Cum sa nu te duci sa le vezi?
Publicat de Ioana Corduneanu la 01:18 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Etichete: povesti
vineri, 23 noiembrie 2012
Dulce, din nou !
Daca vreti sa gustati, sau sa invatati reteta exacta, ma gasiti maine (sambata), la Clubul Taranului, pe terasa, cu sort & basma & sucitor, gatind cu drag!
Publicat de Ioana Corduneanu la 23:57 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Etichete: povesti
miercuri, 14 noiembrie 2012
Covoarele noastre si covoarele lor; ciobanii nostri si ciobanii lor.
Doamna Varvara, de la Chisinau, m-a avertizat de la bun inceput: "ai grija: ca o sa incepi cu ceva si o sa ajungi la altceva" iar eu m-am grabit sa raspund "ba nu, n-am sa fac asta". Desi stiam ca, mai devreme sau mai tarziu, o sa ajung si la covoare.
Special am numit blogul "semne cusute" pentru ca stiam ca va urma un "semne tesute". Si mai stiam proverbul care zice: "sapa acolo unde esti" si m-am decis – turcii sa se ocupe de covoarele lor, eu ma ocup de iile noastre. Nu m-am putut abtine decat 7 luni: a trebuit sa ma duc acolo, la sursa, muream de curiozitate. M-am intors dupa 12 zile, cu sute de poze, kilograme de carti si capul calendar pentru ca m-am lacomit sa aflu cat s-a putut de mult din muzee, ateliere si de la intermediari – vanzatori.
O sa ma tin de planul initial si o sa las in asteptare toate semnele tesute; dar o sa scriu un rezumat – in mare este ceea ce am prezentat ieri la evenimentul din cadrul Bienalei de Arhitectura.
Cu triburile de pastori nomazi din Turcia / Asia Mica / Iran / Caucaz – avem multe de impartit. Nu doar cuvantul cioban in sine, ci si tot alfabetul de semne de baza, pastrate din vremuri indepartate, cand oamenii venerau doar Soarele. Si daca reuseau sa gaseasca un loc bun, o vale roditoare, deveneau sedentari, agricultori si venerau si Pamantul, intruchipat de Zeita-Mama (o zeita grasa).
Dar, spre deosebire de ciobanii nostri care colindau agale, mai ziceau din fluier, etc, ciobanii lor erau nevoiti sa migreze la modul cel mai serios, zile in sir, in cautare de apa si pasuni pentru turmele lor. Ca sa reziste in aceste conditii aspre, ei au ajuns chiar sa dezvolte o rasa de oaie capabila sa acumuleze o rezerva de 10 – 15 kg de grasime in coada: un fel de oaie-camila !!! Pentru acesti nomazi, covoarele, produse din lana de oaie si/sau par de capra si camila – reprezentau de-a dreptul o moneda de schimb. Calitatea lanii, deci implicit a covorului, depindea de calitatea ierburilor pe care animalele le pasteau. Asa ca au mers mai departe si au dezvoltat rase de oi cu 2 straturi de lana: unul aspru si rezistent la exterior si unul fin pe dedesubt. Prin comparatie cu aceste locuri neprietenoase, Caucazul, verde, impadurit, a generat invidia si legenda despre "lana de aur".
Pe cat de sarac si arid era mediul in care traiau acesti nomazi, pe atat mai bogat era desenul si coloritul pe kilimurile lor. Ei nu aveau pereti sau usi: cu aceste covoare si cu corturile lor isi delimitau spatiul de locuit. Cum ar putea niste carpe sa protejeze impotriva primejdiilor? Pe covoare s-au tesut semne: din frica, din superstitie, in speranta ca vor servi drept scut. Motivul crabului, motivul scorpionului urma sa-i protejeze de scorpioni; motivul 'coltii lupului' urma sa-i tina pe lupi departe – si tot asa. Din teama de a nu se rataci, fara reper, in pustiu, au tesut retele de stele: stele mari si constelatii de stelute mici. Steaua Nordului, singurul punct fix, a fost mereu calauza navigatorilor si a nomazilor.
Pomul vietii a aparut pe kilimuri dupa intalnirea lor cu islamul, fie ca l-au imbratisat sau nu. Este un pom care de fapt nu exista, nu are corespondent in lumea reala; de multe ori este reprezentat cu radacinile in sus, spre cer, pentru ca isi trage seva din Rai.
Gradinile de pe covoarele lor sunt iarasi ireale; sunt vise – asa isi imagineaza Raiul: un loc strabatut in lung si-n lat de canale de apa, cu fantani la colturi si la intersectii. Ceea ce noua ne pari flori, sunt de fapt "noduri infinite" – izvoare care nu seaca niciodata, sursa vietii vesnice.
Din cand in cand mai vedem pe cate un covor cate o bordura cu vita de vie, imprumutata de prin Caucaz. Si mai rar apare floarea de lotus, stilizata ca o palma; floare pe care nu au vazut-o niciodata, dar au preluat-o prin intermediul persanilor, din orient. Asa au facut de fapt si cu paunul. Tot asa se mai intampla sa apara o camila ratacita pe cate un covor din Banat sau Oltenia: vazut pe alt covor, placut, copiat, nu conteaza ca nici o camila n-a ajuns pe la Craiova.
Florile simbol ale Turciei, cele mai iubite, laleaua si garoafa, apar abia in sec. al XVII-lea, initial pe covoarele 'culte', 'urbane'. Dar, surpriza, nu in Turcia, ci in Romania! Aici ele au fost stilizate si incluse in medalioanele centrale. S-au reintors in Turcia, in vestitul centru din Bergama, de unde au ajuns sa influenteze si Konya, centru important al productiei de covoare din centrul Anatoliei. Mai la nord de Konya, producatorii din Ladik, au stilizat si au adaugat si crinul. Si-abia apoi motivele au fost preluate de nomazi (un caz mai aparte, in care moda urbana s-a raspandit in mediul rural).
Pe acest covor din Bergama (sec 19), lalelele apar pereche, reprezentate cu alb, stilizate, in coltul de sus si in coltul de jos al medalionului central - medalion sub forma de romb, delimitat de garoafe. Medalionul este inconjurat de stele negre, cu 8 colturi (crucea Zeitei Pasare), incadrate in hexagoane rosii, pe fond negru.
Si-apoi sunt multe de spus si despre cum s-au transmis in timp aceste semne: aceleasi semne, pastrate in moduri diferite.
Femeile din triburile nomade trebuiau sa-si teasa singure zestrea; totul dupa reguli foarte stricte, dictate de trib, a carui identitate trebuia pastrata nealterata. Exuberanta tinereasca a fetelor putea fi un pericol, asa ca ea trebuia domolita si creativitatea trebuia sa fie exprimata in mod disciplinat. Femeile nu prea aveau voie sa vorbeasca: kilimurile erau singurul fel in care se puteau exprima. Dat fiind ca nu au vorbit despre semne, povestile lor s-au uitat de multa vreme si sensul lor initial s-a pierdut. Acum tuturor semnelor li s-a atribuit rolul de protectie impotriva "ochiului dracului" (nu stiu cum sa traduc exact 'the evil eye'). Carligul ciobanului? Semnul acela in forma de "S", pe care-l avem si noi si-l numim la fel? Te protejeaza de "ochiul dracului". Motivul pieptenului, pe care-l avem si noi? La nevoie, se transforma in palma protectoare a Fatimei si te protejeaza de "ochiul dracului". Crucea? N-are nici o legatura cu crestinismul: ea crapa "ochiul dracului" in 4. Zvastica? La fel, il crapa in 4 si-l si rasuceste. Nu glumesc. 75% din semnele tesute se lupta cu acest "ochiul dracului", impreuna cu armata de ochi albastri de sticla care atarna in Turcia, de fiecare cui disponibil, de breloc, la ferestre, la usi si pe usile frigiderelor.
Ori la noi parca nu-i atata superstitie si teama. Si femeile au decis singure ce fel de haine sa poarte si cum sa le impodobeasca. Au ales plantele pe placul lor si se vede asta pentru ca le-au numit cu drag, le-au alintat si pe toate le-au chemat cu diminutive. In natura s-au simtit bine, in pace, in siguranta, inconjurate de flori au cusut la umbra, in iarba, cand s-au dus cu oile. In codru au gasit adapost in vreme de bejenie. Au inventat legende si povesti pentru fiecare frunza si le-au spus la sezatori; au lucrat relaxat, ca sa fie ele frumoase; nu ca sa aiba ce vinde la targ. Tot ce au cusut si tesut a fost pentru familie si pentru casa lor, sa le fie drag sa stea in ea. Au lucrat impreuna, au facut echipa cu fiicele si nepoatele si surorile; s-au ajutat si au pastrat semnele ca mostenire si amintire de la cei dragi; nu pentru ca li s-a impus.
M-am simtit ca si cum am fost intr-unul din jocurile acelea care iti cer:
"ai 2 saptamani sa gasesti 100 de asemanari si 100 de deosebiri intre covoarele noastre si-ale lor, intre ciobanii nostri si ai lor".
Am de citit 700 de pagini A4, de studiat 1200 de desene, 40 de harti cu triburi si de clasificat toate pozele pe care le-am facut.
In curand voi merge la Chisinau, sa vad expozitia de covoare vechi Basarabene salvate de la instrainare (deschisa la Muzeul de Etnografie si Istorie Naturala, pana pe 15 decembrie) si ma bucur ca o sa inteleg tot ce o sa vad; fiecare detaliu si fiecare fir de ata.
Dar de maine ma intorc la iile noastre.
Publicat de Ioana Corduneanu la 08:57 2 comentarii: Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Etichete: povesti
miercuri, 31 octombrie 2012
IA DE AUR
Portul femeilor este un exemplu admirabil de echilibru intre creativitate, simt practic si bun gust.
Folosind, la baza, aceeasi croiala si aceleasi reguli de compozitie, fiecare femeie si-a adaptat costumul astfel incat sa fie unic si s-o avantajeze pe ea. Ia a fost ca un fel de uniforma, dar uniform e ultimul lucru care-ti vine in minte cand te gandesti la ii: de fapt nu sunt 2 ii compuse la fel si purtate la fel.
Aceste reguli de compozitie au plecat de la considerente practice si functiunea a fost, inainte de orice. Haina a fost compusa pentru a putea fi si descompusa, pentru a inlocui partile care se uzau mai repede; la nevoie, camasa primea un 'refresh'. Cu astfel de croiala, nu se pierdea nici un petec de material. Totul a fost gandit si optimizat pentru ca sa nu se risipeasca material, timp, efort.
Costumul, in mare, arata ca un fel de rochie, compusa din bucati: camasa la care se atasau manecile si poalele (fusta) care nu erau insa intotdeauna cusute de camasa. Poalele se faceau dintr-o panza cu tesatura mai putin fina decat pentru camasa: se uzau mai repede si erau acoperite de catrinte, fote, deci nu merita sa investesti in poale. Doar marginea de jos, care se vedea de sub fota / catrinta – primea o bordura decorativa. Oricum ar fi trebuit sa i se coasa tiv si atunci, de ce sa nu fie si placut ochiului?
Prima cusatura care a aparut pe ie – pentru ca nu se putea fara, a fost "UMARUL" anume cea care unea maneca de trup. Aici au aparut prima data semnele cusute, marcand aceasta cusatura. Ulterior, aceasta banda a fost repetata mai jos, de cateva ori si a devenit "ALTITA". Sunt 3 reguli de baza ale altitei pe o ie corecta:
> banda decorativa de sus este distantata un pic de restul si bordurile laterale ce o marginesc se ridica mai sus de ea; altita sa ramana deschisa inspre sus
> altita este mai ingusta decat restul manecii (regula derivata din croiala, considerente practice)
> motivele folosite pe altita nu se regasesc nicaieri altundeva pe ie (aceste motive sunt legate de identitatea femeii, de locul de unde ea s-a nascut, etc)
altita se facea, de multe ori, o bucata de panza separata; pentru ca presupunea multa munca; este cea mai densa cusatura. Fiind separata, femeia o putea refolosi pentru camasa urmatoare, cand prima se invechea.
In studii mai vechi, facute prin 1850, pe plansele desenate, inca se mai trecea separat numele de "UMAR" pentru banda decorativa de sus si "ALTITA" pentru benzile decorative similare care se repetau mai jos. Mai tarziu, "UMARUL" a fost contopit cu totul in "ALTITA", desi a ramas ca rand distantat, nu a mai fost numit in mod special.
"INCRETUL" a aparut tot din considerente practice: manecile au fost croite mai largi, ca sa fie mai comode si atunci a fost nevoie de aceasta banda pentru a le aduce la aceeasi dimensiune cu despicatura din trupul camasii. Realizat printr-o tehnica de cusut speciala, incretul era cusut cu linii paralele pe fata si verticale pe spate. Se trageau firele si banda se ingusta. Atunci nu exista elastic, dar incretul are un rol asemanator. Intotdeauna romancele au cusut incretul in nuante de ocru, galben, chiar si alb (Mehedinti). Hutanii din Bucovina au preluat si ei incretul odata cu costumul dar pentru a se diferentia – l-au facut rosu. Iar Rutenii au ales, tot pentru diferentiere, sa-l faca verde sau albastru. Pe banda incretului s-au folosit motive specifice, feminine, legate de fertilitate: in special romburi si variatiuni de romburi, taiate si intersectate.
"RAURII" de pe maneci au rol estetic. Jongland cu proportia modelelor, densitatea raurilor, culorile folosite, femeile isi reglau aparitia, silueta, prin adevarate iluzii optice. Sunt 2 tipuri de rauri: drepte (simple sau increngate) si oblice, numite: costisate, chiezuri, piezuri (piezise). In Vrancea, femeile au ajuns la un efect special, cosand raurile drepte dar rasuncind manecile. Aceasta "moda" s-a raspandit si prin zonele invecinate, ajungand pana in Muscel. Nu cred ca poate fi o regula fixa, dar imi pare ca in Moldova si Bucovina predomina raurile piezise; si in sud, Muntenia si Oltenia cele drepte.
Raurii de pe piept, mult mai bogati la iile de vara si normal, in sudul tarii. In nord, fiind mai rece, femeile purtau bundita (cojoc fara maneci) care acoperea ia pe piept si spate. Se vedeau doar manecile. Nu avea rost sa incarci o ie pe care urma s-o ascunzi sub bundita.
Mai exista cusaturi decorative pentru guler si marginea de jos manecilor. Si mai exista un tip de cusaturi, "cheite" – folosite pentru a uni bucatile de panza intre ele: pentru a coase maneca pe interior, pentru a coase fata de spate. Numele folosit pentru aceste cusaturi, cel putin in Dobrogea si uneori in sud – este "BIBILURI" si numele spune totul. Te-apuci sa bibilesti o ie numai daca mai ai timp si chef. Asta nu inseamna ca o incarci excesiv. Cheitele, bibilurile, se fac cu ata alba sau rosie. Si femeile au stiut ele foarte bine sa pastreze o compozitie echilibrata, un raport palcut ochiului intre fondul alb al iei si cusatura colorata. De altfel, in Tulcea, cu toate "bibilurile", camasa arata foarte simplu si elegant, pentru ca nu are rauri si incret, ci doar "UMAR".
Am cautat in disperare sa gasesc o schema cu regulile de compozitie si proportiile elementelor pe ii. Asta pentru ca intentionez sa recompun ii, pe baza motivelor autentice recuperate – care au fost, la vremea respectiva, colectate pe bucati.
N-am reusit sa gasesc nimic concret; insa, Doamna Varvara Buzila, director adjunct al Muzeului de Etnografie si Istorie Naturala din Chisinau, a fost amabila sa-mi raspunda la intrebari si sa-mi dea niste indicii. Astfel:
incretul = 1/3 din altita; altita + incretul = 1/3 din lungimea totala a manecii.
Facand un desen, a rezultat cum ca maneca se imparte in 12 parti egale:
3 parti, adica un sfert din lungimea manecii revine altitei. O parte revine incretului. Raurii raman cu 8 parti din 12, adica cu 2 treimi.
Asa ar fi o ie ideala, dar nu obligatorie. Proportiile s-au obtinut facand o medie intre foarte multe variante de ii. Asa cum s-a ajuns la "dreptunghiul de aur", asa putem sa numim aceasta schema "ia de aur" si s-o folosim – nu ca regula rigida, dar ca reper.
Publicat de Ioana Corduneanu la 12:12 5 comentarii: Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Etichete: la blouse roumaine, modele de ii, povesti
joi, 25 octombrie 2012
Se intampla din nou !
Asa arata poale'n brau si varzari fierbinti, abia scoase din cuptor.
Publicat de Ioana Corduneanu la 17:48 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Etichete: povesti
vineri, 5 octombrie 2012
weekend MOLDOVENESC la cratita, la MTR
urmeaza un fel de maraton de gatit: la cratita pentru bors, la tigaie pentru parjoale, la tavi pentru malaies si alivenci; dar mai ales la planseta, unde am de facut sute de poale'n brau, varzari si placinte.
fug sa ma apuc de treaba - la placinte inainte!
Publicat de Ioana Corduneanu la 15:22 Un comentariu: Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Etichete: povesti
duminică, 30 septembrie 2012
frunza verde de ...
"Getul era 'om de padure', dupa cum asa de just si de frumos ne-o spune Parvan insusi. ... Getii aveau un stindard cu 'balaur' (cap de lup, coada de sarpe). Imaginea tradeaza mitologia unui om de padure. ... Getul, ca om de padure, avea desigur si zeitati ale padurii. Padurea era pentru el o divinitate palpabila, magic-ocrotitoare. Getul, cand intra in padure, se simtea intrand in divinitate. Noi, romanii, mai cunoastem si astazi o 'muma a padurii', cel putin in povesti. De multe ori, memoria istorica se refugiaza in povesti. Chiar daca aceasta muma a padurii n-ar fi o ramasita arhaica – si nu vedem de ce n-ar fi - , e ingaduit totusi sa banuim in dosul unor atari figuri palpitand un strafund de mitologie si de magie a padurii, un strafund geto-trac. Calauziti de vechi motive de folclor, am fi dispusi sa mergem chiar mai departe. S-a spus nu o data ca 'frunza-verde', cuvintele runice cu care incepe cantecul, ar fi simbolul legaturii istorice ce exista intre roman si padure, protectoarea sa in vreme de bejenie, sau o amintire a vremurilor de haiducie. Noi vedem in aceasta "frunza verde" ceva mai mult, adica ecoul preistoriei. Intrezarim in dosul cuvintelor un verde arhaic, de mitologie si magie a padurii si a zeitatilor vegetale. 'Frunza-verde' are ceva dintr-o rituala invocare a stihiilor vegetale care ocrotesc viata si mai ales datatoare de viata."
a scris Lucian Blaga, in eseul "Getica", publicat in revista Saeculum, I, nr. 4, 1943
maghieran, flori, maselar, frunza de smeurica, bujor, frunza tamaitei, floricele, copacel cu crengute, fasole, garoafe, clopotei, crucite, bradanasi, frunza de navalnic, feriga, romanita, frunzele paltinului, feriga, romanita, frunzele frasinului, mugurasi, macris iepuresc, trifoes, frunza trifoiului, cimbru, gura leului, nemtisori, poame de vie, boarze, frunza macului, cicoare, frunza mirtei, frunza de capsuni, loboda, floricele macisele, cimbrisor, holbure, ochiul boului, coacaza, dedita, mazarichea, frunza visinului, cerceii domnului, brad, frunza rutei, floarea macului, pomisori, plopisori, butucasi cu bobite, tortel, bobite, soarea soarelui, floricele cu carligi, crengute, merisori, graunciori, frunza plopului, trandafirul romanesc, rezele, floricica marului, frunze in unghi, frunza urzicei, chiper in trei unghi, frunze de nalba, crengari cu graunciori, pastai, floricele de maslini, floricica dumbravnicului, in trei frunze, hribi, trifoaie inflorite, floricele de trandafiri, floricelele cimbrului, bobocei, frunze de gutai, pinisori, creanga bradului, frunzele scorusului, spicusori, flori de barbanoc, creanga molidului, floricele pe creanga, frunza stejarului, graul cucului, pintrijelul, toate vin, in variante diferite, care mai de care mai inspirat geometrizate, sa impodobeasca raurii iilor, pieptul si poalele. Insa n-au ce cauta pe altita si incret; care vorbesc cu alte semne, despre altceva. Si voi scrie despre asta in curand.
Doar ca azi am trecut prin padure si mi-am amintit: cum e sa fii copil si sa-ti petreci toata vacanta de vara in codru si prin padure si mai ales prin mlada (padure foarte tanara) de dimineata pana seara; sa cunosti toate florile, toti copacii, dupa frunze si scoarta, sa cunosti toate ciupercile bune si sa stii cum se ascund sub frunze.
Un singur lucru nu inteleg: de ce oare n-am intalnit pana acum printre atatea motive, busuiocul si pelinul, care sunt preferatele mele, alaturi de maghieran? Stie cineva? Va rog !
Publicat de Ioana Corduneanu la 18:48 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook
Etichete: povesti
vineri, 28 septembrie 2012
povestea lui Navalnic
Pentru ca am fost cuminte si am desenat cu spor, ieri am primit un cadou minunat.
Cartea cu "Hore si chiuituri din Bucovina", adunate de Simion Florea Marian, carte editata in 1911, la Viena si la Lipsca. Contemporana cu Albumul cu motive populare din Bucovina 
Si asa am aflat care-i treaba cu "frunzele de navalnic", motiv 3 de pe plansa 11:
"Navalnic era numele unui flacau frumos, cazut din cer de frumos. Fetele, cum il vedeau, se prapadiau dupa dansul si-si faceau sama. Daca intra undeva, in vreun sat, toate cararile se incurcau pentru fetele cele frumoase si toata partea femeiasca nu-si mai tinea firea si umblau femeile buimace – bete, nu altceva. Ce sa mai vorbim!
Baietanul cel nazdravan – caci si nazdravan era galatusul cel fumos! - ajunse intr-o padure si acolo ce sa mai afle? Maica Domnului avand a trece prin locurile acelea pline de copaci si de buruieni fel de fel – isi incurca si ea drumul din pricina lui – si ori incotro s'ar fi intors, tot degeaba: trei zile si trei nopti a trebuit sa rataceasca Prea Sfanta, pana ce, intr'o buna dimineata, drept in zori, se intalneste in intunericul padurii c'o baba imbracata in camesa alba, umbland dupa buruieni de leac si fiind si ea tehuita de holteiul cel fermecator.
- Pe cine cauti, batrana a lui Dumnezeu, in zorii diminetii?
- Hei! Pe Navalnic-voinicul cel ce urseste fetele, raspunse baba, - si am sa-i fac de urat, sa nu mai incurce cararile oamenilor!
Navalnic, care pandia intr-un tufis, a iesit la lumina, gata sa iea vieata si batranei precum si Maicei Prea Curate.
Dar aceasta, cunoscandu-l indata a blagoslovit asupra-i zicand:
- Navalnic esti, navalnic sa fii!
Intre buruieni de dragoste esti, si buruiana de dragoste sa ramai!
Precum a si ramas: buruiana de dragoste, pentru leac. Caci si acum el creste in paduri pe vetre anume, stiute de babe facatoare de lumea draga. De Sf. Maria-Mare, de obiceiu, se duce vreo baba de acestea, in zori, la padure: impreuna cu ea merge tineret mult chiuind: uiu! Iu, iu, iu! Suparat nu se cade sa mearga nimeni la o asa iscodire, care cere veselie si voie buna. Duc in mana mai cu seama zahar si, pe langa altele, zice biata baba cea imbracata in curata si frumoasa camesa alba: cum navaleste lumea la zahar, asa sa navaleasca si dragostea in casa la mine! De obiceiu se chiuie mai tare, cand se da cu ochii de buruiana dragostei – adica a nazdravanului si frumosului Navalnic."
Răspunde cu citat
Marcaje