Pagina 2 din 16 PrimulPrimul 12345678910111213141516 UltimulUltimul
Rezultate 11 la 20 din 156

Subiect: Numai cine trăieşte Filocalia nţelege Filocalia.

  1. #11
    Senior Member
    Data nscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    59.178
    Filocalia

    De la Wikipedia, enciclopedia liberă
    Salt la: Navigare, căutare
    Filocalia este o culegere sau antologie din scrierile pustnicilor, monahilor și a clericilor ortodocși din secolele IV - XV.[1]
    "Filocalia", care nseamnă n limba greacă "iubirea de frumusețe divină" sau "iubirea de virtute", este o culegere de texte scrise de 25 de Sfinți Părinți. Antologia aceasta fusese ntocmită de Sfinții Nicodim de la Muntele Athos (1749-1809) și Macarie de Corint (1730-1805)[2] și publicată, pentru prima dată, la Veneția, n 1782.[3] Antologia publicată la Veneția a influențat gndirea ortodoxă din Rusia n secolul al XIX-lea.[4]
    Ea poate fi reprezentată ca o ntreagă documentație pentru desăvrșirea spirituală a fiecarui creștin, fiind mpărțită n general pe mai multe planuri/teme/subiecte, cum ar fi:

    • Akedia
    • Ascultarea
    • Credința
    • Cunoaștere - Ignoranță
    • Curaj - Frică
    • Curvia - Curăția
    • Deznădejde
    • Discernamant - Trezvia
    • Dragoste - Bunătate - Milă
    • Frica de Dumnezeu - Evlavia
    • Iadul
    • mbuibarea - nfrnarea
    • mpărăția Cerurilor
    • nfricoșata Judecată
    • Mania - Blndețea
    • Meditația
    • Moartea
    • Năluciri
    • Osteneala - Lenevia
    • Părintele spiritual
    • Patimi - Ispite
    • Paza Simțurilor
    • Pilde
    • Plnsul
    • Pocăința
    • Răbdare - Suferință
    • Rsul
    • Retragerea
    • Rugăciune
    • Sărăcia - Avariția
    • Slava deșartă
    • Smerenia - Mndria
    • Spovedania
    • Suferință - Răbdare
    • Trndăvia - Osteneala
    • Trezvia - mprăștierea
    • Vorba deșartă - Tăcerea


    Capodopera "Filocalia" a fost tradusă n limba romnă din limba greacă de academicianul Dumitru Stăniloae, și publicată n anii 1947-1948 n 12 volume. [2]

    http://ro.wikipedia.org/wiki/Filocalia

  2. #12
    Senior Member
    Data nscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    59.178
    Marta Simeon a distribuit o fotografie postată de Sfantul Ardealului - Pr.Arsenie Boca.







    Povăţuiri duhovniceşti - Lasa-te rastignit si nu rastigni; lasa-te nedreptatit si nu nedreptati; lasa-te barfit si nu barfi. - Fii bland si nu fi zelos in rau… - Veseleste-te cu cei ce se veselesc si plangi cu cei ce plang, caci acesta este semnul curatiei. - Fii bolnav cu cei bolnavi. Plangi cu cei pacatosi. Bucura-te cu cei ce se pocaiesc. - Fii prieten cu toti oamenii, dar fii singur in cugetul tau. - Fii partas la patimirea tuturor, dar cu trupul tau fii departe de toate. - Nu mustra pe cineva si nu isandi nici chiar pe cei foarte rau in vietuirea lor. - Intinde haine ta peste cel ce a gresit si acopera-l; si daca nu poti lua asupra ta greselile lui si nu poti primi si cercetarea si rusinea in locul lui, rabda-l macar si nu-l rusina… - De nu te linistesti cu inima, linisteste-te macar cu limba. - Si daca nu poti pune randuiala in ganduri, pune randuiala macar in simturi. - Si de nu esti singur in cugetul tau, fii singur macar cu trupul tau. - Si de nu poti lucra cu trupul tau, intristeaza-te macar in cugetul tau. - Si de nu poti sta la priveghere, privegheaza macar sezand pe patul tau sau chiar intins pe el. - Si de nu poti posti doua zile, posteste macar pana seara. - Si de nu poti pana seara, posteste macar sa nu te saturi. - De nu esti curat in inima ta, imbraca-ti in jale macar fata ta. - De nu poti milui, vorbeste macar cu un pacatos. - De nu esti facator de pace, fii macar iubitor de imbunare. - De nu te poti stradui, fa-te macar in cuget netrandav. - De nu esti biruitor asupra pacatelor, macar sa nu te mandresti fata de cei vinovati. - De nu izbutesti sa inchizi gura celui ce barfeste pe sotul tau, pazeste-te macar sa nu te faci partas in aceasta cu el… - De iubesti blandetea, ramai in pace. - Si de te vei invrednici de pace, te vei bucura in toata vremea. - Cauta intelepciunea si nu aurul. Imbraca-te in smerenie si nu in matase. - Cauta sa dobandesti pacea si nu imparatia… - Iata, frate, Indemnul meu: mila sa-ti sporeasca in suflet pana cand vei simti in inima ta aceeasi mila pe care Dumnezeu o are fata de lume! Cuvinte despre sfintele nevointe ale Sfantului Ioan Scararul, Filocalia X






    mi place Distribuie

  3. #13
    Senior Member
    Data nscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    59.178
    Un Pacatos

    acum 10 ore

    Filocalia - Sfantul Ioan Scararul

    Prin sudori si ncordare lupta nca mai mult omul. Prin smerita cugetare, lucreaza mai mult Dumnezeu, pentru a Carui prezenta se deschide deplin cel ce simte micimea lui

  4. #14
    Senior Member
    Data nscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    59.178
    Cartea:



    Cărți

    Viaţa şi scrierile Sfntului Antonie cel Mare

    Capitolul precedent
    Urmatorul capitol

    Sfntul Antonie a fost cel dinti monah care s-a retras n pustie, fiind urmat de mai mulţi ucenici. Viaţa lui, care a umplut de uimire lumea din acea vreme, a fost descrisă de Sfntul Atanasie, patriarhul Alexandriei.
    Născut ntr-un sat din Egiptul de Mijloc, după moartea părinţilor săi, ţărani cu bună stare, Antonie s-a hotărt, pe la vrsta de 18–20 de ani, să vndă tot ce moştenise, să mpartă săracilor şi să-şi nchine viaţa Domnului. Aceasta s-a ntmplat pe la anul 270 după Hristos. La nceput nu s-a depărtat prea mult de locurile n care trăiau oameni. Ctăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormnt gol. Pe urmă, crescndu-i dorinţa după singurătate, s-a retras n munţii nisipoşi de pe malul drept al Nilului. Mai trziu a părăsit şi acest loc, şi pe monahii care se strnseseră n jurul lui şi s-a dus n mijlocul pustiei din preajma Mării Roşii, de unde venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi pelerinilor care alergau să i le ceară. A murit n anul 356 şi a fost nmomuntat ntr-un loc necunoscut, neavnd lngă el dect doi oameni de ncredere, cărora le-a poruncit să nu descopere locul mormntului.
    Ca scrieri adevărate ale lui au fost dovedite pnă acum şapte scrisori, amintite ncă de Sfntul Ieronim.1(Dovada a făcut-o F. Klejna cu lucrarea Antonius und Ammonas. Eine Untersuchung ber Herkunft und Eigenart der ltesten Mnchsbriefe, n „Zeitschrift fr katholische Theologie“, 62 (1938), pp. 309–348. (Cf. Marcel Viller S. I. und Karl Rahner S. I., Aszese und Mystik in der Vterzeit, Herder, Freiburg im Breisgau, 1939, p. 89)). Aceste şapte epistole sunt tipărite (n Migne, Patrologia Graeca, tom 40) n două redacţii, ambele n traducere latină. Prima redacţie (977B–1000B) e o traducere de la 1516 a lui Symphorian Champerius după un manuscris grec, care n-a fost indicat şi a rămas necunoscut. A doua, care cuprinde un text mai larg, tradus după un manuscris arab, o formează primele şapte epistole din cele douăzeci date toate sub numele lui Antonie (999C–1066B), din care nsă pe cele treisprezece din urmă (1015D–1066B) Klejna le-a dovedit că sunt ale lui Ammonas, ucenicul şi urmaşul lui Antonie la conducerea chinoviei de la Pispir. n timpul mai nou a nceput să fie descoperit şi textul copt, cel original, al unora din aceste epistole.
    O. Bardenhewer (Geschichte der altkirchlichen Literatur, vol. III, ed. a II-a, Herder, Freiburg im Breisgau, p. 81) scria la 1923, pnă nu se dovedise că aceste epistole sunt ale lui Antonie, că ele nu pot fi ale lui şi din motivul că sunt prea de cuprins general şi lipsite de putere şi de sevă ca să fie de la marele ascet.
    Cum stăm nsă cu autenticitatea celor 170 de capete pe care Nicodim Aghioritul, care a trăit la sfrşitul veacului al XVIII-lea, le-a aşezat n fruntea Filocaliei? Nici Bardenhewer, nici Viller-Rahner, din care iau aceste nsemnări, nu le pomenesc ntre scrierile atribuite lui Antonie. Ele nu se cuprind nici n Patrologia lui Migne. Nu ştim, de asemenea, după ce manuscris le-a luat Nicodim Aghioritul. Ne dă aceasta dreptul să afirmăm cu siguranţă că nu sunt ale Sfntului Antonie? Nu, acest drept nu-l avem. Chiar dacă azi ele nu s-ar mai găsi n nici un manuscris ascuns pe cine ştie unde, Nicodim Aghioritul le-a luat sigur din vreun manuscris care s-a putut pierde. Faptul că aceste capete au şi ele acelaşi caracter general nu poate fi un argument sigur că nu sunt ale lui Antonie, cum nu e pentru epistole. Oarecare nrudiri interne ntre aceste capete şi epistole se pot constata, deşi ele sunt o lucrare deosebită, cu cuprinsul ei propriu. Asemenea nrudiri am avea, de pildă, n ideea de „om raţional“ pe care o folosesc şi capetele, şi epistolele; n preţul ce se pune şi n unele şi n altele pe „deosebirea dintre bine şi rău“, pe caracterizarea lui Dumnezeu ca „medic“ ş.a.m.d.


    Cuvinte cheie: Antonie, Antonie cel Mare, Atanasie, Dumnezeu, Hristos, patriarhul Alexandriei, Sfntul Antonie, Sfantul Atanasie

  5. #15

  6. #16
    Senior Member
    Data nscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    59.178
    Ale celui dintre sfinţi Părintelui nostru, Antonie cel Mare – nvăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, n 170 de capete

    Capitolul precedent
    Urmatorul capitol

    1. Oamenii se socotesc raţionali. nsă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au nvăţat cuvintele şi cărţile vechilor nţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvrşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.
    2. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta şi deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru crmuirea tuturor, orice soartă ar avea el n viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele şi să nu cunoaştem că toate ni se ntmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci n cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stau mntuirea şi desăvrşirea sufletului.
    3. Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: nfrnarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi cele asemenea, care ne ajută să ne mpotrivim şi să luptăm mpotriva celor rele. Avnd la ndemnă puterile acestea şi punndu-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai ntmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci că toate-s omeneşti şi se biruiesc de virtuţile noastre. Nu se gndesc la aceasta nsă cei nenţelegători; de aceea ei nici nu pricep că toate ni se fac spre bine şi precum se cuvine pentru folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre şi să ne ncununăm de la Dumnezeu.
    4. Cnd vei socoti cştigarea banilor şi multul lor folos ca pe-o amăgire vremelnică, vei cunoaşte că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva dect bogăţia. Gndindu-te la aceasta cu ncredinţare şi ţinere de minte nu vei suspina, nu vei plnge, nu vei nvinui pe nimeni, ci pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu. Nu te vei clăti văznd pe cei mai răi ca tine rezemndu-se pe bani şi pe socoteli, căci foarte rea patimă a sufletului este pofta, părerea şi neştiinţa.
    5. Omul cu judecată lund aminte la sine cumpăneşte cele ce i se cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cugetă care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său şi care nu. Aşa se fereşte el de cele nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul şi l-ar despărţi de nemurire.
    6. Cu ct cineva are viaţa mai măsurată, cu att e mai fericit, că nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pămnturi şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom neca n greutăţile legate de ele şi vom nvinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim n ntunericul unei vieţi cu păcate, necunoscndu-ne pe noi nşine.
    7. Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor, cu toate că nici cei ce au dobndit-o nu sunt pe deplin lămuriţi asupra acestui lucru. De viaţa virtuoasă se mpărtăşesc toţi oamenii cuvioşi, precum şi cei cu minte iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea de rnd este lumească şi schimbăcioasă, răsărind şi gnduri bune, şi rele, ba şi firea şi-o schimbă, aplecndu-se spre cele trupeşti. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu nsă pedepseşte păcatul care se naşte n oameni cu voia lor, n urma trndăviei.
    8. Cei proşti şi neiscusiţi iau n rs cuvintele şi nu vor să le asculte dacă acestea mustră nepriceperea lor, ci vor ca toţi să fie ntru toate asemenea lor. La fel şi cei desfrnaţi se silesc să arate pe ceilalţi toţi mai răi dect dnşii, socotind să vneze pe seama lor nevinovăţia, din pricina mulţimilor relelor. Dacă ntr-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrnarea, mndria, lăcomia nesăturată, mnia, neastmpărarea limbii, furia, uciderea, tnguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, ntristarea, frica, boala, ura, nvinuirea, neputinţa, rătăcirea, neştiinţa, nşelarea şi uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se ntinează şi se pierde. Căci prin acestea şi prin cele asemenea acestora se osndeşte sărmanul suflet, care s-a despărţit pe sine de Dumnezeu.
    9. Cei ce vor să se deprindă n viaţa cea virtuoasă, cuvioasă şi preamărită nu trebuie judecaţi după obiceiurile sau după petrecerea cea mincinoasă de pnă acum. Ci, asemenea pictorilor şi sculptorilor, şi vor dovedi din faptele nseşi petrecerea cea aleasă şi plăcută lui Dumnezeu. Nu fug ei de toate plăcerile păcătoase ca de nişte curse?
    10. Cel bogat şi de neam ales, dar fără ndrumarea duhovnicească şi fără curăţia vieţii, nefericit este n ochii care cugetă drept; precum fericit este săracul sau robul – după soartă –, dar mpodobit cu nvăţătură şi cu virtute. Căci, după cum străinii rătăcesc drumurile, aşa şi cei ce nu grijesc de viaţa cea virtuoasă se rătăcesc şi se pierd amăgindu-se de poftă.
    11. Cel ce poate mblnzi pe cei nenvăţaţi ca să iubească nvăţătura şi ndreptarea făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care ndreaptă pe cei desfrnaţi către petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blndeţea şi nfrnarea sunt fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.
    12. Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-şi ndrepte viaţa şi obiceiurile după adevăr şi cuviinţă. Căci mplinind ei acest lucru, cunosc uşor cele dumnezeieşti. Cine cinsteşte pe Dumnezeu din toată inima şi credinţa, pe acela şi Dumnezeu l ajută ca să-şi stăpnească mnia şi pofta. Căci pricina tuturor relelor este pofta şi mnia.
    13. Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce ngăduie să fie ndreptat. Cel ce nu poate fi ndreptat este neom, căci aceasta se află numai la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se ngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori.
    14. Raţiunea ne face vrednici să ne numim oameni. Iar de nu o avem pe aceasta, numai cu glasul şi cu forma mădularelor ne deosebim de dobitoace. Să recunoască omul cu mintea ntreagă că este nemuritor şi va ur toată pofta cea păcătoasă care se face ntre oameni pricină de moarte.
    15. După cum fiecare meşteşug şi arată puterea nfrumuseţnd materialele supuse lui, ca, de pildă, unul prelucrnd lemnul, altul arama, altul argintul sau aurul, tot aşa şi noi trebuie să ne arătăm că suntem oameni cu adevărat raţionali prin deprinderea ntru viaţa virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi nu numai prin forma trupului. Iar sufletul cu adevărat raţional şi iubitor de Dumnezeu ndată pricepe toate ale vieţii, cştigă ndrumarea plină de dragoste a lui Dumnezeu, i mulţumeşte cu adevărat şi către El şi are zborul şi toată cugetarea.
    16. După cum corăbierii crmuiesc corabia cu grijă ca să n-o izbească de vreo stncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gndurile păcătoase.
    17. După cum crmacii şi cei ce ţin friele cu srguinţă şi cu luare-aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre viaţa cea dreaptă şi virtuoasă trebuie să călătorească cu srguinţă şi cu grijă, precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi cugetă că se poate aceasta, creznd, şi face loc n nemurire.
    18. Să socoteşti liberi nu pe cei ce din ntmplare sunt liberi, ci pe cei liberi după viaţă şi după deprinderi. Nu se cade să numeşti liberi, ntru adevăr vorbind, pe boierii care sunt răi şi desfrnaţi, căci aceştia sunt robi patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice.
    19. Dă-ţi seama că trebuie să te arăţi oamenilor nencetat. Dar prin purtarea cea bună şi prin fapte. Căci şi bolnavii află şi cunosc pe doctorii binefăcători şi izbăvitori nu din vorbe, ci din fapte.
    20. Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, rsul, ocupaţiile şi ntlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se ndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi nchide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri-aminte.
    21. Cercetează şi probează cele ale tale, deoarece căpeteniile şi stăpnitorii numai peste trup au stăpnire, nu şi peste suflet. Acest lucru să-ţi fie totdeauna n grijă. Deci, dacă poruncesc ucideri sau fărădelegi, sau nedreptăţi vătămătoare de suflet, nu trebuie să li te supui, chiar de ţi-ar chinui trupul. Căci Dumnezeu a creat sufletul liber şi de sine stăpnitor n cele ce le face bine sau rău.
    22. Sufletul raţional caută să fugă de calea neumblată, de ngmfare, de mndrie, de nşelăciune, de pizmă, de răpire şi de cele asemenea, care sunt fapte ale dracilor şi ale alegerii celei rele. Căci pe toate le biruie cu srguinţă şi cu grijă stăruitoare omul a cărui poftă nu tinde spre plăcerile cele de jos.
    23. Cei ce s-au deprins cu viaţa duhovnicească puţin, dar nu desăvrşit, se izbăvesc de primejdii şi nu au trebuinţă de păzitori; iar dacă biruiesc pofta ntru toate, află cu uşurinţă calea către Dumnezeu.
    24. Omul raţional nu are lipsă de cuvntări multe, ci numai de cte trebuie ca să afle voia lui Dumnezeu. Astfel ajunge omul iarăşi la viaţa şi lumina veşnică.
    25. Cei ce caută viaţa cea virtuoasă şi iubitoare de Dumnezeu trebuie să se izbăvească de nalta părere de sine şi de toată slava cea deşartă şi mincinoasă, şi să se silească spre buna ndreptare a vieţii şi a socotinţei. Căci mintea neschimbăcioasă şi iubitoare de Dumnezeu este suire şi cale către Dumnezeu.
    26. nvăţarea de vorbe nu foloseşte nimic dacă lipseşte purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amăgirea şi necunoştinţa lui Dumnezeu.
    27. Grija de viaţa duhovnicească şi srguinţă sufletului i fac pe oameni buni şi iubitori de Dumnezeu. „Căci tot cel ce caută pe Dumnezeu l află“ dacă biruie pofta ntru toate şi nu scade cu rugăciunea. Unul ca acesta nu se teme de draci.
    28. Cei ce se amăgesc cu nădejdile lumeşti şi cunosc pnă n amănunt ce trebuie să facă pentru viaţa duhovnicească, dar nu fac, se aseamănă cu cei ce mprumută doctoriile şi uneltele medicinei, nsă nu ştiu şi nici nu au grijă să facă ntrebuinţare de ele. De aceea să nu nvinuim niciodată pricina dinti sau pe altcineva pentru păcatele noastre, ci pe noi nşine, căci dacă sufletul vrea să fie trndav, nu poate fi nebiruit.
    29. Celui ce nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este ngăduit de-a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu, dar el nu este bun, nu ştie nimic şi nici nu va şti vreodată. Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea.
    30. Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele cnd sunt de faţă; iar n dos nu-i brfeşte. Dar nici celor ce ncearcă să-i grăiască de rău nu le ngăduie.
    31. n cuvntări orice asprime să lipsească. Pentru că sfiala şi neprihănirea ştiu să nfrumuseţeze pe oamenii cu judecată mai mult ca pe fecioare, căci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină care nvăluie sufletul cum nvăluie soarele trupul.
    32. La fiecare dintre patimile ce se năpustesc asupra sufletului tău adu-ţi aminte că cei ce cugetă drept şi vor să-şi pună ale lor la loc de siguranţă nu socotesc averea stricăcioasă a banilor ca un lucru plăcut, ci cunoştinţele cele drepte şi adevărate. Acestea i fac pe ei fericiţi. Căci bogăţia e furată şi răpită de cei mai puternici. Dar virtutea sufletului este singura avere sigură, care nu e furată şi care după moarte mntuieşte pe cei ce au dobndit-o. Iar pe cei ce cugetă aşa nu-i va amăgi nălucirea bogăţiilor şi a celorlalte plăceri.
    33. Nestatornicii şi nepricepuţii să nu ispitească pe cei nţelepţi. Iar nţelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeşte puţine şi pe cele de trebuinţă, şi plăcute lui Dumnezeu.
    34. Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana sa veşnică. De cele vremelnice se mpărtăşeşte numai pe ct se poate, după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie de ele, orict de smerite ar fi. Mncarea scumpă hrăneşte numai trupul; cunoştinţa de Dumnezeu nsă, nfrnarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi blndeţea, acestea ndumnezeiesc sufletul.
    35. Acei stăpnitori care silesc oamenii la fapte ce nu sunt la locul lor şi vatămă sufletul nu au stăpnire şi peste suflet, căci este zidit cu voie liberă. Ei pot lega trupul, dar nu voia slobodă. Peste aceasta omul raţional este stăpn cu voia lui Dumnezeu Cel ce l-a zidit, care este mai tare dect toată stăpnirea, sila sau puterea.
    36. Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor sau a oricărui alt lucru să ştie nti că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar cnd trebuie să le dea napoi să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, ntru nimic scrbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru napoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi napoi.
    37. Bun lucru este să nu-şi vndă omul voia lui cea liberă, gndindu-se la cştigul de bani, chiar de i s-ar da foarte mulţi. Căci ca visul sunt cele lumeşti; iar nălucirile bogăţiei sunt nensemnate şi de scurtă vreme.
    38. Adevăraţii oameni aşa să se srguiască a vieţui ntru iubirea de Dumnezeu şi ntru virtute, nct să strălucească viaţa lor virtuoasă printre ceilalţi oameni, precum străluceşte şi se vede bucăţica de porfiră adausă ca o podoabă la o haină albă. Căci n chipul acesta ei se ngrijesc tot mai mult de virtuţile sufletului.
    39. Oamenii cuminţi trebuie să-şi cerceteze puterea lor şi măsura la care a ajuns virtutea sufletului lor, fiindcă trebuie să se pregătească să dea război cu patimile ce le dau năvală potrivit cu puterea din ei, dăruită lor după fire de Dumnezeu. mpotriva ispitirii de frumuseţe străină şi a oricărei pofte stricătoare de suflet ne ajută nfrnarea; mpotriva durerilor şi a ripsurilor, tăria; iar mpotriva ocărilor şi a mniei, răbdarea; şi aşa pentru toate.
    40. Este cu neputinţă să se facă cineva dintr-o dată bărbat bun şi nţelept. Trebuie gnd stăruitor, vieţuire, ncercare, vreme, nevoinţă şi dor după lucru bun. Iar omul bun şi iubitor de Dumnezeu, care cu adevărat cunoaşte pe Dumnezeu, nu ncetează a face din belşug toate cte plac lui Dumnezeu. Dar astfel de oameni se găsesc rar.
    41. Nu se cuvine ca cei mai slăbuţi cu firea să deznădăjduiască şi să părăsească vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi să o dispreţuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă, nici nţeleasă de ei. Căci, chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuţii şi mntuirii prin srguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau n nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic.
    42. Omul după partea raţională e n legătură cu puterea aceea negrăită şi dumnezeiască; iar după trup se nrudeşte cu dobitoacele. Dar puţini sunt oamenii desăvrşiţi şi raţionali care se srguiesc după nrudirea cu Dumnezeu şi cu Mntuitorul, iar aceasta o arată prin fapte şi viaţă virtuoasă. Cei mai mulţi dintre oameni, mărunţi la cuget, părăsind acea dumnezeiască şi nemuritoare nfiere, se coboară la rudenia moartă, nefericită şi de scurtă vreme a trupului. Ei cugetă asemenea dobitoacelor cele ale trupului şi aprinzndu-se de plăceri se despărţesc de Dumnezeu. Ei trag sufletul din ceruri n prăpastie, departe de voirile sale.
    43. Bărbatul cu judecată, gndindu-se la rudenia sa cu Dumnezeu, nu prinde niciodată dragoste de ceva pămntesc sau josnic, ci şi are mintea ntru cele cereşti şi veşnice. El cunoaşte că voia lui Dumnezeu, Făcătorul tuturor bunătăţilor şi izvorul bunurilor veşnice, este să mntuiască tot omul.
    44. Cnd afli pe vreunul glcevindu-se şi luptndu-se mpotriva adevărului şi lucrului vădit, pune capăt glcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă şi-a mpietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul cel bun, aşa şi vorbirea cu vrajbă strică pe cei virtuoşi cu viaţa şi cu socotinţa.
    45. Dacă ntrebuinţăm orice srguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu att mai vrtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mntuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea.
    46. Cei ce pricep cu anevoie cele de folos, orict de limpede ar fi spuse, sunt socotiţi bolnavi. Iar cei ce nţeleg adevărul, dar i stau mpotrivă fără ruşine, şi-au omort raţiunea şi şi-au sălbăticit purtările. Unii ca aceştia nu cunosc pe Dumnezeu şi nu li s-a luminat sufletul.
    47. Dumnezeu a adus cu cuvntul la viaţă genurile dobitoacelor pentru a fi ntrebuinţate după rnduială: unele spre mncare, altele spre slujbă. Iar pe om l-a zidit ca să fie privitor şi tlcuitor recunoscător al lor. De aceea să se străduiască oamenii ca nu cumva, nevăznd şi nenţelegnd pe Dumnezeu şi lucrurile Sale, să moară ca fiarele cele necuvntătoare. Trebuie să cunoască omul că Dumnezeu toate le poate şi că nimic nu poate sta mpotriva Celui ce toate le poate, ci din nimic le-a făcut pe toate cte le-a voit şi le face cu cuvntul Său spre mntuirea oamenilor.
    48. Cele din cer sunt nemuritoare pentru bunătatea ce este ntr-nsele; cele de pe pămnt nsă au ajuns muritoare pentru aplecarea de bunăvoie spre răutate. Iar aceasta vine n cei fără de minte pentru lenea lor şi pentru că nu cunosc pe Dumnezeu.
    49. Moartea, de-o va avea omul n minte, nemurire este; iar neavnd-o n minte, moarte i este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului.
    50. Păcatul este o patimă a materiei. De aceea e cu neputinţă să se nască trup fără păcat. Dar sufletul raţional ştiind aceasta se scutură de greutatea materiei n care zace păcatul. Uşurndu-se de o astfel de greutate cunoaşte pe Dumnezeul tuturor, iar la trup priveşte atent ca la un vrăjmaş şi nu mai crede ale lui. Aşa se ncununează sufletul de la Dumnezeu, ca unul ce a biruit patimile păcatului şi ale materiei.
    51. Sufletul care cunoaşte păcatul l urăşte ca pe o fiară atotputuroasă. Dar dacă nu-l cunoaşte, l iubeşte. Acesta duce apoi n robie pe ndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-şi vede interesul său şi nu-l nţelege, ci socoate că se mpodobeşte cu păcatul şi se bucură.
    52. Sufletul curat, bun fiind, se luminează de Dumnezeu. Atunci mintea cugetă cele bune şi dă naştere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar dacă se ntinează sufletul de patimi, şi ntoarce Dumnezeu faţa de către el, mai bine zis sufletul nsuşi se desparte pe sine de Dumnezeu. Atunci vrăjmaşii draci intră n cuget şi pun naintea sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, răpiri, profanări de cele sfinte şi cele asemenea, cte sunt lucruri ale dracilor.
    53. Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa şi dorind cele cereşti dispreţuiesc cele pămnteşti. Unii ca aceştia nu plac la mulţi, dar nici lor nu le plac multe. De aceea sunt nu numai urţi, ci şi luaţi n rs de mulţi smintiţi. Ei nsă rabdă toate n sărăcie, ştiind că cele ce se par multora rele pentru ei sunt bune. Căci cel ce nţelege cele cereşti crede lui Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voii Lui. Cel ce nsă nu le nţelege nu crede niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mntuirea omului.
    54. Cei umpluţi de răutate şi ameţiţi de neştiinţă nu cunosc pe Dumnezeu şi n-au trezvia sufletului. Căci Dumnezeu nu poate fi văzut, ci numai nţeles cu mintea, fiind ct se poate de nvederat n cele văzute, aşa ca sufletul n trup. Pentru că precum trupul nu poate fiinţa fără suflet, aşa toate cele ce se văd şi sunt nu pot fiinţa fără Dumnezeu.
    55. De ce a fost făcut omul? Ca nţelegnd făpturile lui Dumnezeu, să-L vadă dintr-nsele şi să preamărească pe Cel ce le-a zidit pentru om. Iar mintea cea plăcută lui Dumnezeu este un bun nevăzut, dăruit de Dumnezeu celor vrednici, n urma purtării celei bune.
    56. Liber este omul care nu slujeşte patimilor, ci cu nţelepciune şi cu nfrnare şi stăpneşte trupul şi se ndestulează plin de mulţumire cu cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puţine. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu şi sufletul, dacă vor cugeta la fel, vor mpăciui şi trupul ntreg, chiar de n-ar vrea acesta. Deoarece cnd vrea sufletul, toată turburarea trupului se stinge.
    57. Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la ndemnă pentru trai, ci poftesc mai mult, se fac robi patimilor, care apoi turbură sufletul şi i insuflă gnduri şi nchipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari dect măsura mpiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură mpiedică sufletele să lupte sau să se mntuiască.
    58. Starea n care se află cineva fără să vrea i este şi pază, şi osndă. Deci ndestulează-te cu ct ai, ca nu cumva purtndu-te cu nemulţumire să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor pămnteşti.
    59. După cum ne-a dat Dumnezeu vederea ca să cunoaştem cele ce se văd, ce e alb şi ce e negru, aşa ne-a dat şi judecată ca să deosebim cele folositoare sufletului. Iar pofta, despărţindu-se de judecată, naşte plăcerea şi nu ngăduie sufletului să se mntuiască sau să se unească cu Dumnezeu.
    60. Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mnca, ci a mnca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără nfrnare. Căci eşti dator să ţii trupul n viaţă, nsă fără nici un gnd rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mndrie şi cu poftă. E păcat nsă a nu asculta liniştit, ci cu mnie. Nu e păcat nenfrnarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze minile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte cnd din slobodă alegere lucrează cele rele n loc de cele bune, mpotriva voii lui Dumnezeu.
    61. De cumva te ndoieşti că Dumnezeu vede tot ce se face, gndeşte-te că tu, om fiind şi pămnt, poţi vedea deodată n mai multe locuri. nţelege dar cu ct mai mult poate aceasta Dumnezeu, care toate le vede, pnă la grăuntele de muştar, ca Unul ce tuturor le dă viaţă şi pe toate le hrăneşte precum voieşte.
    62. Cnd nchizi uşile cămării tale şi eşti singur, cunoaşte că este cu tine ngerul rnduit de Dumnezeu fiecărui om. Elinii l numesc demonul propriu. Acesta, fiind neadormit şi neputnd fi nşelat, este pururea cu tine, toate văzndu-le, fără să fie mpiedicat de ntuneric. Dar cu el este şi Dumnezeu, Cel ce se află pretutindeni. Căci nu este vreun loc sau vreo materie n care nu este Dumnezeu, ca Cel ce e mai mare ca toţi şi pe toţi i cuprinde n mna Sa.
    63. Dacă ostaşii păstrează credinţă cezarului fiindcă le dă hrană, cu ct mai vrtos suntem datori noi a ne sili să mulţumim nencetat, cu nefăcute guri, şi să plăcem lui Dumnezeu, Celui ce toate le-a făcut pentru om?
    64. Recunoştinţa către Dumnezeu şi vieţuirea cea bună este roada omului care place lui Dumnezeu. Şi precum roadele pămntului nu se coc ntr-un ceas, ci după vreme şi ploi, şi ngrijire, aşa şi roadele oamenilor se fac minunate prin nevoinţă, prin luare-aminte, prin stăruinţă de vreme ndelungată, prin nfrnare şi prin răbdare. Iar dacă făcnd aceasta ţi vei părea vreodată evlavios, nu-ţi crede ţie ctă vreme eşti n trup, ci socoteşte că nimic din ale tale nu e plăcut naintea lui Dumnezeu. Căci să ştii că nu e uşor omului să păzească nepăcătuirea pnă la sfrşit.
    65. Nimic nu cinstesc oamenii mai mult dect cuvntul. Aşa de puternic este cuvntul, că printr-nsul şi prin mulţumire slujim lui Dumnezeu; iar folosind cuvnt netrebnic sau cu sunet urt ne osndim sufletul. Deci este lucru de om nesimţit ca cineva să nvinuiască naşterea sa sau pe alţii pentru că păcătuieşte. Căci el se slujeşte de slobodă alegere de cuvntul sau de fapta rea.
    66. Dacă ne străduim să ne vindecăm de patimile trupului de teamă să nu ne rdă lumea, cu att mai vrtos să ne străduim a ne vindeca de patimile sufletului, ca unii ce avem să fim judecaţi naintea feţei lui Dumnezeu, unde e bine să nu ne aflăm fără cinste sau vrednici de batjocură. Căci avnd voia liberă dacă nu voim să săvrşim faptele rele, atunci cnd le dorim, putem face aceasta şi stă n puterea noastră să vieţuim plăcnd lui Dumnezeu; şi nimeni nu ne va putea sili vreodată să facem vreun rău dacă nu vrem. Şi aşa luptndu-ne, vom fi oameni vrednici de Dumnezeu şi vom petrece ca ngerii n ceruri.
    67. Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi dacă vrei, eşti liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar cel ce biruie patimile trupului se ncununează cu nemurirea. Căci de n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtuţile, nici cununile dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni.
    68. Cei ce cunosc binele, dar nu văd ce le este de folos, şi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a mpietrit. De aceea nu trebuie să ne ndreptăm mintea spre aceştia, ca nu cumva să cădem şi noi, n chip silnic, n aceleaşi lucruri, fără băgare de seamă, ca nişte orbi.
    69. Nu trebuie să ne mniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osndă. Ci pentru dreptatea nsăşi pe cei ce greşesc să-i ntoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei nşişi, fie printr-alţii. Dar să ne mniem sau să ne nfuriem nu se cade, pentru că mnia lucrează dusă de patimă, şi nu de dreptate şi de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oameni prea miloşi, căci pentru binele nsuşi şi pentru dreptate trebuie să cerţi pe cei răi, nsă nu pentru patima mniei.
    70. Singură agoniseala sufletului este sigură şi nu poate fi jefuită. Iar aceasta este vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi cunoaşterea şi săvrşirea celor bune. Avuţia este nsă povăţuitor orb şi sfetnic fără minte, şi cel ce ntrebuinţează bogăţia rău şi pentru desfătare şi pierde sufletul pe care l-a dus la nesimţire.
    71. Se cade ca oamenii sau să nu agonisească nimic de prisos, sau, aflndu-se avuţi, să ştie că toate cele din viaţa aceasta sunt după fire stricăcioase, uşor de pierdut, fără preţ şi lesne de frnt. De aceea sunt datori să nu se descurajeze pentru cele ce li se pot ntmpla.
    72. Cunoaşte că durerile trupeşti sunt n chip firesc proprii trupului, ca unul ce e pămntesc şi stricăcios. Deci sufletul iscusit trebuie să stăruie n mijlocul unor asemenea pătimiri cu răbdare, cu bărbăţie şi cu mulţumire, şi să nu-I bage lui Dumnezeu de vină că de ce a făcut trup.
    73. Luptătorii de la jocurile olimpice nu se ncununează după prima biruinţă, nici după a doua sau a treia, ci cnd biruie pe toţi cei ce se luptă cu ei. Tot aşa trebuie deci ca tot cel ce vrea să fie ncununat de Dumnezeu să-şi deprindă sufletul ntru curăţie nu numai n privinţa celor trupeşti, ci şi a cştigurilor, răpirilor, pizmei, hranei, slavei deşarte, grăirii de rău, uciderilor şi celor asemenea.
    74. Nu pentru laudă omenească ne-am apucat de vieţuirea curată şi de Dumnezeu iubitoare; ci pentru mntuirea sufletului ne-am ales viaţa virtuoasă. Căci n fiecare zi stă moartea naintea ochilor noştri; iar cele omeneşti nu le vedem.
    75. Stă n puterea noastră a trăi nfrnat, dar a ne mbogăţi nu stă n puterea noastră! Deci ce vom zice? Avem lipsă de lucirea de scurtă vreme a bogăţiei pe care nu avem puterea să o agonisim, rămnnd doar la simpla dorinţă? O, ce nebuneşte alergăm, neştiind că naintea tuturor virtuţilor se află smerenia, precum naintea tuturor patimilor stau lăcomia pntecelui şi poftirea celor lumeşti.
    76. Cei nţelepţi trebuie să-şi amintească necontenit că răbdnd mici şi scurte necazuri n viaţă, după moarte se vor bucura de cea mai mare plăcere şi de fericire veşnică. Drept aceea, cel ce se luptă cu patimile şi vrea să fie ncununat de Dumnezeu, de va cădea, să nu cadă cu sufletul şi să rămnă, n cădere, lipsit de nădejde. Ci sculndu-se, iarăşi să lupte şi să se străduiască să fie ncununat, ridicndu-se din cădere, pnă la ultima suflare. Căci ostenelile trupului sunt arme ale virtuţilor şi se fac mntuitoare sufletului.
    77. Necazurile vieţii fac să fie ncununaţi de Dumnezeu bărbaţii şi luptătorii vrednici. Deci trebuie să-şi omoare n viaţă mădularele faţă de toate ale vieţii. Căci mortul nu se mai grijeşte niciodată de ceva din ale vieţii.
    78. Nu se cuvine ca sufletul raţional şi luptător să se sperie şi să se nfricoşeze ndată de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva să fie batjocorit de draci, ca fricos. Căci turburat de nălucirile lumeşti sufletul iese din ogaşa lui. Să ştim că virtuţile noastre sufleteşti ni se fac naintemergătoare ale bunurilor veşnice, iar păcatele de bună-voie, pricini ale muncilor.
    79. Omul raţional este războit de simţurile trupului său prin patimile sufletului. Iar simţurile trupului sunt cinci: văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Prin aceste cinci simţuri căznd ticălosul suflet n cele patru patimi ale sale se face rob. Iar cele patru patimi ale sufletului sunt slava deşartă, bucuria, mnia şi frica. Dar luptnd omul cu socoteală şi cu nţelepciune le va birui şi stăpni desăvrşit, şi nu va mai fi războit, ci va primi pace n suflet şi va fi ncununat de Dumnezeu ca unul ce a biruit.
    80. Dintre cei ce se află ntr-o ospătărie unii nchiriază paturi; alţii, neputnd avea pat şi dormind pe jos, horcăie nu mai puţin ca cei ce dorm n pat. Şi aşteptnd măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsnd paturile ospătăriei şi lund numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin n viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit n slavă şi bogăţie ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, nelund nimic din desfătarea şi din bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvrşite de ei n viaţa lor.
    81. Dacă eşti cumva stăpnitor cu mare putere, să nu ameninţi lesne cu moartea pe cineva, cunoscnd că după fire şi tu eşti supus morţii, şi sufletul se dezbracă de trup ca de cea din urmă haină. Aceasta, cunoscnd-o lămurit, lucrează cu blndeţe şi, făcnd bine, mulţumeşte nencetat lui Dumnezeu. Căci cel ce nu se milostiveşte nu are virtute ntru sine.
    82. A scăpa de moarte este cu neputinţă. Cunoscnd aceasta, oamenii nţelepţi şi deprinşi n virtute şi n cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără suspine, fără frică şi fără plns, aducndu-şi aminte de nenlăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii.
    83. Nu trebuie să urm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu, şi care nu recunosc dogmele drepte şi iubite de Dumnezeu. Ci mai vrtos să ne fie milă de ei ca fiind slabi n puterea de-a deosebi lucrurile şi orbi cu inima, şi cu nţelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţei şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei.
    84. Nu spune mulţimii cuvinte despre evlavie şi bună vieţuire. Nu pentru pizmă zic, dar socotesc că vei fi luat n rs de cei smintiţi. Căci cel asemenea se bucură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte puţini auzitori găsesc. Mai bine este dar a nu grăi dect ceea ce voieşte Dumnezeu pentru mntuirea oamenilor.
    85. Sufletul pătimeşte mpreună cu trupul; dar trupul nu pătimeşte mpreună cu sufletul. De pildă, tăindu-se trupul, pătimeşte şi sufletul, iar de va fi trupul tare şi sănătos, se bucură şi sufletul. Dar cnd nţelege sufletul, nu nţelege şi trupul, ci rămne părăsit n el nsuşi. Căci a nţelege este o pătimire a sufletului ca şi neştiinţa sau mndria, necredinţa, lăcomia, ura, pizma, mnia, nepăsarea, slava deşartă, cinstea, dezbinarea, simţirea binelui. Pentru că cele de felul acesta se lucrează prin suflet.
    86. Cugetnd la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosinţă, bun, cuminte, blnd, darnic după putere, ndatoritor, necertăreţ şi cele asemenea. Căci aceasta este avuţia sufletului care nu poate fi furată: să placi lui Dumnezeu prin unele ca acestea, să nu judeci pe nimeni sau să zici cutare este rău şi a păcătuit; ci mai bine este să-ţi cauţi de păcatele tale şi să priveşti n tine purtarea ta de este plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne priveşte dacă altul este rău?
    87. Cel ntr-adevăr om se sileşte să fie evlavios. Iar evlavios este cel ce nu pofteşte cele străine. Şi străine sunt omului toate cele create. Pe toate le dispreţuieşte, aşadar, ca unul ce este chip al lui Dumnezeu. Iar chip al lui Dumnezeu se face omul cnd vieţuieşte n chip drept şi plăcut lui Dumnezeu. nsă nu e cu putinţă să se facă aceasta de nu se va lepăda de toate cele din lume. Iar cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu ştie tot folosul sufletesc şi toată evlavia ce se naşte din ea. Bărbatul iubitor de Dumnezeu nu nvinuieşte pe nimeni pentru păcatele sale. Iată semnul sufletului care se mntuieşte.
    88. Unii se străduiesc să cştige bogăţia vremelnică cu orice preţ şi iubesc faptele păcatului, nevrnd să ştie că vine moartea şi-şi vor pierde sufletul. Ei nu urmăresc, ticăloşii de ei, ce le este de folos şi nu se gndesc la ce pătimeşte omul după moarte din partea păcatului.
    89. Păcatul este patimă a materiei; nsă nu Dumnezeu este pricina păcatului, ci El a dat omului cunoştinţă, pricepere şi puterea de a deosebi ntre bine şi rău şi voie liberă. Ceea ce naşte păcatul este negrija şi trndăvia oamenilor. Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu; ci prin alegerea de bunăvoie s-au făcut dracii răi, ca şi cei mai mulţi dintre oameni.
    90. Omul care vieţuieşte n evlavie nu ngăduie păcatului să i se furişeze n suflet. Iar lipsind păcatul, nici primejdia, nici vătămarea nu sunt n sufletul acela. Pe unii ca aceştia nu-i stăpneşte nici dracul ntunecat, nici soarta. Căci Dumnezeu i izbăveşte pe aceştia de rele şi ei petrec nevătămaţi, ca unii ce au ajuns ntocmai ca Dumnezeu. Dacă pe un atare om l laudă oamenii, el rde n sine de cei ce-l laudă; dacă-l grăiesc de rău, nu se apără faţă de cei ce l defăimează, nici nu se mnie mpotriva ocărilor.
    91. Răul se prinde de fire ca rugina de aramă şi necurăţia de trup. nsă nici cel care prelucrează arama n-a făcut rugina, nici părinţii necurăţia trupului. Tot aşa, nici răutatea n-a făcut-o Dumnezeu, ci i-a dat omului şi cunoştinţa, şi puterea de a deosebi, ca să fugă de rău, ca unul ce ştie că va fi vătămat şi chinuit de el. Ia seama deci ca nu cumva văznd pe cineva propăşind n putere şi avere să-l fericeşti, lăsndu-te amăgit de diavol. Ci adu-ţi ndată moartea naintea ochilor şi niciodată nu vei pofti vreun rău sau vreun lucru lumesc.
    92. Dumnezeul nostru a dăruit celor din ceruri nemurirea; celor de pe pămnt le-a dat prefacerea; şi n toate a rnduit viaţă şi mişcare. Iar toate acestea pentru om. Să nu te amăgească, aşadar, nălucirea lumească a diavolului, care ţi strecoară gnduri rele n suflet. Ci, aducndu-ţi ndată aminte de bunătăţile cereşti, zi ntru tine: Dacă vreau, de mine atrnă să biruiesc şi acest război al patimei; dar nu voi birui dacă vreau să-mi fac pofta mea. Nevoieşte-te dar cu ceea ce poate să-ţi mntuiască sufletul.
    93. Viaţa este unirea şi legătura minţii cu sufletul şi cu trupul. Iar moartea nu este pierderea celor mpreunate, ci stingerea cunoştinţei lor. Căci pentru Dumnezeu toate se păstrează şi după desfacere.
    94. Mintea nu este suflet, ci dar de la Dumnezeu, care mntuieşte sufletul. Ea călăuzeşte sufletul şi-l sfătuieşte la ceea ce e plăcut lui Dumnezeu: să dispreţuiască cele vremelnice, trupeşti şi stricăcioase şi să rvnească bunurile cele veşnice, nestricăcioase şi netrupeşti. Ea nvaţă pe om să umble n trup, dar să nţeleagă prin minte cele cereşti, cele din jurul lui Dumnezeu şi toate ndeobşte. Mintea iubitoare de Dumnezeu este binefăcătoarea şi mntuitoarea sufletului omenesc.
    95. Sufletul coborndu-se n trup ndată se ntunecă de ntristare şi de plăcere, şi se pierde. ntristarea şi plăcerea sunt ca nişte tumori ale trupului. Dar mintea iubitoare de Dumnezeu lucrnd mpotrivă ntristează trupul şi mntuieşte sufletul, ca doctorul care taie şi arde trupul.
    96. Sufletele care nu sunt ţinute n fru de raţiune şi nu sunt crmuite de minte ca să sugrume, să stăpnească şi să crmuiască patimile lor, adică ntristarea şi plăcerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvntătoare, raţiunea fiind trtă de patimi ca vizitiul biruit de cai.
    97. Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este să nu cunoască pe Dumnezeu care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit lui mintea şi cuvntul prin care zburnd sus, omul se mpreună cu Dumnezeu, nţelegnd şi preamărind pe Dumnezeu.
    98. Sufletul este n trup, iar n suflet este mintea, şi n minte cuvntul. Prin ele Dumnezeu fiind nţeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dndu-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa.
    99. Dumnezeu făcnd pe om cu voie liberă, ca un prea bogat şi bun, i-a dat puterea să placă lui Dumnezeu dacă vrea. Iar lui Dumnezeu i place să nu fie păcat n om. Dacă ntre oameni sunt lăudate faptele bune şi virtuţile sufletului cuvios şi iubitor de Dumnezeu şi sunt dispreţuite faptele ruşinoase şi rele, cu ct mai mult nu va fi aşa la Dumnezeu Cel ce vrea mntuirea omului?
    100. Pe cele bune le primeşte omul de la Dumnezeu. Căci pentru aceasta a şi fost zidit de Dumnezeu. Iar pe cele rele şi le trage sieşi de la sine şi de la păcatul, pofta şi nesimţirea sa.
    101. Sufletul nesocotit, măcar că e nemuritor şi stăpn peste trup, slujeşte trupului prin plăceri pentru că nu a nţeles că desfătarea trupului este vătămare sufletului. Fiind nesimţitor şi nebun, se grijeşte de desfătarea trupului.
    102. Dumnezeu este bun, omul e rău. Nimic rău nu este n cer, nimic bun pe pămnt. Iar omul cu judecată alege ce este mai bun şi cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Lui i mulţumeşte şi pe El l laudă. El urăşte trupul ncă nainte de moarte şi nu lasă să se mplinească simţirile cele rele, ştiind că ele lucrează pierzarea sa.
    103. Bărbatul viclean iubeşte lăcomia şi nesocoteşte dreptatea. El nu ia seama la nestatornicia, la amăgirea şi la vremelnicia vieţii acesteia, nici nu se gndeşte la moarte, că nu primeşte daruri şi că nu se poate ocoli. Iar dacă e bătrn neruşinat şi fără minte, ca şi un putregai, nu mai foloseşte la nimic.
    104. Numai dacă am fost ncercaţi de supărări simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a nsetat şi nu mănncă cu plăcere cel ce n-a flămnzit; de asemenea, nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat ndelung şi nu simte bucuria cel ce mai nti nu s-a ntristat. Tot aşa, nu ne vom bucura de bunurile veşnice dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.
    105. Cuvntul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea tlcuieşte cuvntul.
    106. Mintea vede toate, chiar şi cele din ceruri. Şi nimic nu o ntunecă, fără numai păcatul. Prin urmare, celui curat nimic nu-i este nenţeles, iar cuvntului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat.
    107. Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvnt, nemuritor. Tăcnd nţelegi, şi după ce ai nţeles, grăieşti. Căci n tăcere naşte mintea cuvntul. Şi rostind cuvnt de mulţumire lui Dumnezeu, ţi lucrezi mntuirea.
    108. Cel ce vorbeşte fără socoteală nu are minte, căci grăieşte fără să nţeleagă ceva. Cercetează dar ce-ţi este de folos să faci pentru mntuirea sufletului.
    109. Cuvntul care are nţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă care caută să măsoare cerul şi pămntul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte n deşert. Căci căutnd cele ce nu folosesc la nimic osteneşte n zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea.
    110. Nimeni nu vede cerul, căci nu poate să nţeleagă cele dintr-nsul fără numai omul care se ngrijeşte de viaţa virtuoasă şi nţelege, şi preamăreşte pe cel ce l-a făcut pe el spre mntuirea şi viaţa omului. Căci bărbatul iubitor de Dumnezeu ştie singur că nimica nu este fără Dumnezeu şi că el este pretutindeni, şi ntru toate, ca Unul ce este nemărginit.
    111. Precum iese omul din pntecele maicii sale, aşa şi sufletul, gol, iese din trup: unul curat şi luminos, altul avnd petele greşelilor, iarăşi altul, negru de mulţimea păcatelor. De aceea sufletul raţional şi iubitor de Dumnezeu, aducndu-şi aminte şi gndindu-se la relele de după moarte, vieţuieşte cu evlavie ca să nu fie osndit pentru acelea. Iar cei ce nu cred, fiind nepricepuţi cu mintea, nu se poartă cu evlavie şi păcătuiesc, nesocotind cele de dincolo.
    112. Precum după ce ai ieşit din pntece nu-ţi mai aduci aminte de cele de acolo, tot aşa nici după ieşirea din trup nu-ţi mai aduci aminte de cele din trup.
    113. Precum după ce ai ieşit din pntece te-ai făcut mai mare la trup, aşa şi după ce vei ieşi curat şi fără prihană din trup vei fi mai mare şi cu totul nestricăcios, petrecnd n ceruri.
    114. Precum trupul după ce s-a desăvrşit n pntece trebuie să se nască, aşa şi sufletul după ce şi-a plinit n trup măsura hotărtă lui de Dumnezeu trebuie să iasă din trup.
    115. După cum vei sluji sufletul pnă ce este n trup, aşa şi el te va sluji pe tine după ce vei ieşi din trup. Căci cel ce şi-a slujit aici trupul bine şi cu desfătări s-a slujit pe sine rău pentru după moarte. Fiindcă şi-a osndit sufletul ca un lipsit de minte.
    116. Precum trupul ieşind din pntecele maicii nu poate să se hrănească fiind ncă nedesăvrşit, tot astfel şi sufletul cnd iese din trup, dacă nu şi-a agonisit prin bunăvieţuire cunoştinţa de Dumnezeu, nu poate să se mntuiască sau să se unească cu Dumnezeu.
    117. Trupul unit cu sufletul iese din ntunericul pntecelui la lumină, iar sufletul unindu-se cu trupul e legat de ntunericul trupului. De aceea trebuie să urm trupul şi să-l strunim ca pe un duşman care poartă război mpotriva sufletului. Căci mulţimea mncărilor şi gustul lor plăcut deşteaptă patimile păcatului. Iar nfrnarea pntecelui smereşte patimile şi mntuieşte sufletul.
    118. Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Şi precum trupul fără ochi e orb şi nu vede soarele care luminează tot pămntul şi marea, nici nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul dacă nu are minte bună şi vieţuire cuvioasă este orb şi nu nţelege pe Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul tuturor, şi nu-L preamăreşte, nici nu va putea să se bucure de nestricăciunea Lui şi de bunurile veşnice.
    119. Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a sufletului. Căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care mntuieşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare, dacă te vei srgui să nu faci voile tale petrecnd n trezvie şi cunoscnd pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă nsă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa de Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetnd la relele ce ţi se vor ntmpla după moarte.
    120. Cele ce se ntmplă după rnduiala neclintită, dumnezeiască, cum sunt răsăritul soarelui şi apusul soarelui n fiecare zi sau rodirea pămntului, fac parte din Providenţă. Iar cele ce se fac la poruncă de către om se numesc lege. Dar toate s-au făcut pentru om.
    121. Cte le face Dumnezeu ca un bun pentru om le face; iar cte le face omul sieşi le face, fie bune, fie rele. Şi ca să nu te ispitească fericirea celor răi, să ştii că, precum cetăţile nutresc pe călăii obşteşti nu ca să le laude reaua lor faptă, ci ca prin ei să pedepsească pe cei nevrednici, n acelaşi chip şi Dumnezeu ngăduie ca cei răi să stăpnească peste cele lumeşti, pentru ca printr-nşii să se pedepsească cei neevlavioşi. La urmă şi pe stăpnitori i dă judecăţii, ca pe unii ce nu au slujit lui Dumnezeu, ci prin răutatea lor au pricinuit necazuri grele oamenilor.
    122. Dacă nchinătorii la idoli ar cunoaşte şi ar vedea cu inima la cine se nchină, nicidecum n-ar rătăci de la buna cinstire, ci, privind rnduiala şi purtarea de grijă a celor ce au fost făcute şi se fac de Dumnezeu, ar cunoaşte pe Cel ce le-a făcut pe ele pentru om.
    123. Omul cel rău şi nedrept poate să ucidă, dar Dumnezeu nici celor nevrednici nu ncetează a le dărui viaţă. Căci fiind bun şi mbelşugat prin fire, a voit să fie lumea şi s-a făcut. Şi toate se fac pentru om şi pentru mntuirea lui.
    124. Om este cel ce a nţeles ce este trupul: că este stricăcios şi vremelnic. Căci unul ca acesta nţelege şi sufletul că este dumnezeiesc şi fiind nemuritor şi suflare a lui Dumnezeu a fost legat de trup spre cercare şi ndumnezeire. Iar cine a nţeles sufletul vieţuieşte drept şi plăcut naintea lui Dumnezeu, nemaisupunndu-se trupului. Acela vede pe Dumnezeu cu mintea sa şi contemplă bunurile veşnice dăruite sufletului de Dumnezeu.
    125. Dumnezeu fiind pururea bun şi darnic a dat omului puterea de-a face binele şi răul după ce i-a dăruit şi cunoştinţă, ca privind lumea şi cele din ea să cunoască pe Cel ce a făcut-o. Iar cel necuvios poate să vrea şi să nu nţeleagă, căci poate şi să nu creadă, şi să fie nefericit; ba poate să cugete şi mpotriva adevărului. Att de mare putere are omul de-a face binele sau răul.
    126. Este o rnduială a lui Dumnezeu ca pe măsură ce creşte trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine şi rău ceea ce i place. Dar sufletul care nu alege binele nu are minte. Toate trupurile au suflet, nu nsă şi toate sufletele minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la nţelepţi, cuvioşi, drepţi, curaţi, buni, milostivi şi binecinstitori. Iar prezenţa minţii se face omului ajutor spre Dumnezeu.
    127. Numai un lucru nu este ngăduit omului: acela de-a fi nemuritor cu trupul. Să se unească cu Dumnezeu i este ngăduit, dacă va nţelege că poate. Căci voind şi nţelegnd, creznd şi iubind, prin buna vieţuire omul ajunge mpreună vorbitor cu Dumnezeu.
    128. Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea nţelege cele nevăzute. Căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa.
    129. Nimeni nu e bun neruşinat fiind; iar cine nu e bun este, desigur, rău şi iubitor de trup. Cea dinti virtute a omului este dispreţuirea trupului. Căci despărţirea de bunăvoie şi nu din lipsă de cele vremelnice, stricăcioase şi pămnteşti ne face moştenitori ai bunurilor nestricăcioase şi veşnice.
    130. Cel ce are minte se ştie pe sine că este om stricăcios. Iar cel ce se ştie pe sine pe toate le ştie că sunt făpturile lui Dumnezeu şi s-au făcut pentru mntuirea omului. Căci stă n puterea omului să nţeleagă toate şi să creadă drept. Iar asemenea bărbat cunoaşte sigur că cei ce nu pun preţ pe cele lumeşti au osteneală foarte puţină, iar după moarte dobndesc de la Dumnezeu odihnă veşnică.
    131. Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu.
    132. Numai pe om l ascultă Dumnezeu şi numai omului se arată, fiind iubitor de oameni oriunde ar fi. Şi iarăşi, numai omul este nchinător vrednic al lui Dumnezeu. Pentru om numai se schimbă Dumnezeu la faţă.
    133. Dumnezeu a făcut omului cerul pe care l mpodobesc stelele, pentru om pămntul pe care l lucrează oamenii pentru ei nşişi. Cei ce nu simt o att de mare purtare de grijă au sufletul lipsit de minte.
    134. Binele e nevăzut, ca cele din cer; răul se vede, ca cele de pe pămnt. Binele este ceea ce nu are comparaţie; iar omul care are minte şi alege ceea ce e mai bun, căci numai el nţelege pe Dumnezeu şi făpturile Lui.
    135. Mintea se arată n suflet, iar natura n trup. Mintea ndumnezeieşte sufletul, iar natura e revărsată n trup. n tot trupul este natură, dar nu n tot sufletul minte. De aceea nu tot sufletul se mntuieşte.
    136. Sufletul se află n lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul, care nţelege lumea şi vrea să se mntuiască, n fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă ntru sine că acum e vreme de luptă şi de cercetare, şi nu aşteaptă să o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde mntuirea primind cea mai mică plăcere urtă.
    137. Pe pămnt a lăsat Dumnezeu naşterea şi moartea; pe cer se arată purtarea de grijă şi rnduială neclintită. Dar toate s-au făcut pentru om şi pentru mntuirea lui. Dumnezeu, Cel mbelşugat n toate bunătăţile, pentru oameni a făcut cerul şi pămntul, şi elementele, făcndu-le parte prin acestea de toate bunătăţile.
    138. Cele muritoare se supun celor nemuritoare; iar cele nemuritoare slujesc celor muritoare (adică elementele omului) pentru iubirea de oameni şi bunătatea firească a lui Dumnezeu, care le-a făcut pe ele.
    139. Cel ce e sărac şi nu poate vătăma nu se socoteşte ntre cei evlavioşi. Iar cel ce poate vătăma cu puterea sa, dar nu ntrebuinţează puterea spre rău, ci cruţă pe cei umiliţi, pentru evlavia sa ntru bună răsplată se va afla şi după moarte.
    140. Dumnezeu, Ziditorul nostru, pentru iubirea de oameni ne-a lăsat multe căi de mntuire care ntorc sufletele şi le suie n ceruri. Căci sufletele oamenilor primesc pentru virtute răsplată, iar pentru greşeli, pedepse.
    141. Fiul este ntru Tatăl, Duhul ntru Fiul, iar Tatăl este ntru amndoi. Iar prin credinţă omul cunoaşte toate cele nevăzute şi gndite. Credinţa este consimţirea de bunăvoie a sufletului.
    142. Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe sau mprejurări să treacă not ruri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie chiar de ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin, prinzndu-se de ceva de la ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă nu vor putea, ci biruiţi de vin se vor scufunda n valuri şi şi vor afla moartea. Tot aşa şi sufletul, căznd n nvolburarea valurilor vieţii de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeiesc şi nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de plăcerile trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine, şi mbătndu-se de neştiinţă, se va pierde şi se va afla n afară de cei mntuiţi. Căci trupul ne trage adeseori ca un ru spre plăcerile necuvenite.
    143. Sufletul raţional stăruind neclintit pe lngă hotărrea cea bună ţine n fru mnia, pofta şi patimile sale nesocotite, ca pe un cal. Şi biruindu-le, nfrnndu-le şi stăpnindu-le pe acestea se ncununează şi se nvredniceşte de viaţa din ceruri, pe care o primeşte ca pe o răsplătire a biruinţei şi a ostenelilor de la Dumnezeu cel ce l-a zidit.
    144. Sufletul cu adevărat raţional văznd fericirea celor răi şi bunăstarea celor nevrednici nu se sminteşte dorindu-şi fericirea lor n viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare.
    145. Viaţa trupului şi bucuria de multă bogăţie şi putere n viaţa aceasta i se face sufletului moarte. Iar osteneala, răbdarea, lipsa purtată cu mulţumire şi moartea trupului sunt viaţă şi fericire veşnică a sufletului.
    146. Sufletul raţional, nepunnd preţ pe zidirea materială şi pe viaţa cea vremelnică, şi alege desfătarea cerească şi viaţa veşnică, pe care le va primi de la Dumnezeu prin vieţuire curată.
    147. Cei ce şi-au nnoroit veşmntul ntinează şi hrana celor ce se apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia şi nedrepţi la purtare, petrecnd cu cei mai simpli şi vorbind cele ce nu se cuvin, le ntinează sufletul prin auz.
    148. nceputul păcatului este pofta, prin care se pierde sufletul raţional; iar nceputul mntuirii şi al mpărăţiei cerurilor este dragostea.
    149. Precum un vas de aramă uitat multă vreme şi nenvrednicit de ngrijirea trebuitoare e mncat de rugină din pricina nentrebuinţării şi ajunge nefolositor şi urt, tot aşa şi sufletul, nelucrnd şi negrijindu-se de buna vieţuire şi de ntoarcerea la Dumnezeu, şi ieşind prin fapte rele de sub acoperămntul lui Dumnezeu, e mncat de păcatul crescut din trndăvie n materia trupului şi se va afla fără frumuseţe şi netrebnic pentru mntuire.
    150. Dumnezeu este bun, fără patimă şi neschimbăcios. Iar dacă cineva găseşte că e raţional şi drept ca Dumnezeu să nu se schimbe, dar tocmai de aceea ntreabă nedumerit cum se bucură de cei buni şi se ntoarce de către cei răi sau se mnie pe cei păcătoşi, iar slujit fiind se milostiveşte să i se răspundă că Dumnezeu nici nu se bucură, nici nu se mnie, căci bucuria şi ntristarea sunt patimi; nici nu primeşte daruri, căci atunci s-ar birui de plăcere. Nu e ngăduit să socotim pe Dumnezeu bun sau rău, din lucruri omeneşti. El este numai bun şi numai folositor, şi nu vatămă niciodată. n felul acesta El este totdeauna la fel. Iar noi rămnnd buni, pentru asemănare ne unim cu Dumnezeu, şi făcndu-ne răi, pentru neasemănare ne despărţim de Dumnezeu. Trăind ntru virtute suntem ai lui Dumnezeu, iar făcndu-ne răi ne facem nouă vrăjmaş pe Acela ce nu se mnie n deşert. Păcatele noastre sunt acelea care nu lasă pe Dumnezeu să strălucească n noi, ci ne leagă cu demonii ce ne chinuiesc. Iar cnd prin rugăciuni şi faceri de bine primim dezlegare de păcate, prin aceasta nici nu slujim, nici nu schimbăm pe Dumnezeu, ci prin faptele şi ntoarcerea noastră spre Dumnezeu vindecnd păcatul nostru, ne bucurăm iarăşi de bunătatea Sa. nct este totuna a zice că Dumnezeu şi ntoarce faţa de la cei răi sau că soarele se ascunde de către cei lipsiţi de vedere.
    151. Sufletul evlavios cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Căci evlavia nu e altceva dect mplinirea voii lui Dumnezeu. Iar aceasta este cunoaşterea lui Dumnezeu, care face pe om să fie fără pizmă, nţelept, blnd, ndatoritor şi milostiv după putere, necertăreţ şi n toate după plăcerea şi voia lui Dumnezeu.
    152. Cunoştinţa şi frica de Dumnezeu aduc tămăduire de patimile trupului. Căci aflndu-se n suflet necunoştinţa lui Dumnezeu, patimile rămnnd nevindecate fac sufletul să putrezească ca printr-un puroi ndelungat. Iar pentru aceasta să nu nvinovăţim pe Dumnezeu, care a dat oamenilor pricepere şi cunoştinţă.
    153. Dumnezeu a umplut pe om de pricepere şi cunoştinţă voind să curăţească patimile şi păcatul cel de bunăvoie, şi să strămute ceea ce e muritor la nemurire, pentru bunătatea Sa.
    154. Mintea cea din sufletul curat şi iubitor de Dumnezeu cu adevărat vede pe Dumnezeul cel nefăcut, neprivit şi negrăit, pe Cel singur curat celor curaţi cu inima.
    155. Omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită va lua cununa nestricăciunii, virtutea şi mntuirea. Iar stăpnirea mniei, limbii, pntecelui şi plăcerilor e de cel mai mare ajutor sufletului.
    156. Aceea ce ţine lumea este pronia lui Dumnezeu; şi nu se află loc lipsit de pronie. Iar pronia este cuvntul desăvrşit al lui Dumnezeu, care dă chip materiei ce vine n lume, şi e ziditorul şi meşterul tuturor celor ce se fac. Nici materia nu poate fi pusă n rnduială fără puterea cuvntului care deosebeşte lucrurile. Iar cuvntul este chipul şi mintea, nţelepciunea şi pronia lui Dumnezeu.
    157. Pofta din amintire este rădăcina patimilor, care sunt rudeniile ntunericului. Iar sufletul zăbovind n amintirea poftei nu se cunoaşte pe sine că este insuflarea lui Dumnezeu. Şi aşa e dus spre păcat, nesocotind relele de după moarte, lipsitul de minte.
    158. Cea mai mare şi fără leac boală a sufletului este necredinţa n Dumnezeu şi iubirea de slavă. Căci pofta răului este o lipsă a binelui. Iar binele stă n a face cu prisosinţă toate cele bune, cte plac Dumnezeului a toate.
    159. Numai omul este n stare să primească pe Dumnezeu, căci numai acestui animal i vorbeşte Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Şi prin toate povesteşte oamenilor vrednici de El bunătăţile viitoare.
    160. Omului credincios şi celui ce vrea să nţeleagă pe Dumnezeu nimica nu-i este anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu cuvntul Lui. Şi toate sunt pentru om.
    161. Sfnt se numeşte omul curăţit de patimi şi de păcate. De aceea cea mai mare izbndă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat n om.
    162. Numele este nsemnarea unuia dintre mulţi. De aceea e lucru fără minte a socoti că Dumnezeu, care e unul singur, mai are alt nume. Căci Dumnezeu aceasta nseamnă: Cel fără de nceput, care a făcut toate pentru om.
    163. Dacă ştii că ai fapte rele ntru tine, scoate-le din sufletul tău n aşteptarea celor bune. Căci drept este Dumnezeu şi iubitor de oameni.
    164. Cunoaşte pe Dumnezeu şi e cunoscut de Dumnezeu omul care nentrerupt se nevoieşte să fie nedespărţit de Dumnezeu. Iar nedespărţit de Dumnezeu ajunge omul care e bun n toate şi care biruie toată plăcerea nu din pricina lipsei, ci prin voinţă şi nfrnare.
    165. Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu nfrnarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-I urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iară lucrarea aceasta nu este a celor de rnd, ci a sufletului care are minte.
    166. Stihul acesta l-am scris pentru cei mai simpli spre dreaptă ştiinţă, pentru că unii au avut ndrăzneala să spună cu necredinţă că ierburile şi legumele ar fi nsufleţite. Le spun acestora: Ierburile au viaţa firii, suflet nsă n-au. Iar omul se numeşte animal raţional pentru că are minte şi este capabil de ştiinţă. Celelalte dobitoace pămnteşti şi din aer au glas n ele fiindcă au duh (πνεϋμα) şi suflet. Şi toate cele care cresc şi scad sunt vieţuitoare, fiindcă vieţuiesc şi cresc, dar pentru aceea nu au şi suflet. Iar deosebirile vieţuitoarelor sunt patru: unele sunt nemuritoare şi nsufleţite, ca ngerii, altele au minte, suflet şi duh, ca oamenii, altele au numai duh şi suflet, ca dobitoacele, iar altele numai viaţă, ca ierburile. n ierburi dăinuieşte viaţa fără suflet, fără duh şi fără minte. Iar toate celelalte fără viaţă nu pot să fie. Şi tot sufletul omenesc este ntr-o mişcare necontenită de la un loc la altul.
    167. Cnd primeşti nchipuirea vreunei plăceri, păzeşte-te ca să nu fii răpit ndată de ea, ci, ridicndu-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ţi aminte de moarte şi gndeşte-te că e mai bine să te ştii că ai biruit această amăgire a plăcerii.
    168. După cum de la naştere ncepe pătimirea, fiindcă ceea ce a venit la viaţă se şi strică, aşa de la patimă ncepe păcatul. Să nu zici, prin urmare, că Dumnezeu n-a putut tăia păcatul, căci cei ce zic aşa sunt nesimţitori şi nebuni. Nu era de lipsă să taie Dumnezeu materia, pentru că aceste patimi sunt ale materiei. Dar Dumnezeu a tăiat păcatul din oameni n chip folositor, dndu-le minte, ştiinţă, cunoştinţă şi putere de a deosebi binele. Deci cunoscnd că păcatul ne vatămă, putem să fugim de el. Dar omul fără minte i se aruncă n braţe şi se laudă cu el, şi căznd ca ntr-o mreajă e războit de el după ce e tras năuntru. Unul ca acesta niciodată nu mai poate să-şi ridice capul, să vadă şi să cunoască pe Dumnezeu, Cel ce a făcut toate pentru mntuirea şi ndumnezeirea omului.
    169. Cele muritoare sunt nemulţumite de ele nsele, ştiind de mai nainte de moartea care vine. Nemurirea i vine sufletului cuvios din bunătatea lui, iar moartea i se trage sufletului ticălos şi fără minte din răutatea lui.
    170. Cnd te ntorci cu mulţumire spre aşternutul tău aducndu-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu, şi umplndu-te de nţelegerea cea bună te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi nchiderea ochilor tăi vedere adevărată a lui Dumnezeu, atunci tăcerea ta, umplndu-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adnc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult dect toată jertfa cea de mare preţ naintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă n vecii vecilor. Amin.


    Cuvinte cheie: Antonie, Antonie cel Mare, Diavolul, Dumnezeu, Eva, Mntuitorul, rugăciune

  7. #17
    Senior Member
    Data nscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    59.178
    1. Oamenii se socotesc raţionali. nsă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au nvăţat cuvintele şi cărţile vechilor nţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvrşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.

  8. #18

  9. #19
    Senior Member
    Data nscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    59.178
    http://www.sfatulbatranilor.ro/threa...-Taina-Iubirii

    Asta-i Himalaia prostiei omenesti - Parintele Arsenie Boca-Taina Iubirii

    Parintele Arsenie Boca-Taina Iubirii




    http://www.youtube.com/watch?v=6QLWq...=RDIT_QjNVJBQE

    min.41. 30 s

    Oamenii, au mai toti parerea ca ei stiu cum sa-si duca Viata si ca nimeni nu are dreptul sa se amestece in Viata lor.

    Asta-i Himalaia prostiei omenesti, pararea ca ei stiu....

    Avea multa dreptate cineva cand spunea : ca sa-ti faci ideea infinitului, gandeste-te la prostia omeneasca. Nu mai are margini. Prostii sunt singurii oameni care nu-si recunosc greselile lor.

    Acestia sunt anii de sminteala, despre care zice IISUS ca si acestia trebuie sa vina. Sunt vremuri si imprejurari, in toate vremurile, cand a spune Adevarul si-a propovadui indreptatea, iti pot pune Viata in primejdie de moarte.

  10. #20
    Senior Member
    Data nscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    59.178
    Acatistul Sfantului Antonie cel Mare

    Mareste imaginea.
    Acatistul Sfantului Antonie cel MareAntonie cel Mare - Sfant Cuvios !(17 ianuarie)Condacul 1Fugind de intunericul cel negru al Egiptului, ai cautat pamantul cel de viata datator al pustiului. Prin infranare si nevointa vestejind saltarile trupului, prealaudate, te-ai facut pilda monahilor, de Dumnezeu cugetatorule, celor ce canta: Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!Icosul 1Om cu firea te-ai aratat, parinte, dar te-ai vazut impreuna cetatean cu ingeri, caci ca un fara de trup ai vietuit pe pamant, Preacuvioase Antonie, lepadand toata purtarea de grija a trupului; pentru aceasta graim tie:Bucura-te, odrasla cucernicului parinte;
    Bucura-te, ramura credincioasei maicii sfinte;
    Bucura-te, vlastarul cel nevestejit al Egiptului;
    Bucura-te, povatuitorul cel mare al pustiului;
    Bucura-te, ca din tinerete lui Hristos ai urmat;
    Bucura-te, ca fireste de trup te-ai departat;
    Bucura-te, aratatorule al cailor monahicesti;
    Bucura-te, cel ce voiesti mantuirea muritorilor;
    Bucura-te, izbavitorul din inselaciuni ai celor multi;
    Bucura-te, datatorul raurilor de tamduiri;
    Bucura-te, prin care Dumnezeu s-a preainaltat;
    Bucura-te, prin care satana s-a rusinat;
    Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!
    Condacul 2Vazandu-te pe tine, de Dumnezeu purtatorule, vrajmasul, la inaltime ridicat, se ispitea a te impiedica de la toate faptele bune; insa dupa putin s-a rusinat de sporirea ta, care, nevoindu-te cu trupul si inaltindu-te cu sufletul, cantai lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 2Avand cunostinta celor ce sunt ca si cum nu ar fi, ai trecut cu vederea trecatoarele desfatari ale vietii; deci in mormant inchizandu-te, prin multe necazuri te-ai inteleptit, nadejdea spre Dumnezeu punandu-ti; pentru care auzi acestea:Bucura-te, insuflatorule al nadejdii in Dumnezeu;
    Bucura-te, pierzatorule al nebuniei vrajmasului;
    Bucura-te, cel ce nu te inspaimanti de ranirile lui;
    Bucura-te, biruitorul uneltirilor lui;
    Bucura-te, lauda cea vestita a pamantului Egiptului;
    Bucura-te, cel mai stralucit decat toti monahi, lumina cea mai stralucita;
    Bucura-te, floarea cea de Dumnezeu impodobita a cuviosior;
    Bucura-te, frumusetea cea preastralucita a sfintilor;
    Bucura-te, luminat deslusitor al inteleptilor;
    Bucura-te, luceafarul stralucitor al luceferilor;
    Bucura-te, izvorul cel viu al pustiei;
    Bucura-te, glasul cel puternic, risipitor al trandaviei;
    Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!
    Condacul 3Puterea Celui Preainalt tare te-a facut in toate, Antonie fericite, ca vazand pornirea vrajmasilor cea neputincioasa venind asupra ta, neclintit ai ramas si, cu darul inconjurat fiind de toate partile, cantai lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 3Avand dumnezeiasca dorinta, inca mai mult a fi necajit, cugetatorule de Dumnezeu, ai vazut dumnezeiescul har; ca din cer lumina pogorandu-se, te-a cercetat pe tine in nevointa, si glas ai auzit, intarindu-te si graind:Bucura-te, fiule al dumnezeiestii lumini;
    Bucura-te, locas al Duhului Sfant;
    Bucura-te, faclia cea nestinsa a linistii;
    Bucura-te, canonul cel preadrept al infranarii;
    Bucura-te, privirea cea preadulce a ingerilor si a oamenilor;
    Bucura-te, marirea cea laudata a celor alesi;
    Bucura-te, izgonitorule al patimilor omenesti;
    Bucura-te, imbogatitorule de dumnezeiesc har;
    Bucura-te, parinte intaistatator al parintilor;
    Bucura-te, preacinstite iscusit pazitor al celor neinsotiti;
    Bucura-te, cel ce covarsesti intru cunostinta pe cei intelepti;
    Bucura-te, cel ce intaresti pe credinciosii cei cazuti ridicandu-i;
    Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!
    Condacul 4Aprins find de dumnezeiasca dorinta, catre muntele pustiului ai alergat, Antonie, bucurandu-te; iar cel naravit intru rautate, un disc mare de argint a pus inaintea ta, insa tu ca pe un gunoi defaimandu-l cantai lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 4Nevoindu-te mai presus de fire, Parinte Antonie, si biruind relele viclesuguri diavolesti, mai presus de acestea te-ai aratat; deci, facandu-te cetatean al pustiei, auzi acestea:Bucura-te, canonul si temelia pustnicilor;
    Bucura-te, plangerea impotriva raior vrajmasi;
    Bucura-te, slujitorule al slujbelor celor mai bune;
    Bucura-te, datatorule al celor ce cer cele dumnezeiesti;
    Bucura-te, ca rau ai patimit, vrajmasului impotrivindu-te;
    Bucura-te, ca, unindu-te cu Dumnezeu, te-ai veselit;
    Bucura-te, minunea cea preaveselitoare a ingerilor;
    Bucura-te, cel ce esti rana grea a demonilor;
    Bucura-te, credinciosule slujitor al lui Dumnezeu;
    Bucura-te, inaintestatator al credinciosilor;
    Bucura-te, prin care s-au desertat cetatile;
    Bucura-te, prin care munti in cetati s-au schimbat;
    Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!
    Condacul 5Vrand a trece Nilul, parinte de Dumnezeu purtatorule Antonie, luntre neaflandu-se, te-ai suit pe un crocodil, mergand spre cercetarea rugatorilor tai, cantand impreuna cu dansii lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 5Vazandu-te tinerii Egiptului in pustie locuind, ca pe unul mai presus de oameni, si auzand invatatura ta, s-au schimbat cu dumnezeiasca schimbare; pentru care, slavind pe Dumnezeu, graim tie:Bucura-te, cel ce esti om intre ingeri;
    Bucura-te, cel ce esti inger intre oameni;
    Bucura-te, cel ce, prin pildele tale, pamantul l-ai facut cer;
    Bucura-te, cel ce, prin faptele tale, ai slujit lui Dumnezeu;
    Bucura-te, ca ai surpat spranceana demonilor;
    Bucura-te, cel ce ai inaltat viata muritorior;
    Bucura-te, tainuitorule al dumnezeiestii stapaniri cea in trei Sori;
    Bucura-te, povatuitorule al dumnezeiestii petreceri;
    Bucura-te, ridicarea celor cazuti;
    Bucura-te, mantuirea multora;
    Bucura-te, ca ne povatuiesti pe noi a urma tie;
    Bucura-te, ca urmand povetelor tale, adunam sufletului bogatie;
    Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!
    Condacul 6Propovaduitor al dreptei credinte celor fara de Dumnezeu te-ai aratat si voind a te face mucenic, cu barbatie in oras ai intrat; dar, neimplinindu-ti dorinta, cu singura bunavointa te-ai facut desavarsit nevoitor, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 6Ca un luceafar in pustiul Egiptului stralucind, intunericul inselaciunii ai gonit si, savarsind pururea tamaduiri, prin tine Dumnezeu S-a preaslavit; pentru care primesti de la noi acestea:Bucura-te, prin care se impodobesc cuviosii;
    Bucura-te, prin care oamenii se mantuiesc;
    Bucura-te, dunmezeiasca mangaiere a bolnavilor;
    Bucura-te, harul cel dumnezeiesc al calatorilor;
    Bucura-te, ca ai vindecat prin rugaciune pe cea indracita;
    Bucura-te, preafericite, cel ce de toti te-ai departat;
    Bucura-te, ca indata in pustie ai fugit;
    Bucura-te, cel ce viata ingereasca ai uneltit;
    Bucura-te, cel ce te-ai facut dumnezeiesc slujitor;
    Bucura-te, cel ce te-ai aratat pentru noi mijlocitor catre Domnul;
    Bucura-te, povatuitorul poporului catre Dumnezeu;
    Bucura-te, impaciuitorul oamenior cu Dumnezeu;
    Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!
    Condacul 7Ramanand in muntii pustiului marele Antonie, hrana de la saracini avea, apoi lucrand pamantul, cu grau si cu finice se hranea, fiarele infricosandu-se, iar pe credinciosi indemnandu-i a canta lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 7Nou oras ai aratat adancimea pustietatii, Antonie fericite, cel deopotriva cu ingerii; caci ca un alt Ierusalim si Sinai muntele tau s-a preamarit, si ca un alt Moise si Ilie aratandu-te, auzi acestea:Bucura-te, al doiea Moise cu faptele;
    Bucura-te, al doilea Ilie cu chipurile;
    Bucura-te, cel ce blandetii lui David te-ai asemanat;
    Bucura-te, cel ce cararile Botezului ai urmat;
    Bucura-te, cel ce ai izvorat apa monahilor in loc insetat;
    Bucura-te, cel ce lui Pavel cel simplu te-ai asemanat;
    Bucura-te, cel ce in fiecare zi ai sfatuit pe monahi;
    Bucura-te, cel ce ai povatuit indeosebi pe cei gresiti;
    Bucura-te, cel ce ai vindecat pe cei orbi;
    Bucura-te, cel ce ai indreptat pe cei slabanogi;
    Bucura-te, cel ce ai gonit patimile cele sufletesti;
    Bucura-te, cel ce ai vindecat durerile cele trupesti;
    Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!
    Condacul 8Straina minune! Vazand vanarea in multe feluri, nicidecum nu te-ai inspaimantat, de trei ori fericite; iar vanatorul, dumnezeiasca ta fata vazand, de frica fiind cuprins, indata a murit, facandu-te tu pilda tuturor celor ispititi, a canta lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 8Cu totul vesel te-ai aratat, vazand inaltarea sufletului lui Ammun, pe care ai aratat-o celor impreuna cu tine intrebat fiind de dansii, de Dumnezeu purtatorule Antonie; deci, vazand sfintenia ta, minunandu-ne, graim tie:Bucura-te, insuti vazatorule al tainelor;
    Bucura-te, trecatorule cu vederea al pamantestior lucruri;
    Bucura-te, luminarea adevarata a celor necunoscatori;
    Bucura-te, grabnica supunere a supusilor;
    Bucura-te, ca pe cele viitoare, ca pe cele de fata le vedeai;
    Bucura-te, ca aratai cu putinta pe cele cu neputinta;
    Bucura-te, ca ai mantuit pe tinerii cei indraciti;
    Bucura-te, cel ce ai tamaduit pe cei bolnavi de ochi;
    Bucura-te, cel ce vedeai inaltarea sufletelor;
    Bucura-te, cel ce mai inainte spuneai iesirea lor;
    Bucura-te, toiagul cel bun al monahilor;
    Bucura-te, cinstita impodobire a credinciosilor;
    Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!
    Condacul 9Tot darul cel dumnezeiesc, ca si Pavel ai primit, ca cel ce te-ai facut si tu, toate tuturor, pe toti covarsindu-i Antonie, pana si in vazduh te-ai rapit, cuvioase; pentru care, incutremurat cu totul cantai lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 9Pe ritorii cei mult vorbitori, ca pe niste pesti fara de glas i-ai aratat prin cuvintele tale, de Dumnezeu purtatorule, ca, ritorisind despre Dumnezeu, cuvintele tale asemanandu-le cu lucrurile, te-ai facut minunat si marit; pentru aceasta cantam tie:Bucura-te, versul intelepciunii lui Dumnezeu;
    Bucura-te, vistieria cuvintelor Lui;
    Bucura-te, cel mai intelept decat toti filozofii;
    Bucura-te, cel mai iscusit si mai inalt in cuvinte;
    Bucura-te, preamarita auzire si graire a celor intelepti;
    Bucura-te, preacinstita oglindire a monahilor si a tuturor celor ce te cauta;
    Bucura-te, cel ce veselesti auzul credinciosilor;
    Bucura-te, cel ce ai dezlegat impleticirile filozofilor;
    Bucura-te, fiu al lui Dumnezeu, dupa impartasire;
    Bucura-te, inaltarea preacuviosior dupa straduire;
    Bucura-te, prin care s-a infiintat monahismul; Bucura-te, prin care s-au indreptat credinciosii;
    Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!
    Condacul 10Grabindu-te, de Dumnezeu purtatorule parinte, dupa porunca dinainte primita de la Dumnezeu, te-ai dus catre Pavel Tebeul; si, impiedicandu-te de multe ispite, nu te-ai infricosat de relele intimplari si, dobandind ceea ce doreai, ai incetat intristarea, cantind lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 10A doua oara, facand calatoria marele Antonie si grabindu-se catre Pavel Tebeul, a vazut inaltarea sufletului lui; deci, alergand si gasindu-l mort, l-a ingropat, luandu-i imbracamintea; pentru care graim lui:Bucura-te, inger purtator de trup;
    Bucura-te, omule cel ce cu Dumnezeu ai vorbit;
    Bucura-te, cel ce ai vazut nevointele lui Pavel;
    Bucura-te, slujitorul ingroparii lui;
    Bucura-te, cel ce ai istorisit vietuirea lui;
    Bucura-te, cel ce te-ai imbogatit cu a lui faptura buna;
    Bucura-te, cel ce mai inainte ai cunoscut inselaciunea eresurior;
    Bucura-te, cel ce ai alinat tulburarea Bisericilor;
    Bucura-te, cel ce ai gonit primejdia eresului;
    Bucura-te, partasul dreptei cunostinte;
    Bucura-te, buna mireasma a pustiurilor;
    Bucura-te, buna insuflare a monahilor;
    Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!
    Condacul 11Nevoind Valachie, cel de cele arienesti cugetator, a cunoaste pe Fiul, Dumnezeu preainalt, te-ai pornit impotriva lui, Antonie; si el, ticalosul, luand cele dupa faptele sale, de cal a fost ucis, iar tu lui Dumnezeu cantai: Aliluia!Icosul 11Lumina, trimisa de Luminatorui cel mare, aratandu-te tu Antonie, ai luminat pe toti, si pe ucenici tai sfatuind, mai inainte le-ai aratat mutarea ta din viata de aici; iar ei, de intristare fiind cuprinsi, cantau tie acestea:Bucura-te, mangaierea noastra;
    Bucura-te, incurajarea tuturor;
    Bucura-te, hranitorul celor flamanzi de cele ceresti;
    Bucura-te, sfatuitorul celor doritori de cele sufletesti;
    Bucura-te, ca iesirea ta mai inainte ai cunoscut-o, de Dumnezeu purtatorule;
    Bucura-te, urmatorule ai inteleptitilor de Dumnezeu apostoli;
    Bucura-te, prin care pamantenii se lauda;
    Bucura-te, prin care inteleptii se apara;
    Bucura-te, desfatarea slavei tale celei negraite;
    Bucura-te, amintirea hranei tale celei sfinte;
    Bucura-te, ca invataturile tale cu drag le primim;
    Bucura-te, ca ne mantuim sufletul urmandu-ti sfaturile;
    Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!
    Condacul 12De mare dar s-a invrednicit marele Atanasie, luand amandoua hainele tale, de Dumnezeu purtatorule Antonie, si scriind dumnezeiasca viata ta, cea de una suta si cinci ani, canta lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 12Canti impreuna cu ingerii ca mai inainte cu oamenii, in ceruri veselindu-te, fericite, cantarea cea intreit-sfanta lui Dumnezeu, pe Care roaga-L pentru cei ce te cinstim pe tine, Antonie, si cu dragoste cantam acestea:Bucura-te, locuitorul celor ceresti;
    Bucura-te, impodobitorul celor pamantesti;
    Bucura-te, cel ce impreuna petreci cu ingerii;
    Bucura-te, impreuna-vorbitorule cu sfintii;
    Bucura-te, pururea laudatorule al Preasfintei Treimi;
    Bucura-te, fierbinte mijlocitorule al tuturor catre Dumnezeu;
    Bucura-te, povatuitorul si sprijinitorul celor ce te lauda pe tine;
    Bucura-te, stralucitule pastor si invatatorule al ucenicilor tai;
    Bucura-te, inaintestatator al tuturor cuviosilor;
    Bucura-te, preacinstitule conducator al celor necasatoriti;
    Bucura-te, cel ce esti cald mijlocitor al celor ce poarta numele tau;
    Bucura-te, mare aparator al celor ce te cinstesc pe tine;
    Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!
    Condacul 13O, preaintelepte de Dumnezeu purtatorule Antonie, capetenia parintilor si slava cuviosilor, primeste de la noi aceste laude ce cu tot sufletul le aducem tie si roaga-te lui Dumnezeu pentru noi cei ce cantam : Aliluia !
    (Acest condac se zice de trei ori.)Apoi se zice iarasi Icosul intai si Condacul intai.

Pagina 2 din 16 PrimulPrimul 12345678910111213141516 UltimulUltimul

Informații subiect

Utilizatori care navighează n acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează n acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •