Sfantul Nectarie

[Adrian Pop]

nectarie‑C.jpg
sfantul-nectarie.ro


450 × 638 - Sfantul Nectarie. Exilat in Grecia

[Adrian Pop]

Sfantul Nectarie Sfantul Nectarie este grabnic vindecator de cancer si de alte boli grave. Sunt nenumarate marturii ale celor ce au fost vindecati de diferite boli prin ajutorul primit de la Sfantul Nectarie. Aceste minuni sunt consemnate in mai multe volume despre viata Sfantului Nectarie.


Sfantul Nectarie

In fiecare an, pe 9 noiembrie, crestinii il sarbatoresc pe Sfantul Nectarie Taumaturgul. Acest sfant s-a nascut la 1 octombrie 1846, in Silivria, un orasel situat in provincia Tracia din nordul Greciei. La botez a primit numele de Anastasie. La varsta de 14 ani se indreapta catre Constantinopol, dornic sa-si continue studiile. In anul 1866, ajunge in insula Chios, unde lucreaza ca pedagog si dascal. La 27 de ani, devine monah la Manastirea Nea Moni, primind numele de Lazar. Dupa un an de zile este hirotonit diacon, primind numele Nectarie.

Dupa ce a absolvit cursurile Facultatii de Teologie din Atena, in anul 1885, pleaca in Egipt. Aici va sluji la Biserica "Sfantul Nicolae“, din Cairo. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie il hirotoneste mitropolit onorific de Pentapolis.

Exilat in Grecia

Din cauza unor slujitori ai Bisericii din Alexandria, care l-au acuzat pe Nectarie ca ar vrea sa ia locul patriarhului, este trimis in anul 1890 in Grecia. Patriarhul Sofronie va da o ordonanta, prin care ii va retrage cinstea arhiereasca. In Grecia, va ajunge director al Seminarului Teologic Ortodox Rizarios.Renunta la functia de conducator al Seminarului Teologic si intemeiaza Manastirea Sfanta Treime din insula Eghina, unde ramane pana la sfarsitul vietii. Trece la cele vesnice la 8 noiembrie 1920, dupa ce a indurat timp de un an si jumatate chinurile cancerului. Desi moare din cauza cancerului, el este grabnic vindecator de cancer si de alte boli grave.Printr-o intamplare minunata, trupul sau este descoperit neputrezit si izvorand mir. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaste au fost scoase din mormant si asezate in biserica manastirii din Eghina, pentru cinstire si binecuvantare. Canonizarea sa a avut loc in 1961, cu zi de praznuire pe 9 noiembrie.Moastele Sfantului Nectarie in Romania

Crestinii se pot inchina moastelor Sfantului Nectarie la Manastirea Radu Voda din Bucuresti (particele din moastele sale sunt prezente aici din anul 2002), la Biserica "Sfantul Nectarie“ din cartierul Alexandru cel Bun, din Iasi (in anul 2006, la hramul Cuvioasei Parascheva din Iasi, Inalt Preasfintitul Efrem, Mitropolit de Ydra, Spetses si Eghina, a daruit pe 15 octombrie, o particica din moastele sfantului acestei biserici) si la paraclisul Manastirii "Maica Domnului - Bucuria neasteptata“ din Manastirea rupestra Sinca Veche, judetul Brasov (moastele au fost daruite de Manastirea Grigoriu din Sfantul Munte Athos).

Minunile Sfantului Nectarie

Maicile de la Manastirea Sfanta Treime din insula Eghina, venind la spital sa ia trupul Sfantului Nectarie, au scos vesta de pe trupul acestuia si au asezat-o intamplator pe patul vecin, unde era prezent un paralitic. Spre mirarea tuturor, paraliticul s-a ridicat din pat si a inceput sa mearga.

Parintele protosinghel Matei Bilauca, staret al manastirii din Sinca Veche, povesteste: "A venit la noi o batranica din Brasov cu niste hainute de-ale nepotelului ei si ne-a rugat sa il pomenim pe baietel ca are o tumoare la cap si a doua zi trebuia sa fie operat la Spitalul Fundeni. I-am miruit hainutele cu ulei de la candela de langa moastele Sfantului Nectarie si am indemnat-o sa aiba nadejde la Sfantul. A doua duminica a venit sa-mi spuna ca in ziua cand trebuia operat baietelul, doctorii au constatat la tomograf ca tumoarea nu mai exista“.

Sunt nenumarate marturii ale celor ce au fost vindecati de diferite boli prin ajutorul primit de la Sfantul Nectarie. Aceste minuni sunt consemnate in mai multe volume despre viata Sfantului Nectarie.

Adrian Cocosila

[Adrian Pop]

Manastirea Sfantului Nectarie din Eghina

Manastirea Sfantului Nectarie din Eghina
Manastirea Sfantului Nectarie, aflata in insula Eghina (Aegina), este o manastire inchinata Sfantului Nectarie - sfant recent al Bisericii Ortodoxe. Sfantul Nectarie este cel mai nou sfant canonizat de catre Biserica Greciei.

La manastirea Sfantului Nectarie se ajunge cu autobuzul care pleaca din Eghina si ajunge in partea opusa muntelui Palaiochora. Pana in insula Eghina se ajunge cu vaporul ce face curse regulate.

Manastirea Sfantului Nectarie se afla la o distanta de aproximativ 6 kilometri fata de orasul Eghina. Biserica din Eghina - Catedrala Sfantul Nectarie - este una dintre cele mai mari si spatioase catedrale ortodoxe din Grecia.

Sfantul Nectarie, protectorul insulei Eghina, a ajutat la ridicarea acestei manastiri intre anii 1904 si 1910. Inceputul lucrarilor de ridicare a manastirii a fost rezultatul cerintelor cu credinta ale maicilor din zona. Manastirea a fost ridicata pe ruinele unei foste manastiri bizantine mai vechi.

Cu toate ca in acel moment, Sfantul Nectarie era mitropolit de Eghina, el a lucrat si la ridicarea manastirii, carand pietre, aranjand gradinile si alte asemenea. Manastirea a fost ridicata din iubirea si fondurile sale.

La acel moment, manastirea a fost inchinata Sfintei Treimi. Dupa moartea Sfantului Nectarie, odata cu canonizarea acestuia, manastirea a primit si un al doilea hram - cel al ocrotitorului si binefacatorului ei, Sfantul Ierarh Nectarie Taumaturgul.
Moastele acestuia se pastreaza in interiorul manastirii, fiind puse spre inchinarea pelerinilor ce vin cu credinta la acestea.
Sfantul Nectarie de Eghina
Sfantul Nectarie din Egina s- anascut la data de 1 octombrie 1846 la Silivri, in Tracia, si a adormit in Domnul la data de 8 noiembrie 1920 la Atena. Sfantul Nectarie a fost episcop de Pentapole si ctitor al manastirii "Sfanta Treime" din insula Egina.

Sfantul Nectarie s-a nascut intr-o familie saraca de pe malul marii Marmara. Parintii sai, Dimos si Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La varsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca sa lucreze si sa se scoleasca.

In anul 1866, la varsta de 20 de ani, Sfantul Nectarie pleaca in insula Chios ca sa predea ca invatator. Aici devine calugar, cu numele de Lazar, la 7 noiembrie 1876, in celebra manastire Nea Moni.
Un an mai tarziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui crestin bogat din insula si cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut sa-si completeze studiile la Atena si sa obtina, in anul 1885, o diploma a Facultatii de Teologie din capitala Greciei.

Tot in acest an, 1885, Sfantul Nectarie pleaca la Alexandria - Egipt, unde a fost hirotonit preot la biserica Sfantul Nicolae din Cairo. Cativa ani mai tarziu, in 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzind in acea vreme Libiei superioare) de catre Patriarhul Sofronie, care l-a numit si predicator, secretar partriarhal si reprezentant al sau la Cairo.

Dar, dupa doar un an, a fost alungat din Egipt in urma calomniilor unor clerici invidiosi. A trebuit sa se intoarca la Atena, singur, nebagat in seama, dispretuit, in mari lipsuri materiale. A ramas cativa ani predicator (1891-1894), iar apoi a fost numit director al scolii teologice Rizarios, care forma viitori preoti. A ramas 15 ani in acest post ecleziastic.
In anul 1904, la cererea mai multor calugarite, a fondat manastirea "Sfanta Treime" din insula Egina, devenita azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxa.

In luna decembrie a anului 1908, la varsta de 62 de ani, Sfantul Nectarie si-a dat demisia din postul de director al scolii teologice si s-a retras in manastirea sa din Egina, unde a ramas pana la sfarsitul vietii.
A murit la data de 8 noiembrie 1920, in urma unui cancer de prostata care l-a chinuit un an si jumatate. A fost inmormantat in manastirea sa de catre ieromonahul iconar Sava, care mai tarziu a pictat prima icoana a sfantului.

In anul 1953 moastele sale au fost mutate intr-un mormant mai frumos. Pomenirea mutarii moastelor sale se face in ziua de 3 septembrie.
Cativa ani mai tarziu, la data de 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenica din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfantul si l-a proclamat sfant al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.
Pentru mai multe imagini, vizitati Galeria foto: Manastirea Sfantului Nectarie din Eghina

[Adrian Pop]

http://www.sfantul-nectarie.ro/Sfant...-Nectarie.html

Sfantul Nectarie

Pelerini la moastele Sfantului Nectarie; La manastirea Radu Voda din Bucuresti racla cu particele din moastele sfantului Nectarie Taumaturgul a fost scoasa pe un baldachin special amenajat spre cinstirea si inchinarea credinciosilor.



Hram la Manastirea Radu Voda din Bucuresti - Slava la Sfantul Nectarie din Eghina

Procesiune cu moastele Sfantului Nectarie - Manastirea Radu Voda




Moastele Sfantului Nectarie Taumaturgul



Troparul Sfantului Nectarie Taumaturgul



Manastirea Sfantului Nectarie, aflata in insula Eghina (Aegina), este o manastire inchinata Sfantului Nectarie - sfant recent al Bisericii Ortodoxe. Sfantul Nectarie este cel mai nou sfant canonizat de catre Biserica Greciei.

• Sfantul Nectarie
  
  • Acatistul Sfantului Nectarie
  • Acatistul Sfantului Nectarie Taumaturgul
  • Manastirea Sfantului Nectarie din Eghina
  • Minunea Sfantului Nectarie
  • Sfantul Nectarie - Despre chipul omului ce crede in Hristos
  
  
• Sfantul Nectarie - Audio
  
  • Cantari la Sfantul Nectarie
  • Predici la Sfantul Nectarie
  
  
• Sfantul Nectarie - Video
  
  • Sfantul Nectarie

[Adrian Pop]

Sfantul Nectarie din Eghina
De TfmvideoUrmăreşte 17

http://www.dailymotion.com/video/xvt...-eghina_travel

[Adrian Pop]

http://www.vietile-sfintilor.ro/

[Adrian Pop]

http://www.vietile-sfintilor.ro/viet...ie_eghina.html

Sfîntul Ierarh Nectarie de Eghina, Episcopul Pentapolei, canonizat în anul 1961
(9 noiembrie)

---->>> Acatistul Sfantului Ierarh Nectarie de Eghina <<<---
---->>> Acatistul Sfantului Ierarh Nectarie de Eghina - AUDIO <<<---
---->>> Vecernia si utrenia Sfantului Ierarh Nectarie de Eghina - AUDIO <<<---





Acest sfînt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din Părinţi săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurîndu-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.

La vîrsta de douăzeci de ani, tînărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, povăţuit de Duhul Sfînt, unde predă religia la o şcoală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie, numită "Noua Mînăstire", primind tunderea monahicească la şapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai tîrziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toată viaţa.

După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al patriarhiei, predicator la biserica Sfîntul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blîndeţe. De aceea era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.

Văzînd diavolul că nu-l poate birui cu mîndria şi iubirea de sine a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă tot aşa de periculoasă, adică cu invidia şi gelozia din partea celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toţi şi a făcut să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla.

Cerîndu-şi iertare de la toţi, a dat slavă lui Dumnezeu căci şi cu dînsul s-a împlinit cuvîntul Mîntuitorului, Care zice: Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei 5,11). Apoi s-a retras la Atena, în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, avînd toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunele Maicii Domnului.

Aici a fost cîţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, pînă în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blîndeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace şi bucurie în Hristos, nebăgînd în seamă defăimarea şi osîndirea celor din jurul său.

Dorind la bătrîneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mînăstire de călugăriţe în insula Eghina din apropiere, rînduind aici viaţă desăvîrşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mînăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzînd cu duhul pentru Hristos, Mîntuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvîntare, rugăciune şi cuvînt de folos sufletesc.

Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfînt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mînăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfîntul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mînăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.

Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfîntului Nectarie a venit ploaie din belşug şi au rodit ţarinile, încît toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi călugări, săraci şi bogaţi -, cinsteau pe Sfîntul Nectarie, ca pe păstor şi un vas ales al Duhului Sfînt şi urmau întru toate cuvîntul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit şi blînd şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mînăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încît toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui.

Pe lîngă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfîntul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, întărind tradiţia Sfinţilor Părinţi în patria sa, împotriva influienţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.

Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfîntului Nectarie numeroase ispite, căutînd să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcîndu-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup, şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfîntul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsînd în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfînt, prin care mîngîia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdînd nevoinţa lui, pînă la sfîrşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfîntului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atît pe el, cît şi mînăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.

Simţindu-şi sfîrşitul aproape, pe cînd făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfîntul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curînd va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. Dar el răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptînd cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă.

După aproape două luni de suferinţă, Sfîntul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mîinile lui Hristos, la opt noiembrie, 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plîns mult, l-au înmormîntat, după rînduială în biserica zidită de el, făcînd multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.

Trecînd mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormînt întreg şi nestricat, răspîndind multă mireasmă. La trei septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormînt şi aşezate în biserica mînăstirii din Eghina, pentru cinstire şi binecuvîntare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzînd numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfînt, cu zi de prăznuire la nouă noiembrie, devenind astfel cel mai venerat sfînt din această binecuvîntată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfîntului Nectarie şi la mormîntul său, făcînd din mînăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

Cu rugăciunile Sfîntului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

[Adrian Pop]

Sfântul Nectarie din Eghina, marele făcător de minuni

În anii de profesorat la Atena



- Este sfântul ortodox cu cele mai multe minuni săvâşite în secolul XX şi unul dintre cei mai iubiţi din toate timpurile. A ajuns vestit în întreaga lume drept tămăduitor de boli şi mai ales de cancer. Moaştele sale, aflate la început doar în insula Eghina din Grecia, sunt răspândite acum în toate ţările ortodoxe. O mică părticică se află şi la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti -

Întâlnirea de sub măslin

Kostas fusese jandarm, jandarm pus să păzească un depozit de muniţie. O slujbă plicticoasă şi grea, mai ales că, pe timpul verii, fiecare colţ de piatră din insula Eghina dogorea de arşiţă. Dar năpasta vipiei îi era mai tot timpul domolită de discuţiile cu stareţul Nectarie. Om bun, blând şi cuviincios (măcar de ar fi toţi preoţii din Atena ca el!), monahul încercase mereu să-l con*vingă de existenţa lui Dumnezeu, dar Kostas părea din piatră. Curgeau şiroaiele de sudoare pe fruntea albă a lui gheronda Nectarie, încercând să-i dovedească nevă*zutul, să-l facă să accepte imposibilul. Doar seara, când soarele scăpăta peste piscul muntelui Oros, înroşind marea şi alungând din livezile de măslini boarea de miresme, mai, mai că ar fi fost gata să-l creadă! Era atâta frumuseţe în jur încât, cine ştie, poate că lu*mea chiar fusese zidită de o fiinţă atotputernică, de a cărei măreţie nu suntem vrednici. Dar tot nu se lăsa înduplecat. Prea erau grele şi ciudate toate "poveştile" stareţului: naşterea lui Iisus dintr-o Fecioară, mer*sul pe apă, Învierea din morţi şi ridicarea la cer. Mai bine era să rămâi realist şi cu picioarele pe pământ. O viaţă avem şi trebuie să ne-o trăim!
Aşa gândise jandarmul nos*tru şi astăzi de dimineaţă, când coborâse de pe vapor. În port se întâlnise chiar cu stareţul Nectarie. Parcă-l aştepta, deşi nu se mai văzuseră de trei ani şi mai bine. Bătrânul monah era vesel şi senin ca de obicei, cu frun*tea aceea înaltă şi albă, pe care nu se lipea fir de griji. Hotărât lucru, omul acesta avea o taină. S-au aşezat, ca de obicei, pe băncuţa de sub măslin, cea cu vedere la mare, şi au început să vorbească. Doar că acuma stare*ţul păruse mai tăcut, alegându-şi mai greu cuvintele. Lui Kostas îi stârnise mare bucurie întrevederea aceas*ta. Nu se dumirise până acum cât de mult îi lipsise pă*rin*tele Nectarie în anii cât fusese plecat din Eghina. La despărţire îl îmbrăţişă cu lacrimi în ochi, ca pe un prie*ten bun. Şi cum căldura zilei începuse să crească, înain*te de a se îndrepta spre cazarmă, Kostas intră să se ră*co*rească într-o cafenea, unde întâlni câţiva colegi mi*litari. Se îmbrăţişară, apoi Kostas le povesti despre întâlni*rea cu stareţul... Camarazii îl priviră ca pe un nebun. Ce tot vorbea? Care stareţ? Bătrânul Nectarie murise de mult, să tot fie trei ani de-atunci... Uimit şi ne*li*niştit, Kostas se hotărî pe loc să urce la mânăstire ca să vadă dacă ce aflase este adevărat. A plecat în fugă. Nici nu le-a mai dat bineţe amicilor din cafenea... Dar maicile de la mânăstirea unde vieţuise Nectarie i-au adeverit cele aflate. Stareţul era mort! "Mort?!" "Mort de mult, de peste doi ani!" Plecase la Domnul la scurtă vreme după ce el părăsise insula. Kostas ră*mase înlemnit, pe marginea mormântului înecat în flori, frământând în mână o batistă pe care o umpluse de lacrimi. Ştia foarte bine că se întâlnise dimineaţa cu stareţul. Stătuseră amândoi sub măslin, şi părintele Nec*tarie se străduise, ca de fiecare dată, să-l conver*teas*că la credinţă. Încre*menit pe marginea mormân*tu*lui, Kostas simţi brusc că aici, la mormântul lui Nec*tarie, stareţul va vorbi mereu cu el. Ca şi în dimineaţa asta. Ca şi odinioară. Şi că-l va duce spre Dumnezeu.

O scrisoare trimisă lui Iisus




Silivria era, la mijlocul secolului XIX, o cetate mică, pe malul mării Marmara. Fusese pe vremea bi*zan*tinilor o mare glorie, din care rămăseseră doar rui*nele albe, bătute de soare, şi nostalgia neamului gre*cesc, obidit de mai bine de patru veacuri de turci. Acum, visele locuitorilor cetăţii erau purtate de vânt şi de corăbii spre Istanbul, străvechiul Constantinopol, oraşul care palpita încă de viaţă şi de care o despărţeau doar 67 de kilometri. Aici, în Silivria, s-a născut Sfân*tul Nectarie, pe 1 octombrie 1846, chiar în ziua în care biserica prăznuieşte "Acoperământul Maicii Domnu*lui". Un prunc sărac, venit pe lume într-o familie umilă, dar credinciosă. Era al treilea copil din cei şapte şi a primit la botez numele de Anastasie, numele Învie*rii Domnului. Când a împlinit 14 ani, a trebuit să-şi caute norocul în lume, căci părinţii nu-l mai puteau ţine. A plecat şi el, ca mai toţi cei din Silivria, să-şi gă*sească de lucru la Istanbul. Avea însă o dorinţă fierbin*te, să studieze scrierile părinţilor bisericii, ca mai apoi să le poată vesti oamenilor Evanghelia. Odată ajuns în marele oraş, a intrat ucenic la un negustor de tutun. Muncea de dimineaţa până seara, pentru un blid de mâncare şi un acoperiş deasupra capului. Nici vorbă de bani sau măcar de haine. Când i s-a rupt şi cămaşa de pe el, Anastasie s-a sfiit să mai meargă duminica la biserică. Deşi îi era foarte dragă liturghia, şi-şi petrecea tot tim*pul liber rugându-se, i se făcuse acum ru*şine de privirile isco*di*toare ale celorlalţi creştini. Aşa că, în nai*vitatea copilăriei, s-a gândit să-i scrie o scrisoare chiar lui Hristos! A ticluit-o în*delung şi nu s-a rugat decât să-i trimită nişte hai*ne, cu care să poată merge la biserică. Atât! A pus-o apoi într-un plic, a lipit timbrul şi a scris la destinatar - "Lui Iisus Hristos, în ceruri." S-a întâmplat însă ca un negustor în*stărit, venit în prăvălia unde lucra Nectarie, să ia această scrisoare pen*tru a o pune la poştă şi, văzând destinaţia exo*tică, să o deschidă şi să o citească. Mişcat până în străfunduri de dure*rea micului Anastasie, i-a răspuns chiar el la scrisoare, ca din partea lui Iisus, punând şi o sumă de bani înăun*tru. Pentru sărmanul copil toată împrejurarea a fost un miracol. Fericit, el va începe să studieze asiduu din scrierile bisericii ortodoxe, pentru a culege sfaturi ne*ce*sare unei vieţi creştine. Copia apoi aceste cuvinte înţelepte pe hârtia în care învelea pa*chetele de tutun ale clienţilor. Când aceştia îşi desfă*ceau marfa acasă, găseau acolo şi câte un sfat care, cine ştie, le putea schimba viaţa. Mai târziu, Sfântul Necta*rie va edita toate aceste maxime ale sfinţilor într-o cule*gere despre care spunea, adesea, că are cuprinsă în ea toată înţelep*ciunea creştină.

Învăţătorul călugăr

Catedrala Sfântului Nectarie din insula Eghina



La Constantinopol, seara, când briza începe să adie dinspre Golful de Aur şi larma precupeţilor se potolea, Anastasie îşi începea drumul lăuntric. La început citea din cărţile împrumutate de la biserică. Apoi se ruga. Îndelung, fără să ţină seama de timp. Se ruga pentru familia-i năpăstuită, pentru oamenii cu care se întâlnea zilnic, dar, mai ales, se ruga ca Domnul să-l folosească în lucrarea de mântuire a oamenilor. Să-l aşeze ca o săgeată într-un arc şi să tragă cu el, ţintind inimile lor. Şi ruga i s-a împlinit. Un creştin i-a văzut înţelepciunea şi l-a recomandat să fie învăţătorul copiilor sărmani de la Şcoala Metocului Sfântului Mormânt din Constanti*nopol. De acolo a ajuns învăţător în insula Hios, unde păstorea un mitropolit evlavios. Aici şi-a aşezat el te*me*liile sfinţeniei. Viaţa sa nu are nimic spectaculos. Nici isprăvi ascetice ieşite din comun, nici vreo mărtu*risire chinuitoare. Nu a trăit nicio clipă în pustiu, ci prin*tre oameni, în mari oraşe, la fel ca noi toţi. O viaţă obişnuită, de la un capăt la altul. La fel cum iubirea nu este ieşită din comun. E felul de a fi al omului. Copiilor din Hios le preda nu după manuale, ci după cărţile bise*ricii. Şi, odată cu buchiile, le picura în suflet credinţa în Iisus. Făcea, în sfârşit, ceea ce-şi dorise întreaga viaţă - vestirea evangheliei, învăţătura iubirii. Şi totuşi, în adâncul sufletului, nu era împăcat. Ar fi vrut să se dăruiască mai mult. Deplin. Aşa a ajuns călugăr. A in*trat în mânăstirea Nea Moni de pe insula Hios, aşezân*du-se sub ascultarea unui bătrân monah, părin*tele Pa*homie. De la el a învăţat să aibă răbdare, să deose*bească duhurile şi, mai ales, să iubească. În asta s-a desăvârşit. Când a fost destul de întărit pe drumul ne*voinţei, a primit harul preoţiei şi, odată cu el, un nou nume - Nectarie.

Încercări


Insula Eghina



La sfârşitul secolului al XIX-lea, Cairo era deja un important oraş al Africii. O mare comunitate de greci ortodocşi locuia aici, îndeletnicindu-se cu negoţul. Îşi clădiseră şi o catedrală impunătoare, aşezată în vechiul centru al urbei, aveau şi preoţii lor, şi slujbe în limba străveche, cea în care fuseseră scrise Scripturile. Aici avea să fie trimis ca slujitor părintele Nectarie, după terminarea facultăţii de teologie. Patriarhul ortodox Sofronie, care locuia în Alexandria, avea nevoie de un păstor iscusit şi râvnitor faţă de cele sfinte. Nectarie nu l-a dezamăgit. Predica aşa cum nimeni nu o mai făcuse. Simplu, pe înţelesul tuturor şi cu multă căldură. Creş*tinii l-au îndrăgit pe loc. Aşa a ajuns să fie uns Episcop de Penta*pole şi să-i fie încre*din*ţat spre păsto*rire tot ora*şul Cairo, fiind, în acelaşi timp, şi secretar patriarhal. Dar râvna sa nu a rămas neobservată. Invidioşi, ceilalţi clerici au înce*put să-l vorbeas*că de rău. Îi speria de*di*caţia sa pentru cele sfinte şi iubirea de să*raci. Şi cum patriarhul era bă*trân, s-au gândit că atunci când Nectarie va ajunge pe tronul de la Alexandria va înstrăina toate averile bisericii, lăsându-i în sapă de lemn. Aşa că au intervenit pe lângă patriarh, spunându-i să-l alunge. Bătrân şi neputincios, Sofronie l-a înştiinţat pe tânărul episcop Nectarie că trebuie să plece. Oriunde doreşte, numai să plece. Pe cartea cano*nică, patriarhul a scris şi o motivaţie căznită. Episcopul Nectarie trebuie să pără*sească Patriarhia Alexandriei, căci nu se poate obiş*nui cu clima... Aşa a ajuns părin*tele Nectarie înapoi, la Atena. Era în anul 1890 şi el ră*tăcea pe străzi, fără o leţcaie în buzunar. Un episcop cerşetor! O femeie mi*losti*vă şi foarte săracă l-a luat în gazdă. Zile întregi s-a hrănit doar cu măsline şi pâine. Ajunsese atât de slăbit de foame, încât scria că îi vine greu să iasă din casă, pen*tru a merge în audienţă la Ministerul Culturii. În cele din urmă, oficialii i-au găsit o slujbă. Urma să fie pre*dicator. Şi asta a fost vreme de trei ani de zile. Se spu*ne că la primul său cuvânt, creştinii din biserici au fost atât de uimiţi de vorbele sale, încât la sfârşit au izbucnit în aplauze. Harul său răzbătuse prin suferinţe.

Printre copii

În mijlocul mulţimii, la o zi de sărbătoare



E dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, iar elevii încă dorm. Prin curtea Seminarului Teologic Riza*reios din Atena trece un bătrân. Zvelt şi senin, îmbrăcat într-un halat ponosit, mătură cu grijă fiecare alee, apoi trece în clădire şi spală pe jos. Atunci când încep orele, totul străluceşte. Nimeni însă nu ştie că el, smeritul măturător, este chiar părintele Nectarie, direc*torul întregii şcoli teologice, predicatorul atât de res*pectat, fostul Episcop de Pentapole. De câteva luni, îngrijitorul şcolii căzuse bolnav la pat, şi în acele tim*puri grele, asta însemna pierderea slujbei. La începutul secolului XX, nu existau nici concedii medicale şi nici asigurări de sănătate. Munceai atât cât puteai, iar când nu mai erai în stare, erai concediat. Părintele Nectarie ştie asta. Dar mai ştie şi că îngrijitorul e un om harnic, care are acasă copii de hrănit. Aşa că, pentru a nu afla nimeni de absenţa sa, preferă să fie el măturătorul şcolii, să spele pe jos şi să-i trimită bietului om în fiecare lună salariul. Şi asta nu e tot. Când elevii sunt neastâmpăraţi, părintele Nectarie, directorul cu inimă de mamă, îi cheamă în cancelarie şi le spune pedeapsa. Nu le face nimic însă şi ia asupra lui pedeapsa lor. Pen*tru fiecare năzbâtie, nu pune nimic în gură zile întregi. Nimic. Post negru. Fără pâine şi fără apă. Şi toţi ştiu asta. În primul rând vinovaţii. Aşa că fiecare elev în*cearcă să fie mai bun, mai silitor, mai cuminte. Ca să nu-l supere pe părintele Nectarie. Să-l lase să mănânce.
"Pe mine, chipul său mă atrage ca un magnet. Mi-e cu neputinţă acum să mă mai despart de el. Acelaşi lu*cru îl mărturisesc şi colegii mei. Îl vezi trăind în lume, existând ca toţiLa bătrâneţe, slujind



ceilalţi, stând de vorbă cu lumea şi, totuşi, simţi că nu este al lumii, că nu are nicio legătură cu ambiţiile, aşteptările şi visele oamenilor obişnuiţi din jurul nostru. Părintele Nectarie se roagă firesc, fără exagerare, zi şi noapte, îi iubeşte pe toţi deopotri*vă şi visează cu teamă la împărăţia neînserată a lui Dum*nezeu. În jurul meu vieţuiesc aproape 100 de ti*neri, cu caractere diferite, înclinaţi din fire să gân*dească lumeşte şi să nu răspundă pentru faptele lor. La fiecare abatere se fac mici şi se ascund, dar nu ca să nu-l mânie pe preasfinţitul nostru director, ci ca să nu-l întristeze cu greşelile lor şi să nu-l silească să lă*crimeze şi să se pedepsească pe sine, lipsindu-se până şi de pâinea atât de necesară", scrie cu emoţie unul dintre elevii părintelui Nectarie.
Şi părintele director mai face încă ceva. Dacă vreun elev se îmbolnăveşte, are el grijă să cheme doctori, să poruncească leacuri şi, mai ales, rugăciune. De rugat se roagă cu toţii, elevi şi profesori. Şi postesc. Aşa s-a ajuns la adevărate minuni. Cum a fost cea cu acel băie*ţel pe care doctorii l-au trimis înapoi la seminar. Să moa*ră. Medicina era biruită. Nu şi rugăciunea părin*te*lui Nectarie, care s-a încăpăţânat să creadă în vindeca*rea lui. Şi a izbândit. Acolo unde toţi doctorii din Atena spuseseră că nu se poate, acolo unde se descurajaseră chiar şi mama şi tatăl copilului, el, părintele Nectarie, cel cu rugăciune fierbinte, a reuşit o vindecare. Una mi*raculoasă.

Mânăstirea din insula Eghina

Baldachinul cu racla Sfântului Nectarie, din insula Eghina



Stătea de ceva timp neclintit, contemplând muntele şi mânăstirea pe care o refăcuse în doar câţiva ani. Măi*cuţa a crezut că adormise şi l-a atins uşor pe umăr. A tresărit. Se ruga. "Mă rog acum pentru voi, înainte de plecare." "Dar unde plecaţi părinte?" "La cer".
Vorbea despre el firesc, ca despre casa lui. Îl purtase în inimă întreaga viaţă. Pentru el, pentru cer predicase, pentru el avusese grijă de elevii de la seminar şi tot pen*tru el zidise acum mânăstirea aceasta. De aici, şi mi*nunile care îi potopeau pe toţi din preajma lui. Pen*tru că părintele Nectarie nu mai trăia după legile acestei lumi. Nu o făcuse niciodată. El se născuse de la început, şi aici, şi dincolo, şi trăise mereu sus*pendat între cer şi pământ. Ca să le lege şi să le amestece, să facă din ele o altă plămadă. Un cer-pământ. Unul în care oamenii să trăiască frumos.
Gândul mânăstirii îi venise de la câteva uce*nice. Veneau să se spovedească la el, încă din vremea în care era directorul Seminarului Ri*zareios. Îl ascultau întru totul. Veneau cu*minţi, la liturghie, în fiecare duminică, se spo*vedeau în fiecare săptămână. Una cu osebire, Hrisantia. Nevăzătoare de la trei ani, dar cu o mare agerime a duhului. Un altfel de om. Ca şi părintele. Cu timpul, ucenicele sale au început să se gândească la o mânăstire, iar părintele le-a încurajat. Dar nu doreau să intre într-una gata făcută. Ar fi vrut să pornească alături de părintele Nectarie într-o nouă ctitorie. Până la urmă, au găsit o lavră veche şi părăsită în insula Eghina şi au început să o refacă. În anul 1908 părintele Nectarie a părăsit Seminarul Riza*reios şi s-a aşezat definitiv la Eghina. Stareţă era Hrisantia, văzătoarea cu duhul, devenită în*tre timp monahia Xenia.

Prima minune

În ultimele zile, când era pe moarte, l-au adus în salonul mic al unui spital din Atena. Fără cinste şi fără favoruri, l-au aşezat alături de săracii pe care-i ajutase viaţa întreagă. Pen*tru doctori, Sfântul Nectarie era doar un călu*găr sărman, unul care nu-şi putea plăti trata*mentul. A suferit mult în ultimele zile, dar şi-a con*tinuat misiunea. Le vorbea colegilor de sa*lon de iubirea lui Hristos, de calea mântuirii, de împărăţia cerurilor, către care ştia că se îndreaptă. Lângă el se afla patul unui om care avea şira spinării ruptă, într-un grav accident. Era paralizat, iar medicii nu-i mai dădeau nicio şansă. Când Nectarie a trecut la Domnul, mai*cile au venit să-l schimbe în veşmintele arhie*reşti. Pentru că nu aveau unde să-i aşeze hai*nele călugăreşti, i-au dat jos vesta de lână nea*gră şi-au întins-o pe picioarele înţepenite ale celui paralizat. Brusc, bolnavul a spus că simte ceva în mădularele betege, ca şi cum acestea ar fi fost străbătute de curent electric. I-a chemat pe doctori, spunându -le că el crede că s-a tămă*duit. Încet, a început să-şi mişte tălpile, apoi a fost coborât din pat şi a făcut câţiva paşi. Prima minune se înfăptuise. Înainte de a ajunge în mormânt, trupul neînsufleţit al Sfântului Nectarie înce*puse să-i tămăduiască pe oameni. Moartea sa era doar un alt început. Cel mai mare.

Plecarea

Vaporul de la Atena înaintează încet. La proră flu*tură un drapel mare, negru, vestind ultimul drum al pă*rintelui Nectarie. Îl aduc la mânăstire. Acasă. Insula e ticsită de pelerini. Cu vederea sa lăuntrică, străpun*gând vremile, el le spusese maicilor, încă din timpul vieţii - "În aceste locuri pustii se va ridica în curând o mare catedrală. Milioane de oameni vor veni să se închine, iar mânăstirea va deveni înfloritoare". Şi cu*vintele se împli*neau. Cuvinte de sfânt.
La început, pe frun*tea părintelui Nectarie au apărut câteva bro*boane de mir. Erau ca picurii de sudoare, doar că răspândeau o mi*reas*mă aidoma celei descrise de sfinţi în rai. După zile întregi de stat în arşiţă, trupul îi mirosea ca şi cum ar fi fost îmbălsămat. Era viu şi l-au înmormântat aşa, de viu. La câteva luni, l-au dez*gro*pat. Gheara stricăciunii nu rosese din el. Era la fel ca înainte de a se muta la cer. Când i-au schimbat straiele arhiereşti şi a venit rândul en*gol*pionului, maicile au povestit că sfân*tul a ridicat uşor capul, lă*sându-le să i-l pe*treacă pe după gât.



Cu timpul, ves*tea moaştelor nepu*tre*zite şi izvorâ*toa*re de mir a început să se răspândească în întreaga insulă, iar apoi şi în Grecia şi, de aici, în întrea*ga lume. Pelerinii au în*ceput să vină cu va*poarele. Orbi, ciungi, şchiopi, bol*navi nenumăraţi, se revărsau pe strădu*ţele înguste, um*plând micuţa insulă cu murmurul rugă*ciu*nilor. Unii ple*cau vindecaţi. Mi*nuni năpraznice, des*pre care vorbeau şi medicii. Mai ales tămăduiri de cancer, boală care începea să secere tot mai multe vieţi, vieţi pe care sfântul Nectarie le putea răpi morţii. Oameni pe care-i reclădea. Dinlăuntru mai întâi, căci trupul e o oglindă a sufletului. Cei care nu se vindecau, plecau totuşi schimbaţi, transfiguraţi, dând mărturie de o uriaşă revărsare de har. Una cum nu se mai văzuse din vremea Mântuitorului. Una care să străpungă bezna veacurilor, luminându-le oamenilor viaţa, reaprinzându-le credinţa. Stareţa oarbă a Mâ*năstirii din Eghina, cuvioasa Xenia, l-a văzut cu duhul pe Sfântul Nectarie, chiar în ziua în care el îşi începea drumul spre cer, în spitalul din Atena. A intrat în curtea mânăstirii şi i-a spus - "Am venit să îmi iau rămas bun pentru că voi pleca. Bucuraţi-vă!". De fapt, Sfântul Nectarie nu a plecat de aici. Niciodată. E cu noi, prin*tre noi, chiar când citiţi aceste rânduri. Aveţi încredere. Şi bucuraţi-vă!

[Adrian Pop]

Rosalia Tepes a distribuit o fotografie postată de Pelerin Crestin.



Moaştele Sfântului Ierarh Nectarie duse spre închinare sălăjenilor
Prima vizită a Patriarhului României în Episcopia Sălajului

In perioada 13-16 septembrie 2013, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a efectuat o vizită canonică în Episcopia Sălajului, la invitaţia Preasfinţitului Părinte Episcop Petroniu. Cu acest prilej, Patriarhul României împreună cu ierarhi membri ai Sfântului Sinod au târnosit paraclisul Centrului eparhial din municipiul Zalău şi Biserica „Sfântul Prooroc Daniel“ din municipiul Jibou. Pentru mângâierea şi binecuvântarea clerului şi credincioşilor din Episcopia Sălajului, au fost aduse de la Catedrala patriarhală cinstitele moaşte ale Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina.

Înainte de păşirea pentru prima dată pe meleagurile Episcopiei Sălajului a unui Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Întâistătătorul Bisericii noastre, Preafericitul Părinte Daniel, împreună cu delegaţia condusă de arhim. Teofil Anăstăsoaie, exarh administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor, care a adus racla cu sfintele moaşte, au fost primiţi în după-amiaza zilei de vineri, 13 septembrie, pe aeroportul din Cluj-Napoca, de către Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, Preasfinţitul Petroniu, Episcopul Sălajului, însoţit de membrii Permanenţei Consiliului Eparhial, şi Preasfinţitul Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului.

Primirea oficială a avut loc la Catedrala episcopală „Înălţarea Domnului“ din municipiul Zalău, umplută până la refuz de credincioşii sălăjeni, unde PS Episcop Petroniu a oficiat slujba de Te Deum. La finalul slujbei de mulţumire adusă lui Dumnezeu, Chiriarhul Sălajului şi-a exprimat bucuria de a avea în eparhia rânduită spre păstorire pe Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române şi a prezentat pe scurt îndelungata şi bogata istorie, dar şi viaţa bisericească a credincioşilor ortodocşi din judeţ. De asemenea, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mulţumit pentru primirea frumoasă, pentru păstrarea credinţei ortodoxe şi pentru lucrarea sfântă de zidire a bisericilor, de zidire duhovnicească, de misiune cultural-creştină şi operă social-filantropică. Totodată, a îndemnat clerul şi credincioşii să urmeze exemplul vieţii Sfântului Ierarh Nectarie, un om care a schimbat crucea ostenelilor, suferinţelor şi a greutăţilor vieţii în bucurie, întrucât bucuria Învierii este ascunsă în Cruce. În semn de preţuire pentru primirea din Catedrala „Înălţarea Domnului“ din municipiu, Preafericirea Sa a dăruit pr. paroh Ioan Ghiurco o cruce de binecuvântare şi mai multe cărţi de cult şi duhovniceşti, iar mulţimii de credincioşi, pliante de prezentare a Catedralei patriarhale şi a vieţii Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina. Cinstitele moaşte ale Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina au rămas spre cinstire în Catedrala episcopală până seara târziu.
„Un paraclis sfinţit este o prezenţă continuă a harului lui Dumnezeu“

A doua zi, încă de la primele ore ale dimineţii, numeroşi preoţi, însoţiţi de credincioşii lor veneau dinspre marea agitată a oraşului şi a împrejurimilor pentru a primi mângâiere, pace şi întărire sufletească de la Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, a cărui raclă cu sfinte moaşte a fost aşezată în Paraclisul „Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca“ din incinta Centrului eparhial al Episcopiei Sălajului din municipiul Zalău, sediu construit în urmă cu trei ani. De asemenea, credincioşii au avut prilejul şi să se închine în altarul paraclisului din reşedinţa episcopală, care a fost în prealabil târnosit de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Înaltpreasfinţitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, Preasfinţitul Sofronie, Episcopul Oradiei, Preasfinţitul Petroniu, Episcopul Sălajului, şi Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului.

Paraclisul a primit hramul „Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca“ , întrucât la 18 octombrie 2007, ziua sărbătoririi acestui sfânt, s-a votat de către membrii Adunării Eparhiale a Episcopiei Oradiei, Bihorului şi Sălajului, în Biserica „Înălţarea Domnului“ din Zalău, înfiinţarea Episcopiei Sălajului.

După ungerea cu Sfântul şi Marele Mir a Sfântului Altar, a icoanelor, a picturii şi stropirea cu apă sfinţită a paraclisului, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat importanţa paraclisului pentru activitatea administraţiei bisericeşti, întrucât administraţia este o lucrare sfântă, o liturghie a dreptăţii, a păcii şi sfinţirii misiunii Bisericii în lume, prin modul de conducere, de chivernisire a bunurilor Bisericii şi promovare a persoanelor meritorii. „Rugăciunea este necesară nu numai atunci când săvârşim slujbe la biserică, ci este de mare nevoie şi pentru administraţia bisericească, pentru că şi administraţia bisericească este o liturghie, o slujire a lui Hristos prin misiunea pe care cei ce lucrează în conducerea Bisericii o împlinesc. Sfântul Teodor Studitul spunea că şi cei care lucrează în grădină sau în gospodărie liturghie săvârşesc, pentru că lucrează pentru cei mulţi, pentru binele comun al obştii. Rugăciunea la Centrul eparhial, atât pentru cei care locuiesc în casă, cât şi pentru cei care vin şi lucrează aici, este de mare trebuinţă, deoarece ea ne ajută să nu uităm că lucrarea noastră este o lucrare sfântă. Activitatea Bisericii nu este sfântă doar duminica, ci în fiecare zi a săptămânii, iar prezenţa unui paraclis este obligatorie. Paraclis înseamnă mângâiere şi foarte adesea, mai ales astăzi, avem nevoie de întărire sufletească pentru a împlini lucrarea sfântă şi mântuitoare a Bisericii. Un paraclis sfinţit într-un centru eparhial este o prezenţă continuă a harului lui Dumnezeu“ , a spus Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

Totodată, Preafericirea Sa a felicitat pe Preasfinţitul Episcop Petroniu pentru iniţiativa amenajării şi împodobirii acestui paraclis din Centrul eparhial şi a precizat că orice altar de rugăciune este o ofrandă a poporului român adusă Preasfintei Treimi.

După slujba de târnosire, pe un podium special amenajat în faţa sediului Episcopiei Sălajului, soborul de ierarhi, înconjurat de preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie, ale cărei răspunsuri liturgice au fost date de corul preoţilor Episcopiei Sălajului. În cuvântul de învăţătură, Patriarhul României a amintit evenimentele deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci, dar şi jertfele credincioşilor români sălăjeni pentru păstrarea identităţii româneşti, a credinţei ortodoxe strămoşeşti şi menţinerea comuniunii de credinţă cu românii ortodocşi de peste munţi.

La rândul său, PS Episcop Petroniu a mulţumit Preafericirii Sale atât pentru bunăvoinţa de a veni în Sălaj şi aducerea odoarelor de mare preţ ale Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, cât şi pentru sprijinul financiar oferit timp de doi ani de zile pentru ridicarea sediului eparhial. Mulţumiri au fost adresate IPS Mitropolit Andrei pentru prezenţă şi pentru ajutorul financiar acordat în vederea construirii sediului eparhial, PS Episcop Sofronie pentru implicarea în înfiinţarea Episcopiei Sălajului şi nu numai, dar şi PS Arhiereu-vicar Iustin Sigheteanul pentru că şi-a lăsat misiunea din Eparhia Maramureşului şi Sătmarului pentru a fi prezent la evenimentele din Episcopia Sălajului. „Vizita Preafericirii Voastre în Sălaj în aceste zile nu este întâmplătoare. În 30 august 1940, prin odiosul Dictat de la Viena, Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei, iar la numai două săptămâni, în noaptea de 13 spre 14 septembrie, trupele horthyste, conduse de unii localnici maghiari din Ip, au intrat prin casele românilor, asasinând 157 de persoane, aceasta fiind una dintre paginile cele mai însângerate ale istoriei judeţului Sălaj. Prezenţa Preafericirii Voastre în mijlocul nostru în aceste zile constituie un balsam pentru rănile închise, dar necicatrizate în totalitate, ale românilor din acest judeţ, şi cea mai înaltă binecuvântare pe care o puteam primi“ , a mai spus Preasfinţitul Episcop Petroniu.

În semn de mulţumire şi preţuire, Chiriarhul Sălajului a dăruit Patriarhului Bisericii noastre o icoană a Maicii Domnului, ocrotitoarea municipiului Zalău.
Sfinţirea Catedralei Văii Someşului din Jibou

În a treia zi a vizitei canonice în Episcopia Sălajului, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a fost în mijlocul credincioşilor din Jibou, pentru a târnosi împreună cu IPS Mitropolit Andrei şi PS Episcop Petroniu biserica cu hramurile „Sfântul Prooroc Daniel“ şi „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“. După săvârşirea Sfintei Liturghii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat semnificaţiile duhovniceşti ale Evangheliei Duminicii după Înălţarea Sfintei Cruci, în care ne sunt prezentate treptele urmării şi unirii cu Mântuitorul Iisus Hristos. „Lepădarea de sine este contrară afirmării de sine, dar lepădarea de sine nu înseamnă o negare a identităţii eului, ci o recentrare a vieţii. Lepădarea de sine înseamnă că noi trebuie să ne eliberăm de propriul egoism, să nu mai avem viaţa noastră centrată în noi înşine, ci în Dumnezeu, Izvorul vieţii eterne. Dacă omul se iubeşte pe sine şi numai pe sine, devenind plin de sine, bazându-se pe sine, afirmându-se pe sine, e atât de plin de sine încât nu mai este loc în sinea lui pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Lepădarea de sine înseamnă trecerea de la o viaţă egoistă la o viaţă de iubire, darnică, milostivă şi smerită, trecerea de la iubirea posesivă la iubirea milostivă“, a explicat Preafericirea Sa.

A doua condiţie în urmarea lui Hristos este asumarea Crucii, adică acceptarea limitelor vieţii, dar şi a contradicţiei dintre voinţa bună şi fapta cea rea pe care o săvârşim din cauza egoismului şi a căderilor în păcat. „Asumarea sau luarea Crucii este mai mult decât recunoaşterea limitării noastre în ceea ce priveşte timpul vieţii noastre şi puterile noastre intelectuale şi fizice. Crucea poate să fie o neîmplinire, o suferinţă, o durere pentru o vreme sau pentru toată viaţa. Crucea poate să fie viaţa unui copil orfan, poate să fie crucea văduviei, crucea pierderii unor fiinţe dragi, o boală incurabilă, o suferinţă sufletească şi trupească în acelaşi timp. Când Hristos spune «să îşi ia crucea sa», această suferinţă sau nefericire trebuie asumată pentru a fi prezentată Lui, de aceea imediat spune «să Îmi urmeze Mie», nu «să rămână singur». Nu a zis: «Ia crucea ta şi rămâi singur!». Fără legătura cu Hristos, Crucea ne duce la deznădejde. Cu Hristos, Crucea se uşurează şi suferinţa se transformă în speranţă, pentru că Hristos este prezent în noi şi ne ajută să purtăm Crucea, pe care El a făcut-o scară către Înviere“ , a mai spus Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

În continuare, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mai explicat pe scurt momentele cele mai importante ale sfintei slujbe de târnosire a unui locaş de cult care cheamă pe oameni la sfinţenie, precum au avut ieri, 15 septembrie, acest prilej duhovnicesc credincioşii ortodocşi din Jibou şi împrejurimi, la care s-au alăturat şi binecuvântarea de a se închina moaştelor Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina şi bucuria de a intra şi a se ruga în Sfântul Altar.

Chiriarhul Sălajului a precizat că în oraşul Jibou, al treilea important oraş al judeţului Sălaj, populat în proporţie de 72% de creştini ortodocşi, în afară de acest lăcaş de cult, nou sfinţit şi construit datorită râvnei preoţilor şi evlaviei credincioşilor între 1990 şi 2012, mai există o singură biserică, construită între anii 1930 şi 1932. Preasfinţia Sa a mai precizat că, datorită târnosirii acestei biserici mari şi frumoase de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, noua biserică din Jibou poate fi supranumită „Catedrala Văii Someşului“ . Totodată, cu ocazia târnosirii bisericii cu hramurile „Sfântul Prooroc Daniel“ şi „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“, Sfântul Prooroc Daniel a fost proclamat ocrotitor al oraşului Jibou, iar icoana sa a fost expusă spre închinare în această biserică.

Din partea Patriarhului României, preoţii slujitori Dan Dregan, protopop de Jibou, şi Gheorghe Longodor au primit distincţia „Crucea patriarhală“ , o cruce de binecuvântare, cărţi de cult şi duhovniceşti. De asemenea, din partea slujitorilor noii biserici sfinţite din Jibou, Preafericirea Sa a primit o icoană a Sfântului Prooroc Daniel şi cărţi, IPS Mitropolit Andrei, o icoană cu Sfântul Apostol Andrei, iar PS Episcop Petroniu, o icoană cu chipul Sfântului Mucenic Petroniu.

La final, Întâistătătorului Bisericii noastre i-au fost adresate, pentru prima vizită canonică în prima episcopie nou-înfiinţată în ţară după alegerea Preafericirii Sale ca Patriarh al României, mulţumiri, atât din partea IPS Mitropolit Andrei, a PS Episcop Petroniu, cât şi din partea preoţilor şi credincioşilor ortodocşi sălăjeni.


Sfânta Cruce - puterea Învierii şi lumina bucuriei
„Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!“
(Utrenia de Duminică)
Sărbătoarea Înălţării Sfin*tei Cruci este o săr*bă*toa*re a întregii creştinătăţi, fiind cea mai veche şi mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe în*chi*nate cinstirii Sfintei Cruci. În această zi sărbătorim de fapt amintirea a trei evenimente de*o**sebite din istoria lemnului Sfin*tei Cruci.
Mai întâi sărbătorim aflarea mi*nunată a lemnului Sfintei Cruci la Ierusalim, în anul 326, de către Împărăteasa Elena, ca*re a încredinţat-o apoi Epis*co*pu*lui Macarie al Ierusalimului. Mai târziu, în anul 335, Îm*pă*ra*tul Constantin cel Mare a efectuat un pelerinaj la Ierusalim, pen*tru a participa la sfinţirea „Bisericii Învierii“, în data de 13 septembrie 335, iar a doua zi, în data de 14 septembrie 335, pe amvonul acestei biserici, Epis*copul Macarie al Ierusalimului a înălţat Sfânta Cruce în faţa mulţimilor, întru pomenirea aflării Sfintei Cruci în anul 326 de către mama Împăratului Con*stantin, Împărăteasa Elena, trecută la cele veşnice (329 sau 330). De atunci, sărbătoarea aceasta a devenit tradiţie în*scrisă în calendar până în zilele noas*tre.
Ea a fost întărită sau confirmată în anul 629, când Sfânta Cruce, răpită de perşi la anul 614, a fost readusă la Ierusalim în anul 629 de către împăratul bizantin Heraclius (575-641), care a depus-o, cu mare cinste, în „Biserica Învierii“. Atunci, Pa*triarhul Ierusalimului, Za*ha*ria, a înălţat din nou Sfânta Cru*ce în faţa mulţimii, iar săr*bă*toarea Înălţării Sfintei Cruci a fost întărită, reconfirmată ca sărbătoare de biruinţă a Crucii asupra vrăjmaşilor cotropitori, dar şi asupra vrăjmaşilor ne*vă*zuţi, demonii.
Anul acesta, 2013, este sărbătorit în Patriarhia Ro*mâ*nă ca „An omagial al Sfinţilor Îm*păraţi Constantin şi Elena“, la împlinirea a 1700 de ani de la proclamarea de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare a Edictului de libertate religioasă de la Mediolanum (Milano), în anul 313.
În iconografia noastră ortodoxă, Sfinţii Împăraţi Con*stan*tin şi Elena sunt reprezentaţi având Sfânta Cruce între ei, întrucât Sfântul Împărat Con*stan*tin a descoperit Crucea, ca semn de lumină, pe cer, iar ma*ma sa, Elena, a descoperit Cru*cea de lemn în pământ, la Ie*ru*sa*lim. Astfel, înţelegem că Sfân*ta Cruce leagă cerul şi pământul prin iubirea nesfârşită şi netrecătoare a lui Hristos pentru lume, în lumina cea neapusă a Preasfintei Treimi.
Întrucât prin Crucea lui Hristos s-a arătat puterea iubirii mântuitoare a lui Dum*nezeu (cf. 1 Corinteni 1, 18), noi, creştinii, cinstim Sfânta Cruce şi ne facem semnul ei când ne rugăm, dimineaţa, la prânz şi seara, când începem un lucru şi când îl terminăm, în vreme de necaz şi în vreme de bucurie.
Astăzi, trăim o mare bucurie duhovnicească pentru că, în lumina sărbătorii Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, am sfinţit Paraclisul Centrului eparhial, cu hramul „Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca“, din noul sediu al Episcopiei Sălajului, prima episcopie nou-înfiinţată în ţară după alegerea noastră ca Patriarh al României. Ne rea*min**tim acum că, urmare a Ho*tă*râ*rii Adunării Eparhiale a Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, din 18 octombrie 2007, Sfântul Sinod, în şedinţa de lucru din ziua de 22 octombrie 2007, a aprobat înfiinţarea Epis*co*piei Sălajului, cu sediul în municipiul Zalău, şi înscrierea noii eparhii în Statutul pentru orga*ni*zarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.
Drumul Crucii, parcurs în istorie de credincioşii ortodocşi ro*mâni sălăjeni care au împăr*tă*şit aceeaşi soartă cu toţi românii transilvăneni de-a lungul vea*cu*rilor, a fost presărat cu multe jert*fe pentru păstrarea identităţii româneşti, a credinţei orto*doxe strămoşeşti şi men*ţi*nerea comuniunii de credinţă cu românii ortodocşi de peste munţi. Mulţimea martirilor şi e*ro*ilor sălăjeni din toate timpu*ri*le, cunoscuţi ori necunoscuţi, ne arată că, asemenea românilor or*todocşi de pretutindeni, şi ro*mânii ortodocşi sălăjeni au inte*ri*orizat taina Crucii şi Învierii şi au trăit istoria acestor ţinuturi ca pe o Cruce şi o Înviere mereu ac*tualizate, adică suferinţă şi spe*ranţă, întristare şi bucurie, pli*nind astfel cuvintele Sfân*tu*lui Apostol Pavel, care zice: „Lup*ta cea bună m-am luptat (…), credinţa am păzit! De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii!“ (2 Timotei 4, 7-8)
Vizita canonică pe care o în*făptuim în această tânără epar*hie a Bisericii noastre din ţinuturile Sălajului ne oferă prilejul să constatăm la faţa locului că pri*orităţile prezentate de Prea*sfi*n*ţitul Părinte Episcop Pe*tro*niu, cu prilejul întronizării sale în data de 13 aprilie 2008, au început să prindă contur, spre sla*va lui Dumnezeu şi folosul eparhiei. Rezultatul cel mai vizi*bil al activităţilor edilitar-gospo*dă*reşti desfăşurate în eparhie sub îndrumarea directă a Prea*sfinţitului Părinte Episcop Pe*tro*niu este finalizarea sediului Centrului eparhial, edificiu menit să adăpostească Can*ce*laria, Administraţia şi alte insti*tu*ţii eparhiale, în cadrul cărora pot să-şi desfăşoare activitatea în mod adecvat ostenitorii Cen*tru*lui eparhial. Acest sediu epar*hial are şi scopul de a deveni un mijloc de întărire a co*mu*niunii şi unităţii dintre ie*rarh şi membrii administraţiei epar*hiale, dintre clericii şi cre*din*cioşii eparhiei, în vederea unei misiuni rodnice din punct de vedere administrativ, misio*nar-pastoral, cultural-educativ şi social-filantropic.
O dimensiune cu totul aparte, care justifică participarea noas*tră împreună cu alţi ierarhi la acest eveniment, o reprezintă fap*tul că edificarea noului sediu al Centrului eparhial este în pri*mul rând rodul eforturilor multiple ale clerului şi credincioşilor să*lăjeni, iar apoi al ajutorului venit de la unele eparhii, de la autorităţile publice ale adminis*tra*ţiei centrale şi locale sau de la unele persoane particulare.
Felicităm pe Preasfinţitul Pă*rinte Petroniu, Episcopul Sălajului, şi pe toţi colaboratorii săi de la Centrul eparhial, dimpre*u*nă cu clerul, cinul mona*hal şi cre*dincioşii eparhiei, dorindu-le multă sănătate, pace, bucurie şi ajutor de la Dumnezeu în lucra*rea pastorală şi social-misi*o*nară!
Ca semn de preţuire pentru ac*tivitatea liturgică şi pastorală a Preasfinţiei Voastre, vă oferim un set episcopal: cruce şi engol*pi*on, iar pentru Paraclisul Cen*trului eparhial al Episcopiei Să*la*jului, cu hramul „Sfântul Apos*tol şi Evanghelist Luca“, ofe*rim în dar o Sfântă Evan*ghe*lie, ferecată cu argint şi email, şi un set de sfinte vase din argint filigran şi email, toate realizate la Tipografiile şi Atelierele Pa*triarhiei Române, special pentru eparhia Sălajului.
De asemenea, conferim dis*tinc*ţia CRUCEA PATRIAR*HALĂ pentru clerici, cea mai înaltă distincţie a Patriarhiei Ro*mâne, Părintelui Vicar epar*hial Vasile Rus şi Părintelui Ins*pector eparhial Ionuţ Pop, care s-au ostenit în mod deosebit cu lucrările de construire şi dotare a Centrului eparhial Zalău.
Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos să ocrotească şi să u*mple de bucurii duhovniceşti, cu puterea Cinstitei şi de viaţă fă*cătoarei Cruci, pe toţi bine*fă*că*torii şi pe toţi ostenitorii acestui important aşezământ epar*hial pus în slujba clerului şi a credincioşilor ortodocşi români de pe aceste binecuvântate pla*iuri sălăjene. Tuturor celor pre*zenţi la acest eveniment sfânt şi solemn, ierarhi, autorităţi de stat centrale şi locale, cler şi cre*dincioşi, vă dorim ani mulţi cu sănătate şi pace, bucurie şi ajutor de la Dumnezeu în toată fap*ta cea bună!
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Cuvânt rostit cu prilejul sfinţirii Pa*raclisului Centrului eparhial, cu hra*mul „Sfântul Apostol şi Evan*ghe*list Luca“, din noul sediu al Episcopiei Să*lajului, sâmbătă, 14 septembrie 2013.

sursa: http://ziarullumina.ro/prima-vizita-...opia-salajului


Îmi place · · Distribuie · acum 11 ore ·

[Adrian Pop]