si mult iubiti prieteni, va invit sa sarbatorim impreuna, in cadrul emisiunii: „ Arta, Stiinta si Religie – In Cautarea Drumului Comun, din 22 octombrie, 2018, ziua de nastere a uneia dintre cele mai populare figuri regale din istoria europeana, Regina Maria a Romaniei. Nascuta la 29 octombrie, 1875, Regina Maria descopera, prin propria-i putere launtrica, de-a lungul vietii sale, ca marginitul nu e captiv in granitele lui, ci curge necontenit, pe mai departe, lasand in urma cate ceva din marginirea lui, in orice moment al vietii.
Va propunem, asadar, sa vedem impreuna care sunt distinctiile inepuizabile ale acestei regine, care alcatuiesc zestrea de valori umane, si care o fac vesnic prezenta in viata noastra!
Ca de obicei, va asteptam contributiile valoroase pe Grupul de Facebook Radio Prodiaspora- In Direct.
Emisiunea “Arta, Stiinta si Religie – In Cautarea Drumului Comun” poate fi ascultata folosind link-urile: http://tunein.com/embed/player/s106078/
sau http://www.romaniaradio.ro/radio/radio-prodiaspora.shtml
sau http://www.liveonlineradio.net/germany/radio-prodiaspora.htm
sau folosind fisierul de ascultare pe care il puteti descarca aici:http://prodiaspora.de/prodiaspora
AVE, MARIA
de Val Răzeşu
în memoria reginei Maria a României
Motto:
Dacă pleci la ceruri, lasă-n urma ta
Țara ca o floare de nu-mă-uita...
Ne-am înfipt în veacuri trainic rădăcină
chiar de însăşi moartea ne-a trecut prin coasă,
ne-a chemat sub soare setea de lumină
în urmaşi să fim veac de veac acasă.
Ne-a zidit cetate Dumnezeu Carpații,
Marele Lup Alb l-a lăsat străjer,
sub tăiş de săbii ne-am avut ca frații,
Dunăre de sânge ne-am făcut sub cer.
Ne-au supus vremelnic liftele păgâne
fie că purtau cizme sau şalvari
dar te-ai ridicat mai aprig române
decât se înalță codrii de stejari.
Lacrimă de bucium când a curs pe glie
că ne ocăra țipăt de chimval,
tot ce e frumos am ascuns în ie,
umbre de strămoşi au urcat pe cal.
Veac de veac vitejii în şa au urcat
când şi-au asmuțit liftele zăvozii,
şi-au ținut pământul binecuvântat
cu spada şi crucea, aprigi, voievozii.
Dar uităm prea des, am fi fost arşice,
ba chiar în uitare am fi fost plecați
de n-ar fi fost mame ş surori, şi fiice,
ca să ne ridice din neant, bărbați.
Am fi fost părtaşii unei soarte crunte
de nu ar fi fost românca, Femeia,
doar prin ea e neamul straşnic ca un munte,
către nemurire Cântecul şi Cheia.
Cu atât mai mult pentru o regină,
să ridice ochii către Cel de Sus,
în priviri s-adune ceruri de lumină,
scumpă pe coroană crucea lui Iisus.
Lady Di a noastră este mult mai rară
- din străini venită, aşa ne-a aflat:
mici, neînsemnați ca neam şi ca țară,
am trecut Carpații când ne-a înfiat.
Şi de-a fost să fie fără de putință
să poată, la Tisa, prin duşmani străbate,
lacrimă le-a fost pentru suferință
celor de sub gloanțe, pentru libertate.
Când era să fie să nu avem țară,
ne-a îndemnat stâncă, Mărăşeşti, Oituz,
pe cei ce purtau piatra funerară,
piepturi de clăcaşi s-au făcut obuz.
Şi le-a fost alături, soră fără teamă,
peste setea morții le-a fost apa rece,
țării sfâşiate i s-a făcut mamă,
ca să strige fiii: ,, Pe-aici nu se trece!"
I-a fost dragă țara, una şi întreagă,
România Mare - ce era doar vis -
dacă azi există, să ne fie dragă
Regina Maria, ca un cer deschis.
Poate, gânditoare, Missy ne priveşte...
Chiar dacă există Anglia cerească,
despre veşnicie tot pe româneşte
îşi îmbracă ia să ne povestească.
Ne-ai lăsat coroana ta nemuritoare,
clipa să reverse în noi veşnicia,
inima ta bate a albastră floare,
fie-ți somnul lin şi, Ave Maria!
VAL RĂZEŞU
„Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale.[1]”
—Constantin Argetoianu , Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri
„Românii sunt latini. Vorbesc cu inima și cu mâinile. Din primul moment o adoptă pe Maria. În spatele acestei spontaneități afective se ascunde ceva mai profund. Începutul, poate, al unui sentiment monarhic profund în România. După aproape treizeci de ani de monarhie prusacă serioasă și competentă, dar care duce lipsă de imaginație, a venit în sfârșit momentul pentru o regalitate care vorbește sufletului. Este un dialog care între Maria și poporul român va continua, în ciuda vicisitudinilor istorice, timp de patruzeci și cinci de ani.[4]. 52”
—Guy Gauthier, Missy, regina României
Suferindă încă din 1936, starea de sănătate a reginei Maria s-a agravat în 1938. Medicii i-au recomandat să se interneze într-o clinică din Dresda. Tratamentul s-a dovedit a fi inutil, regina luând hotărârea de a reveni în ţară. Simţind că i se apropie sfârşitul, a adresat o scrisoare ţării şi poporului român: "Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic pentru ultima dată mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care au am văzut-o întreagă, a cărei soartă am împărtăşit-o atâţia ani, al cărei vis strămoşesc l-am visat şi eu, şi mi-a fost îngăduit să-l văd împlinit. Fii veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre alte naţiuni, fii cinstită, iubită şi pricepută. Şi acum vă zic rămas-bun pe veci, de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn, dar mai presus de toate aminteşte-ţi poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare",
,, Pe regi nu-i aplauzi, cum nu-l aplauzi in biserică pe Dumnezeu. Regii sunt unşi de Dumnezeu. În fața regilor te apleci pios, dacă au trecut la cele veşnice şi respectuos, dacă sunt în viață. Şi atât"
Valentin Stan
,, Fericiţi cei ce ştiu că îndărătul
tuturor graiurilor stă negrăitul;
că de acolo – binecuvânt,
măreţie ne vine şi-avânt.
Desprins de aceste punţi
ce noi le-njghebăm din nimicuri de tină:
ca mereu de pe creasta oricărei răpiri
să vedem comuniunea senină."
Rainer Maria Rilke
Mulțumesc, Mioara, eşti mai mult decât amabilă!
Regina Maria ar fi meritat mult mai multă recunoştință din partea noastră, ea, o străină, a devenit sumă reprezentativă a aspirațiilor neamului românesc, trup şi suflet pentru transormarea dezideratelor noastre milenare în realități.
Locuim în timp ca într-o oglindă specială. Oamenii obisnuiți au parte doar de prezent - clipa când îsi văd proiecția, în trecere, în apele oginzii.
Oamenii mari devin contemporani cu viitorul în oglinda veacurilor.

[latan.elena]

Val Răzeşu

PUTEREA CUVANTULUI SI REALITATEA SOCIALA
12 Noiembrie, 2018
Ora 20:00 (R0)
emisiune realizată în colaborare cu d-na Mioara Gram



De indata ce flacara cuvantului - latenta in inima lui – s-a aprins, omul isi gaseste sensul vietii, iar legatura dintre cuvant si celelalte lucruri, de departe si de aproape, se stabileste, bucuroasa sa isi jerfeasca provizia de lumina, pentru cauza actiunii in slujba societatii.
Stimati ascultatori si oameni minunati ai acestui Univers, va invitam, ca in cadrul editiei din 12 noiembrie, 2018, continuare a celei din 5 noimebrie, sa descoperim impreuna cum putem dovedi ca flacara din “inima” cuvantului hraneste omul cu tot ce are in ea, uita de sine, inalta lumina cat mai sus si lucreaza in favoarea scopului ei adevarat.
Am pregatit, de data aceasta, trei intrebari, care sa ne fie de ajutor:
1) La ce ne foloseste invelisul estetic al cuvantului, daca flacara din el nu isi atinge scopul?
2) Cum putem aprinde aceasta flacara, din “inima” cuvantului, pentru ca lumina ei sa poata straluci in toata plenitudinea ei?
3) Care sunt mijloacele prin care sa putem depasi granitele simplei mariri exterioare a cuvantului, ca sa descoperim cerinta activa in profunzimea oranismului social, si sa putem trasforma cuvantul in serviciul pentru binele umanitatii?
Ca de obicei, va asteptam contributia dumneavoastra valoroasa, cu idei, comentarii si raspunsuri la intrebarile emisiunii, pe Grupul de Facebook Radio Prodiaspora- In Direct.
Emisiunea “Arta, Stiinta si Religie – In Cautarea Drumului Comun” poate fi ascultata folosind link-urile: http://tunein.com/embed/player/s106078/
sau http://www.romaniaradio.ro/radio/radio-prodiaspora.shtml
sau http://www.liveonlineradio.net/germany/radio-prodiaspora.htm
sau folosind fisierul de ascultare pe care il puteti descarca aici:http://prodiaspora.de/prodiaspora.
A SCRIE POEZIE --- A-ȚI COPIA INIMA CU INDIGOUL
de Val Răzeşu
- Scrisul ne defineşte. Dar numai atunci când cartea ne scrie pe noi. Când subiectivismul minții şi simțurilor noastre este amendat drastic de străinul atoateştiutor şi omnipotent care priveşte din spatele retinelor ochilor celui care credem că suntem noi. Numai atunci când eul evadează din temnița cărnii şi se înalță a uimire de zbor în lumina cuvântului ziditor.
La început, scriam dintr-un impuls interior pe care nu prea îl înțelegeam. Apoi, cu timpul, am înțeles că este un dar pentru care pănă şi propria noastră conştiință ne va cere într-o zi socoteală despre modul în care l-am folosit. Nu avem dreptul să trecem pe lângă minunile tangibile ale vieții, ori pe lângă răul din şi de lângă noi, fără să depunem mărturie pentru folosul trecerii noastre prin această lume.
În conştiința fiecăruia din noi, lumea şi viața au o reprezentare aparte, unică şi inconfundabilă... codul enigmei, parola magică cu care vrem să forțăm mâna eternității, dorul de Înalt şi aspirația către perfecțiune. Doar în prinosul clipei adevărului absolut îmi pot deschide porțile sufletului spre a oferi lumii viața exactă. Robind unui gând tainic, am înțeles că se poate pierde fără de veste un imperiu - al Iubirii, de exemplu - înainte de a îi atinge cu adevărat marginile. Zborul în sine este efemer, înseamnă doar simplă înaintare între două puncte. Dar este neîndoielnic, că atunci când cele două puncte sunt aripile îngerului din tine, zborul devine o cucerire eternă a unui imperiu fără de sfârşit, pentru clipa când timpul se va întoarce înapoi.
S-ar putea crede, că în timp ce traversăm, fiecare în parte, deşertul singurătății personale, niste hoți ne subtilizează din tolba memoriei toate cuvintele frumoase şi adevărate, lăsându-ne confuzi alături de cămila tăcerii. Ceea ce trăim nu se poate exprima în cuvinte, plutim biruitori deasupra lor. Deasupra înțelesului. Metaforă. Cuvintele pot fi slugi credincioase ale sentimentelor, dar în proză nu pot arăta lumii esențialul, adevărata față a Inexprimabilului. Ca şi cum am trăi în interior într-o limbă universală care nu se poate traduce în exterior decât foarte aproximativ, cuvintele obişnuite ale vocabularuui purtând hainele sărăciei evidente. Mă străduiesc să fiu un bun traducător, să înobilez fiecare frază măcar cu o palmă de cer... mă străduiesc să evadez pe hârtie numai cu ceea ce îmi aparține în exclusivitate, să fiu eu cel adevărat, în hainele de duminică ale simțirii. Şi eu am impresia că un hoț intră tiptil , pe furiş, în sufletul meu şi îmi fură adevăratele cuvinte, pitulându-le cu diabolică perversitate pe fundul propriei mele călimări, făcându-mă să-mi adap stiloul cu cerneală sterilă şi să aştern pe hârtie surogat de cer albastru. Dar cum nu sunt adeptul teoriei că talentul se măsoară în funcție de cantitatea de cerneală măzgălită pe kilometrul pătrat de hârtie de scris, revin cu ghilotina recapitulării, şi nu iert. Am consumat atât de mult surogat de cafea, surogat de adevăr şi dreptate, surogar de democrație şi libertate, încât în fața nechezolului literar - care, din păcate, se practică cu nonşalanță, pe scară largă şi la toate nevelele şi în perioada postdecembristă - simt fizic că fac alergie.
Ar trebui să îl imităm pe Dumnezeu, care a zugrăvit Voronețul cu albastrul care i-a prisosit la zugrăvirea cerului. Cu cât ştim să privim mai adânc în tainele alcătuirii noastre, cu atât ne sunt mai limpezi privirile, mai pline de înțeles cuvintele, mai ferme urmele paşilor, mai înalte piscurile gândului, mai înflorite primăverile sufletului. A scrie poezie - a-ți copia sufletul cu indigoul, inima să transmită prin stația de amplificare a Frumosului, ( Frumosul ca suprema culme a Adevărului ), mesaje albastre din continentul nostru interior.
Încercați să vă închipuiți că ne cunoaştem de când lumea, şi că eu vă iubesc puțin mai mult decât mă iubiți voi pe mine, şi credeți-mă, nu am purtat niciodată cărăbuşi sub rever. Poezia, aşa cum o percep eu, trebuie să frizeze dumnezeirea, să despice omenescul în şapte şi să-i afle misterele capitale. Mă străduiesc să nu vă servesc fursecuri grafologice, să nu intru în pielea lui Iuda de dragul unor vorbe în vânt, nu sunt dispus să bat câmpii nici dacă mi s-ar oferi toți arginții lumii. Iar dacă voi simți vreodată dându-mi târcoale ticăloasa ispită, voi lăsa stiloul din mână şi mă voi apuca de bătut covoare. Nu scriu din ambiție, vanitate ori orgoliu, scriu pentru susținerea în seninul pur a punctului magic din care a fost detronat Eu şi instaurată împărăția veşnică a lui Noi. Căci zadarnică este credința şi statornicia în ideea de dragoste de semeni dacă aceia care constituie obiectul ei absolut nu o trăiesc în mod concret în absolut.
În ceea ce mă priveşte, pretind că la Marea Şcoală a Vieții am fost unul dintre elevii sârguincioşi, chiar dacă m-a prins uneori copiind sau cu temele nefăcute. Vin din planeta trecutului, ( prezentul nu intră în calcul, în fiecare clipă, prezentul devine trecut), escortat de o imensă suită de întrebări care încearcă să-mi călăuzească paşii către Golgota. Adeseori tăcerea dă câte un răspuns atât de înspăimântător încât înghețul îmi intră în suflet până în prăsele. Iar în răspunsurile care se răzvrătesc să iasă de sub lupa tăcerii, până şi Adevărul poate deveni nălucă iar Frumusețea o rană deschisă... Să cauți chintesența acestui frumos. Sub aparențele realității lucide sufletul ascunde o lume a visului perpetuu, o ființă unică a unui joc secret, o apă salmastră din care curcubeul îşi bea neființa.
Pentru a crea o operă literară cu adevărat valoroasă nu ajunge numai talentul. El reprezintă nativul esențial dar covârşitoare este partea de jertfă care trebuie oferită pe altarul său. Talentul este Făt Frumosul în scutece pe care Viața ni-l dăruieşte spre a-l creşte în catedrala sufletului, pe altarele inimii şi minții. Prin muncă şi jertfă de sine trebuie să îi dăruim straiele Frumosului, armele Adevărului, puterea Dreptății şi calul înaripat al Visării. Numele nostru este numele clipelor în care îl dăruim luminii lumii.
Înainte de a învăța să zbori, trebuie să înveți curajul de a te prăbuşi până în abisurile cele mai insondabile ale propriei tale ființe să vezi ce este şi cât este acolo. Abia acolo vei putea evalua corect cine eşti. Abia acolo vei simți cât de necuprinsă ori de neîncăpătoare este ființa pe care spiritul tău o locuieşte în atât de provizoria, aparenta simbioză. Acest Dincolo este apanajul exclusiv al îngerilor din noi.
A scrie nu înseamnă numai a înveşmânta cuvintele în haine de mătase, spre a putea călători cuviincioase prin lume. Nu trebuie permis visului să evadeze pe hârtie mai înante de a-l trece prin toate vămile arderii de sine, înainte de a verifica dacă posedă paşaport către eternitate. Poezie adevărată nu se poate scrie decât în cele două stări extreme al simțirii umane: râsul şi lacrima. Restul, este surogat. Cuvintele trebuie să fie fotografii credincioase ale sentimentelor: să hoinăreşti, să te pierzi şi să te regăseşti în largul ființei tale, dar să te apuci de scris abia atunci când bucuria sau durerea îți vor sfâşia toate zăgazurile şi sufletul nu se va mai simți rob în temnița cărnii. Abia atunci Adevărul îşi va lua crucea în spate şi va trece dincolo de frontierele vocabularului şi vei simți că din vârful peniței stiloului tău se prelinge lumină, iar semnătura ta va fi un fel de cruce pe un fel de filă de biblie universală.
Să luneci pe derdeluşul iluziilor cu săniuța clipelor de reverie pe luciul imaculat al zăpezilor tutelare ca printr-o fără de sfârşit grădină de crini, într-o infinită ardere albă, purificatoare a toate, doar pentru a învăța ființa jocului de-a cumințenia pământului. Să îmbraci cămaşa țesută din roua ierbii şi visului să te înalți din tăcere in cântec, din cearcăn în nelinişte, din idee în literă, în Cuvânt, în Poezie, legând pământul şi cerul, lutul şi aripile noastre, pe un nesfârşit pod de curcubee.
Scrisul şi avalanşa au în comun faptul că o dată pornite nu mai pot fi oprite. Scriitorul adevărat învață şi din propria scrisă meseria de Om. Dacă aş avea cea mai mică îndoială că scrisul meu este original, m-aş opri. Ar fi un nonsens să încerc să semăn iarbă pe o cărare bătătorită. Scrisul nu trebuie să fie un scop în sine, chiar dacă tu eşti primul chemat la judecata cuvintelor.
Pe de altă parte, pare firesc să te adresezi unui public țintă, să scrii ,, comercial". Pe placul publicului cititor. Dar, chiar este etic şi moral? Opinez că nu. În măsura în care am ceva de spus, mă adresez tuturor, conştient că vor rezona cei asemeni mie. Important este dacă ştim că trebuie, şi suntem în stare să locuim în interiorul Cuvântului, şi oricine îl va citi, să ne recunoască. Din acest punct de vedere sunt liniştit. Am confirmarea că acei care m-au citit de câteva ori, ulterior îmi recunosc scrisul, nu ar mai fi nevoie de semnătura mea. M-am reîntors la universul Adamic. Ignorând gălăgia ridicolă a civilizației moderne, în care omul nu se mai înțelege pe sine tocmai pentru că a statuat în mod alienator că el l-a creat pe Dumnezeu. Distruge natura, închipuindu-şi că o modelează. Se crede cauză a lumii, fără să poarte în conştiință sâmburele libertății de a alege întotdeauna numai Iubirea.
.................................................. .................................................. .................................................. ......................................
VAL RĂZEŞU
( mic fragment din cartea ,, Interviuri cu scriitori contemporani)

[latan.elena]

Val Răzeşu

FEMEIA: O FORTA-N UNIVERS
Luni, 3 Decembrie, 2018
Ora 20:00 (RO)



Tot ce ar trebui sa stim este sa atingem splendoarea soarelui certitudinii, iar prin aceasta sa putem fi iluminati.
Stimati ascultatori si minunati oameni ai acestui Univers, cu dorinta permanenta de cunoastere si sustinere reciproca, Anca Cheaito din Liban, Val Răzeşu din Romania si Mioara Gram din S.U.A. va invita sa participati, luni, 3 decembrie, 2018, la una dintre cele mai provocatoare discutii ale emisiunii: “Arta, Stiinta si Religie – In Cautarea Drumului Comun”, pe tema: “Femeia: O Forta-n Univers”.
Prin aceasta tema, ne propunem sa abordam femeia ca punct primordial in planul existential uman, si sa navigam, impreuna, pe oceanul cunoasterii, incepand de la dezvaluirea misterului, cu ajutorul Cuvantului Divin, al povestii Biblice despre Adam si Eva, si pana la aspiratiile continue ale femeii catre desavarsire .
Dorim sa atragem, cu precadere, atentia barbatilor, ca vrem sa pastram femeia imbracata, pentru a-i descoperi valoarea adevarata. ��

1. In exprimarea Biblica, omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
Unde este plasata femeia, in acest act al Creatiei?
2. Atributele naturii superioare a omului se manifesta prin iubire, mila, bunatate, adevar si dreptate, fiecare in parte fiind expresia naturii sale divine.
Care este valoarea intrinseca a femeii?
3. In problemele vietii, femeia are un instinct mai puternic decat barbatul; ei i se datoreaza insasi existenta lui. Cu toate acestea raportul dintre barbat si femeie, privind drepturile si privilegiile acestora, sufera un mare dezichlibru, barbatul arogandu-si, deseori, dreptul de superioritate fata de femeie.
Care sunt factorii care ar putea echilibra cumpana realitatii umane?
Ca de obicei, va asteptam contributia dvs. valoroasa, cu idei, comentarii si raspunsuri la intrebarile emisiunii, pe Grupul de Facebook Radio Prodiaspora- In Direct.
MENTIUNE: Pentru ca postarile dvs. sa fie difuzate in cadrul editiilor radiofonice, va rugam sa aveti in vedere ca ele sa nu depaseasca mai mult de o jumatate de pagina. In cazul in care acestea sunt mai mari de o jumatate de pagina, va trebui sa le reduc la 3-4 minute de difuzare, astfel incat sa le pot acoperi, pe cat posibil, pe toate.
Emisiunea “Arta, Stiinta si Religie – In Cautarea Drumului Comun” poate fi ascultata folosind link-urile: http://tunein.com/embed/player/s106078/
sau http://www.romaniaradio.ro/radio/radio-prodiaspora.shtml
sau http://www.liveonlineradio.net/germany/radio-prodiaspora.htm
sau folosind fisierul de ascultare pe care il puteti descarca aici:http://prodiaspora.de/prodiaspora.



https://www.facebook.com/val.razesu/...46603289046301

[latan.elena]

Val Răzeşu

FEMEIA: O FORTĂ-N UNIVERS
Emisiune realizată de MIOARA GRAM, la Radio ProDiaspora, Houston, Texas,
în colaborare cu Anca Cheaito, din Liban, şi Val Răzeşu, din România
3 Decembrie, 2018
- prima parte a intervenției mele -



https://www.mixcloud.com/mioara-gram/femeia-o-forta-n-univers-3-decembrie-2018/?


,, Bună seara, vă spune Val Răzeşu, d-nelor MIOARA GRAM - realizatoarei emisiunii ,, Artă, Ştiință şi Religie - In Căutarea Drumului Comun", din Houston, Texas, d-nei ECATERINA CÂMPEAN - director general, din Bucureşti, România; d-nei ANCA CHEAITO, colaboratoarea noastră din Liban; precum şi tuturor celorlalți colaboratori şi ascultători ai postului Radio ProDiaspora!

- În această seară vom încerca să omagiem FEMEIA, ființa în care Dumnezeu a pus chintesența universului şi eternității.
Se afirmă mereu că Omul este cununa creației, cu trimitere spre biblicul Adam. Numai că între el şi rai era un hău de tristețe peste care nu putea trece. De aceea, Creatorul, din infinita sa înțelepciune, i-a zămislit aripi: Eva
Se mai afirmă că au fost alungați din cer. Cum să fie alungați, doar pentru Iubire au fost creați! Doar au fost trimişi în voiaj de nuntă, într-o veşnicie de miere, ca după ce vor obosi de atâta fericire să se întoarcă iar în liniştea albastră a cerului, acasă.

Mă adresez tuturor, dar mai ales bărbaților. Uităm prea ades să deschidem suficient de bine ochii pentru a putea cuprinde nemărginirea de alături, fie ca se cheamă fecioară, iubită, soție. Şi peste toate scăderile firii omeneşti, mamă! Şi, dacă MAMA nu este sfântă, atunci nimic nu este sfânt! În ea a sădit Ziditorul eternitatea şi nemărginirea, să poată iar urca OMUL, în nesfârşitul şir al generațiilor, pe spirala timpului, către Ființa de Lumină.
Nu idealizez nimic, cine nu vede în FEMEIE cea mai desăvârşită lucrare a Creatorului, este cu desavârşire orb. Dacă o veți privi aşa cum a fost zămislită, parte intrinsecă a Celui ce este Calea, Adevărul şi Viața, o veți vedea Floare de Lumină. Şi dacă simțiți ascunsă în suflet scânteia divină care v-a fost dăruită, nu faceți Florile să plângă!
... Printre cărțile publicate în acest an, una se intitulează chiar aşa, ,,

FLOARE DE LUMINĂ". Vă voi spune doar mica postfață scrisă de mine.

FLOARE DE LUMINĂ ( postfață)
A scrie Poezie înseamnă a ascunde cerul sub aripile unei privighetori adormite. Cititorii sunt cei prin care tresare în cântecul nemărginirii de clipe, relevând natura divină a tuturor lucrurilor create şi increate, făcând ca veşnicia să fie, cum afirma Goethe, ,, prezent pur".
Este greu, dacă nu imposibil, să intri sub pielea cuvintelor şi să te simți mai înlăuntru decât sub propria ta piele. Să vezi dincolo de aparenta lor imaterialitate adevărata față a lucrurilor şi firii, pregătită ție mai înainte de întemeierea lumii. Să te uimeşti în întuneric - considerându-l în mod just doar ca lipsă a Luminii - de strălucirea celor încă nechemate la ființă, cum leagănă clipele în veşnicia din spatele ochilor prin care priveşte îngerul din tine; de cântecul ascuns sub aripile pe care nu le vezi pentru că eşti una cu Zborul, cu Înaltul, cu Nemărginirea. Menit Luminii.
Adamului cel smuls țărânii, florile Edenului i s-ar fi şoptit lacrimi de singurătate dacă nu i s-ar fi dat puterea de a deveni el însuşi cauză a înălțării. Creația ar fi demonstrat doar perfecta inutilitate a monumentalei sale solitudini. Adam nu ar fi cunoscut nimicirea, dar nici devenirea. Şi, apoi, cum ar fi putut el reflecta dumnezeirea în afara Marii Legi a Iubirii?
Sigur, Ziditorul ştia, că dacă îl voia împlinit trebuia să închidă cercul timpului şi nemărginirii în unica icoană vie şi adevărată în fața căreia Adam putea sta fără de păcat cu sufletul îngenuncheat: Eva. Pe care a pus-o mai presus de toți zeii, dăruindu-i puterea de a naşte Lumea din veşnicie în veşnicie.
S-a afirmat, frumos - este adevărat, că dacă nu ar fi existat Femeia, Dumnezeu nu ar fi creat florile. Fals! Fiind Lumină şi Iubire, trebuia să-i dăruiască aceste atribute în care să poată fi găsit plenar. Ori, lui Adam îi arătase doar chipul tainic prin care Lumina devine Frumusete: florile. Dăruindu-i jumătatea lipsă, l-a lăsat sa se minuneze pentru totdeauna cum - prin Iubire - Frumusețea devine Lumină: Eva.
Noi înşine suntem adevărați numai in măsura în care putem vedea în curcubeu surâsul celui care ne umple cămăşile sufletului cu emoție în stare pură şi ne poartă slova pentru a releva natura noastră divină. Sau, dacă doriți, podul pe care urcă poeții pentru a înebuni şi nebunii pentru a deveni poeți...
( finalul primei mele intervenții)

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu


FLOARE DE LUMINĂ
( În raiul Poeziei)

Val Răzeşu

Hai, iubito,- n poezia iernii unde mi te scriu,
ninge peste noi, de drag, neaua până în poveşti,
să ne poarte în sărut cel mai straşnic bidiviu
care paşte din lumina stelelor de la fereşti.

Abia azi am înțeles, s-a ascuns soarta de noi:
am trecut a foaie verde, cântec pe la poarta ta,
ne purta în brațe vara scrisă pentru amândoi,
dar în verdele privirii tale nu ştiam că poate sta.

N-ai putut să vezi cum cerul mi se adăpa-n priviri,
n-am ştiut că veşnicia purta plete de abanos.
Trecători la nunta noastră, totuşi surâzând a miri
ce înalță curcubeul, pentru a visa frumos.

Şi ce prinț puteam a-ți fi! Ce prințesă alintată,
că nu am plecat genunchiul, mă privea aşa, a ceartă.
După fiecare pas, credeam că ,, a fost odată",
n-am văzut toată povestea în copila de la poartă.

Am visat a Eminescu pe băncuța de sub tei,
te-am luat cu vis cu tot, dar erai atât de mică
de nu te-am văzut în cerul pitulat în ochii mei
cum îmi luminai albastrul, mirosind a veronică...

... În târziul unei toamne m-a trezit din visul meu
dor cumplit de jumătatea care nu s-a întâmplat,
mi te-a scos în dar, în cale, mai frumoasă, Dumnezeu,
şi, în raiul poeziei, Veronica s-a-ntâmplat.

Ce să-i cer dumnezeirii mai presus că te-am găsit?!
Las în cartea vieții mele îngeri din ninsori să scrie,
pentru cei ce pot să vadă iarna pomii înfloriți,
că eşti Floare de Lumină strălucind în veşnicie.

24 februarie 2018
VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu




DUMINICA DORULUI

Val Răzeşu

difuzat la HOUSTON, la emisiunea ,, Ştiință, Artă şi Religie - În Căutarea Destinului Comun, RadioProdiaspora
extras din primul volum al romanului meu ,, Şi îngerii mor"

Marele fluviu DOR izvorăşte din inima Luceafărului, coboară pe aripile unei ciocârlii prin Defileul Albastru, întâlneşte - undeva între clipă şi veşnicie, stinghere - sufletele noastre şi le mistuie în atotcuprinzătoarea-i albie. Face meandre prin Pădurile Neliniştii, apoi curge tainic prin Câmpiile Întâmplării. În clipa în care o fată îi fură mireasma unui nufăr, oglindeşte sub pleoapele ei Steaua Speranței, iar El aleargă să-şi culeagă izvoarele din cele mai înalte piscuri ale Munților Adevărului. Ajuns acolo, deschide larg brațele: Dragostea şi Prietenia. Dragostea străbate, spumegând, cascadele sărutului, iar Prietenia curge lin printre colinele surâsului, închizând între undele lor de Lumină mirifica Deltă a Fericirii. Apoi, când Timpul o tâlhăreşte de toate minunile ei tangibile, Fericirea se refugiază iar în necurmata matcă a Dorului, lăcrimând pe aripile unei ciocârlii ce se înalță prin Defileul Albastru către inima Luceafărului...

La porțile cerului este un munte înalt; pe cărările Dorului, însetat de sublim, hoinăresc către uşa lui Dumnezeu. Privirile mele statornicesc peste declinul necruțător al timpului clipa de aur. Clipa în care sufletul îngenuncheat se întoarce spre sine.

Dacă Dorul ar avea o unitate de măsură mai presus de lacrimă şi dacă ar exista un aparat de măsurat suferința, acul indicator s-ar duce până la capăt. Îmi trebuie nouăzeci şi nouă de prieteni şi o Minune, să înalț prin sufletele voastre o scară până la cer, să şterg praful de pe Steaua Fericirii, pentru că nu întotdeauna când Dorul-Dor mă cheamă pe celălalt tărâm - al poveştilor noastre de dragoste - aduce calul alb înaripat, deşi îl aud nechezând sălbatic în lacrima ce nu vrea să se rostogolească dincolo de marginile sufletului.

Azi am ieşit cu tava de jăratic când Luceafărul de ziuă abia îşi mai stăpânea întredeschise pleoapele somnoroase, aveam multe păcate de înfăptuit în această duminică. Era în ceruri linişte şi pace ca înainte de facerea lumii, pământul dormea învăluit în surâsul visului pe care îl visa pe când nu era decât intenție la picioarele tronului Ziditorului.

Deodată, un Adevăr înalt a început să incendieze fortificațiile întunericului şi ciocârliile, toate ciocârliile lumii, singurele ființe îngăduite să lucreze duminica, s-au înhămat la caravana zorilor. Când o ciocârlie îşi umplea ciocul cu raze de soare şi îşi muia aripile în liniştea albastră, o stea din candelabrul nemărginirii îşi lepăda cămaşa de noapte şi închidea pleoapele... Şi ciocârliile strigau din înalt: ,, Treziți-vă ființe şi lucruri, cuvântătoarelor şi necuvântătoarelor, treziți-vă oameni buni, bucurați-vă că v-am ridicat şi azi din cavoul jumătății voastre de moarte, veniți de luați Lumină!" Şi sudoarea lor ce picura fără contenire aşternea peste lume covoare de rouă...

Ca în fiecare dimineață de duminică, m-am îngropat în tăcere, să-mi plâng morții mei care nu mai pot auzi de sub țărână chemarea ciocârliilor, apoi pe cei îngropați în uitare, pe al căror tărâm abia de mai îndrăzneşte să țipe chiar şi cucuveaua...

Mi-am strigat bidiviul. Dar a venit doar un mânz căruia abia îi mijeau aripile...

☆

Nu am avut cal, şi am încălecat pe umbra lui. Gândurile au pus biciul pe cuvinte împingându-le din pleasnă catre profunzimile Adevărului. Am descălecat din amintire in adâncuri şi am făcut câțiva paşi... m-am oprit ca şi cum un pinten străin mi-ar fi fulgerat nălucile gândului - ajunsesem la răscrucea Durerii.
Cu sufletul îngenuncheat, mi-am schimbat piroanele din crucea inimii, numai pentru a putea spune : Iată-mă!

VAL RĂZEŞU

1991
ROMÂNIA

[latan.elena]

Val Răzeşu

Libertatea: Ce Ne Impiedica sa o Dobandim? – partea a doua a emisiunii din 7 mai, 2018: “Libertate: Fantezie sau Realitate”?
Luni, 14 Mai, 2018
HOUSTON
“Captivi intr-un cerc de legi imuabile, pendulam intre cei doi poli extremi ai vietii noastre, realitatea si fictiunea. Realitatea ne macina la moara timpului iar fictiunea ne imprumuta mantaua nemuriri. Verbul A IUBI, este arma secreta cu care poate fi cucerita lumea, este unica avere care ne inalta egalii lui Dumnezeu”. – Val Razesu
Dragi ascultatori, pornind de la cuvintele poetului Val Razesu, care definesc cu gratie tema emisiunii despre libertate, de saptamana trecuta, va invit sa descoperim, pe mai departe, care sunt obstacolele ce impiedica libertatea intr-o lume lancezand sub poavara unei decadente cumplite, poluata printr-o incurabila coruptie, sfasiata de o ura distrugatoare, si paralizata de temerile ce o bantuie. Singurii detinatori ai acelui har de a carui putere depinde eliberarea totala, reorganizarea fundamentala si fericirea intregii omeniri, suntem noi, locuitorii acestei planete. Ce ne impiedica sa dobandim libertatea adevarata? Este intrebarea la care va invit ca, prin incoruptibilitatea caracterului nostru, prin rigoarea disciplinei si sfintenia moralei noastre, prin sublimul si serenitatea credintei noastre, precum si prin exemplul de viata si claritatea viziunii noastre, sa ii putem gasi raspunsurile.
Ca de obicei, va astept contributiile dumneavoastra de valoare pe Grupul de Facebook Radio Prodiaspora-In Direct.
Emisiunea Arta, Stiinta si Religie – In Cautarea Drumului Comun poate fi ascultata folosind site-
link-uri: http://tunein.com/embed/player/s106078/
sau http://www.romaniaradio.ro/radio/radio-prodiaspora.shtml
sau http://www.liveonlineradio.net/germany/radio-prodiaspora.htm
sau folosind fisierul de ascultare pe care il puteti descarca aici:http://prodiaspora.de/prodiaspora.m3u
LEGENDA MARELUI LUP ALB
Val Răzeşu
Lupul, ... un animal cu o bogăție mitologică şi un statut ambiguu; pe de o parte temut şi detestat, asociat cu credința în licantropie, ( Licantropia în evul mediu era explicată prin posesie demonică şi vrăjitorie. Ea este o tradiție totemică primitivă, închistată în ritualuri care mizează pe definirea omului ca ființa care se poate metamorfoza. Şamanismul şi credințele magice ale antichității se prefac în evul mediu în satanism. Licantropul, sau vârcolacul în general vorbind reprezintă răul care poate perturba ordinea firească a lucrurilorşi este generat la rândul său de o abatere de la reguli. În mitologia românească vârcolacul, cel care mănâncă soarele şi luna, poate proveni din multe surse, ca de pildă copiii nebotezați, fratricizii, paricizii, cei care nu respectă tradițiile. Se spune că sufletul se poate pierde pentru vecie dacă în momentul transformării se pierde legătura cu trupul.) Desigur, putem continua cu partea chtonică, infernală, a lupului, pe care o găsim cu prisosință în folclorul european. În mitologia greco-romană o avem pe lupoaica Monolyke, doica lui Acheion, inventată pentru a amenința copiii cum se procedează şi astăzi cu lupul cel rău. Osiris este, conform lui Diodor din Sicilia, înviat sub formă de lup pentru a putea să-l învingă pe fratele său cel rău. Hades poartă o blană de lup, iar zeul morții le etrusci are urechi de lup.
Sinonim cu sălbăticia, în mitologia universală este un simbol al luminii, soarelui şi focului pentru că vede în întuneric cât şi al demonilor care sălăşluiesc în ascunzişuri.
Nordicii şi grecii sunt cei care îi dau sensul de erou războinic, de adept al luminii ca strămoş mitic, întruchipat de zeitățile Belenos, respectiv Apollo Lykaios.
În mitologia chineză îl regăsim drept creatorul dinastiilor chineză şi mongolă în ipostaza lupului albastru ceresc, paznicul palatului ceresc, identificat cu steaua Sirius.
Poporul turc poartă până târziu abilitățile sale războinice dacă ne gândim că Atatűrk ( tatăl turcilor, cum s-a autointitulat), este poreclit de către adepții credincioşi Lupul Cenuşiu, reconstruind legenda mai veche, cea a lui Gengis-Han, Lupul Albastru, simbol al luminii uraniene, care se uneşte cu căprioara albă ce reprezintă pământul, dând naştere poporului.
O ființă greu de stăpânit, şi totuşi o ființă ce cedează celei pământene din legenda lui Romulus şi Remus, când întruchipează idealul de fecunditate.
S-au scris în literatura noastră multe file despre această ființă, dar cel mai mult mi-a plăcut cum au făcut-o poeții. Şi dintre ei, Octavian Goga:
,, Te-am auzit cum hăuleai departe
Înfiorând păduri înzăpezite,
Bătrâne lup, cu gura istovită,
Etern pribeag al câmpurilor moarte
Te-am auzit cum hăuleai departe
Te-am auzit, şi-n ceasurile grele
Ce mă gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
Şi-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu eşti tovarăş visurilor mele...
Tu, numai tu, neîmblânzită fiară,
Ce-ți strigi pustiei patima flămândă,
Şi-n prigonirea câinilor la pândă
Îți plângi prin codri ura solitară
Tu înțelegi un suflet fără țară..."
- Şi totuşi un animal solar -
Stindardul dacic, dragonul cu cap de lup şi trup de şarpe, sintetizează simbolismul Zamolxian, pentru că ambele animale se referă la pricipiile creatoare.
Mircea Eliade, în ,, De la Zamolxis la Gengis-Han" avansează ideea că dacii sunt o confrerie războinică aflată sub semnul lupului. De la ,, daoi" - numele dat de istoricul Strabon dacilor, şi substantivul ,, daos"- a apăsa, a strânge, a sugruma. Rădăcina cuvântului ar fi ,, dhău", din care derivă iliricul ,, dhaumos" - lup, zeul Daurus.
Important de ştiut despre stindard, că ascunde în el Principiul şi Imaginea Centrului Spiritual al lumii. Marele Lup Alb nu este animal, ci OM...
... Simbolul lupului ca apărător al acestor pământuri nu apare numai în povestirile geto-dacilor. În alte legende în marea lor majoritate demonstrate de istorici, sfântul Andrei a fost trimis să propovăduiască în ,, tărâmul lupilor" şi a fost vegheat pe tot parcursul său înspre sanctuarul dacic de către Marele Lup Alb.
... Cândva, în vremi uitate un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz tărâmurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, pentru a transmite geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toți ceilalți, fără a fi în vârstă, avea părul şi barba albe ca neaua iar credința, curajul şi dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni ci şi de Zamolxis însuşi ca şi de fiare. Zeul, dându-şi seama de valoarea slujitorului său, îl opreşte la el în munți pentru a-i servi îndeaproape. Departe de oameni preotul continuă să slujească cu aceeaşi determinare ca înainte. În scurt timp fiarele Daciei au ajuns să îl asculte şi să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceştia erau singurii fără conducători, numai foamea ținându-i în haită.
După un timp, Zamolxis vorbeşte cu preotul şi decide că a sosit timpul ca acesta să îl slujească în alt chip, astfel, îl transformă în animal. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută şi respectată fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare şi puternic cât un urs. dându-i misiunea să adune toți lupii din codri întru apărarea tărâmului. Astfel, ori de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor, era destul doar să audă urletul Mareui Lup Alb şi de oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei cărora le deveniseră frați. Lupul Alb însă, era şi judecător, pedepsind laşii şi trădătorii.
Într-o zi însă, Zeul îl chemă din nou pe slujitorul său la el, de data aceasta pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară dacă vrea să rămânâ lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o purta în suflet, ştiind ce vremuri vor urma, decide să rămână alături de zeul său sperând ca astfel să slujească mai bine şi cu mai mult folos ținutul şi poporul său.
... La venirea romanilor, care au răspândit ştiri false despre zeu, multi daci se tem că Zamolxis nu le va fi alături, iar trădătorii cuprinşi de frică încep să omoare toți lupii ce le ieşeau în cale, sperând ca unul din aceştia să fie Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieții lor.
Lupul Alb şi Zamolxis se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geto-dacii vor fi infrânți de romani din cauza trădării.
Nu trebuie uitat nici rolul psihopomp, de călăuză în regatul morților, care apare mai ales în mitologia românească în bocete care vorbesc despre întâlnirea cu animalul inițiatic.
,, Şi-ți va mai ieşi
Lupul înainte,
Ca să te înspăimânte.
Să nu te înspăimânte,
Frate bun să-l prinzi,
Că lupul mai ştie
Seama codrilor
Şi-a potecilor.
Şi el te va scoate
La drumul de flori,
La un fecior de crai,
Să te ducă la rai."
,, În codrul bătrân, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Voi îl auziți?"
,, Legendele dacilor liberi"
14 mai 2018
VAL RĂZEŞU
ROMÂNIA

[latan.elena]

Val Răzeşu

SOMN LIN, VISEAZĂ MAREA
( Noi eram copii mării)
Val Răzeşu

Noi eram copii mării când eram nemuritori
într-o lume-ndepărtată de oricare înțeles,
a albastru de vioară - melodie necântată,
din săruturi, m-ai ales a arcuş de primăvară.

Eram dincolo de timp, şi băteau vara în dungă,
în biserici de mirare - îngerii ,, într-o ureche" -
clipa nesfârşit de lungă stânsă în îmbrățişare
ca de aripi, a pereche, veşnicie să ajungă.

Nu ştiu câte raiuri sunt pe pâmânt, şi câte-n cer...
Trecând pe la casa ta înainte de-a te naşte,
va rămâne un mister cine lângă poartă sta
cu anafură de Paşte şi buchet de Leru-i Ler.

Însă ştie atât de bine dealul ce te ascundea
vie şi adevărată cum urcai pe drumul țării
să te faci povestea mea când va fi ,, A fost odată
un castel pe malul mării, de mărgean şi peruzea."

Doar nebunii şi poeții caută aşa spre nord
primăverile eterne adormite sub zăpezi
cum - într-un tacit acord - liliacul flori aşterne,
într-un mugure te vezi din bătăile de cord.

Spre Înaltul fără tine, am urcat pe scări de fum,
şi au şchiopătat a frig crizanteme ofilite,
negăsindu-te pe drum - nume nu aveam să-l strig -
deşi locuiai în mine, în poemele de-acum.

Tu erai sortită mării, ce târziu am înțeles
cum deschid aripi copacii dorului într-un destin
unde floare te-am ales, ne-au purtat în flăcări macii
sub un cer aşa senin de albastru ne-nțeles.

Când tăceri definitive şi-au trimis spre mine solii
de au tremurat de ger chiar şi fluturii de nea,
mi-ai trezit din somn magnolii în grădinile din cer
şi pe buze, draga mea, mi-ai topit a Cântec polii.

Spre povestea nesfârşită ai deschis în mine uşi
şi atâta veşnicie a intrat furiş, tiptil,
pe aripi de pescăruşi, că nu a putut să-i scrie
cel care eram copil, anii desfrunziți şi duşi.

Dar pe celălalt tărâm, unde doar uitarea minte,
țărmul s-a făcut altar, şi-ai venit aşa frumoasă,
şi-ai urcat aşa fierbinte soarele în sanctuar
că mi-ai răsărit mireasă, Ana mea, dintre cuvinte.

De-atunci zilele tot cresc, nopțile-s' tot mai subțiri,
luna cade somnoroasă şi adoarme între sâni,
trăim visul unor miri care au ajuns acasă
fără îngerii bătrâni pitulați în amintiri.

De-atunci nori n-am mai pictat, zarea este mai senină,
în îmbrățişari pierduți neființei am dat chip
- tu o floare de lumină, lacrimă ce mă săruți
în castelul de nisip, eu doar ție rădăcină.

De atunci îmi eşti alături răsăritul şi mirarea
că poții fi nemuritoare muritorului dim mine.
Chiar de strigă depărtarea că mă va fura în zori,
pentru noapte care vine, somnul lin, visează Marea...

31iulie 2018
VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

‎Borzea Stefan‎-Val Răzeşu

Cu prețuire,Omului Val Răzeşu
Fragment din emisiunea "Femeia: o forță în Univers" difuzată de Radio ProDiaspora în data de 03.12.2018.

https://www.facebook.com/borzea.stefan/videos/2147255451973168/?epa=SEARCH_BOX