Biserica fără pereche

Publicat de Ion Coja in Doctrină naţionalistă, Textele altora pe 28.08.2013 | 4 comentarii
Miron SCOROBETE

UN UNICAT LA SCARĂ PLANETARĂ:
DENSUŞ, SINGURA BISERICĂ CU HRAM PRECREŞTIN

Secolul al XVIII-lea nu a fost deloc liniştit în Transilvania. Chiar mai înainte de răscoala lui Horea, cea mai mare zguduire socială din Europa acelui timp, despre care presa întregului continent avea să scrie zi de zi, premergătoare şi prevestitoare a Revoluţiei franceze, tulburările se ţineau lanţ. Satele, „din pricina papistăşiei”, îl urmau cu mic cu mare, agitând coasele şi topoarele, pe Prea Cuviosul Părinte Sofronie de la Cioara şi puneau stăpânire pe aproape întreaga provincie, generalul Buccov dădea foc bisericilor de lemn iar asupra celor de zid, cum era Sâmbăta brâncovenească, punea artileria, la Salva instrumentul de tortură de ultimă generaţie, roata, se testa pe corpul de 102 ani al badii Tănase Todoran, gospodari, precum Creangă, din aceeaşi zonă a Năsăudului, ori Iminovicii de pe Târnave, îşi luau turmele de oi şi se pustiau peste munţi, minerii de la Certeje şi Topliţa protestau, cei de la Abrud îi alungau pe gornici, bântuiţi de vâlva Roşiei Montane, care, cum vedem, nu-şi găseşte liniştea nici azi.
Era cât se poate de firesc ca, în acest climat, trupele austriece să se mobilizeze în stare de alertă. În rândurile acestora se afla un tânăr ofiţer, olandez de neam, dar care, fire de aventurier, neavând ce face acasă unde nu se întâmpla nimic, s’a încadrat în armata habsburgică. Avea un nume foarte lung, care ca spaţiu poate concura cu cele spaniole şi, la noi, cu doar ale lui Mădălin Voicu: Syilvester Joseph Freiherr von Hohenhausen und Hochhaus.
N’a avut nici aici parte de niscai confruntări militare, la care cu temperamentul său de cavaler aspira, dar detaşarea sa în Transilvania (se organizau aici cele două regimente româneşti „de graniţă”) i-a adus totuşi o satisfacţie mai mare decât i-ar fi putut oferi obuzele pe câmpul de bătaie. Von Hohenhausen era un foarte competent şi împătimit arheolog. Îl fascinau vechiturile, iar când era vorba de cele ale antichităţii, acestea îl ameţeau cu totul. Or, în privinţa aceasta, Transilvania era de o bogăţie inepuizabilă şi, pe deasupra, complet neexplorată, astfel că lui îi oferea un ideal teren de pionierat.
Surprins de mulţimea monumentelor romane, Hohenhausen, în culmea fericirii, a început să le studieze, să le descrie şi să le deseneze. Cartea realizată de el pe această temă, intitulată Antichităţile Daciei în Transilvania. De pe timpurile când această frumoasă ţară era condusă de romani, cu desenele originale, a fost tipărită la 1775 din ordinul şi cu cheltuiala împărătesei Maria Tereza. Pentru noi cartea este foarte importantă, mai ales prin ilustraţii, pentru că, în paginile ei, avem imaginile a zeci de monumente de dinaintea inventării fotografiei. Unele dintre aceste monumente s’au deteriorat între timp dar noi le putem vedea aşa cum ele arătau acum trei secole, altele au dispărut, aceasta fiind singura sursă ce ni le mai poate oferi privirii.
Cartea, adevărată raritate, a căzut în uitare până când a fost redescoperită în biblioteca unei mânăstiri austriece de părintele Arhimandrit Ioan Marin Mălinaş, preot într’o parohie de lângă Viena, care a reeditat-o şi a folosit-o fertil într’o demonstraţie a sa, absolut convingătoare, care dă peste cap nişte teze istorice în vigoare până acum.
Hohenhausen a fost atras în mod deosebit de străvechea biserică din Densuş. Aceasta, pur şi simplu, îl fascina. I-a dedicat cele mai multe planşe, din toate poziţiile, cu detalii din interior şi exterior. Flerul, de care nu ducea lipsă, dar şi cunoştinţele sale de arheolog, îi spuneau că are în faţă un monument unicat nu numai la nivel naţional, nu doar la cel european ci, după toate datele, la scară planetară.
Pornind de la cartea lui Hohenhausen, părintele Ioan Marin Mălinaş îi reconstituie venerabilului lăcaş adevărata biografie. Şi până acum bisericii i se recunoştea prioritatea de a fi cea mai veche din ţară. Unii autori o considerau din secolul al XII-lea, dinaintea întemeierii Principatelor, de pe vremea împăraţilor Asăneşti. Alţii îi dădeau o şi mai mare vechime, din secolul X. Chiar şi aşa, stăteam foarte bine pe plan mondial. Câte biserici de dinainte de anul 1.000 mai există în întreaga lume?
Or, pornind de la cartea lui Hohenhausen şi extinzând cercetările pe foarte multe planuri, părintele Ioan Marin Mălinaş conchide că biserica din Densuş a fost iniţial un templu păgân, ridicat de generalul roman Longinus între primul şi al doilea război dacic, imediat după anul 100, lăcaş transformat apoi în biserică creştină.
Pe lângă această prioritate, a vechimii, de aproape două milenii, biserica din Densuş mai are una extrem de importantă: ea nu a fost dărâmată şi refăcută, a rămas în picioare de la început până azi, iar în ea s’a slujit neîntrerupt, la început lui Jupiter (încă se vede funinginea de la jertfele păgâne), apoi lui Hristos, dar întruna, fără întrerupere. Nici azi ea nu e un impunător muzeu, cum ar merita-o din plin, ci smerită biserică parohială unde oamenii se împărtăşesc duminică de duminică, îşi botează copiii, îşi cunună mirii, îşi prohodesc pe cei duşi. O fac de două mii de ani!
Gândiţi-vă că atunci când biserica din Densuş se construia, Apostolul Ioan încă trăia, încă nu se uscase cerneala de pe Evanghelia lui! Când intraţi să vizitaţi biserica din Densuş, realizaţi că vi se oferă un privilegiu unic: vă găsiţi într’un sfânt locaş, unicul de pe glob, contemporan cu originalul Evangheliei lui Ioan! Când în biserică se face din Sfânta Evanghelie de la Ioan citire, dacă am înţelege graiul zidurilor le-am auzi pe cele de la Densuş spunând: „Noi ştim cuvintele acestea de când au fost scrise; în timp ce zidarii între pietrele noastre turnau tencuiala, Sfântul Ioan zidea şi el un sfânt lăcaş de cuvinte, îşi punea cerneala pe pergamentul Sfintei lui Evanghelii…”
Şi biserica din Densuş mai are o trăsătură-unicat (şi trăsăturile ei unicat vor tot spori pe măsură ce va fi mai bine cunoscută): este singura dintre biserici care are ca hram o sărbătoare precreştină. Biserica din Densuş are hramul la 1 Mai. Or, 1 Mai nu e sărbătoare creştină ci e Armindenul, o sărbătoare arhaică, moştenită de noi de la strămoşii strămoşilor noştri, de la strămoşii dacilor, de la hiperboreii Vârstei de Aur. În copilăria mea încă se ţinea. Pe mine şi pe fratele meu ne trimiteau părinţii în crâng să aducem tulpina suplă de mesteacăn cu smocul de crengi de-abia înfrunzite în vârf, pe care o legam de cu seară la poartă. Astfel că, în dimineaţa, totdeauna însorită, de Arminden, uliţa fremăta de acele steaguri vegetale, simboluri ale biruinţei vieţii, ţesute nu de mâini omeneşti, nu de războaie mecanice, ci de mâna lui Dumnezeu.
Se ştie că proorocii Vechiului Testament sunt trecuţi în calendarul creştin ca zile lucrătoare (singura excepţie este Sfântul Proroc Ilie, care se bucură de o sărbătoare). Or, biserica nu îşi poate lua ca hram decât o sărbătoare. Biserica din Densuş nu-şi putea lua drept hram ziua de 1 Mai, când e pomenit Sfântul Proroc Ieremia dar e zi de lucru. 1 Mai e întradevăr o sărbătoare, dar una mult precreştină: Armindenul, care s-a păstrat aici de-a lungul timpului, din cea mai îndepărtată preistorie până azi.
Acesta a fost, deci, din începuturi, „hramul” originar al bisericii. Tocmai pe acest temei, noi nu-i putem da bisericii o întemeiere medievală, oricât am împinge-o pe aceasta în josul timpului, în secolul XII sau chiar X. Oricând, în perioada medievală, hramul bisericii nu putea fi fixat decât într-o sărbătoare creştină. Dacă hramul este o sărbătoare precreştină, înseamnă că aici a fost un sanctuar mai vechi şi decât altarul lui Longinus, de pe timpul acelui vas cu inscripţia „koson” găsit sub padimentul bisericii la recentele restaurări.
Iar acest fenomen nu se poate explica decât dacă în acest loc s-a slujit neîntrerupt, din preistorie, în perioada dacă, în perioada Daciei romane, în perioada ce a urmat, pentru ca, odată cu creştinarea lăcaşului, să se caute ce figurează în calendarul creştin la data Armindenului, căruia sanctuarul îi era dedicat, şi să se hotărască faptul că biserica, de-acum creştină, îl celebrează în fiecare an pe Sfântul proroc Ieremia, a cărui zi s-a nimerit să fie la 1 Mai. Dacă sanctuarul primar, la care s-a adăugat cel antic al lui Longinus, ar fi fost părăsit, iar biserica de religie creştină ar fi fost ridicată mai târziu, oricând am pune acea dată, ar fi fost imposibilă perpetuarea „hramului” precreştin. Un hiatus între sanctuarul vechi şi biserica de azi ar anula existenţa hramului de la 1 Mai. Faptul că hramul de Arminden există dovedeşte fără drept de tăgadă că hiatusul nu a existat.
Că biserica din Densuş, cea mai veche de pe glob, are ca hram o sărbătoare de o asemenea vechime, n’ar trebui aşadar să o privim ca pe o curiozitate ci să o luăm ca pe un fapt firesc.
Cei care citim şi preţuim Biblia, ar trebui să reţinem din ea încă un lucru esenţial: cultul pe care evreii îl au faţă de strămoşii lor, cu câtă veneraţie îi înconjoară pe patriarhi, pe Avraam, Isac şi Iacov, pe regii David şi Solomon, pe proorocii care cu cuvintele lor înflăcărate le-au dat puterea să străbată prin toate grelele, nimicitoarele încercări cu care istoria i-a hărăzit. Ar trebui din substanţa Bibliei să extragem ţinerea de minte că nici noi nu vom putea supravieţui dacă ne vom ignora strămoşii, dacă-i vom dispreţui, dacă-i vom abandona uitării.
Vorbindu-vă atât de mult despre biserica din Densuş – şi cuvântul din poveste înainte mult mai este, dar suntem nevoiţi să ne oprim aici – am făcut-o cu acest scop, să vă invit să vă aduceţi din când în când aminte de ceea ce a fost.