Papornița Moșului
Rezultate 1 la 2 din 2

Subiect: Conversatii cu Dumnezeu -Un dialog neobisnuit .

  1. #1
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    2.659

    Conversatii cu Dumnezeu -Un dialog neobisnuit .

    Conversatii cu Dumnezeu -Un dialog neobisnuit .

    Volumul I Neale Donald Walsch






    Introducere

    Sunteţi pe punctul de a trăi o experienţă extraordinară. Sunteţi pe punctul de a avea o conversaţie cu Dumnezeu. Da, da, ştiu ... Aşa ceva nu e posibil. Credeţi, probabil, (sau aţi fost învăţaţi să credeţi) că aşa ce¬va nu este posibil. Putem să ne adresăm lui Dumnezeu, desigur, dar nu putem vorbi cu Dumnezeu.
    Vreau să spun că Dumnezeu nu ne va răspunde, nu-i aşa? Cel puţin, nu sub forma unei conversaţii obişnuite, de fiecare zi.
    Aşa gândeam şi eu. Atunci mi s-a revelat această carte. Chiar asta vreau să spun. Această carte nu a fost scrisă de către mine, mi s-a reve¬lat. Şi, când o veţi citi, vi se va revela şi vouă, pentru că tuturor ni se ara¬tă adevărul pe care suntem pregătiţi să-l aflăm.
    Probabil că viaţa mea ar fi fost mult mai uşoară, dacă aş fi păstrat to¬tul pentru mine. Dar nu acesta a fost motivul pentru care am avut o ase¬menea revelaţie. Şi oricare ar fi neplăcerile pe care această carte mi le-ar putea provoca (să fie considerată o blasfemie, un fals, sau eu să fiu numit un ipocrit pentru că nu am trăit aceste adevăruri în trecut sau - poate mai rău - un om sfânt) acum nimic nu mă mai poate opri din drum. Şi nici nu vreau să mă opresc. Am avut mai multe ocazii să mă dau la o parte, dar nu le-am urmat.
    Am decis să-mi urmez mai degrabă instinctul, decât să fac ce-mi spu¬neau oamenii din jur. Acest instinct îmi spune că nu este vorba de o pros¬tie, de o lucrare a unei imaginaţii frustrate din punct de vedere spiritual sau, pur şi simplu, o posibilitate de justificare pentru un om care caută o dezvinovăţire pentru o viaţă prost trăită.
    Da, m-am gândit la toate acestea. Am dat cartea câtorva oameni s-o citească sub formă de manuscris.
    Toţi au fost impresionaţi.
    Şi toţi au plâns. Şi toţi s-au veselit de bucuria şi de umorul din ea. Şi au spus că vieţile lor s-au schimbat. Că au fost uluiţi. Că li s-a dat putere. Mulţi au spus că s-a schimbat ceva în ei.
    Şi atunci am ştiut că această carte este pentru toată lumea, că trebuia să fie publicată, pentru că este un dar minunat pentru toţi cei care vor cu adevărat un răspuns şi cărora cu adevărat le pasă când pun întrebări; pen¬tru toţi cei care au pornit în căutarea adevărului cu inimă sinceră, cu dor în suflet şi minte deschisă. Deci, este pentru noi toţi.
    Această carte adresează în totalitate întrebările pe care ni le-am pus cu toţii despre viaţă şi dragoste, scop şi menire, oameni şi legături, bine şi rău, vină şi păcat, iertare şi mântuire, drumul spre Dumnezeu şi drumul spre iad ... totul.
    Se discută aici în mod direct despre sex, putere, bani, copii, căsătorie, divorţ, viaţă, muncă, sănătate, viaţa de dincolo, de dinainte ... totul.
    Se analizează războiul şi pacea, cunoaşterea şi necunoaşterea, a da şi a primi, bucuria şi tristeţea.
    Se aruncă o privire asupra concretului şi abstractului, vizibilului şi in¬vizibilului, adevărului şi neadevărului.
    S-ar putea spune că această carte reprezintă „cele mai recente cuvinte ale lui Dumnezeu”, deşi unora le-ar veni cam greu să creadă aceasta, mai ales dacă se gândesc că Dumnezeu nu a mai vorbit de 2000 de ani, sau că, dacă a continuat să comunice cu cineva, aceştia au fost sfinţii, vin¬decătorii, sau cei care stau în meditaţie de 30 de ani, sau sunt buni de 20, sau sunt cel puţin cumsecade de 10 (eu neincluzându-mă în nici una din¬tre aceste categorii).
    Adevărul este că Dumnezeu vorbeşte cu toată lumea. Cu cei buni şi cu cei răi. Cu sfântul şi cu ticălosul. Şi, desigur, cu noi toţi. De exemplu, cu tine. Dumnezeu a venit la tine pe multe căi în timpul vieţii tale şi a¬ceasta este una dintre ele.
    De câte ori ai auzit vechea zicală: când elevul este pregătit, profe¬sorul apare? Această carte este profesorul nostru.
    Eu am ştiut că vorbeam cu Dumnezeu la scurtă vreme după ce aceas¬tă carte mi s-a revelat. Că vorbeam direct, personal şi incontestabil. Că Dumnezeu îmi răspundea la întrebări în măsura în care eu eram în stare să înţeleg. Adică, mi se răspundea într-un mod şi cu nişte cuvinte pe care Dumnezeu ştia că le voi înţelege.
    Din această cauză, răspunsurile sunt exprimate în stil familiar şi con¬ţin referinţe la materiale pe care le-am adunat din alte surse şi din expe¬rienţe anterioare de viaţă
    Acum ştiu că tot ceea ce mi s-a întâmplat în viaţă mi-a venit de la Dumnezeu, că totul este adunat într-un răspuns minunat, complet, la fie¬care întrebare pe care mi-am pus-o vreodată.
    În timp ce aveam această revelaţie, mi-am dat seama că se naşte o carte, o carte care trebuie publicată. Într-adevăr, în timpul ultimei părţi a dialogului (în februarie 1993) mi s-a spus în mod clar că urmau să se nască trei cărţi şi că:
    1. Prima se va ocupa în special de probleme personale, cu accentul pe şansele şi situaţiile din viaţa individului;
    2. A doua va trata subiecte globale din viaţa geopolitică şi metafizică a planetei, dificultăţile pe care omenirea le întâmpină;
    3. A treia se va ocupa de adevărurile universale de cel mai înalt grad şi de dificultăţile şi şansele pe care le are sufletul.
    Aceasta este prima din cele trei cărţi, terminată în februarie 1993. Trebuie să explic faptul că, pe măsură ce transcriam dialogul, subliniam şi încercuiam cuvintele şi propoziţiile care-mi veneau accentuate în mod special - ca şi cum Dumnezeu le-ar fi rostit cu o voce foarte puternică - iar la tipar acestea au fost scrise cu litere italice.
    Sunt obligat să recunosc acum că - după ce am citit şi recitit înţelep¬ciunea cuprinsă aici - mă simt profund ruşinat de propria mea viaţă care a fost marcată de repetate greşeli, de nelegiuiri, de comportări ruşinoase, de alegeri şi hotărâri pe care sunt sigur că alţii le consideră vătămătoare şi de neiertat.
    Deşi am profunde remuşcări pentru că am învăţat provocând altora durere, sunt extraordinar de recunoscător pentru tot ceea ce am învăţat şi mai am încă de învăţat mulţumită oamenilor din viaţa mea. Le cer tutu¬ror scuze pentru încetineala cu care am învăţat.
    Totuşi, sunt încurajat de Dumnezeu să mă iert pe mine însumi pentru eşecurile mele şi să nu trăiesc în frică şi vină, ci să mă străduiesc în per¬manenţă - să continui să mă străduiesc - pentru a trăi experienţa unei viziuni mai înalte.
    Ştiu că acest lucru îl doreşte Dumnezeu de la noi toţi.

    Neale Donald Walsch
    Central Point, Oregon
    Crăciun


    1


    În primăvara anului 1992, de Paşte dacă nu mă înşel, în viaţa mea s-a întâmplat un fenomen extraordinar.
    Dumnezeu a început să vă vorbească.
    Prin mine.
    Să vă explic.
    În acea perioadă eram foarte nefericit în plan personal, profesional şi emoţional şi simţeam că viaţa mea era un eşec la toate nivelurile. Întrucât eram obişnuit de ani de zile să-mi scriu gândurile sub formă de scrisori (pe care de obicei nu le expediam niciodată), mi-am luat caietul meu gal¬ben şi am început să-mi revărs sentimentele.
    De data asta, în loc să adresez scrisoarea unei alte persoane pe care mi-o imaginam că mă chinuieşte, m-am gândit să mă duc direct la sursă; direct la cel care ne chinuieşte cel mai tare.
    M-am hotărât să-I scriu o scrisoare lui Dumnezeu.
    A fost o scrisoare plină de pasiune, ciudă, confuzii, răstălmăciri şi condamnări. O grămadă de întrebări furibunde.
    De ce nu îmi mergea bine în viaţă? Ce trebuia să fac pentru asta? De ce nu puteam fi fericit în relaţiile pe care le aveam? Oare banii or să mă ocolească întotdeauna? În cele din urmă - şi cea mai puternică întrebare - ce am făcut ca să merit o viaţă de luptă continuă?
    Spre surpriza mea, pe când mâzgăleam ultima întrebare amară şi fără de răspuns şi mă pregăteam să arunc stiloul, mâna mi-a rămas poziţio¬nate pe hârtie, ţinută parcă de o forţă invizibilă. Brusc, stiloul a început să se mişte singur. Nu aveam habar despre ce urma să scriu, dar se forma o idee şi m-am decis să o urmez. A apărut...
    Chiar vrei să primeşti răspuns la toate aceste întrebări, sau doar ai scris ce ai pe suflet?
    Am clipit... şi în minte mi-a apărut un răspuns.
    L-am scris şi pe acesta.

    Şi una şi alta. Sigur că scriu ce am pe suflet dar, dacă aceste între¬bări au un răspuns, să fiu al naibii dacă nu vreau să-l aud!

    Eşti al „naibii” în multe privinţe. N-ar fi mai bine să fii „al lui Dumnezeu”?

    Şi am scris: Adică ce vrei să spui?

    Fără să-mi dau seama, începusem o conversaţie ... şi ideea nu este că scriam, ci că mi se dicta.
    Această dictare a continuat vreme de trei ani, timp în care habar nu aveam încotro mă îndreptam. Răspunsurile la întrebările pe care le scri¬am pe hârtie nu-mi veneau niciodată până când întrebarea nu era scrisă complet şi până nu îmi goleam capul de gânduri. Adesea, răspunsurile apăreau mai repede decât puteam eu să scriu şi trebuia să mâzgălesc ca să ţin pasul. Când mintea îmi devenea confuză sau pierdeam speranţa că acele cuvinte proveneau de undeva anume, puneam stiloul jos şi mă în¬depărtam de dialog până când mă simţeam din nou inspirat - îmi pare rău, acesta este singurul cuvânt care se potriveşte cu adevărat - să mă în¬torc la caietul meu galben şi să încep să scriu din nou.
    Aceste conversaţii continuă încă. Şi mult din ele se află pe paginile care urmează... pagini care conţin un dialog uluitor în care nu am crezut la început, pe care apoi l-am considerat a avea valoare personală, dar care înţeleg acum că este mesaj pentru mulţi şi nu numai pentru mine. Este pentru tine şi pentru toţi ceilalţi cărora le-a parvenit acest material.
    Şi asta pentru că întrebările mele sunt şi întrebările tale.
    Vreau ca tu să intri în acest dialog cât de repede poţi, deoarece ceea ce contează aici nu este povestea mea, ci a ta. Povestea vieţii tale te-a adus aici. Acest material este relevant pentru experienţa ta personală. Altfel n-ai fi acum aici.
    Deci, să începem dialogul cu o întrebare pe care eu o pun de foarte multă vreme:

    Cum vorbeşte Dumnezeu şi cui?

    Când am pus această întrebare, uite ce răspuns am primit:
    Eu vorbesc cu toată lumea. Tot timpul. Întrebarea nu este, cu cine vorbesc; întrebarea este, cine Mă ascultă.

    Intrigat, I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea mai multe detalii.
    Iată ce a spus Dumnezeu:

    În primul rând, să schimbăm cuvântul a vorbi cu a comunica. Este un cuvânt mai bun, mai plin, mai potrivit. Când încercăm să vorbim unul cu celălalt - Eu cu tine, tu cu Mine - suntem imediat constrânşi de incredibila limitare a cuvintelor. Din acest motiv, Eu nu comunic numai prin cuvinte. De fapt, o fac rareori. Cea mai obişnuită formă prin care Eu co¬munic o reprezintă sentimentele.
    Sentimentul este limbajul sufletului.
    Dacă vrei să ştii ce adevăr găseşti tu într-o anumită situaţie, gândeş¬te-te ce simţi faţă de ea. Sentimentele sunt uneori greu de descoperit - şi adesea chiar şi mai greu de recunoscut. Cu toate acestea, cele mai as¬cunse şi mai profunde sentimente reprezintă cel mai mare adevăr.
    Secretul este să ajungi la aceste sentimente.
    Am să-ţi arăt cum. Iarăşi. Dacă vrei.

    I-am spus lui Dumnezeu că vroiam cu adevărat, dar că, în acest moment, dorinţa mea cea mai mare era să primesc un răspuns com¬plet şi detaliat la prima mea întrebare. Iată ce mi-a spus Dumnezeu:

    Eu comunic şi prin gând. Gândul şi sentimentele nu sunt acelaşi lu¬cru, deşi ele pot apărea în acelaşi timp. Când comunic prin gând, folo¬sesc adesea imagini vizuale. Din acest motiv, gândurile sunt mai efici¬ente ca unelte de comunicare decât cuvintele simple.
    Pe lângă sentimente şi gânduri, folosesc ca un important mijloc de comunicare vehiculul experienţei. Şi în cele din urmă, când nu reuşesc prin sentimente, gânduri şi experienţă, folosesc cuvinte. Cuvintele sunt cu adevărat mijlocul de comunicare cel mai puţin eficient. Ele sunt cele mai expuse la interpretări greşite şi cel mai adesea prost înţelese.
    De ce? Deoarece cuvintele sunt, pur şi simplu, sunete rostite care în¬locuiesc sentimentele, gândurile şi experienţa. Ele sunt simboluri, sem¬ne, embleme. Ele nu sunt Adevăr. Ele nu sunt realitatea.
    Cuvintele pot să te ajute să înţelegi ceva. Experienţa îţi permite

    să ştii. Şi totuşi, există anumite lucruri pe care nu le poţi trăi ca experienţă. Aşa că v-am dat celelalte unelte de cunoaştere. Acestea se numesc senti¬mente. Şi, de asemenea, gânduri.
    Suprema ironie este că voi aţi dat atât de mare importanţă Cuvântului lui Dumnezeu şi atât de puţină experienţei.
    De fapt, aţi minimalizat atât de tare valoarea experienţei încât, atunci când trăiţi o experienţă legată de Dumnezeu şi care diferă de ceea ce aţi auzit despre Dumnezeu, în mod automat abandonaţi experienţa şi luaţi de bune cuvintele, când ar trebui să fie exact invers.
    Experienţa şi sentimentele voastre reprezintă ceea ce voi ştiţi faptic şi intuitiv despre acel lucru. Cuvintele încearcă doar să simbolizeze ceea ce ştiţi şi adesea pot să producă confuzie.
    Acestea sunt deci uneltele cu care Eu comunic; totuşi, ele nu sunt me¬tode, pentru că nu toate sentimentele, nu toate gândurile, nu toată experi¬enţa şi nu toate cuvintele sunt de la Mine.
    Multe cuvinte au fost rostite în numele Meu. Multe gânduri şi multe sentimente au fost sponsorizate de cauze care nu erau creaţia Mea direc¬tă. Multe experienţe rezultă din toate acestea.
    Problema este una de discernământ. Dificultatea constă în a face dife¬renţa între mesajele de la Dumnezeu şi datele venite din alte surse. Dife¬renţierea se face simplu, aplicând o regulă de bază:
    Mie Îmi aparţin Gândul vostru cel mai Înalt, Cuvântul vostru cel mai Clar, Sentimentul vostru cel mai Măreţ. Orice altceva de mai mică va¬loare provine din altă sursă.
    Acum, sarcina de diferenţiere devine uşoară şi ar trebui să nu fie greu nici măcar pentru un începător să-şi dea seama ce înseamnă cel mai Înalt, cel mai Clar şi cel mai Măreţ.
    Îţi voi da totuşi aceste îndrumări:
    Cel mai Înalt Gând este întotdeauna acel gând care conţine bucurie. Cele mai Clare Cuvinte sunt acele cuvinte care conţin adevărul. Cel mai Măreţ sentiment este acel sentiment pe care-l numiţi dragoste.
    Bucurie, adevăr, dragoste.
    Acestea trei sunt surori şi una te duce întotdeauna la cealaltă. Nu con¬tează ordinea în care sunt aşezate.
    Acum, după ce am stabilit care mesaje sunt ale Mele şi care vin din altă sursă, singura problemă care rămâne este dacă mesajele Mele vor fi luate în seamă.
    Majoritatea mesajelor Mele nu sunt luate în seamă. Unele, pentru că par prea bune ca să fie adevărate. Altele, pentru că par prea grele pentru ca să fie urmate. Multe, pentru că sunt, pur şi simplu, înţelese greşit. Majoritatea, pentru că nu sunt primite.
    Cel mai puternic mesager al Meu este experienţa, dar până şi pe aces¬ta îl ignoraţi. Îi ignoraţi în special pe acesta.
    Lumea voastră n-ar arăta aşa cum arată acum dacă aţi fi dat, pur şi simplu, ascultare propriei voastre experienţe. Rezultatul faptului că nu aţi dat ascultare experienţei este că o retrăiţi iarăşi şi iarăşi. Asta, pentru ca planul Meu să nu fie contracarat şi voinţa Mea să nu fie ignorată. Veţi primi mesajul. Mai devreme sau mai târziu.
    Nu vă voi forţa totuşi. Nu vă voi sili niciodată. V-am dat liber arbitru - puterea de a face ce consideraţi voi că e mai bine şi nu o să vi-l iau niciodată înapoi.
    Aşa că voi continua să vă trimit, iarăşi şi iarăşi, aceleaşi mesaje în de¬cursul mileniilor şi către oricare colţ pe care-l veţi ocupa în univers. Vă voi trimite mesajele Mele la nesfârşit, până când le veţi primi şi le veţi asimila, considerându-le ale voastre înşivă.
    Mesajele Mele vor veni în sute de forme, în mii de momente, pe par¬cursul a milioane de ani. Nu puteţi să nu le primiţi, dacă ascultaţi cu ade¬vărat. Nu le puteţi ignora dacă le-aţi auzit cu adevărat. Astfel, comuni¬carea noastră va începe cu seriozitate. Asta, deoarece în trecut doar v-aţi adresat Mie, v-aţi rugat Mie, aţi intervenit la Mine în favoarea cuiva, M-aţi implorat şi uite că, acum, Eu pot să vă răspund, aşa cum o fac aici.

    De unde ştiu eu că această comunicare este de la Dumnezeu? De unde ştiu că nu este propria mea imaginaţie?

    Care ar fi diferenţă? Nu-ţi dai seama că aş putea acţiona la fel de uşor prin imaginaţia ta, ca şi prin orice alt mod? Ţi-aş aduce exact gândurile, cuvintele sau sentimentele corecte în orice moment, potrivite perfect cu scopul din clipa aceea, folosind una sau mai multe modalităţi.
    Vei şti că aceste cuvinte sunt de la Mine pentru că tu, de la tine pute¬re, nu ai vorbit niciodată aşa de clar. Dacă ai fi discutat atât de clar despre aceste întrebări, nu le-ai mai fi pus.


    Cu cine comunică Dumnezeu? Cu oameni speciali?
    În momente speciale?

    Toţi oamenii sunt speciali şi toate momentele sunt deosebite.
    Nu există nici o persoană sau nici un moment mai special decât celălalt. Mulţi oameni cred că Dumnezeu comunică în moduri deosebite şi numai cu oameni deosebiţi. Aceasta îndepărtează masa de oameni de la responsabilitatea de a auzi mesajul Meu, cu atât mai puţin de a-l primi (ceea ce este cu totul altceva) şi le permite să ia de bun cuvântul altcui¬va în orice privinţă.
    Nu trebuie să Mă ascultaţi, pentru că aţi decis deja că alţii M-au as¬cultat în legătură cu orice subiect şi voi trebuie să-i ascultaţi pe ei.
    Ascultând ceea ce alţi oameni cred că M-au auzit pe Mine spunând, voi nu trebuie să gândiţi deloc.
    Acesta este cel mai mare motiv pentru care, pe plan personal, unii oa¬meni se îndepărtează de mesajele Mele. Dacă acceptaţi că primiţi mesa¬jele Mele în mod direct, atunci sunteţi responsabili pentru felul în care le interpretaţi. Este mult mai sigur şi mult mai uşor să acceptăm interpretarea altora (chiar a celor care au trăit acum 2000 de ani) decât să încer¬căm să interpretăm mesajul pe care-l primim în acest moment.
    Totuşi, te invit la o nouă formă de comunicare cu Dumnezeu. O co¬municare cu dublu sens. Adevărul este că tu M-ai invitat. Eu am venit la tine sub această formă, chiar acum, ca să răspund chemării tale.

    De ce unii oameni, cum ar fi Christos, par să audă mai mult din comunicările Tale decât alţii?

    Pentru că unii oameni vor cu adevărat să asculte. Ei vor să audă şi vor să rămână deschişi la comunicare, chiar şi atunci când aceasta pare în¬spăimântătoare, nebunească sau absolut greşită.

    Trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu, chiar atunci când ceea ce se spune pare a fi greşit?

    Mai ales când pare greşit. Dacă voi credeţi că aveţi dreptate în toate privinţele, ce nevoie mai aveţi să vorbiţi cu Dumnezeu?
    Daţi-i drumul şi acţionaţi aşa cum ştiţi. Dar, observaţi că, de când sunteţi, tot asta faceţi. Şi uitaţi-vă în ce hal a ajuns omenirea. E clar că v-a scăpat ceva. E limpede că există ceva ce nu înţelegeţi. Numai ceea ce înţelegeţi voi vi se pare corect, deoarece „corect” este un termen pe care-l folosiţi pentru a desemna ceva cu care sunteţi de acord.
    Deci, ceea ce v-a scăpat, vă va apărea la început ca fiind „greşit”.
    Singurul mod de a face un pas înainte este de a vă pune întrebarea: „Ce s-ar întâmpla dacă tot ceea ce eu am considerat că este ,greşit' este ,corect'?” Orice mare savant ştie acest lucru. Când ceea ce face nu dă re¬zultate, un savant dă deoparte toate presupunerile şi o ia de la capăt. Toa¬te marile descoperiri s-au făcut când oamenii au acceptat şi au dorit să nu aibă dreptate. Exact de asta e nevoie acum.
    Nu poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu, până nu ai încetat să-ţi mai spui că-L cunoşti deja pe Dumnezeu. Nu poţi să-L auzi pe Dumnezeu, până nu încetezi de a crede că L-ai auzit deja.
    Nu pot să-ţi spun Adevărul Meu, până când tu nu încetezi să-Mi spui adevărul tău.

    Dar adevărul meu despre Dumnezeu vine de la Tine.

    Cine a spus asta? Alţii.
    Care alţii?

    Conducătorii. Preoţii. Rabinii. Pastorii. Cărţile. Cerule, Biblia!!.

    Acestea nu sunt surse autorizate.

    Nu sunt?

    Nu.

    Atunci care sunt?

    Ascultă-ţi sentimentele. Ascultă-ţi Gândurile Cele mai Înalte

    Ascul¬tă-ţi experienţa. Ori de câte ori oricare dintre ele diferă de ceea ce ţi s-a spus de către profesor sau ai citit în cărţile tale, uită cuvintele. Cuvintele sunt purtătoarele cele mai puţin demne de încredere ale Adevărului.

    Atât de multe vreau să-Ţi spun. Atât de multe vreau să întreb. Nu ştiu de unde să încep. De exemplu, cum se face că nu Te arăţi?
    Dacă există cu adevărat un Dumnezeu şi Tu eşti acela, de ce nu Te arăţi într-un mod pe care-l putem înţelege cu toţii?

    Am făcut-o de nenumărate ori. O fac chiar acum.

    Nu. Vreau să spun printr-o metodă de revelaţie care este de ne¬contestat; care nu poate fi negată.

    Cum ar fi?

    Cum ar fi, să apari chiar acum în faţa ochilor mei.

    O fac chiar acum.

    Unde?

    Oriunde te uiţi.

    Nu, vreau să spun: într-un mod de necontestat. Într-un mod pe care nici un om nu l-ar putea nega.

    Cum ai vrea să fie ăsta? Sub ce formă sau înfăţişare ai vrea să apar?

    Sub forma sau înfăţişarea pe care o ai Tu cu adevărat.

    Aceasta ar fi imposibil, deoarece Eu nu am o formă sau înfăţişare pe care tu să le poţi înţelege. Aş putea adopta o formă sau o înfăţişare pe care tu le-ai putea înţelege, dar atunci toată lumea ar presupune că ceea ce ei văd este unica formă sau înfăţişare a lui Dumnezeu, mai degrabă decât una din multele forme sau înfăţişări ale lui Dumnezeu.
    Oamenii cred că Eu sunt ceea ce ei văd, mai degrabă decât ceea ce ei nu văd. Dar Eu sunt Marele Nevăzut, nu felul în care apar Eu într-un anumit moment. Ca să zic aşa, Eu sunt ceea ce Eu nu sunt. Eu vin din această stare de Eu nu sunt şi la ea Mă întorc întotdeauna.
    Totuşi, când Eu apar într-o anumită formă sau alta - o formă în care Eu cred că oamenii Mă pot înţelege, ei Îmi atribuie aceea formă pentru totdeauna. Dacă aş apărea altor oameni în orice altă formă, primii ar spu¬ne că nu am fost Eu, pentru că acum nu arăt la fel şi nici nu spun ace¬leaşi lucruri, aşa încât, cum aş putea fi Eu?
    Vezi deci că nu contează în ce formă sau în ce mod Mă arăt - orice mod aş alege şi orice formă aş lua, nici una nu ar fi de necontestat.

    Dar dacă Tu ai face ceva care ar scoate în evidenţă adevărul asu¬pra a ceea ce eşti, fără nici un dubiu sau semn de întrebare ...

    ... ar fi totuşi unii care ar spune că este de la diavol - sau, pur şi sim¬plu, din imaginaţia cuiva. Sau din orice altă cauză în afară de Mine.
    Dacă M-aş arăta ca Dumnezeu Atotputernic, Împărat al Cerului şi al Pământului şi aş mişca munţii ca să o dovedesc, există cei care ar spune „trebuie că e Satana”.
    Şi aşa şi trebuie să fie. Pentru că Dumnezeu nu se arată ca Dumnezeu în Sine, din sau prin observare exterioară, ci prin experienţă interioară. Şi, atunci când experienţa interioară L-a arătat pe Dumnezeu în Sine, observaţia exterioară nu mai este necesară. Iar dacă observaţia exterioară este necesară, experienţa interioară nu este posibilă.
    Deci, dacă ai nevoie de o revelaţie, nu poţi să o ai, pentru că, însuşi actul de a cere este o afirmare a faptului că ea lipseşte; că nimic din Dumnezeu nu se arată acum. O astfel de afirmaţie dă naştere la experi¬enţă. Pentru că, gândul tău despre ceva este creator si cuvântul tău este producător, iar gândul tău şi cuvântul tău sunt extrem de eficiente în a da naştere realităţii tale.
    Drept urmare, vei trăi experienţa faptului că Dumnezeu nu se arată acum, pentru că, dacă s-ar arăta, tu nu I-ai cere lui Dumnezeu să o facă.

    Asta înseamnă că eu nu pot să cer tot ceea ce vreau?
    Vrei să spui că, dacă ne rugăm pentru ceva, de fapt îndepărtăm acel lucru de la noi?

    Această întrebare a fost pusă secole de-a rândul şi a primit răspuns de fiecare dată. Totuşi, voi nu aţi auzit răspunsul sau nu vreţi să-l credeţi.
    Răspunsul la întrebare este dat din nou în termeni de astăzi, în limba de astăzi, cam aşa:
    Nu vei primi ceea ce ceri şi nu poţi avea nimic din ceea ce vrei. Asta, deoarece chiar cererea ta este o afirmare a faptului că nu ai; şi, când spui că vrei un lucru, cererea ta acţionează pentru a produce exact această ex¬perienţă - dorinţa - în realitatea ta.
    Rugăciunea corectă nu este deci rugăciunea de cerere, ci rugăciunea de recunoştinţă.
    Când Îi mulţumeşti lui Dumnezeu înainte pentru ceea ce alegi să tră¬ieşti în realitatea ta, în fapt recunoşti că aceasta există acolo ... de fapt.
    Recunoştinţa este, astfel, cea mai puternică afirmaţie în faţa lui Dum¬nezeu; o confirmare că, încă dinainte să ceri, Eu ţi-am răspuns.
    De aceea, niciodată să nu implori. Apreciază.

    Dar dacă eu Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru ceva dinainte şi acest ceva nu apare niciodată? Aceasta ar putea duce la deziluzie şi amărăciune.

    Nu poţi folosi recunoştinţa ca pe o unealtă cu care să-L manipulezi pe Dumnezeu; un instrument cu care să prosteşti universul. Nu te poţi minţi pe tine însuţi. Mintea ta ştie adevărul despre gândurile tale. Dacă spui „mulţumesc, Dumnezeule, pentru un lucru sau altul”, având tot timpul foarte clar în minte că, în realitate acesta nu există, nu te poţi aştepta ca Dumnezeu să ştie mai puţin decât tine şi să-L faci, astfel, să ţi-l dea.
    Dumnezeu ştie ce ştii tu şi ceea ce tu ştii este ceea ce apare ca reali¬tate a ta.

    Dar cum pot eu să fiu cu adevărat recunoscător pentru ceva ce ştiu că nu exista!

    Credinţă. Dacă ai credinţă cât o boabă de muştar vei muta munţii. Vei ajunge să ştii că există, pentru că am spus Eu că există; pentru că am spus că ţi-am răspuns deja, chiar înainte să o ceri; pentru că am spus şi ţi-am spus-o în toate modurile posibile, prin toţi învăţătorii care-ţi vin în minte că, orice vei alege, dacă vei alege în Numele Meu, aşa va fi.

    Totuşi, sunt atât de mulţi oameni care spun că nu li s-a răspuns la rugăciuni.

    Nici o rugăciune - şi o rugăciune nu este nimic altceva decât o afir¬mare ferventă a ceea ce este - nu rămâne fără răspuns. Fiecare rugăciu¬ne - fiecare gând, fiecare afirmaţie, fiecare sentiment - este creator. În măsura în care ea este susţinută în mod arzător ca fiind un adevăr, în ace¬eaşi măsura ea se va manifesta în experienţa ta.
    Când se spune că o rugăciune a rămas fără răspuns, în realitate se în¬tâmplă că, cu cât gândul, cuvântul sau sentimentul au fost susţinute mai arzător, cu atât au devenit mai operative. Totuşi, ceea ce trebuie să ştii -şi aici se află secretul - este că există întotdeauna un gând în spatele gân¬dului - ceea ce ar putea fi numit Gândul care Sponsorizează - acesta este gândul care domină.
    Deci, dacă te rogi şi implori, se pare că există o şansă mult mai redusă ca tu să trăieşti experienţa pe care crezi că ai ales-o, pentru că Gândul ca¬re Sponsorizează aflat în spatele fiecărei implorări este că tu nu ai acum ceea ce doreşti. Acest Gând care Sponsorizează devine realitatea ta.
    Singurul Gând care Sponsorizează şi care ar putea învinge acest gând este acela care susţine credinţa că Dumnezeu îţi va acorda orice Îi ceri fără nici o excepţie. Unii oameni au această credinţă, dar foarte puţini.
    Procesul rugăciunii devine mult mai uşor când, în loc să trebuiască să crezi că Dumnezeu va spune totdeauna „da” la fiecare cerere, înţelegi în mod intuitiv că cererea însăşi nu este necesară. Atunci rugăciunea este o rugăciune de recunoştinţă. Nu este deloc o cerere, ci o afirmare a re¬cunoştinţei pentru ceea ce este.

    Când spui că o rugăciune este o afirmare a ceea ce este, vrei să spui că Dumnezeu nu face nimic; că tot ceea ce se întâmplă după o rugăciune este rezultatul acţiunii rugăciunii?

    Dacă tu crezi că Dumnezeu este o fiinţă atotputernică care aude toate rugăciunile, că la unele spune „da” la unele „nu” şi la restul „poate, dar nu acum”, greşeşti foarte tare. Ce regulă elementară aplică Dumnezeu pentru a decide?
    Dacă tu crezi că Dumnezeu este cel care creează şi care decide toate lucrurile în viaţa ta, greşeşti.
    Dumnezeu este observator, nu creator. Şi Dumnezeu e gata să te ajute să-ţi trăieşti viaţa, dar nu în modul în care te-ai aşteptat tu.
    Funcţia lui Dumnezeu nu este să facă sau să desfacă circumstanţele sau condiţiile vieţii tale. Dumnezeu te-a creat pe tine după chipul şi ase¬mănarea lui Dumnezeu. Tu ai creat restul prin puterea pe care Dumnezeu ţi-a dat-o. Dumnezeu a creat procesul vieţii şi viaţa însăşi aşa cum o cunoşti. Totuşi, Dumnezeu şi-a dat liberul arbitru să dispui cum vrei de viaţa ta.
    În acest sens, ceea ce vrei tu pentru tine este ceea ce vrea Dumnezeu pentru tine. Tu îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei să o trăieşti; Eu nu am nici o preferinţă.
    Aceasta este marea amăgire pe care ţi-ai asumat-o: că lui Dumnezeu Îi pasă, într-un fel sau altul, de ceea ce faci tu.
    Mie nu-Mi pasă de ceea ce faci tu şi ţie ţi-e greu să auzi aceasta.
    Dar, îţi pasă ţie de ce fac copii tăi atunci când îi trimiţi afară să se joace? E o chestiune de mare importanţă pentru tine dacă joacă leapşa, v-aţi ascunselea sau mima? Nu, nu este, pentru că tu ştii că ei sunt în per¬fectă siguranţă. I-ai aşezat într-un loc pe care-l consideri prietenos şi absolut în regulă. Bineînţeles că speri întotdeauna că nu se vor răni. Iar dacă se întâmplă, eşti mereu prezent să le sari în ajutor, să-i oblojeşti, să-i faci să se simtă iarăşi în siguranţă, să fie iar fericiţi, să meargă iarăşi la joacă şi data viitoare. Şi nici data viitoare nu-ţi va păsa dacă joacă v-aţi ascunselea sau mima. Le vei spune, desigur, care jocuri sunt periculoase. Dar nu poţi să-ţi opreşti copiii de la a face lucruri periculoase. Nu întot¬deauna. Nu pentru totdeauna


    Nu în fiecare clipă de acum şi până ia moarte. Părinţii înţelepţi ştiu aceasta. Totuşi, părinţii nu încetează să-şi facă griji în ceea ce priveşte consecinţele. Această dicotomie - să nu-ţi pese foarte tare despre ceea ce se întâmplă, dar să-ţi pese foarte tare de rezultate - este cea care descrie cel mai bine dicotomia lui Dumnezeu.
    Totuşi, lui Dumnezeu, într-un anumit sens, nu-l pasă nici măcar de rezultate. Nu de rezultatul suprem. Aceasta, pentru că rezultatul suprem este sigur.
    Şi aici este a doua mare amăgire a omului: că există dubii asupra re¬zultatului vieţii. Acest dubiu asupra rezultatului suprem este cel care a cre¬at cel mai mare duşman al vostru: frica. Pentru că aveţi dubii în privinţa rezultatului, atunci trebuie că aveţi dubii asupra Creatorului - trebuie să vă îndoiţi de Dumnezeu. Şi dacă vă îndoiţi de Dumnezeu, atunci, obliga¬toriu, trăiţi în frică şi vinovăţie toată viaţa.
    Dacă vă îndoiţi asupra intenţiilor lui Dumnezeu - şi asupra capacităţii lui Dumnezeu de a produce acest rezultat suprem - atunci cum vă puteţi relaxa vreodată? Cum vă puteţi găsi cu adevărat pacea?
    Totuşi, Dumnezeu are o putere totală de a potrivi intenţiile cu rezul¬tatele. Voi nu puteţi şi nu vreţi să credeţi în aceasta (chiar dacă pretindeţi că Dumnezeu este atotputernic) şi astfel trebuie să vă creaţi în imaginaţie o putere egală cu Dumnezeu, pentru ca să puteţi găsi un mod de a con¬tracara voinţa lui Dumnezeu. Şi, astfel, aţi creat “în mitologia voastră fiinţa numită „diavol”. Aţi imaginat un Dumnezeu în război cu această fiinţă, (crezând că Dumnezeu rezolvă problemele la fel ca voi). În cele din urmă, v-aţi imaginat chiar că Dumnezeu ar putea pierde acest război.
    Toate acestea neagă tot ceea ce spuneţi voi că ştiţi despre Dumnezeu, dar nu contează. Vă trăiţi iluzia voastră şi, astfel, vă trăiţi frica - şi toate acestea din decizia de a vă îndoi de Dumnezeu.
    Dar dacă aţi lua o nouă decizie? Care ar fi atunci rezultatul?
    Adevăr vă spun Eu vouă: aţi trăi aşa cum a trăit Buddha. Cum a trăit Iisus. Cum a trăit fiecare sfânt pe care I-aţi venerat vreodată.
    Şi totuşi ca în cazul multora dintre acei sfinţi, oamenii nu v-ar înţele¬ge. Şi, când aţi încerca să le explicaţi sentimentul vostru de pace, bucu¬ria voastră în viaţă, extazul vostru interior, ei v-ar asculta cuvintele, dar nu le-ar auzi.
    Ar încerca să repete cuvintele voastre, dar ar adăuga ceva de la ei.
    S-ar minuna cum de voi puteţi avea ceea ce ei nu sunt în stare să gă¬sească. Şi, atunci, ar deveni invidioşi. În curând, invidia s-ar transforma în furie şi, în mânia lor, ar încerca să vă convingă că voi sunteţi aceia care nu-L înţelegeţi pe Dumnezeu.
    Şi, dacă ei nu ar reuşi să vă smulgă din bucurie voastră, atât de enor¬mă le-ar fi furia, încât ar încerca să vă facă rău. Şi, dacă le-aţi spune că nu contează, că nici măcar moartea nu vă poate întrerupe bucuria, nu vă poate schimba adevărul, fără discuţie v-ar omorî. Apoi, când ar vedea pacea cu care voi acceptaţi moartea, v-ar numi sfinţi şi v-ar iubi din nou.
    Este în natura oamenilor să iubească - apoi să distrugă, apoi să iu¬bească din nou - ceea ce ei preţuiesc cel mai mult.

    Dar de ce? De ce facem noi asta?

    Toate acţiunile oamenilor sunt motivate la nivelul cel mai profund de una din cele două emoţii - frica sau dragostea. Există, într-adevăr, numai două emoţii - numai două cuvinte în limbajul sufletului. Acestea sunt capetele opuse ale marii polarităţi pe care Eu am creat-o când am produs universul şi lumea voastră, aşa cum o ştiţi astăzi.
    Acestea sunt cele două puncte - Alfa şi Omega - care permit exis¬tenţa sistemului pe care voi îl numiţi „relativitate”. Fără aceste două puncte, fără aceste două noţiuni, nu ar putea să existe nici o altă idee.
    Fiecare gând omenesc, fiecare acţiune umană se bazează fie pe dra¬goste, fie pe frică. Nu există nici o altă motivaţie umană şi toate celelalte idei derivă din acestea două. Ele sunt, pur şi simplu, versiuni diferite -aspecte diversificate ale aceleiaşi teme.
    Gândeşte-te profund la ce ţi-am spus şi vei vedea că este adevărat. Acesta este ceea ce Eu am numit Gândul care Sponsorizează. Este fie un gând de dragoste, fie unul de frică. Este gândul din spatele gândului din spatele gândului. Este primul gând. Este prima forţă. Este energia pri¬mară care conduce locomotiva experienţei umane.
    Şi iată modul în care comportamentul uman produce o experienţă re¬petată după o experienţă repetată; este întotdeauna motivul pentru care oamenii iubesc, apoi distrug, apoi iubesc din nou: întotdeauna există această trecere de la o emoţie la alta. Dragostea sponsorizează frica, sponsorizează dragostea, sponsorizează frica ...
    ... Iar motivul se află în prima minciună - minciuna pe care o consi¬deri ca adevărul despre Dumnezeu - că nu poţi avea încredere în Dum¬nezeu; că nu poţi să te bazezi pe dragostea lui Dumnezeu; că Dumnezeu te acceptă în mod condiţionat; că, astfel, există dubii asupra rezultatului suprem. Pentru că, dacă nu poţi să te bazezi pe faptul că dragostea lui Dumnezeu este întotdeauna prezentă, atunci pe a cui dragoste te poţi ba¬za? Dacă Dumnezeu dă înapoi atunci când tu nu te comporţi cum tre¬buie, n-o să facă la fel şi simpli muritori?
    ... Şi, astfel, în momentul în care tu făgăduieşti dragostea cea mai înaltă, îţi recunoşti, de fapt, cea mai mare frică.
    Pentru că, primul lucru care te îngrijorează după ce spui „te iubesc” este dacă ţi se va răspunde la fel. Şi, dacă ţi se răspunde la fel, începi imediat să-ţi faci griji că vei pierde dragostea pe care abia ai găsit-o. Şi, astfel, orice acţiune devine o reacţie - apărare împotriva pierderii - aşa cum începi să te aperi împotriva pierderii lui Dumnezeu.
    Totuşi, dacă ai ştii Cine Eşti - că tu eşti cea mai minunată, mai deo¬sebită, mai splendidă fiinţă pe care Dumnezeu a creat-o vreodată, nu ţi-ar fi niciodată frică. Pentru că, cine ar putea respinge o astfel de măreţie? Nici măcar Dumnezeu nu ar putea găsi defect unei astfel de fiinţe.
    Dar tu nu ştii Cine Eşti şi te subestimezi. Şi de unde ţi-a venit ţie ideea că eşti mult mai puţin formidabil decât eşti? De la singurii oameni al căror cuvânt îl accepţi necondiţionat. De la mama şi tatăl tău.
    Aceştia sunt oamenii care te iubesc cel mai mult. De ce te-ar minţi? Şi totuşi, nu ţi-au spus ei că ai şi defecte şi calităţi? Nu ţi-au amintit ei că ar trebui să te faci văzut, dar nu auzit? Nu te-au certat ei în momentele în care erai deosebit de vesel? Şi nu te-au încurajat ei să laşi de-o parte visele cele mai îndrăzneţe?
    Acestea sunt mesajele pe care le-ai primit şi, deşi ele nu întrunesc ca¬lităţile necesare pentru a fi de la Dumnezeu, tu le consideri ca fiind, pen¬tru că vin de la zeii universului tău.
    Părinţii tăi sunt cei care te-au învăţat că dragostea pune condiţii - ai simţit condiţiile lor de multe ori - şi aceasta este experienţa pe care tu o aduci în propriile relaţii de dragoste.


    Este, de asemenea, experienţa pe care Mi-o aduci Mie.
    Din această experienţă îţi tragi tu concluziile legate de Mine. În acest cadru îţi rosteşti tu adevărul. „Dumnezeu este un Dumnezeu iubitor”, zici tu, „dar, dacă Îi încalci poruncile, El te va pedepsi cu ostracizare eternă şi condamnare veşnică”.
    Nu ai fost tu oare ostracizat de către părinţii tăi? N-ai suferit tu când ei te condamnau? Cum ţi-ai fi putut imagina că lucrurile ar sta altfel în ceea ce Mă priveşte?
    Ai uitat ce înseamnă să fii iubit necondiţionat. Nu-ţi mai aminteşti ex¬perienţa dragostei lui Dumnezeu. Şi, astfel, încerci să-ţi imaginezi cum arată dragostea lui Dumnezeu, bazându-te pe imaginea dragostei lumeşti.
    Aţi proiectat rolul de „părinte” asupra lui Dumnezeu şi, astfel, a apă¬rut un Dumnezeu Care judecă şi recompensează sau pedepseşte, în func¬ţie de ce anume simte El faţă de faptele voastre. Dar aceasta este o imagi¬ne simplistă a lui Dumnezeu bazată pe mitologia voastră. Nu are nici o legătură cu Cine Sunt Eu.
    După ce v-aţi creat un întreg sistem de gândire despre Dumnezeu ba¬zat pe experienţa umană şi nu pe adevăruri spirituale, v-aţi creat apoi o întreagă realitate despre dragoste. Este o realitate bazată pe frică, ce îşi are rădăcinile în imaginea unui Dumnezeu înfricoşător şi răzbunător.
    Gândul care Sponsorizează această idee este greşit, dar a-l nega în¬seamnă a vă nega întreaga teologie. Şi, deşi noua teologie care ar înlo¬cui-o ar fi cu adevărat salvarea voastră, nu puteţi să o acceptaţi, pentru că ideea unui Dumnezeu de Care nu trebuie să vă fie teamă, Care nu vă va judeca şi Care nu are nici un motiv să vă pedepsească, este, pur şi simplu, prea minunată pentru a putea fi însuşită, fie chiar şi din perspec¬tiva celei mai măreţe concepţii pe care aţi putea-o avea despre Cine şi Ce este Dumnezeu.
    Această realitate a dragostei bazate pe frică domină experienţa ta de dragoste; de fapt chiar o creează. Nu numai că tu te vezi primind dragos¬tea care este condiţionată, te şi vezi dând-o în acelaşi mod. Şi, chiar în timp ce ai reţineri şi îţi stabileşti condiţiile, o parte din tine ştie că nu aceasta înseamnă dragostea adevărată. Totuşi, tu pari a fi incapabil de a schimba modul în care îţi dăruieşti dragostea. Ai învăţat să fii dur - îţi spui tu ţie însuţi - şi pentru nimic în lume nu ai de gând să devii iarăşi vulnerabil. Adevărul este că ar trebui să o faci.
    [Datorită gândurilor tale (greşite) despre dragoste, tu te condamni să nu o trăieşti niciodată în forma ei cea mai pură. Tot aşa, te condamni să nu Mă cunoşti aşa cum sunt Eu în realitate. Până la un moment dat. Pen¬tru că nu vei putea să Mă negi pentru totdeauna şi va veni momentul Re¬concilierii noastre.]
    Orice acţiune făcută de oameni se bazează pe dragoste sau frică şi nu numai cele care se referă la relaţiile umane. Decizii care afectează aface¬rile, industria, politica, religia, educarea tineretului, relaţiile sociale ale naţiunii tale, scopurile economice ale societăţii, alternative privind răz¬boiul, pacea, atacul, apărarea, agresivitatea, supunerea; hotărâri pentru a strânge averi sau a le risipi, a economisi sau a împărţi, a uni sau a divide - fiecare alegere liberă pe care o faceţi vreodată îşi are rădăcina într-unui dintre cele două gânduri posibile: un gând de dragoste sau un gând de frică. Frica este energia care contractă, închide, se strânge în sine, o ia la fugă, se ascunde, acumulează comori, face rău.
    Dragostea este energia care se extinde, se deschide, trimite departe, stă pe loc, scoate la iveală, împarte cu alţii, vindecă.
    Frica ne înfăşoară corpurile în haine. Dragostea ne permite să stăm goi. Frica înhaţă şi acaparează tot ce avem, dragostea dăruieşte tot ce a¬vem. Frica îmbrăţişează averi, dragostea îmbrăţişează pe cel iubit. Frica ţine strâns, dragostea dă drumul.
    Frica înveninează, dragostea mângâie. Frica atacă, dragostea iartă.
    Fiecare gând, cuvânt sau faptă omenească se bazează pe una sau cealaltă dintre emoţii. Nu ai nici o posibilitate de alegere, pentru că nu există altă variantă. Dar tu ai liberul arbitru în legătură cu ce să alegi dintre ele două.

    Faci ca totul să apară atât de uşor şi totuşi în momentul deciziei, de cele mai multe ori, câştigă frica. De ce?

    Aţi fost învăţaţi să trăiţi în frică. Vi s-a spus despre supravieţuirea ce¬lui mai bine adaptat, despre victoria celui mai puternic şi despre succesul celui mai inteligent. Se spune deosebit de puţin despre gloria celui mai iubitor. Şi, astfel, te străduieşti să fii cel mai bine adaptat, cel mai puternic, cel mai inteligent - într-un fel sau altul - şi, dacă în vreo situ¬aţie nu eşti pe măsura aşteptărilor, ţi-e teamă că ai ceva de pierdut, pen¬tru că ţi s-a spus că, a nu fi pe măsura aşteptărilor, înseamnă a pierde.
    Prin urmare, alegi desigur acţiunea sponsorizată de frică pentru că aşa ai fost învăţat. Totuşi, Eu vă învăţ astfel: atunci când alegeţi acţiunea sponsorizată de dragoste, nu numai că veţi supravieţui, nu numai că veţi învinge, nu numai că veţi avea succes. Atunci veţi trăi gloria deplină, totală a Celui Care Eşti cu Adevărat, a celui care puteţi fi.
    Ca să realizaţi aceasta, trebuie să daţi la o parte învăţăturile tutorilor voştri universali care vă vor binele, dar sunt prost informaţi şi să auziţi învăţăturile celor a căror înţelepciune vine din altă sursă.
    Sunt mulţi astfel de învăţători printre voi şi au fost întotdeauna, pen¬tru că Eu n-am să vă las fără cei care să vă arate, să vă înveţe, să vă în¬drepte spre aceste adevăruri şi să vă aducă aminte de ele. Şi totuşi cel ca¬re vă aduce aminte în mod deosebit nu e nimeni din afara voastră, ci vo¬cea din voi. Aceasta este prima unealtă pe care o folosesc, pentru că este cea mai accesibilă. Vocea din voi este vocea cea mai puternică cu care vorbesc Eu, pentru că este cea mai apropiată de voi. Este vocea care vă spune dacă orice altceva este adevărat sau fals, corect sau greşit, bine sau rău, după definiţii date de voi. Este radarul care stabileşte drumul, conduce vaporul, vă programează călătoria, dacă îi permiteţi.
    Este vocea care vă spune în acest moment dacă cuvintele pe care le citiţi chiar acum sunt cuvinte de dragoste sau cuvinte de frică. Cu aceeaşi unitate de măsură puteţi să hotărâţi dacă ele sunt cuvinte cărora să le daţi atenţie sau cuvinte pe care să le ignoraţi.

    Ai spus că, atunci când eu aleg acţiunea sponsorizată de dragos¬te, voi trăi experienţa gloriei depline a celui care sunt şi a celui care pot fi. Vrei să detaliezi, Te rog?

    Există un singur scop pentru întreaga viaţă şi acesta este ca tu şi tot ceea ce este viu să simtă gloria deplină. Tot ceea ce spui, gândeşti sau faci este în serviciul acestui scop. Sufletul tău nu are nimic altceva de fă¬cut şi nu vrea să facă nimic altceva.
    Minunea acestui scop este că e fără de sfârşit. Un sfârşit este o limi¬tare, şi scopul lui Dumnezeu nu are astfel de hotar. Dacă va veni un mo¬ment în care vei trăi în gloria cea mai deplină, în acea clipă vei

    avea ima¬ginea unei glorii şi mai mari pe care să o atingi. Cu cât eşti mai mult, cu atât poţi deveni mai mult şi cu cât devii mai mult, cu atât poţi fi mai mult.
    Secretul cel mai adânc este că viaţa nu e un proces de descoperire, ci unul de creaţie.
    Tu nu te descoperi pe tine însuţi, ci te creezi din nou. Caută deci nu să descoperi Cine Eşti, caută să-ţi dai seama Cine Vrei Tu să Fii.

    Există cei care spun că viaţa este o şcoală, că noi am venit aici ca să învăţăm anumite lecţii - că, o dată ce am „absolvit”, putem atinge scopuri mai importante, nemaifiind încătuşaţi de corpul nostru.
    E corect?

    Este o altă parte a mitologiei voastre bazată pe experienţa umană.

    Viaţa nu este o şcoală?

    Nu.

    Nu suntem aici ca să învăţăm lecţii?

    Nu.

    Atunci de ce suntem aici?

    Să vă amintiţi şi să recreaţi Cine Sunteţi. Ţi-am spus de nenumărate ori. Nu Mă crezi. Şi totuşi aşa este. Pentru că, într-adevăr, dacă nu te creezi pe tine însuţi drept Cine Eşti, atunci tu nu poţi fi.

    În regulă. M-ai băgat complet în ceaţă. Hai să ne întoarcem la chestia cu şcoala. Fiecare învăţător spune că viaţa este o şcoală. Sunt sincer şocat să aud că negi acest lucru.

    Şcoala este un loc unde mergi, dacă există ceva ce nu ştii şi vrei să afli. Nu este un loc unde mergi dacă ştii deja ceva şi, pur şi simplu, vrei să trăieşti experienţa a ceea ce ştii.
    Viaţa (cum o numiţi voi) este o ocazie să cunoaşteţi ca experienţă ceea ce deja cunoaşteţi sub formă de concept. Nu este nevoie să învăţaţi nimic ca să faceţi acest lucru. Trebuie, pur şi simplu, să vă amintiţi ceea ce ştiţi deja şi să acţionaţi în consecinţă.

    Nu sunt sigur că înţeleg.

    Hai să începem de aici. Sufletul - sufletul tău - ştie tot timpul tot ceea ce este de ştiut. Nimic nu îi este ascuns, nimic nu îi este necunoscut. To¬tuşi, a cunoaşte nu este suficient. Sufletul caută să trăiască experienţe.
    Poţi să ştii că eşti generos, dar, dacă nu faci ceva să-ţi arăţi generoz¬itatea, nu ai decât un concept. Tu poţi să ştii că eşti amabil, dar, dacă nu faci ceva pentru cineva, nu ai decât o idee despre tine însuţi.
    Singura dorinţă a sufletului tău este să transforme acest concept gran¬dios despre el însuşi în cea mai măreaţă experienţă. Până când concep¬tul nu devine experienţă, totul este speculaţie. Eu fac speculaţii despre Mine Însumi de multă vreme. De mai multă vreme decât ne-am putea aduce aminte amândoi. De mai multă vreme decât vârsta universului, în¬mulţită cu vârsta întregului univers. Vezi deci cât de tânără este - cât de nouă este - experienţa Mea despre Mine Însumi.

    Iar sunt în ceaţă. Experienţa Ta despre Tine Însuţi?

    Da. Stai să-ţi explic în felul acesta:
    La început, ceea ce Este, este tot ce a fost, şi nu a fost nimic altceva. Totuşi, Tot Ceea Ce Este nu se putea cunoaşte - pentru că Tot Ceea Ce Este e tot ceea ce era şi nu era nimic altceva. Şi, astfel, Tot Ceea Ce Este ... nu era. Pentru că, în absenţa a altceva, Tot Ceea Ce Este, nu este.
    Acesta este marele Este/Nu Este la care s-au referit misticii încă de la începutul timpurilor.
    Tot Ceea Ce Este ştia că era tot ceea ce era - dar aceasta nu era destul, deoarece îşi putea cunoaşte grandoarea totală numai ca un concept şi nu ca experienţă. Totuşi, experienţa despre el însuşi este ceea ce îşi dorea, pentru că voia să ştie cum te simţi să fii atât de magnific. Dar aceasta era imposibil, pentru că însuşi termenul „magnific” este un termen relativ. Tot Ceea Ce Este nu putea să ştie cum e când eşti magnific, decât dacă apărea ceea ce nu este. În absenţa lui ceea ce nu este, ceea ce ESTE, nu este. Înţelegi?

    Cred că da. Continuă.

    Bine.
    Ceea Ce Este ştia un singur lucru: şi anume că nu există nimic altce¬va. Şi, astfel, El nu putea şi nu voia niciodată să se cunoască pe El Însuşi dintr-un punct de referinţă exterior Lui Însuşi. Un astfel de punct de referinţă nu exista. Exista unul singur şi acela era locul unic din interior. Acel „Este-Nu Este”. Acel Sunt-Nu Sunt.
    Însă Totul din Toate a hotărât să se cunoască pe El Însuşi prin experienţă. Această energie, - această energie pură, nevăzută, neauzită, ne¬observată şi deci necunoscută de nimeni altcineva - a hotărât să trăiască experienţa Sinelui ca pe o totală măreţie, ceea ce şi era.
    Pentru a face aceasta, şi-a dat seama că trebuia să folosească un punct de referinţă din interior.
    S-a gândit foarte corect că orice porţiune din Sine Însuşi va trebui, în mod necesar, să fie mai puţin decât întregul şi, astfel - dacă, pur şi sim¬plu, Se împărţea în porţiuni, fiecare porţiune, fiind mai puţin decât între¬gul, putea să privească la restul Sinelui şi să-i vadă măreţia.
    Şi, astfel, Tot Ceea Ce Este s-a împărţit - devenind într-un moment minunat ceea ce este aceasta şi ceea ce este aceea. Pentru prima dată, aceasta şi aceea au existat separate una de cealaltă -şi totuşi amândouă au existat simultan. Şi tot aşa exista ceea ce era nici una dintre ele.
    Astfel au existat simultan trei elemente: ceea ce este aici. Ceea ce este acolo. Şi ceea ce este nici aici, nici acolo - dar care trebuie să existe, pentru ca aici şi acolo să existe.
    Nimicul ţine la un loc totul. Non-spaţiul ţine la un loc spaţiul.
    Întregul ţine la un loc părţile. Poţi să înţelegi toate astea?
    Mă poţi urmări?

    Cred că da. Nu ştiu dacă mă crezi, dar ai folosit o descriere


    atât de clară încât, realmente, înţeleg.

    O să merg mai departe. Acest nimic care ţine la un loc totul este ceea ce oamenii numesc Dumnezeu. Dar acesta nu este termenul potrivit, pentru că sugerează că există ceva ce Dumnezeu nu este - şi anume tot ceea ce nu este „nimic” Dar Fu sunt Tot Ce Există - văzute şi nevăzute - astfel încât, descrierea Mea ca Marele Nevăzut - Ceea-Ce-Nu-Există sau Spaţiul Dintre - o definiţie mistică, esenţialmente orientală, a lui Dumnezeu, nu e nici ea mai potrivită decât descrierea esenţialmente oc¬cidentală şi practică a lui Dumnezeu, ca fiind tot ceea ce se vede. Aceia care cred că Dumnezeu este Tot Ceea Ce Este şi Tot Ceea Ce Nu Este sunt cei a căror înţelegere e cea corectă.
    Creând ceea ce este „aici” şi ceea ce este „acolo”, Dumnezeu I-a dat posibilitatea lui Dumnezeu să se cunoască pe El Însuşi. În momentul acestei mari explozii din interior, Dumnezeu a creat relativul - cel mai mare cadou pe care Dumnezeu Şi L-a făcut vreodată Lui Însuşi.
    Astfel, relaţia dintre voi este cel mai mare cadou pe care vi l-a dat vreodată Dumnezeu, o idee pe care o vom discuta în detaliu mai târziu.
    Deci, din Ceea-Ce-Nu-Există a ţâşnit Totul - un eveniment spiritual în perfectă concordanţă cu ceea ce savanţii voştri au numit teoria Big-Bang-ului.
    În timp ce elementele întregului înaintau în viteză, a fost creat timpul, pentru că ceva a fost mai întâi aici, apoi a fost acolo — şi perioada nece¬sară de a ajunge de aici acolo putea fi măsurată,.
    Pe măsură ce părţi din El Însuşi care pot fi văzute au început să se contureze „în relaţie” una cu cealaltă, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu părţile care nu pot fi văzute.
    Dumnezeu a ştiut că, pentru ca Dragostea să existe şi să se cunoască pe ea însăşi ca dragoste pură, trebuia să existe şi opusul ei identic. Astfel că Dumnezeu a creat de bună voie marea polaritate opusul absolut a! dragostei - tot ceea ce dragostea nu este - ceea ce acum se numeşte frică. În momentul în care a existat frica, dragostea a putut exista ca un lucru care putea fi trăit sub formă de experienţă.
    Despre această creare a dualităţii între dragoste şi opusul ei vorbesc oamenii când se referă, în diferitele lor mitologii, la naşterea răului că¬derea lui Adam, revolta lui Satana şi aşa mai departe



    Tot aşa cum aţi hotărât să personificaţi dragostea pură ca pe un perso¬naj pe care-L numiţi Dumnezeu, la fel aţi hotărât să personificaţi frica abjectă ca pe un personaj pe care-l numiţi diavol.
    Pe Pământ, unii au elaborat mitologii destul de complicate în jurul acestui eveniment, completate cu scenarii despre bătălii şi războaie, sol¬daţi angelici şi războinici diavoleşti, forţe ale binelui şi răului, ale luminii şi întunericului.
    Această mitologie a fost încercarea timpurie a omenirii de a înţelege şi de a spune altora, într-un mod pe care ei îl puteau pricepe, un eveni¬ment cosmic de care sufletul omenesc este profund conştient, dar pe care mintea îl poate concepe cu greu.
    Făcând ca universul să fie o versiune divizată a Lui Însuşi, Dumne¬zeu a produs din energie pură tot ceea ce există acum - atât cele văzute cât şi cele nevăzute. Cu alte cuvinte, a fost creat, astfel, nu numai uni¬versul fizic ci şi universul metafizic. Partea din Dumnezeu care formează a doua jumătate a ecuaţiei Sunt/Nu Sunt a explodat, de asemenea, într-un număr infinit de unităţi mai mici decât întregul. Voi numiţi aceste unităţi de energie, spirite.
    În câteva dintre mitologiile voastre religioase se spune că „Dum¬nezeu Tatăl” are mulţi copii întru duh . Acest paralelism cu experienţele umane asupra vieţii care se multiplică pare a fi unicul mod prin care ma¬sele pot fi făcute să accepte ideea apariţiei spontane - a existenţei spon¬tane - a nenumărate spirite în „Împărăţia Cerurilor”.
    În acest caz, poveştile şi basmele voastre mitologice nu sunt chiar foarte departe de realitatea supremă - pentru că spiritele nesfârşite care Mă cuprind în totalitate sunt, într-un sens cosmic, vlăstarele Mele.
    Scopul Meu divin pentru care M-am divizat a fost de a crea suficiente părţi din Mine, astfel încât să Mă cunosc pe Mine însumi ca experienţă.
    Există un singur mod prin care Creatorul se poate cunoaşte pe Sine Însuşi ca trăire a Sa de Creator şi acesta este prin a crea.
    Şi, astfel, Eu le-am dat nenumăratelor părţi din Mine (tuturor copiilor Mei întru spirit) aceeaşi putere de a crea pe care o am Eu ca întreg.


    Aceasta vor să spună religiile voastre atunci când se afirmă că aţi fost creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.
    Aceasta nu înseamnă, după cum au sugerat unii, că trupurile noas¬tre fizice arată la fel (deşi Dumnezeu poate să preia, pentru un anumit scop, orice formă fizică pe care o alege). Aceasta înseamnă că esenţa noastră este aceeaşi.
    Noi suntem construiţi din acelaşi material. Noi SUNTEM „acelaşi material”! Cu aceleaşi proprietăţi şi îndemânări, inclusiv îndemânarea de a crea - din nimic - realitate fizică!
    Scopul Meu atunci când v-am creat, vlăstarele Mele spirituale, a fost ca Eu să Mă cunosc pe Mine Însumi ca Dumnezeu. Nu am nici o altă modalitate de a face aceasta decât prin voi. Astfel, se poate spune (şi s-a şi spus de foarte multe ori) că scopul Meu în ceea ce vă priveşte este ca voi să vă cunoaşteţi pe voi înşivă ca fiind Eu.
    Aparent este un lucru extraordinar de simplu şi totuşi devine foarte complex, deoarece există un sigur mod ca voi să vă cunoaşteţi pe voi înşivă ca fiind Eu şi acesta e ca mai întâi să vă cunoaşteţi pe voi înşivă ca nefiind Eu.
    Acum încercă să urmăreşti ce-ţi spun - străduieşte-te să înţelegi -deoarece totul devine foarte subtil. Eşti gata?

    Cred că da.

    Bine. Adu-ţi aminte că tu ai cerut această explicaţie. Ai aşteptat-o ani de zile. Ai cerut să fie în termeni laici, nu ca doctrină teologică sau teorie ştiinţifică.

    Da, ştiu ce am cerut.

    Şi ceea ce ai cerut, aceea vei primi.
    Deci, pentru a simplifica lucrurile, am de gând să folosesc modelul tău mitologic - copii ai lui Dumnezeu - ca bază pentru discuţie, deoa¬rece este un model cu care eşti familiarizat şi care, în multe privinţe, nu este foarte departe de adevăr.
    Să ne întoarcem, aşadar, la modul în care trebuie să funcţioneze acest proces de autocunoaştere.


    Există o singură modalitate prin care aş fi putut să-i fac pe toţi copi¬ii Mei spirituali să ştie că sunt parte din Mine şi aceasta ar fi prin a le-o spune, pur şi simplu. Şi asta am şi făcut. Dar, vezi tu, nu a fost suficient pentru Spirit să Se ştie, pur şi simplu, ca fiind Dumnezeu, o parte din Dumnezeu, copil al lui Dumnezeu sau moştenitor al împărăţiei, (sau orice mitologie vrei să foloseşti).
    După cum ţi-am explicat deja, a şti ceva şi a trăi ca experienţă sunt două lucruri complet diferite. Spiritul a tânjit să Se ştie ca experienţă (exact aşa cum am făcut şi Eu!). Cunoaşterea conceptuală nu a fost sufi¬cientă pentru voi. Aşa că am conceput un plan. Este ideea cea mai extra¬ordinară din tot universul şi colaborarea cea mai spectaculoasă. Spun colaborare, pentru că toţi participaţi împreună cu Mine.
    Prin acest plan voi, ca spirit pur, intraţi în universul fizic proaspăt cre¬at. Aceasta, deoarece a trăi fizic este singurul mod de a cunoaşte prin tră¬ire ca experienţă ceea ce voi cunoaşteţi sub formă de concept. Este, de fapt, motivul pentru care am început prin a crea cosmosul fizic - împre¬ună cu sistemul de relativitate care-l guvernează - cât şi toată creaţia.
    O dată aflaţi în universul fizic, voi, copiii Mei întru spirit, puteaţi trăi experienţa a ceea ce ştiţi voi despre voi înşivă, dar mai întâi trebuia să ajungeţi să cunoaşteţi opusul. Mai simplu spus, nu poţi să te cunoşti că eşti înalt, până când şi dacă nu devii conştient de ce înseamnă să fii scund. Nu poţi să trăieşti experienţa de a fi gras, decât dacă ajungi să ştii ce înseamnă a fi slab.
    Şi, în cele din urmă, nu poţi să trăieşti experienţa ta ca ceea ce eşti, până când nu ai întâlnit ceea ce nu eşti. Acesta este scopul teoriei rela¬tivităţii şi a întregii vieţi fizice. Tu însuţi eşti definit prin ceea ce nu eşti.
    Şi acum, în cazul cunoaşterii supreme - a cunoaşterii tale în postură de Creator - nu poţi să trăieşti experienţa Sinelui tău ca un creator, decât dacă şi până când nu creezi.
    Şi nu poţi să creezi tu însuţi până când nu non-creezi.
    Într-un anumit sens, trebuie mai întâi, „să nu fii”, ca să fii. Mă urmăreşti?

    Cred că da...

    Fii atent!
    Desigur că nu există ca tu să nu fii cine şi ce eşti - tu, pur şi simplu, eşti, ai fost şi vei fi întotdeauna (spirit pur creator). Aşa că tu ai făcut încă un lucru foarte bun, Ai făcut în aşa fel încât să uiţi Cine Eşti cu Adevărat.
    Intrând în universul fizic, ai renunţat la amintirea despre tine însuţi. Aceasta îţi permite să alegi să fii Cine Eşti, mai degrabă decât să pri¬meşti totul de-a gata, ca să zic aşa.
    În această hotărâre de a alege să fii, mai degrabă decât să ţi se spună că eşti, se află o parte din Dumnezeu, pe care, ca fiinţă, o trăieşti ca ex¬perienţă - având pe deplin liber arbitru. De fapt, aceasta înseamnă - prin definiţie - Dumnezeu. Dar cum poţi să ai liber arbitru în privinţa a ceva pentru care nu există alegere? Tu nu poţi să nu fii vlăstarul Meu, oricât de tare te-ai strădui, dar poţi să uiţi acest lucru.
    Tu eşti, ai fost întotdeauna şi vei fi întotdeauna o parte divină a între¬gului divin, un membru al corpului. De aceea, gestul de a te reuni cu în¬tregul, de a te întoarce la Dumnezeu se numeşte re-amintire. Tu de fapt alegi să-ţi re-aminteşti Cine Eşti cu Adevărat, sau să pui la un loc diferi¬tele părţi din tine pentru a trăi experienţa întregului tău - adică a Întregu¬lui Meu.
    Treaba ta pe pământ este deci nu să înveţi (deoarece tu ştii deja), ci să-ţi re-aminteşti Cine Eşti. Şi să le re-aminteşti tuturor cine sunt. De aceea, o mare parte din treaba ta este să aminteşti altora (adică să le re-aduci în minte) astfel încât şi ei să-şi poată re-aminti. Exact asta au făcut până acum toţi minunaţii învăţători spirituali.
    Acesta este singurul tău scop. Adică, scopul sufletului tău.

    Doamne, este atât de simplu - şi atât de... simetric. Vreau să spun că totul se potriveşte! Totul se potriveşte dintr-o dată! Acum văd o imagine pe care nu am putut-o vizualiza niciodată înainte.

    Bine. E bine. Acesta este scopul dialogului de faţă. Mi-ai cerut răs¬punsuri. Ţi-am promis că ţi le voi da.
    Vei face din acest dialog o carte şi vei reda cuvintele Mele în aşa fel încât să fie accesibile multor oameni. Este parte din munca ta.
    Ai multe întrebări, multe nedumeriri despre viaţă. Acum ai pus o piatră de temelie. Ai pus bazele pentru a înţelege alte lucruri. Să trecem la următoarele întrebări.


    Şi nu-ţi face griji. Dacă în ceea ce am discutat până acum există ceva ce nu ai înţeles foarte bine, în curând se va lămuri totul.

    Sunt atât de multe lucruri despre care vreau să întreb. Sunt atât de multe întrebări. Cred că ar trebui să încep cu cele mari, cu cele evidente. Cum ar fi: de ce este lumea aşa cum e?

    Dintre toate întrebările pe care omul le-a pus lui Dumnezeu aceasta este cea mai des întâlnită. Omul a pus-o chiar de la începuturi. Asta este ceea ce aţi vrut să ştiţi din prima clipă - de ce trebuie să fie aşa?
    Formularea clasică a întrebării e de obicei cam aşa: Dacă Dumnezeu este absolut perfect şi a-toate-iubitor, de ce a creat mizeria şi foametea, războiul şi boala, cutremurele şi tornadele şi uraganele şi toate formele de dezastre naturale, profundele dezamăgiri personale şi calamităţile de pretutindeni? Răspunsul la această întrebare se află în misterul cel mai profund al universului şi în sensul cel mai înalt al vieţii.
    Eu nu Îmi arăt bunătatea, creând numai ceea ce voi numiţi perfecţi¬une în jurul vostru. Eu nu Îmi arăt dragostea, nepermiţându-vă vouă să o arătaţi pe a voastră.
    După cum ţi-am explicat deja, nu poţi să-ţi arăţi dragostea, până când nu ai arătat non-dragostea. Un lucru nu poate să existe fără opusul lui, decât în lumea absolutului. Dar această împărăţie a absolutului nu ne-a satisfăcut nici pe Mine, nici pe tine. Eu am existat acolo în eternitate şi de acolo veniţi şi voi.
    În absolut nu există trăire prin experienţă, ci numai cunoaştere.
    Cunoaşterea este o stare divină - dar, cu toate acestea, cea mai mare bucurie este să exişti. A exista se realizează numai după experienţă. Evo¬luţia este aceasta: a cunoaşte, a trăi o experienţă, a fi.
    Aceasta este Sfânta Treime - Trinitatea care este Dumnezeu.
    Dumnezeu Tatăl este a cunoaşte - părintele a tot ceea ce înţelegi, ini¬ţiatorul a tot ceea ce înseamnă experienţă, pentru că tu nu poţi să trăieşti o experienţă legată de ceva ce nu cunoşti.
    Dumnezeu Fiul este a trăi o experienţă - întruparea, acţiunea legat

    Conversaţii cu Dumnezeu • Un dialog neobişnuit • Volum
    Conversaţii cu Dumnezeu
    • Un dialog neobişnuit •
    Volumul 2
    Neale Donald Walsch



    Introducere

    Acesta este un document extraordinar.
    Este un mesaj de la Dumnezeu şi, prin el, Dumnezeu sugerează o revoluţie socială, sexuală, educaţională, politică, eco¬nomică şi teologică pe această planetă, cum n-am mai văzut vre¬odată şi cum rareori ne-am putea imagina.
    Această sugestie este făcută în cadrul contextului propriilor noastre dorinţe, afirmate ca locuitori ai planetei. Am spus că alegem să creăm o viaţă mai bună pentru toţi, să ne ridicăm conştienţa, să căutăm o lume mai nouă. Dumnezeu nu ne va condamna, indiferent de ce alegem dar, dacă alegem aceasta, El e dispus să ne arate drumul. Totuşi, nu ne va obliga să-l preluăm sugestiile. Nici acum, nici altădată.
    Cuvintele din această carte pot fi considerate a fi, în acelaşi timp, captivante, tulburătoare, provocatoare, înălţătoare. Ele sunt captivante, prin aceea că îmi taie respiraţia prin anvergura şi întinderea razei lor de acţiune. Ele sunt tulburătoare, prin aceea că ele mă dezvăluie mie însumi aşa cum arăt eu - şi îmi dezvăluie rasa umană - într-un mod absolut neliniştitor. Ele sunt provoca¬toare, pentru că îmi aruncă nişte provocări cum n-au mai făcut-o nimeni şi nimic altceva vreodată. Provocarea de a fi mai bun, de a fi mai evoluat decât am fost, provocarea de a fi Sursa unei lumi în care mânia, invidia josnică, disfuncţia sexuală, nedreptatea econo¬mică, bufoneria educaţională, inegalitatea socială şi secretomania politică, sofisticăria şi jocurile puterii nu vor mai face niciodată parte din experienţa umană.
    Ele sunt înălţătoare, prin faptul că oferă speranţa că toate acestea sunt posibile.
    Putem crea, oare, cu adevărat o astfel de lume? Dumnezeu spune că da, şi că tot ceea ce avem de făcut este să alegem cu adevărat să o creăm.
    Această carte este chiar un dialog cu Dumnezeu. Este al doilea dintr-o serie de trei volume care au captat o conversaţie cu Supremul, conversaţie care a durat mai mult de cinci ani şi continuă până în ziua de astăzi.
    S-ar putea să nu credeţi că acest material vine într-adevăr de la Dumnezeu, iar eu nici nu am nevoie să credeţi. Important pentru mine este numai dacă materialul însuşi are vreo valoare, dacă aduce înţelegere, produce trezire, reînvie dorinţe reînnoite sau promovează o cât de câtă schimbare fructuoasă în viaţa noastră de zi cu zi pe Pământ. Dumnezeu ştie că ceva trebuie să se schimbe. Nu putem continua să trăim aşa cum am trăit până acum.
    Trilogia Conversaţii cu Dumnezeu a început când volumul I al acestei serii a apărut în luna mai a anului 1995. Această carte s-a ocupat, în special, de probleme personale şi mi-a schimbat viaţa. Ea a schimbat o mulţime de vieţi. În doar câteva săptămâni, a devenit o carte uluitor de bine vândută, cu tiraje care au atins niveluri uimitoare. La sfârşitul primului an, se vindeau 12.000 de exemplare pe lună şi chiar mai mult. Desigur că nu se poate spune că „autorul” cărţii nu era cunoscut. Iar aceasta a făcut ca documentul să fie atât de incitant, atât de puternic.
    Sunt profund recunoscător că fac parte din acest proces, procesul prin care mii de oameni îşi reamintesc anumite mari adevăruri. Sunt încântat şi foarte fericit că atât de mulţi oameni au descoperit valoarea acestei lucrări.
    Vreau să ştiţi că, la început, am fost teribil de înspăimântat. M-am gândit că ceilalţi ar putea crede că eram nebun, că sufeream de mania grandorii. Sau că, dacă ei credeau că materialul a fost inspirat de Dumnezeu, chiar vor urma sfaturile. Şi de ce mi-era teamă de asta? Simplu. Gândeam că tot ceea ce scrisesem s-ar fi putut să fie greşit.
    Apoi au început să sosească scrisori. Scrisori de la oameni din lumea întreagă. Şi atunci am ştiut. Adânc, în sinea mea, am ştiut. Totul era corect. Era exact ceea ce lumea avea nevoie să audă, exact la momentul corect!
    (Desigur că nu există „corect” şi „greşit” decât în interiorul experienţei relative a existenţei noastre. Aşa că, ceea ce ştiu că vreau să spun este că această carte este „chiar ce trebuie”, dacă luăm în consi¬derare cine şi ce spunem noi, cei de pe această planetă, că vrem să fim.)
    Iată că urmează volumul II şi observ că m-a apucat din nou frica. Această carte tratează despre aspectele mai extinse ale vieţilor noastre individuale, cât şi despre consideraţii geofizice şi geopolitice cu implicaţii mondiale. Ca atare, acest volum va conţine, bănuiesc, mult mai multe lucruri cu care cititorul mediu s-ar putea să nu fie de acord. Şi astfel, mi-e teamă. Mi-e teamă că nu vă va place ceea ce veţi citi aici. Mi-e teamă că mă veţi judeca „greşit” pentru o parte din ea. Mi-e teamă că voi stârni un roi de viespi, voi provoca furtună, voi face valuri. Şi încă odată, mi-e teamă că totul ar putea fi greşit.
    Bineînţeles că nu ar fi cazul să am toate aceste temeri. La urma urmei, nu am citit eu propriul meu prim volum? Ei bine, tocmai de-aia! Iarăşi natura mea umană! Vedeţi, scopul meu nu este să fac publice aceste scrieri pentru a zdruncina oamenii. Doresc numai ca, în mod cinstit şi fără ocolişuri, să vă transmit ceea ce mi-a comunicat Dumnezeu, ca răspuns la întrebările mele. I-am promis lui Dumnezeu că o voi face - voi face publice aceste conversaţii - şi nu pot să-mi încalc promisiunea.
    Nici voi nu puteţi să vă încălcaţi promisiunea. Este clar că aţi promis să permiteţi tuturor gândurilor, ideilor şi credinţelor voastre să fie provocate în mod continuu. Este clar că v-aţi angajat în mod profund să evoluaţi continuu. Numai o persoană care şi-a luat un astfel de angajament ar deschide o carte ca aceasta.
    Se pare deci că suntem implicaţi împreună. Şi nu există nimic de care să ne fie teamă. Suntem ceea ce suntem şi, prin urmare, facem ceea ce facem şi tot ce ne rămâne de făcut este să fim credincioşi acestei implicări şi, astfel, nu mai există nimic de care să ne fie teamă. Ceea ce înţeleg acum şi cred că am ştiut din totdeauna este că noi suntem mesageri, voi şi cu mine. Dacă nu am fi, eu nu aş scrie şi, fără îndoială, voi nu aţi citi. Noi suntem mesageri şi avem treabă de făcut. În primul rând, trebuie să fim siguri că înţelegem perfect mesajul care ne este dat în volumele Conversaţii cu Dumnezeu. În al doilea rând, trebuie să integrăm acest mesaj în vieţile noastre, astfel încât el să devină funcţional. Şi în al treilea rând, trebuie să ducem mesajul către alţii, aducând adevărul lui către toţi cei a căror viaţă o atingem, prin simplu şi extraordinarul instru¬ment care este exemplul nostru personal.
    Sunt bucuros că aţi ales să faceţi această călătorie împreună cu mine. E mult mai uşor şi mult mai distractiv cu voi, decât fără voi. Hai să păşim acum, împreună, de-a lungul acestor pagini. S-ar putea ca, din când în când, să nu fie foarte confortabil. Nu este ca primul volum. Volumul I a fost îmbrăţişarea lui Dumnezeu; ne-a îmbrăţişat cu căldură pe după umeri.

    În volumul II, Dumnezeu ne zgâlţâie de aceiaşi umeri, cu la fel de multă dragoste şi cu multă blândeţe. Este o chemare să ne trezim. O provocare să trecem la nivelul următor.
    Întotdeauna există un nivel următor. Ştiţi bine asta. Sufletul vostru - care a venit aici pentru cea mai bogată experienţă şi nu pentru cea mai săracă; pentru cât se poate de mult şi nu pentru cât se poate de puţin - ar dori să nu vă opriţi. Şi, atâta timp cât alegerea este întotdeauna a voastră, sufletul vostru ar dori să nu deveniţi niciodată mulţumiţi sau satisfăcuţi de voi înşivă şi, bineînţeles, niciodată să nu cădeţi în apatie. Pentru că sunt prea multe lucruri de schimbat în lumea voastră, prea multe din voi înşivă de creat. Există întotdeauna un nou munte de urcat, o nouă frontieră de explorat, o nouă frică de învins. Există întotdeauna un loc mai înalt, un concept mai grandios, o viziune mai măreaţă.
    Prin urmare, această carte e posibil să fie puţin mai in¬comodă decât volumul I. Acceptaţi starea de disconfort, dacă şi atunci când o simţiţi. Ţineţi-vă strâns de marginile bărcii atunci când începe să se clatine. Trăiţi, apoi, în cadrul noii paradigme. Ba, încă şi mai bine, prin minunea şi exemplul propriei voastre vieţi, ajutaţi la crearea alteia.

    Neale Donald Walsch
    Ashland, Oregon
    Martie 1997


    1

    Mulţumesc că ai venit. Mulţumesc că eşti aici.
    E adevărat că ai venit pentru că aşa am stabilit; cu toate acestea, s-ar fi putut să nu vii. S-ar fi putut să decizi să nu vii. Ai hotărât totuşi să fii aici la ora stabilită, la locul stabilit pentru ca să primeşti această carte. Prin urmare, îţi mulţumesc.
    În cazul în care ai acţionat fără să-ţi dai seama, fără ca să ştii măcar ce faci şi de ce o faci, unele lucruri s-ar putea să-ţi pară miste¬rioase şi, prin urmare, e nevoie de puţină explicaţie.
    Pentru început, aş vrea să te fac să observi că această carte a apărut în viaţa ta într-un moment perfect şi oportun. S-ar putea să nu-ţi dai încă seama de acest adevăr dar, când vei încheia experi¬enţa care îţi este pregătită, nu vei mai avea nici un dubiu. Totul se întâmplă într-o ordine perfectă şi apariţia acestei cărţi în viaţa ta nu se abate de la regulă.
    Aici găseşti tot ceea ce ţi-ai dorit, toate lucrurile spre care ai nă¬zuit de foarte multă vreme. Ceea ce ţi se oferă aici este cel mai recent - şi pentru unii dintre voi poate primul - contact autentic cu Dumnezeu.
    Acesta este un contact şi e foarte real.
    Dumnezeu intenţionează să converseze efectiv cu tine, acum, prin mine. Cu câţiva ani în urmă nu aş fi spus aşa ceva; o spun acum, pentru că am avut deja un astfel de dialog şi ştiu, prin urmare, că aşa ceva este posibil. Nu numai că e posibil, dar are loc tot timpul. Şi exact asta se întâmplă chiar aici şi chiar acum.
    Este foarte important să înţelegi că tu eşti, în parte, cauza pentru care acest lucru se întâmplă, după cum tu eşti cauza pentru care această carte se află în mâinile tale în acest moment. Cu toţii suntem cauza care creează evenimentele din viaţa noastră şi cu toţii suntem co-creatori, împreună cu Unul Mare Creator, în procesul de producere a fiecăreia dintre circumstanţele care duc la acele evenimente.
    Prima mea experienţă de conversaţie cu Dumnezeu, în numele tău şi în folosul tău, s-a desfăşurat în 1992 - 1993. Îi scrisesem lui Dumnezeu o scrisoare furioasă, întrebându-l de ce viaţa mea devenise un asemenea monument de luptă şi eşec. Absolut pe toate planurile, în¬cepând cu relaţiile mele amoroase, cu cele de la serviciu până la ati¬tudinea mea faţă de copiii mei sau faţă de sănătatea mea — absolut pe toate planurile — nu exista decât luptă şi eşec. Scrisoarea mea către Dumnezeu cerea o lămurire şi o îndrumare legată de ce anume să fac ca viaţa mea să meargă bine.
    Spre uimirea mea, am primit răspuns la scrisoare.
    Cum mi s-a răspuns şi care au fost aceste răspunsuri s-au materializat într-o carte publicată în mai 1995 sub titlul Conversaţii cu Dumnezeu, volumul I. Poate că ai auzit de ea sau poate chiar ai citit-o. Dacă e aşa, nu mai ai nevoie de nici un preambul pentru cartea de faţă.
    Dacă nu îmi cunoşti prima carte, sper că o vei cunoaşte în curând, deoarece volumul I explică mult mai detaliat cum a început totul şi oferă răspunsuri la multe întrebări despre vieţile noastre persoanele - întrebări despre bani, dragoste, sex, Dumnezeu, sănătate şi boală, hrană, relaţii, „muncă corectă” şi multe alte aspecte ale expe¬rienţei noastre de zi cu zi — întrebări care nu sunt puse aici.
    Dacă ar fi să-i cer lui Dumnezeu un dar pe care să-l facă omenirii în prezent, acesta ar fi informaţia cuprinsă în volumul I. Dumnezeu a făcut-o deja, precum a şi spus („Eu vă voi da răspunsul chiar înainte ca voi să întrebaţi.”)
    Sper deci că după ce vei citi această carte (sau poate înainte de a o termina) vei alege să o citeşti pe prima. Totul e o chestiune de ale¬gere, tot aşa cum Alegerea Pură te-a adus chiar acum în faţa acestor cu¬vinte. Tot aşa cum Alegerea Pură a creat fiecare experienţă pe care ai avut-o vreodată. (Un concept care este explicat în acel prim volum.)
    Aceste prime paragrafe ale volumului II au fost scrise în martie 1993 pentru a oferi o scurtă introducere la informaţia care urmează. Ca şi în volumul I, procedeul prin care această informaţie „a sosit” a fost remarcabil de simplu. A fost suficient să scriu pe o foaie albă de hârtie o întrebare — orice întrebare ... de obicei prima întrebare care-mi venea în minte - şi, de-abia o terminam de scris, când răspunsul mi se forma în cap, ca şi când Cineva mi-l şoptea în ureche. Scriam după dictare!
    Cu excepţia acestor câtorva rânduri de introducere, tot mate¬rialul din această carte a fost pus pe hârtie începând cu primăvara anu¬lui 1993 până

    spre vara anului următor. Aş dori să ţi-l prezint acum, exact aşa cum mi-a fost oferit şi cum l-am pus pe hârtie.

    * * *
    Este duminica Paştelui 1993 şi iată-mă aici, după cum mi s-a cerut. Sunt aici cu creionul în mână, cu hârtia în faţă, gata să încep.
    Presupun că ar trebui să vă spun că Dumnezeu mi-a cerut să fiu aici. Ne-am dat întâlnire. Astăzi urmează să începem volumul II, al doilea dintr-o trilogie care reprezintă o experienţă trăită împreună, de Dumnezeu, de mine şi de tine.
    Încă nu am nici o idee despre ce va fi vorba în această carte şi nici măcar despre subiectele pe care le vom atinge, pentru că în capul meu nu există nici un plan legat de ea. Nici nu poate să existe unul. Nu eu decid ce urmează să cuprindă ea. Dumnezeu este cel care decide.
    În duminica Paştelui 1992 - exact cu un an în urmă - Dumnezeu a început un dialog cu mine. Ştiu că sună ridicol, dar aşa s-a întâmplat. Nu cu mult timp în urmă, acest dialog s-a încheiat. Am fost sfătuit să mă odihnesc ... dar mi s-a spus şi că aveam „o întâlnire”, adică să mă întorc la această conversaţie, astăzi.
    Şi tu ai o întâlnire. Te-ai prezentat la ea. Îmi este foarte clar că această carte este scrisă nu numai pentru mine ci şi pentru tine, prin mine. Se pare că Îl cauţi pe Dumnezeu - şi o Vorbă de la Dumnezeu - de foarte multă vreme. Acelaşi lucru îl fac şi eu.
    Astăzi Îl vom găsi împreună pe Dumnezeu. Acesta este cel mai bun mod de a-L găsi pe Dumnezeu. Împreună. Separat, nu-L vom găsi niciodată pe Dumnezeu. Vorbele mele au dublu sens. Vreau să spun că niciodată nu-L vom găsi pe Dumnezeu, atâta timp cât noi sun¬tem separaţi. Pentru că, primul pas în a descoperi că noi nu suntem separaţi de Dumnezeu este atunci când descoperim că noi nu suntem separaţi unul de celălalt. Şi, până când nu ştim şi nu ne dăm seama că toţi suntem Unul, nu putem şti şi nu ne putem da seama că noi şi Dumnezeu suntem Unul.
    Dumnezeu nu este niciodată separat de noi, iar noi doar cre¬dem că suntem separaţi de Dumnezeu.
    Este o greşeală obişnuită, făcută de toată lumea. Noi mai cre¬dem şi că suntem separaţi unul de celălalt. Şi, astfel, cel mai rapid drum pe care l-am descoperit pentru „a-L găsi pe Dumnezeu” este să ne gă¬sim unul pe altul, să nu ne mai ascundem unul de celălalt şi, desigur, să încetăm de a ne mai ascunde de noi înşine.
    Cel mai rapid mod de a nu ne mai ascunde este prin a spune adevărul. A-l spune tuturor. A-l spune tot timpul.
    Începe să spui adevărul acum şi nu te opri niciodată. Începe prin a-ţi spune adevărul despre tine însuţi. Spune-ţi apoi adevărul despre altcineva. Spune apoi altuia adevărul despre tine. Spune apoi altcuiva adevărul despre el însuşi. În cele din urmă, spune tuturor adevărul despre absolut tot.
    Acestea sunt cele Cinci Niveluri ale Rostirii Adevărului. Acestea sunt cele cinci cărări care formează drumul spre libertate. Adevărul te va elibera.
    Această carte este despre adevăr. Nu despre adevărul meu, despre adevărul lui Dumnezeu.
    Dialogul nostru iniţial - a lui Dumnezeu şi al meu - s-a încheiat acum o lună. Presupun că acesta se va desfăşura exact ca şi primul, adică eu pun întrebări şi Dumnezeu răspunde. Cred că o să mă opresc ca să-L întreb pe Dumnezeu chiar acum.

    Dumnezeule, aşa vor sta lucrurile?

    Da.

    Aşa credeam şi eu.

    Diferenţa este că, în această carte, voi oferi Eu Însumi subiecte de discuţie, fără să mă întrebi tu. În prima carte nu am procedat prea mult în felul acesta, după cum bine ştii.

    Da. Dar de ce schimbi acum metoda?

    Pentru că această carte este scrisă la cererea Mea. Eu te-am chemat aici, după cum ai subliniat şi tu. Prima carte a fost un proiect pe care l-ai început de unul singur.
    În primul volum aveai un plan. În această carte nu ai nici un plan, în afară de a face Voia Mea.

    Da, aşa este.

    Te afli într-un loc foarte bun atunci când eşti acolo unde se face Voia Mea. Sper, Neale, că şi tu şi alţii veţi veni adesea aici.

    Dar eu credeam că Voia Ta este voia mea. Cum se poate ca eu să nu fac Voia Ta, dacă ea este aceiaşi cu a mea?

    Aceasta este o întrebare complicată - dar nu e un punct de pornire rău; nu e deloc un punct rău de pornire pentru a începe acest dialog.
    Să ne întoarcem cu câţiva paşi în urmă. Eu nu am spus niciodată că Voia Mea este voia ta.

    Ba da, ai spus! În ultima carte mi-ai spus foarte clar: „Voia ta este Voia Mea”.

    E adevărat - dar nu este acelaşi lucru.

    Nu este? Era cât p'aci să mă las păcălit!

    Când Eu spun „Voia ta este Voia Mea” nu este acelaşi lucru cu a spune că Voinţa Mea este voinţa ta.
    Dacă tu ai face Voia Mea tot timpul, n-ai mai avea nimic altceva de făcut pentru ca să ajungi la Iluminare. Procesul s-ar încheia, ai fi deja acolo.
    O singură zi în care să nu faci nimic altceva decât Voia Mea ţi-ar aduce Iluminarea. Dacă în toţi aceşti ani de când eşti viu ai fi făcut Voia Mea, n-ar mai fi fost nevoie să te implici în această carte acum.
    E clar deci că nu ai făcut Voia Mea. De fapt, în majoritatea timpului nici măcar nu cunoşti care este Voia Mea.

    Nu o cunosc?

    Nu, nu o cunoşti.

    Atunci de ce nu-mi spui care este?

    Ba-ţi spun. Numai că tu nu asculţi. Şi când asculţi, nu auzi. Şi când auzi, nu-ţi crezi urechilor. Şi când crezi ceea ce auzi, oricum nu urmezi îndrumările.
    Deci, a spune că voia ta este Voia Mea se dovedeşte inexact.
    Pe de altă parte, voia ta este Voia Mea. În primul rând, pentru că Eu o cunosc. În al doilea rând, pentru că Eu o accept. În al treilea rând, pentru că Eu o preţuiesc. În al patrulea rând, pentru că Eu o iubesc. În al cincilea rând, pentru că este a Mea şi Eu o numesc a Mea Proprie.
    Aceasta înseamnă că tu ai liber arbitru ca să faci ce vrei - şi că Eu fac ca voia ta să fie a Mea, prin dragoste necondiţionată.
    Pentru ca Voia Mea să fie a ta, tu ar trebui să faci acelaşi lucru.
    În primul rând, ar trebui să o cunoşti. În al doilea rând, ar trebui să o accepţi. În al treilea rând, ar trebui să o preţuieşti. În al patrulea rând, ar trebui să o iubeşti. În cele din urmă, ar trebui să o consideri ca fiind a ta proprie.
    În întreaga istorie a omenirii, numai câţiva dintre voi au făcut aceasta în mod consecvent. Foarte puţini dintre ceilalţi au făcut-o aproape întotdeauna. Mulţi au făcut-o în mare parte. O grămadă de oameni au făcut-o din când în când. Practic, toată lumea a făcut-o în foarte rare ocazii - deşi unii nu au făcut-o deloc.

    Eu din ce categorie fac parte?

    Contează? În ce categorie vrei să fii de acum înainte? Nu ţi se pare că aceasta este întrebarea potrivită?

    Ba da.

    Şi care-i răspunsul tău?

    Aş vrea să fiu în prima categorie. Aş vrea să cunosc şi să fac tot timpul Voia Ta.

    E un lucru lăudabil, meritoriu şi, probabil, imposibil.

    De ce?

    Pentru că mai trebuie să evoluezi foarte mult înainte de a putea avea o asemenea pretenţie. Şi, totuşi, adevăr îţi spun Eu ţie: ai putea avea o asemenea pretenţie, te-ai putea muta în Dumnezeire chiar în clipa aceasta, dacă ai alege să o faci. Nu e nevoie ca evoluţia ta să dureze atât de mult timp.

    Atunci de ce a durat atât de mult timp?

    Chiar aşa. Oare de ce-o fi durat atât? Ce mai aştepţi? Doar nu crezi că Eu sunt cel care te trage înapoi?

    Nu. Mi-e clar că eu sunt cel care mă trag înapoi.

    E bine. Acesta este primul pas spre a deveni maestru.

    Mi-ar place să devin maestru. Cum aş putea-o face?

    Citeşte cartea asta. Exact într-acolo te duc Eu.


    2

    Nu sunt sigur că ştiu încotro merge această carte. Nu sunt sigur de unde să încep.

    Cu timpul.

    De cât timp mai e nevoie? Mi-au trebuit deja cinci luni ca să ajung de la primul capitol până la acesta. Ştiu că oamenii citesc şi cred că totul este scris într-un şuvoi uniform şi neîn¬trerupt. Ei nu-şi dau seama că, între paragraful 32 şi 33 al acestei cărţi au trecut 20 de săptămâni. Ei nu înţeleg că, uneori, momentele de inspiraţie apar la distanţă de o jumătate de an depărtare unul de altul. De cât timp mai e nevoie?

    Nu asta am vrut să spun. Am vrut să spun: să considerăm „Timpul” ca punct de pornire, ca prim subiect cu care să începem.

    Aha! Bine. Dar dacă tot suntem la subiectul ăsta, de ce este uneori nevoie de luni de zile pentru a completa un simplu paragraf? De ce faci pauze atât de lungi între vizite?

    Scumpul şi minunatul Meu fiu, Eu nu fac pauze lungi între „vizite”. Niciodată nu se întâmplă să nu fiu cu tine. Pur şi simplu, tu nu eşti întotdeauna conştient de prezenţa Mea.

    De ce? De ce nu sunt conştient de prezenţa Ta, dacă Tu eşti întotdeauna aici?

    Pentru că viaţa te-a prins cu tot felul de alte treburi. Să spunem lucrurilor pe nume: ai avut cinci luni foarte aglomerate.
    Aşa este. E adevărat. S-au întâmplat o mulţime de lucruri.

    Şi tu ai făcut ca aceste lucruri să fie mai importante decât Mine.

    Nu simt că acesta ar fi adevărul, aşa cum îl văd eu.

    Te invit să îţi priveşti acţiunile.
    Ai fost profund implicat în viaţa ta fizică. Ai acordat foarte puţină atenţie sufletului tău.

    A fost o perioadă care m-a solicitat foarte tare.

    Da, aşa este. E un motiv în plus ca să-ţi fi implicat şi sufletul în ceea ce făceai. Aceste luni ar fi trecut mult mai uşor cu ajutorul Meu. Îmi dai voie deci să-ţi sugerez să nu mai pierzi legătura cu Mine?

    Încerc să stau aproape de Tine, dar uneori mi se pare că mă pierd - uneori sunt prins, după cum spui Tu - în propria mea dramă. Şi atunci, într-un fel, nu găsesc timp pentru Tine. Nu meditez. Nu mă rog. Şi, fără îndoială, nu scriu.

    Ştiu. E o ironie a vieţii că, atunci când ai cea mai mare nevoie de legătura dintre noi, tu te îndepărtezi de ea!

    Şi cum să încetez de a mă mai îndepărta.

    Încetează de a te mai îndepărta.

    Exact asta am spus şi eu. Dar cum?

    Încetezi de a te îndepărta, încetând pur şi simplu.

    Nu e atât de simplu.

    Este chiar aşa de simplu.

    Aş vrea să fie.

    Atunci va fi cu adevărat, pentru că ceea ce tu doreşti este ordin pentru Mine. Aminteşte-ţi, scumpul Meu, dorinţele tale sunt do¬rinţele Mele. Voia ta este Voia Mea.

    E în regulă. Bine.
    Atunci, dorinţa mea este ca această carte să se termine până în martie. Acum este octombrie. Nu mai doresc pauze de cinci luni care să întrerupă primirea materialului.

    Aşa va fi.

    Bine.

    Doar dacă nu va fi aşa.

    Vai de capul meu! Chiar trebuie să ne jucăm?

    Nu. Dar până acuma aşa ai decis să-ţi trăieşti Viaţa. Încon¬tinuu te răzgândeşti. Aminteşte-ţi că viaţa este un proces neîntrerupt de creaţie. În fiecare clipă tu îţi creezi realitatea. Adesea, decizia pe care o iei astăzi nu este alegerea pe care o faci mâine. Iar aici se află secretul tuturor Maeştrilor: întotdeauna aleg acelaşi lucru.

    Iarăşi şi iarăşi? O dată nu este de ajuns?

    Iarăşi şi iarăşi, până când voinţa ta se face simţită în realitatea ta.
    Pentru unii, aceasta ar putea dura ani întregi. Pentru alţii, luni. Pentru alţii, săptămâni. Pentru cei care se apropie de starea de maestru, zile, ore sau chiar minute. Pentru Maeştri, creaţia este instantanee.
    Îţi poţi da seama că eşti pe dramul spre a deveni maestru când vezi închizându-se prăpastia între A Vrea şi A Trăi o Ex¬perienţă.

    Ai spus “adesea, decizia pe care o iei astăzi, nu este alegerea pe care o faci mâine.” Şi ce dacă? Vrei să spui că n-ar trebui să ne permitem niciodată să ne răzgândim?

    Răzgândiţi-vă cât vreţi. Aminteşte-ţi doar că, o dată cu fie¬care schimbare de alegere, se produce o schimbare în direcţia între¬gului univers.
    Când „te hotărăşti” într-o privinţă, pui universul în mişcare. Forţe care sunt dincolo de capacitatea ta de înţelegere - mult mai subtile şi mai complexe decât ţi-ai putea imagina - sunt angajate într-un proces a cărui dinamică complicată de-abia acum începi să o înţelegi.
    Aceste forţe şi acest proces sunt toate parte dintr-o reţea extraordinară de energii interactive, care cuprinde totalitatea exis¬tenţei pe care tu o numeşti viaţa însăşi.
    Ele sunt, în esenţă, Eu.

    Deci, atunci când mă răzgândesc, Te pun pe Tine în dificultate, aşa este?

    Nimic nu e dificil pentru Mine. Dar tu ai putea să faci ca lucrurile să fie foarte dificile pentru tine. De aceea, păstrează o sin¬gură părere şi un singur scop când e vorba de ceva şi nu îţi îndepărta gândul de la aceasta, până când nu l-ai făcut să devină realitate. Con¬centrează-te. Axează-te pe ceea ce hotărăşti.
    Asta am vrut să spun că înseamnă a fi concentrat pe un singur gând. Dacă alegi ceva, alege-l cu toată puterea ta, din toată inima. Nu fi slab. Mergi înainte! Continuă să te îndrepţi spre scopul tău! Fii hotărât.

    Nu te lăsa înfrânt de un refuz.

    Exact.

    Dar dacă refuzul este răspunsul corect? Dar dacă ceea ce dorim nu este bine pentru noi — nu este spre binele nostru, nu este spre interesul nostru? Atunci nu ni-l vei da, corect?

    Greşit. Vă voi „da” orice cereţi, chiar dacă este „bun” pentru voi sau „rău” pentru voi. Ţi-ai aruncat o privire asupra vieţii tale în ultima vreme?

    Dar am fost învăţat că nu putem avea întotdeauna ceea ce dorim - că Dumnezeu nu ni-l va da, dacă nu este spre binele nostru suprem.

    Aşa vă spun oamenii când vor să nu fiţi dezamăgiţi de un anumit rezultat.
    În primul rând, hai să ne întoarcem la clarificarea relaţiei noastre. Eu nu vă „dau” nimic — voi cereţi. Volumul I explică extrem de detaliat cum faceţi voi acest lucru.
    În al doilea rând, eu nu emit o judecată asupra a ceea ce voi cereţi. Eu nu numesc un lucru „bun” sau „rău”. (Ar fi mai bine ca nici voi să nu o faceţi.).
    Sunteţi fiinţe creatoare, făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Puteţi avea orice alegeţi să aveţi. Dar nu puteţi avea ori¬ce doriţi.
    De fapt, niciodată nu veţi obţine nimic din ceea ce doriţi, dacă îl doriţi deosebit de tare.

    Ştiu. Ai explicat-o şi în volumul I. Ai spus că actul de a dori un lucru împinge acest lucru departe de noi.

    Da, şi-ţi aminteşti de ce?

    Pentru că gândurile sunt creatoare, şi gândul de a dori un lucru este o afirmaţie către univers - o declarare a unui adevăr pe care universul îl produce apoi în realitatea mea.

    Precis! Exact! Ai învăţat! Înţelegi. E grozav.
    Da, ăsta este mecanismul. În momentul în care spui „do¬resc” ceva, universul spune „Chiar că-l doreşti!” şi îţi dă experienţa precisă - experienţa „de a dori”!
    Tot ceea ce pui după cuvântul „eu” devine comanda ta creatoare. Duhul din sticlă - ceea ce Eu Sunt - există doar pentru a se supune.
    Eu produc ceea ce voi solicitaţi! Voi solicitaţi exact ce gân¬diţi, simţiţi şi spuneţi. E chiar aşa de simplu.

    Spune-mi din nou, de ce durează atât de mult ca eu să creez realitatea pe care o aleg?

    Din nenumărate motive. Pentru că nu crezi că tu poţi avea ceea ce alegi. Pentru că nu ştii ce să alegi. Pentru că încerci încontinuu să-ţi dai seama ce este „mai bine” pentru tine. Pentru că, înainte de vreme, vrei garanţii că toate alegerile tale vor fi „bune”. Şi pentru că tot timpul te răzgândeşti.

    Stai să văd dacă înţeleg. N-ar trebui să încerc să-mi dau seama ce e cel mai bine pentru mine?

    „Cel mai bine” este un termen relativ, care depinde de o sută de variabile. Aceasta face ca alegerea să fie foarte dificilă. Ar trebui să existe un singur considerent când iei o hotărâre - Este aceasta o afirmare a lui Cine Sunt? Este aceasta o proclamare a lui Cine Aleg Eu să Fiu?
    Întreaga viaţă ar trebui să fie o astfel de proclamare. De fapt, întreaga viaţă este aşa ceva. Poţi să permiţi ca proclamarea să fie făcută la întâmplare sau la alegere.
    O viaţă trăită la alegere este o viaţă de acţiune conştientă. O viaţă trăită la întâmplare este o viaţă de reacţie inconştientă.
    Reacţia este exact asta: o acţiune pe care ai făcut-o înainte. Când tu „reacţionezi”, ceea ce faci este să evaluezi datele care-ţi vin,
    să cauţi în banca de date după aceeaşi experienţă sau una aproape la fel şi să acţionezi în modul în care ai făcut-o înainte. Aceasta este cu totul lucrarea minţii tale, nu a sufletului tău.
    Sufletul tău te-ar face să cauţi în „banca lui de date” pentru a vedea cum ai putea să creezi o experienţă cu adevărat originală a Eului tău în Momentul de Acum. Aceasta este experienţa „căutării sufletului” despre care ai auzit atât de des, dar trebuie să fii, literalmente, „ieşit din minţi” ca să o faci.
    Când îţi pierzi timpul încercând să-ţi dai seama ce este „cel mai bine pentru tine”, exact asta şi faci: îţi pierzi timpul. E mai bine să economiseşti timpul decât să îl pierzi.
    A-ţi ieşi din minţi îţi oferă un mare câştig de timp. Deciziile sunt luate repede, alegerile sunt activate rapid, deoarece sufletul tău creează numai din experienţa prezentă, fără aduceri aminte, analize şi critici ale întâmplărilor trecute.
    Adu-ţi aminte: sufletul creează, mintea reacţionează.
    Sufletul ştie în înţelepciunea Lui că experienţa pe care o ai în Acest Moment este o experienţă trimisă ţie de către Dumnezeu, înainte chiar de a deveni conştient de ea. Aceasta este ceea ce se înţelege printr-o experienţă prezentă, trimisă dinainte în dar. Ea este deja pe drum către tine chiar în momentul în care o cauţi, pentru că, exact înainte de a întreba, Eu ţi-am şi răspuns. Fiecare Moment de Acum este un cadou minunat de la Dumnezeu. De aceea prezentul este dar de la Dumnezeu.
    Sufletul caută în mod intuitiv circumstanţa perfectă şi situaţia necesară acum pentru a vindeca gândul greşit şi pentru a-ţi aduce experienţa corectă a lui Cine Eşti Tu cu Adevărat.
    Este dorinţa sufletului să te aducă înapoi la Dumnezeu - să te aducă acasă al Mine.
    Este intenţia sufletului să se cunoască pe el însuşi prin experienţă şi, astfel, să Mă cunoască pe Mine, deoarece sufletul înţe¬lege că Tu şi Eu Una suntem, chiar dacă mintea neagă acest adevăr şi corpul acţionează în conformitate cu această negare.
    De aceea, în momente de mari decizii, ieşi din minte şi, în schimb, lasă sufletul să caute.
    Sufletul tău înţelege ceea ce mintea nu poate să conceapă.
    Dacă-ţi petreci timpul încercând să-ţi dai seama ce este „cel mai bine” pentru tine, alegerile tale vor fi precaute, deciziile tale vor dura la infinit şi călătoria ta va fi lansată pe o mare de nelinişti şi aşteptări
    Dacă nu eşti atent, te vei îneca în aşteptările tale.

    Uau! Ăsta chiar că este un răspuns! Dar cum îmi ascult eu sufletul? De unde ştiu ce să aud?

    Sufletul îţi vorbeşte prin sentimente. Ascultă-ţi sentimentele.
    Urmează-ţi sentimentele. Preţuieşte-ţi sentimentele.

    De ce mi se pare că preţuirea sentimentelor este exact ceea ce m-a făcut să intru, de la început, în necaz?

    Pentru că ai etichetat evoluţia drept „necaz” şi statul pe loc drept „siguranţă”.
    Adevăr îţi spun Eu ţie: sentimentele tale nu te duc niciodată la „necaz”, pentru că sentimentele tale sunt adevărul tău.
    Dacă vrei să trăieşti o viaţă în care să nu-ţi urmezi niciodată sentimentele, dar în care fiecare sentiment este filtrat prin maşinăria Minţii tale, dă-i înainte. Ia deciziile, bazându-te pe analizarea situaţiei de către Mintea ta. Dar nu căuta bucurie în astfel de maşina¬ţiuni şi nici preamărire a lui Cine Eşti Tu cu Adevărat.
    Aminteşte-ţi: Adevărata preamărire nu trece prin minte.
    Dacă-ţi asculţi sufletul, vei şti ce este „cel mai bine” pentru tine, pentru că cel mai bine pentru tine înseamnă ce este adevărat în ceea ce te priveşte.
    Când acţionezi luând în considerare numai ce este adevărat în ceea ce te priveşte, îţi vei grăbi înaintarea pe cărare. Când creezi o experienţă bazată pe „adevărul tău de acum”, mai degrabă decât să reacţionezi la o experienţă bazată pe un „adevăr trecut”, produci un „nou tu”.
    De ce durează atât de mult să creezi realitatea pe care o alegi? Iată de ce. Pentru că nu ţi-ai trăit adevărul tău.
    Cunoaşte adevărul şi adevărul te va elibera.
    Dar, o dată ce ai ajuns să-ţi cunoşti adevărul, încetează să te mai răzgândeşti în ceea ce îl priveşte. Mintea ta este cea care încearcă să-şi dea seama ce este „cel mai bine”. Opreşte-o! Ieşi din mintea ta. întoarce-te la simţirile tale!
    Aceasta se înţelege prin „a-ţi veni în simţiri”. Înseamnă a te întoarce la ceea ce simţi, nu la ceea ce gândeşti. Gândurile tale sunt pur şi simplu atât - gânduri. Construcţii mentale. Creaţii „inventate” de mintea ta. Dar sentimentele tale — ei, astea sunt reale.
    Sentimentele sunt limbajul sufletului. Şi sufletul tău este adevărul tău.
    Asta e. Ei, ce zici, ţi se pare că se leagă totul?

    Asta înseamnă că trebuie să ne exprimăm sentimentul - oricât de negativ sau distrugător ar fi el?

    Sentimentele nu sunt nici negative nici distrugătoare. Ele sunt pur şi simplu adevăruri. Contează doar modul în care exprimi adevărul tău.
    Când exprimi adevărul tău cu dragoste, rareori apar rezultate negative şi distrugătoare. Şi când se întâmplă, este, de obicei, pentru că altcineva a ales să trăiască experienţa adevărului tău într-un mod negativ sau distrugător. Într-un astfel de caz, probabil că nu se poate face nimic pentru a evita rezultatul.
    Desigur, nu e în regulă să nu reuşeşti să-ţi exprimi adevărul. Cu toate acestea, oamenilor li se întâmplă aşa ceva tot timpul. Sunt atât de îngroziţi ca nu cumva să provoace sau să fie confruntaţi cu neplăceri posibile, încât ascund în totalitate adevărul lor.
    Adu-ţi aminte: Aproape că nu este atât de important cât de bine este primit un mesaj, ci cât de bine este el trimis.
    Nu poţi să-ţi asumi responsabilitatea pentru cât de bine acceptă celălalt adevărul tău; poţi doar să te asiguri de cât de bine este el co¬municat. Şi, prin cât de bine, Eu nu vreau să spun doar cât de clar; vreau să spun, cu cât de multă dragoste, cu cât de multă compasiune, cu cât de multă sensibilitate, cu cât de mult curaj şi cât de complet.
    Aici nu este loc pentru jumătăţi de adevăr, pentru „adevăr brutal” ori chiar pentru „adevăr simplu”. Înseamnă adevărul, întregul adevăr şi numai adevărul, aşa să te ajute Dumnezeu.
    Partea cu „aşa să te ajute Dumnezeu” este cea care aduce calităţile Dumnezeieşti de dragoste şi compasiune - pentru că Eu te voi ajuta întotdeauna să comunici în felul acesta, dacă Mi-o vei cere.
    Da, exprimă ceea ce tu numeşti sentimentele „cele mai negative”, dar nu în mod distructiv.
    Faptul că nu reuşeşti să exprimi (adică să împingi în afară) sentimentele negative nu le face să dispară; le ţine în interior. Negati¬vitatea „ţinută în interior” face rău corpului şi împovărează sufletul.

    Dar dacă o altă persoană aude fiecare gând negativ pe ca¬re tu îl ai în ceea ce o priveşte, acesta ar afecta relaţia, indiferent de cu cât de multă dragoste au fost emise aceste gânduri.

    Eu am spus să exprimi (să împingi în afară, să scapi de) sen¬timentele tale negative - nu am spus cum sau cui.
    Nu e nevoie să împărtăşeşti toată negativitatea din tine cu persoana faţă de care o simţi. E nevoie să comunici celuilalt aceste sentimente doar atunci când a nu o face ţi-ar compromite integritatea sau l-ar face pe celălalt să creadă într-un lucru neadevărat.
    Negativitatea nu e niciodată un semn al adevărului suprem, chiar dacă pare a fi adevărul tău în acel moment. S-ar putea ca ea să provină dintr-o parte din tine care nu este vindecată. De fapt, întot¬deauna de acolo vine.
    De aceea este aşa de important să scoatem din noi aceste stări negative, să ne eliberăm de ele. Numai lăsându-le să iasă - pla¬sându-le undeva acolo, în faţa ta - le poţi vedea destul de clar ca să-ţi dai seama dacă crezi cu adevărat în ele.
    Cu toţii aţi spus ceva - ceva urât - pentru ca, apoi, să desco¬periţi că, după ce aţi rostit acele cuvinte, nu le mai simţiţi ca fiind „adevărate”.
    Cu toţii aţi exprimat sentimente — de la fiică la mânie, la fu¬rie - ca să descoperiţi că, după ce le-aţi exprimat, ele nu mai arată ceea ce simţiţi cu adevărat.
    În acest fel, sentimentele pot fi înşelătoare. Sentimentele sunt limbajul sufletului, dar trebuie să vă asiguraţi că daţi ascultare adevăratelor sentimente şi nu unui model contrafăcut, construit în mintea voastră.

    Vai de capul meu! Acum nu pot să am încredere nici mă¬car în sentimentele mele. Bravo! Şi eu care credeam că aceasta este calea spre adevăr! Credeam că asta e ceea ce mă învăţat Tu.

    Aşa este. Aşa te învăţ. Dar ascultă, pentru că este mult mai complicat decât înţelegi tu acum. Unele sentimente sunt sentimente adevărate — adică sentimente născute în suflet — iar altele sunt sentimente contrafăcute. Acestea sunt construite în mintea ta.
    Cu alte cuvinte, ele nu sunt deloc „sentimente” — ele sunt gânduri. Gânduri, sub masca unor sentimente.
    Aceste gânduri se bazează pe experienţa ta anterioară şi pe experienţa observată la alţii. Vezi cum cineva se strâmbă când i se scoate un dinte şi te strâmbi şi tu când fi se scoate un dinte. E posi¬bil ca nici măcar să nu te doară, dar, oricum, te strâmbi. Reacţia ta nu are nimic de a face cu realitatea, ci doar cu modul în care tu percepi realitatea, pe baza experienţei altora sau a ceva care ţi s-a întâmplat în trecut.
    Cea mai mare provocare pentru voi ca fiinţe umane este de a Fi Aici Acum, de a înceta să mai inventaţi! Încetează să mai creezi gânduri legate de un moment prezent (un moment pe care ti l-ai „trimis” tu însuţi, înainte de a avea un gând legat de el). Fii în acest moment. Aminteşte-ţi că tu ţi-ai trimis ţie însuţi acest moment ca pe un dar. Momentul a conţinut sămânţa unui adevăr uriaş. Acest adevăr vrei tu să ţi-l aminteşti. Totuşi, când a sosit momentul, tu ai început imediat să construieşti gânduri referitoare la el. În loc de a fi în mo¬ment, tu te-ai situat în afara momentului şi l-ai judecat Apoi ai reacţionat Adică, ai acţionat aşa cum ai mai făcut-o o dată înainte.
    Priveşte acum aceste două cuvinte:
    REACŢIE
    CREAŢIE

    Observă că sunt acelaşi cuvânt. Doar litera „C” s-a mutat din loc! Când faci lucrurile în mod corect e un act de Creaţie, mai degrabă decât de Reacţie.

    E foarte inteligent ce-mi spui.

    Ei bine, aşa este Dumnezeu.
    Dar, vezi tu, ideea pe care încerc să o conturez este că atunci când ajungi la fiecare moment şi eşti nealterat, fără un gând anterior legat de el, poţi să creezi pe cine eşti, mai degrabă decât să re¬constitui pe cine ai fost odată.
    Viaţa este un proces de creaţie, iar tu continui să o trăieşti ca şi cum ar fi un proces de re-constituire!

    Dar cum poate orice fiinţă umană raţională să îşi ignore experienţa anterioară în momentul în care se iveşte ceva? Nu este normal să îţi readuci în minte tot ceea ce şti despre acel subiect şi să răspunzi conform acestei experienţe?

    Poate să fie normal, dar nu este natural. „Normal” înseamnă ceva făcut în mod obişnuit „Natural” este aşa cum eşti tu când nu încerci să fii „normal”!
    Natural şi normal nu sunt acelaşi lucru. În orice moment dat, tu poţi să faci ceea ce faci în mod normal, sau poţi să faci ceea ce-ţi vine în mod natural.
    Adevăr vă spun Eu vouă: nimic nu este mai natural decât dragostea.
    Dacă acţionezi cu iubire, vei acţiona în mod natural. Dacă re¬acţionezi plin de frică, de resentimente, cu furie, e posibil să acţionezi normal, dar niciodată nu vei acţiona natural.

    Cum pot să acţionez eu cu dragoste, când întreaga mea experienţă anterioară ţipă către mine că un anumit „moment” e posibil să fie dureros?

    Ignoră-ţi experienţa anterioară şi intră în moment.
    Fii Aici Acum. Vezi unde trebuie acţionat chiar acum pentru a te crea pe tine însuţi într-o formă nouă.
    Aminteşte-ţi că asta este ceea ce faci tu aici.
    Ai venit pe lumea aceasta în acest fel, în aceste timpuri, în acest loc pentru ca să Cunoşti Cine Eşti - şi să creezi Cine Vrei Tu să Fii.
    Acesta este scopul întregii vieţi. Viaţa este un proces con¬tinuu, nesfârşit de re-creare. Voi continuaţi să vă recreaţi Sinele conform cu imaginea imediat superioară despre voi înşivă.

    Dar nu seamănă aceasta cu povestea omului care a sărit de pe clădirea cea mai înaltă, fiind sigur că poate să zboare? El a ignorat „experienţa sa anterioară” şi „experienţa observată la alţii” şi a sărit de pe clădire, declarând, în timp ce sărea, „eu sunt Dumnezeu!”. Nu a făcut un lucru prea deştept.

    Adevăr vă spun Eu vouă: oamenii au atins rezultate mult mai mari decât zborul. Oamenii au vindecat boli. Oamenii i-au înviat pe morţi.

    Un om a făcut-o.

    Crezi că numai unui singur om i s-au dat astfel de puteri asupra universului fizic?

    Numai un singur om a demonstrat că le are.

    Nu chiar. Cine a despărţit în două Marea Roşie?

    Dumnezeu.

    Într-adevăr, dar cine i-a cerut lui Dumnezeu să o facă?

    Moise.

    Exact. Şi cine Mi-a cerut Mie să-i vindec pe cei bolnavi şi să aduc morţii la viaţă?

    Iisus.
    Da. Crezi că tu nu poţi să faci ceea ce au făcut Moise şi Iisus?

    Dar ei nu au făcut toate astea! Ei te-au rugat pe Tine să o faci! E cu totul şi cu totul altceva.

    Bine. Vom continua, deocamdată, după schema ta. Crezi că tu nu poţi să-mi ceri Mie aceleaşi lucruri miraculoase?

    Presupun că aş putea.

    Şi ţi le-aş oferi?

    Nu ştiu.

    Asta este diferenţa dintre tine şi Moise! Asta te desparte de Iisus!

    Mulţi oameni cred că, dacă cer în numele lui Iisus, Tu vei vrea să le îndeplineşti cererea.

    Da. Mulţi oameni cred asta. Ei cred că nu au putere, dar ei au văzut (sau îi cred pe alţii care au văzut) puterea lui Iisus, aşa că ei cer în numele Lui, chiar dacă El a spus: „De ce sunteţi atât de uimiţi? Acestea şi încă multe altele le veţi face şi voi” .
    Totuşi, oamenii nu au putut să creadă. Mulţi nu cred nici în ziua de azi.
    Cu toţii vă imaginaţi că nu sunteţi vrednici, aşa că cereţi în nu¬mele lui Iisus sau al Binecuvântatei Fecioare Maria. Sau al „sfântului care vă patronează”. Sau al Dumnezeului Soare. Sau al duhului Estului. Folosiţi numele oricui - al oricui - în afară de al vostru!
    Şi, totuşi, adevăr vă spun Eu vouă: cereţi şi vei primi, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide.

    Sări de pe clădire şi vei zbura.

    Au fost oameni care au levitat. Crezi în asta?

    Da. Am auzit despre aşa ceva.

    Şi oameni care au trecut prin ziduri. Sau chiar şi-au părăsit corpurile.

    Da. Da. Dar n-am văzut pe nimeni care să treacă prin ziduri şi nici nu-i sugerez cuiva să încerce. Nici nu cred că ar trebui să sărim de pe clădiri. Probabil că nu ar fi un lucru prea bun pentru sănătatea noastră.

    Omul acela a căzut şi a murit, nu pentru că nu ar fi putut să zboare, în caz că ar fi venit din Starea corectă de A Fi, ci pentru că, prin încercarea de a arăta că este separat de voi, nu şi-ar fi putut dovedi niciodată starea de Dumnezeire.

    Explică, te rog.

    Omul de pe clădire a trăit într-o lume de auto-amăgire, în care el s-a văzut pe el însuşi ca fiind altceva decât voi ceilalţi. Declarând „eu sunt Dumnezeu”, el şi-a început demonstraţia cu o minciună. El a sperat să devină unicat. Să devină mai important. Mai puternic.
    A fost un gest al ego-ului.
    Ego-ul, adică ceea ce este unic, individual, nu poate să fie niciodată dublura a ceea ce este Unul şi nici nu-L poate demonstra.
    Încercând să demonstreze că el era Dumnezeu, omul de pe clădire a demonstrat numai separarea sa de totul şi nu unitatea cu acesta. Astfel, el a căutat să demonstreze starea lui de Dumnezeire, dovedind ne-Dumnezeire, şi a eşuat.
    Iisus, pe de altă parte, şi-a dovedit starea de Dumnezeire, do¬vedindu-şi Unitatea şi văzând Unitate şi Întreg oriunde şi în oricine la care se uita. În această privinţă, conştienţa Lui şi conştienţa Mea au fost Una şi, într-o astfel de stare, orice cerea El se materializa în Realitatea Lui Divină şi în acel Moment Sfânt.

    Înţeleg. Deci, nu ai nevoie decât de „conştienţă Christică” pentru a face minuni! Ei da, asta simplifică complet lucrurile!

    De fapt, chiar le simplifică. E mult mai simplu decât crezi. Mulţi au ajuns la această conştienţă. Mulţi au fost în starea de Christos, nu numai Iisus din Nazaret.
    Şi tu poţi ajunge în starea de Christos.

    Cum...?

    Străduindu-te să fii. Alegând să fii. Dar este o alegere pe care trebuie să o faci în fiecare zi, în fiecare minut. Ea trebuie să devină însuşi scopul vieţii tale.
    Ea este scopul vieţii tale - pur şi simplu, tu nu o ştii. Şi chiar dacă ai şti, chiar dacă ţi-ai aminti motivul minunat al existenţei tale, se pare că nu ştii cum să ajungi acolo, din punctul în care te afli acum.

    Da, aşa stau lucrurile. Deci, cum pot eu să ajung din punctul în care sunt, acolo unde vreau să fiu.

    Adevăr îi spun Eu ţie - iarăşi: caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide.

    Am „căutat” şi am „bătut” de 35 de ani încoace. Te rog să mă scuzi dacă sunt puţin cam plictisit de treaba asta.

    Ca să nu zicem şi deziluzionat, nu-i aşa? Dar, realmente, da¬că ar fi să-ţi dau notă bună pentru încercare - un “zece pentru efort” ca să zic aşa - nu pot să fiu de acord cu tine, nu pot să spun că ai căutat şi ai bătut de 35 de ani încoace.
    Hai să cădem de acord că ai căutat şi ai bătut, cu intermitenţă, de 35 de ani încoace, dar, de cele mai multe ori, n-ai făcut-o.
    În trecut, când erai foarte tânăr, veneai la Mine numai când erai la necaz, când aveai nevoie de ceva. Pe măsură ce ai crescut şi te-ai maturizat, ţi-ai dat seama ca nu aceasta era, probabil, relaţia co¬rectă cu Dumnezeu şi ai căutat să creezi ceva mai substanţial. Dar, chiar şi atunci, Eu nu eram nimic mai mult decât ceva ocazional.
    Mai târziu, când ai ajuns să înţelegi că unirea cu Dumnezeu poate fi atinsă numai prin comuniune cu Dumnezeu, ai apelat la practici şi comportamente care puteau să-ţi aducă această comuniune, dar până şi pe acestea le-ai făcut în mod sporadic, cu inconsecvenţă.
    Ai meditat, ai făcut anumite ritualuri, M-ai chemat în ru¬găciuni şi cântece, ai evocat Spiritul Meu din tine, dar numai când ţi-a convenit, numai când ai simţit o chemare.
    Şi, chiar dacă în aceste ocazii, trăirea ta legată de Mine a fost minunată, ţi-ai petrecut totuşi 95% din viaţă trăind iluzia separării de Mine şi, numai în momente foarte scurte, din când în când, ţi-ai dat seama de realitatea supremă.
    Tu încă mai crezi că viaţă înseamnă să repari maşina şi să plă¬teşti telefonul şi relaţii şi ce vrei să obţii din ele, că ea se referă la dra¬mele pe care le-ai creat, mai degrabă decât la creatorul acelor drame.
    Mai ai încă de învăţat motivul pentru care continui să-ţi creezi dramele. Eşti prea ocupat să joci în ele.
    Zici că pricepi înţelesul vieţii, dar nu trăieşti la nivelul a ceea ce înţelegi. Zici că ştii care este drumul spre comuniunea cu Dumnezeu,
    dar nu mergi pe el. Pretinzi că eşti pe cărare, dar nu păşeşti pe ea.
    Apoi vii la Mine şi spui că ceri şi baţi de 35 de ani.
    Îmi pare rău că sunt cel care te deziluzionează, dar...
    E momentul să încetezi de a fi deziluzionat de Mine şi să începi să te vezi pe tine însuţi aşa cum eşti cu adevărat.
    Acum — adevăr îţi spun Eu ţie: vrei să fii ca şi Christos?
    Acţionează asemenea lui Christos, în fiecare clipă a fiecărei zile. (Să nu spui că nu ştii cum. El ţi-a arătat calea.) Fii asemănător lui Christos în fiecare situaţie. (Să nu-mi spui că nu poţi. El ţi-a lăsat îndrumări.)
    În caz că vrei să cauţi drumul, să ştii că eşti ajutat. Te ghidez în fiecare clipă a fiecărei zile. Eu Sunt acea voce încă mică din inte¬rior care ştie încotro să o apuci, pe ce drum să mergi, ce răspuns să dai, ce acţiune să faci, ce cuvânt să spui — ce realitate să creezi, în cazul în care cauţi într-adevăr comuniunea şi unitatea cu Mine.
    Ascultă-Mă doar.

    Bănuiesc că nu ştiu cum să o fac.

    Prostii! O faci chiar acum! Pur şi simplu, fă-o tot timpul.

    Dar nu pot să umblu cu o foaie de hârtie în mână în fie¬care clipă a zilei. Nu pot să mă opresc din ceea ce fac şi să încep să Îţi scriu bileţele, sperând că vei fi acolo cu unul dintre răspunsurile Tale geniale.

    Mulţumesc. Ele chiar sunt geniale! Uite încă unul: ba da, poţi!
    Vreau să spun că dacă cineva ţi-ar spune că ai putea avea o Conectare directă la Dumnezeu — o legătură directă, o linie directă — şi că tot ce ai avea de făcut ar fi să te asiguri că ai hârtie şi creion la îndemână tot timpul, nu le-ai avea?

    Păi, da, desigur.

    Şi totuşi tocmai ai spus că n-ai vrea să o faci. Sau „că nu poţi”. Ce-i cu tine? Ce tot spui? Care este adevărul tău?
    Vestea cea Mare este că nici măcar nu ai nevoie de hârtie şi creion. Eu sunt cu tine întotdeauna. Eu nu trăiesc în creion. Eu trăiesc în tine.

    Este adevărat, nu-i aşa?...
    Vreau să spun, chiar pot să cred în ceea ce-mi spui, nu-i aşa?

    Desigur că poţi să crezi. De la bun început te rog să crezi. Aşa ţi-au spus toţi Maeştrii, inclusiv Iisus. Este învăţătura cea mai importantă. Este adevărul suprem.
    Sunt cu voi întotdeauna, până la sfârşitul timpurilor.
    Mă crezi?

    Da, acum te cred. Vreau să spun, mai mult decât oricând.

    Bine. Atunci foloseşte-Mă. Dacă îţi este de ajutor să iei o hârtie şi un creion (şi trebuie să spun că se pare că-ţi foloseşte foarte mult) atunci ia o hârtie şi un creion. Cât mai des. În fiecare zi. În fiecare oră, dacă trebuie.
    Apropie-te de Mine. Apropie-te de Mine! Fă ce poţi. Fă ce trebuie. Fă ce este nevoie.
    Spune o rugăciune. Sărută o piatră. Fă o plecăciune către răsă¬rit Rosteşte o incantaţie. Fă să se mişte pendulul. Testează un muşchi.
    Sau scrie o carte.
    Fă tot ce e nevoie.
    Fiecare dintre voi construieşte propria lui imagine. Fiecare dintre voi M-a înţeles — M-a creat — în felul lui.
    Pentru unii dintre voi, Eu sunt bărbat Pentru unii dintre voi, Eu sunt femeie. Pentru unii, sunt şi una şi alta. Pentru unii, nu sunt nici una nici alta.
    Pentru unii dintre voi, Eu sunt energie pură. Pentru unii, senti¬mentul suprem, pe care voi îl numiţi dragoste. Şi unii dintre voi habar nu au ce sunt Eu. Voi ştiţi, pur şi simplu, că EU SUNT.
    Şi aşa şi este.
    EU SUNT.
    Eu sunt vântul care-ţi foşneşte prin păr. Eu sunt soarele care-ţi încălzeşte corpul. Eu sunt ploaia care dansează pe faţa ta. Eu sunt parfumul florilor în aer şi Eu sunt florile care-şi trimit mirosul pretu¬tindeni. Eu sunt aerul care poartă parfumul.
    Eu sunt începutul primului tău gând. Eu sunt sfârşitul ultimului tău gând. Eu sunt ideea care scânteiază în momentele tale de geniu. Eu sunt

    splendoarea realizării acestui moment Eu sunt sentimentul care ţi-a alimentat fapta cea mai plină de dragoste pe care ai făcut-o vreodată. Eu sunt partea din tine care tânjeşte, iarăşi şi iarăşi, după acel sentiment Fă absolut orice îţi este de folos, orice te ajută - orice ritual, ceremonie, demonstraţie, meditaţie, gând, cântec, cuvânt sau acţiune care-ţi sunt necesare ca să te „reconecteze” - fă-le.
    Fă orice ca să-ţi aminteşti de Mine.
    Întorcându-ne deci şi recapitulând ceea ce mi-ai spus, se pare că ajung la aceste idei principale:
    • Viaţa este un proces continuu de creaţie.
    • Un secret al tuturor Maeştrilor este să încetezi de a te mai răzgândi; alege în permanenţă acelaşi lucru.
    • Nu te lăsa înfrânt de un refuz.
    • Noi „atragem către noi” ceea ce gândim, simţim şi spunem.
    • Viaţa poate fi un proces de creaţie şi reacţie.
    • Sufletul creează, mintea reacţionează.
    • Sufletul înţelege ceea ce mintea nu poate să conceapă.
    • Încetează de a încerca să-ţi dai seama de ce anume este „cel mai bine” pentru tine (cum poţi să câştigi cel mai mult, să pierzi cel mai puţin, să obţii ceea ce vrei) şi începe prin a acţiona conform a ceea ce simţi că ar fi Cine Eşti Tu.
    • Sentimentele tale reprezintă adevărul tău. Cel mai bine pentru tine e ceea ce este adevărat pentru tine.
    • Gândurile nu sunt sentimente; ele sunt mai degrabă idei despre cum „ar trebui” să simţi. Când gândurile şi sentimentele devin confuze, adevărul se estompează şi se pierde.
    • Ca să te întorci la sentimentele tale, ieşi din minţi şi revino-ţi în simţiri.
    • Din momentul în care îţi cunoşti adevărul, trăieşte-l.
    • Sentimentele negative nu sunt câtuşi de puţin sentimente adevărate; ele sunt mai degrabă gândurile tale legate de ceva, în¬totdeauna bazate pe experienţa anterioară, a ta sau a altora despre tine şi ceilalţi.
    • Experienţa anterioară nu este un indiciu al adevărului, întrucât Adevărul Pur este creat aici şi acum şi nu reprezintă o reconstituire.
    • Pentru a schimba modul în care răspunzi la ceva, trăieşte în momentul prezent - momentul care ţi-a fost trimis şi care exista ca atare, înainte ca tu să emiţi un gând în legătură cu el... cu alte cuvinte, Fii Aici Acum, nu în trecut sau în viitor.
    • Trecutul şi viitorul pot exista numai în gând. Momentul Prezent este Singura Realitate. Rămâi acolo.
    • Caută şi vei găsi.
    • Fă orice este nevoie ca să rămâi conectat cu Dumne¬zeu/Adevăr. Nu înceta să te rogi, să practici ritualuri, să meditezi, să citeşti, să scrii, să faci „orice îţi este de folos” ca să rămâi în le¬gătură cu Tot Ceea ce Este.
    Cum ţi se pare până acum?

    Grozav! Până acum e foarte bine. Ai prins ideea. Ei, ce zici, poţi să o şi trăieşti?

    Am de gând să încerc.

    Bine.

    Da. Putem să ne întoarcem de unde am rămas?
    Vorbeşte-mi despre Timp.

    Nu există alt Timp în afară de prezent! Ai auzit asta mai înainte, sunt sigur. Dar nu ai înţeles. Acum înţelegi.
    Nu există alt timp în afară de acest timp. Nu există alt moment în afară de acest moment. Nu există altceva decât „acum”.

    Dar ce întâmplă cu „ieri” şi „mâine”?

    Scorneli ale imaginaţiei voastre. Construcţii ale minţii voastre care nu există în Realitatea Supremă.
    Tot ceea ce s-a întâmplat vreodată, se întâmplă şi se va în¬tâmpla vreodată, se întâmplă chiar acum.

    Nu înţeleg.
    Şi nici nu poţi. Nu pe deplin. Dar poţi începe să înţelegi. Şi aici nu este nevoie decât de un început de înţelegere.
    Aşa că ... stai doar şi ascultă.
    „Timpul” nu este perpetuu. Este un element de relativitate care există pe verticală, nu pe orizontală.
    Nu te gândi la el ca şi cum ar fi ceva „de la stânga la dreapta” - o aşa zisă linie a timpului care curge de la naşterea până la moartea fiecărui individ şi de la un punct finit până la un alt punct finit din univers.
    „Timpul” este ceva „şi sus şi jos”! Gândeşte-te la el ca la un ax, reprezentând Eternul Moment de Acum.
    Imaginează-ţi coli de hârtie pe acest ax, una deasupra alteia. Acestea sunt elementele timpului. Fiecare element separat şi distinct, existând totuşi în mod simultan cu celălalt. Toate colile de hârtie de pe ax, deodată! Atâta cât va fi vreodată - atâta cât a fost vreodată...
    Există numai Un Singur Moment - acest moment - Eternul Moment de Acum.
    Totul se întâmplă chiar acum şi Eu sunt slăvit. Nu trebuie să aşteptaţi slava lui Dumnezeu. Am procedat astfel pentru că Eu, pur şi simplu, nu puteam să aştept! Am fost atât de fericit Să Fiu Cine Sunt, încât n-am putut să mai aştept să-l fac să se manifeste în reali¬tatea Mea. Aşa că BUM!, iată-l - chiar aici, chiar acum - ÎN TOTALITATEA LUI!
    Nu există Început pentru aceasta şi nu există Sfârşit. Aceasta - Totul din Toate - pur şi simplu, ESTE.
    În interiorul acestui Este se află experienţa voastră şi aici există şi cel mai mare secret al vostru. Puteţi să vă mişcaţi în mod conştient în interiorul lui Este, către orice „timp” sau „loc” pe care le alegeţi.

    Vrei să spui că putem călători în timp?

    Aşa este — şi mulţi dintre voi o şi faceţi. Toţi călătoriţi, de fapt - şi o faceţi în mod obişnuit, de regulă în ceea ce numiţi stare de vis. Majoritatea nu sunteţi însă conştienţi. Nu puteţi reţine călătoria ca atare, dar energia rămâne lipită de voi şi, uneori, există rămăşiţe suficiente pentru ca alţii - sensibili la această energie - să poată descoperi ceva despre „trecutul” sau „viitorul” vostru. Ei simt sau „citesc” aceste rămăşiţe şi. voi îi numiţi vizionari şi persoane cu calităţi paranormale. Uneori există suficiente rămăşiţe ca, până şi voi, în perceperea voastră limitată, să fiţi conştienţi că „aţi mai fost aici o dată”. Întreaga voastră fiinţă este brusc zguduită când îşi dă seama că „aţi mai făcut toate acestea şi înainte”!

    Déjŕ vu!

    Da. Sau acel sentiment minunat pe care îl trăieşti când te în¬tâlneşti cu anumiţi oameni, că îi cunoşti de o viaţă întreagă - îi cunoşti de o eternitate!
    Este un sentiment extraordinar. E un sentiment uimitor. Iar acesta este un sentiment adevărat. Realmente ai cunoscut acel suflet dintotdeauna).
    Întotdeauna este ceva ce se întâmplă chiar acum!
    Dacă ai şti cât de adesea te-ai uitat în sus sau te-ai uitat în jos de pe „coala ta de hârtie” aflată pe ax şi ai văzut şi alte coli! Şi te-ai văzut şi pe tine însuţi acolo - pentru că o parte din Tine se află pe fiecare coală!

    Cum e posibil aşa ceva?

    Adevăr vă spun Eu vouă: aţi fost întotdeauna, sunteţi acum şi veţi fi întotdeauna. Nu a existat niciodată un moment când voi nu aţi fost - şi nici nu va exista vreodată un astfel de moment.

    Stai puţin! Dar conceptul de suflete bătrâne!? Nu sunt unele suflete „mai bătrâne” decât altele?

    Nimic nu este „mai bătrân” decât altceva. Eu am creat TO¬TUL DINTR-O DATĂ şi Totul există chiar acum.
    Experienţa lui „mai bătrân” şi „mai tânăr” la care te referi are legătură cu nivelele de conştienţă ale unui anumit suflet sau Aspect al Fiinţei. Voi sunteţi toţi Aspecte ale Fiinţei, pur şi simplu părţi ale lui Ceea Ce Este. Fiecare parte are conştiinţa Întregului încastrată în el. Fiecare element duce în el pecetea.
    „Conştienţa” este experienţa acelei conştiinţe care este tre¬zită. Aspectul individual al ÎNTREGULUI devine conştient de El Însuşi. El devine, literalmente, conştient de sine.
    Apoi, treptat, devine conştient de toţi ceilalţi şi, apoi, de faptul că nu există alţii - că Toţi sunt Unul.
    Apoi, în cele din urmă, conştient de Mine. De Magnificul Eu.

    Măi să fie, dar chiar că Te placi, nu-i aşa?

    Tu nu...?

    Ba da! Cred că eşti formidabil!

    Sunt de acord. Şi cred că tu eşti formidabil! Acesta este singurul punct în care tu şi cu Mine nu suntem de acord. Tu nu crezi că eşti formidabil!

    Cum aş putea să mă văd pe mine ca formidabil, când uni văd toate slăbiciunile, toate greşelile - şi tot răul din mine?

    Adevăr îţi spun Eu ţie: nu există rău!

    Aş dori ca ce-mi spui să poată fi adevărat.

    Eşti perfect, exact aşa cum eşti.

    Aş dori ca ce-mi spui să poată fi adevărat, şi de data asta.

    Este adevărat! Un copac nu e mai puţin perfect doar pentru că este puiet Un copilaş nu e mai puţin perfect decât un adult. El este perfecţiunea însăşi. Faptul că nu poate să facă ceva, că nu ştie ceva nu îl face cu nimic mai puţin perfect.
    Un copil face greşeli, stă în picioare, merge şovăitor. Cade. Se ridică din nou, clătinându-se puţin, agăţat de piciorul mamei. Oare toate astea înseamnă că acel copil este imperfect?
    Îţi spun că este chiar invers! Acel copil este perfecţiunea însăşi, în totalitate şi cu totul adorabil.
    Tot aşa sunteţi şi voi.

    Dar acel copil nu a făcut nimic rău!
    Acel copil nu a fost neascultător, nu a făcut rău altuia, nu şi-a făcut rău lui însuşi în mod conştient.

    Acel copil nu ştie să deosebească binele de rău.

    Asta e sigur.

    Nici tu nu ştii.

    Ba eu ştiu. Eu ştiu că e rău să omori oameni şi că e bine să iubeşti. Eu ştiu că este rău să răneşti pe cineva şi bine să-l vindeci, să îndrepţi lucrurile. Eu ştiu că este rău să iau ceea ce nu-i al meu, să mă folosesc de aţii, să fiu necinstit.

    Ţi-aş putea arăta situaţii în care fiecare din aceste „rele” ar putea fi lucruri bune.

    Te joci cu mine acum.

    Câtuşi de puţin. Îţi expun doar faptele.

    Dacă spui că există excepţii la fiecare regulă, atunci sunt de acord.

    Dacă există excepţii la o regulă, atunci aceasta nu este o regulă.

    Vrei să-mi spui că nu este rău să omori, să răneşti, să iei de la altul?

    Depinde de ce anume încerci să faci.

    Bine, bine, am înţeles. Dar asta nu transformă asemenea fapte în ceva bun. Uneori trebuie să faci ceva rău ca să ajungi la ceva bun.

    Dar nici nu înseamnă câtuşi de puţin că ele sunt lucruri „rele”, nu-i aşa? Ele sunt doar mijloace ca să-ţi atingi un scop.

    Vrei să spui că scopul scuză mijloacele?

    Tu ce crezi?

    Nu. Absolut deloc.

    Aşa să fie.
    Nu vezi ce faci acum? Faci reguli pe măsură ce vorbeşti!
    Şi nu mai vezi încă şi altceva? Ce faci tu este absolut în regulă.
    Este chiar ceea ce se presupune că ar trebui să faci!
    Întreaga viaţă este un proces de a decide Cine Eşti şi, apoi, de a trăi această experienţă.
    Pe măsură ce continui să îţi extinzi modul de a vedea lucru¬rile, construieşti reguli noi care să se potrivească! Pe măsură ce continui să lărgeşti ideea ta despre Sinele tău, creezi noi aprobări şi interdicţii, da-uri şi nu-uri pentru a o cuprinde. Acestea sunt grani¬ţele care „ţin în interiorul lor” ceva ce nu poate fi ţinut închis.
    Tu nu poţi să te închizi pe „tine” între anumite graniţe, deoa¬rece tu eş

    Thu Apr 28, 2011 View user's profile Send private message
    Enciu Stefan

    Joined: 06 Jun 2010
    Posts: 1106


    Reply with quote Edit/Delete this post
    Post
    Continuare Volum II


    Majoritatea oamenilor râd când cineva le sugerează orice fel de alt sistem care să-l înlocuiască pe cel existent, spunând că astfel de compor¬tamente, cum ar fi competiţia şi uciderea şi „învingătorul ia toată prada”, sunt cele care fac ca civilizaţia lor să fie extraordinară! Majoritatea oa¬menilor chiar cred că nu există un alt mod natural de a exista, că este în natura oamenilor să se comporte în acest fel şi că a acţiona în orice alt mod ar omorî spiritul interior care-l împinge pe om la succes. (Nimeni nu pune întrebarea: „Succes în ce?”)
    Oricât ar fi de greu de înţeles pentru fiinţele cu adevărat iluminate, majoritatea oamenilor de pe planeta voastră cred în această filozofie şi, de aceea, majorităţii oamenilor nu le pasă de suferinţele maselor, de asu¬prirea minorităţilor, de mânia claselor de jos sau de nevoile de supravie¬ţuire ale oricui, în afară de ei înşişi şi de familia lor.
    Majoritatea oamenilor nu văd că distrug Pământul - chiar planeta care le dă Viaţă - pentru că acţiunile lor urmăresc doar să le ridice cali¬tatea vieţii. Este absolut surprinzător că ei sunt atât de miopi încât nu ob¬servă că aceste câştiguri pe termen scurt pot produce pierderi pe termen lung, că adeseori o fac şi o vor face.
    Majoritatea oamenilor sunt ameninţaţi de conştienţa de grup, de un concept cum ar fi binele colectiv, de o privire generală asupra unei lumi unice, sau de un Dumnezeu care există în unitate cu întreaga creaţie, mai degrabă decât separat de ea.
    Această frică de orice care ar duce la unificarea cât şi la slăvirea de către planeta voastră a Tot Ceea Ce Separă produce divizare, dizarmonie, discordie - şi, cu toate acestea, nu păreţi a avea capacitatea de a învăţa măcar din propria voastră experienţă şi, prin urmare, continuaţi să vă comportaţi la fel, cu aceleaşi rezultate.
    Această incapacitate de a trăi experienţa suferinţei altora ca pe a voastră proprie este cea care permite ca astfel de suferinţe să continue.
    Separarea dă naştere la indiferenţă, la falsă superioritate. Unitatea produce compasiune, egalitate adevărată.
    Evenimentele care se întâmplă pe planeta voastră - care s-au întâm¬plat în mod regulat de 3000 de ani încoace - sunt, după cum am spus, o reflectare a Conştienţei Colective a „grupului vostru” - întregul grup de pe planeta voastră.
    Acest nivel de conştienţă ar putea fi descris cel mai bine drept primitiv.

    Hmmm. Mda. Dar se pare că iar am făcut o digresiune de la în¬trebarea iniţială.

    Nu chiar. Ai întrebat despre Hitler. Experienţa Hitler a fost posibilă ca un rezultat al conştienţei de grup. Mulţi oameni vor să spună că Hitler a manipulat un grup - în acest caz, pe concetăţenii lui - prin viclenie şi prin măiestria retoricii lui. Dar această explicaţie aruncă în mod conve¬nabil toată vina asupra lui Hitler - ceea ce este exact ce vrea să facă masa de oameni. Dar Hitler n-ar fi putut face nimic fără cooperarea şi spriji¬nul şi supunerea voită a milioane de oameni. Sub-grupul care s-a autoin¬titulat germani trebuie să-şi asume o enormă povară de responsabilitate pentru Holocaust.
    La fel trebuie să facă, într-o anumită măsură, grupul mai mare numit Fiinţe Umane care, chiar dacă nu a făcut nimic altceva, şi-a acordat per¬misiunea de a rămâne indiferent şi apatic la suferinţele din Germania, până când acestea au atins un nivel atât de înalt, încât până şi cei mai in¬sensibili izolaţionişti nu au mai putut să le ignore.
    După cum vezi, conştienţa colectivă e cea care a oferit înfloririi miş¬cării naziste un sol fertil. Hitler a prins momentul, dar nu el l-a creat.
    Este foarte important să înţelegeţi această lecţie. O conştienţă de grup care vorbeşte în mod constat despre separare şi superioritate duce la pier¬derea compasiunii pe scară largă, iar pierderea compasiunii este urmată, în mod inevitabil, de pierderea conştiinţei morale.
    Un concept colectiv care-şi are rădăcina în naţionalismul cel mai pur ignoră situaţia grea a altora, dar îi face pe toţi ceilalţi responsabili pentru situaţia voastră grea, justificând astfel represaliile, „purificarea” şi răz¬boiul. Auschwitz a fost soluţia naziştilor pentru - o încercare de a „purifi¬ca” - „Problema Evreiască”.
    Grozăvia Experienţei Hitler nu a fost că el a comis-o asupra rasei umane, ci că rasa umană i-a permis să o facă.
    Uluirea nu este numai că a apărut un Hitler, ci şi că atât de mulţi alţii au mers alături de el.
    Ruşinea nu este numai că Hitler a omorât milioane de evrei, dar şi că milioane de evrei au trebuit să fie omorâţi, înainte ca Hitler să fi fost oprit.
    Scopul Experienţei Hitler a fost ca omenirea să se vadă aşa cum e ea.
    Pe tot parcursul istoriei aţi avut învăţători remarcabili, fiecare oferind oportunităţi extraordinare pentru ca să vă amintiţi Cine Sunteţi Voi cu Adevărat.
    Aceşti învăţători v-au arătat cel mai înalt şi cel mai scăzut potenţial uman. Ei v-au prezentat exemple vii, uluitoare, de ce înseamnă să fii om - unde te poate duce o asemenea experienţă, unde puteţi ajunge şi veţi ajunge o mulţime dintre voi, dată fiind conştienţa voastră.
    lată un lucru de care să vă aduceţi aminte: Conştienţa este totul şi vă creează experienţa. Conştienţa de grup este puternică şi produce rezul¬tate de o frumuseţe sau urâţenie de nedescris.
    Alegerea este întotdeauna a voastră. În cazul în care nu sunteţi mulţu¬miţi de conştienţa grupului vostru, încercaţi să o schimbaţi. Cel mai bun mod de a schimba conştienţa altora este prin exemplu personal.
    Dacă exemplul tău nu este suficient, formează-ţi propriul grup - fii tu sursa conştienţei pe care vrei ca ceilalţi să o aibe. Ei o vor face - când o vei face şi tu.
    Totul porneşte de la tine. Totul. Toate.
    Vrei ca lumea să se schimbe? Fă schimbări în propria ta lume.
    Hitler v-a dat o oportunitate extraordinară să o faceţi.
    Experienţa Hitler - ca şi Experienţa Christică - este profundă în im¬plicaţiile ei şi în adevărurile pe care ţi le revelează ţie - despre tine.
    Totuşi, aceste conştienţe extinse trăiesc - în cazul lui Hitler sau Buddha, Gengis-Han sau Hare Krishna, Hunul Attila sau Iisus Christos - numai atâta timp cât trăiesc amintirile voastre despre ei.
    De aceea au construit evreii monumente ale Holocaust-ului şi v-au cerut să nu-l uitaţi niciodată.
    Asta, pentru că în fiecare dintre voi există un pic din Hitler - este doar o chestiune de cantitate.
    Exterminarea unui popor este exterminarea unui popor, fie că se întâmplă la Auschwitz sau într-un sat de piei roşii.

    Deci Hitler ne-a fost trimis ca să ne ofere o lecţie despre ororile pe care le poate comite un om, despre cât de jos poate să coboare un om?

    Hitler nu v-a fost trimis. Hitler a fost creat de către voi. El s-a ridicat din Conştienţa voastră Colectivă şi nu ar fi putut exista fără ea.
    Aceasta este lecţia.
    Conştienţa separării, segregaţiei, superiorităţii - cea a lui „noi” opus lui „ei”, a lui „pe noi” şi „pe ei” - este ceea ce creează Experienţa Hitler.
    Conştienţa Frăţiei Divine, a unităţii, a ideii de Unul, a lui „al nostru” mai degrabă decât „al vostru”/„al meu” este ceea ce creează Experienţa Christică.
    Când durerea este „a noastră” şi nu doar „a ta”, când bucuria este „a noastră” şi nu doar „a mea”, când întreaga experienţă de viaţă este A Noastră, atunci este, în sfârşit şi cu adevărat, o Atotcuprinzătoare expe¬rienţă de Viaţă.

    De ce a mers Hitler în rai?

    Pentru că Hitler nu a făcut nimic „greşit”. Hitler a făcut, pur şi sim¬plu, ceea ce a făcut. Îţi reamintesc, iarăşi, că timp de multe milioane de ani s-a crezut că ce făcea el era „corect”. Cum ar fi putut el să creadă alt¬ceva? Dacă-ţi vine o idee nebunească şi zece milioane de oameni sunt de acord cu tine, s-ar putea să nu crezi că eşti chiar nebun.
    Oamenii din lumea întreagă au decis, în cele din urmă, că Hitler a făcut ceva „rău”.
    Adică oamenii au făcut o nouă evaluare a lui Cine Sunt Ei şi Cine Aleg Ei să Fie faţă de Experienţa Hitler.
    El a oferit o unitate de măsură! El a stabilit un parametru, o graniţă faţă de care ne putem măsura şi limita ideile despre noi înşine. Christos a tăcut acelaşi lucru în partea opusă a spectrului.
    Au mai fost şi alţi Christoşi şi alţi Hitleri. Şi vor fi din nou. Fiţi vigi¬lenţi, deci. Pentru că printre oi umblă atât oameni cu conştienţă înaltă cât şi unii cu conştienţă joasă - după cum şi voi umblaţi printre alţii.
    Ce conştienţă alegeţi?

    Totuşi, tot nu înţeleg cum s-a putut ca Hitler să meargă în rai; cum s-a putut ca el să fie recompensat pentru ceea ce a făcut?

    În primul rând. Înţelege că moartea nu este un sfârşit, ci un început; nu e o grozăvie, ci o bucurie. Nu e o închidere de drum, ci o deschidere.
    Cel mai fericit moment din viaţa ta va fi momentul când ea se va ter¬mina. Şi asta, pentru că ea nu se termină, ci continuă într-un mod atât de magnific, atât de plin de pace şi înţelepciune şi bucurie, încât este dificil de descris şi imposibil ca tu să-l înţelegi.
    Aşa că, primul lucru pe care trebuie să-l înţelegi - după cum ţi-am mai explicat deja - este că Hitler nu a făcut rău nimănui.
    Într-un anumit sens, el nu a indus suferinţă, ci i-a pus capăt.
    Buddha e cel care a spus „Viaţa este suferinţă”.
    Buddha a avut dreptate.

    Bine, chiar dacă eu accept acest lucru - Hitler nu a ştiut că el fă¬cea, de fapt, un lucru bun.
    El credea că ceea ce făcea el era rău!

    Nu, el nu s-a gândit că făcea ceva „rău”. El realmente credea că îşi ajuta poporul. Şi asta este ceea ce voi nu înţelegeţi.
    Nimeni nu face nimic „rău”, dacă se ghidează după modelul lui des¬pre lume. Dacă tu crezi că Hitler a acţionat nebuneşte şi că, în tot acest timp, el ştia că este nebun, atunci nu înţelegi nimic din complexitatea ex¬perienţei umane.
    Hitler credea că el făcea ceea ce era bine pentru poporul său. Şi aşa credea şi poporul său! În aceasta constă nebunia! Cea mai mare parte a naţiunii era de acord cu el!
    Voi aţi declarat că Hitler a acţionat „rău”. Bine. Prin această unitate de măsură aţi ajuns să vă definiţi pe voi înşivă, să ştiţi mai multe despre voi înşivă.
    Bine. Dar nu-l condamna pe Hitler că v-a arătat acest lucru.
    Cineva trebuia să o facă.
    Tu nu poţi să ştii ce însemnă rece până ce nu apare fierbintele, ce în¬semnă sus până ce nu există un jos, unde este stânga până nu apare dreap¬ta. Nu-l condamna pe unul, ca să-l binecuvântezi pe celălalt. A o face în¬seamnă a nu reuşi să înţelegi.
    De secole întregi oamenii i-au condamnat pe Adam şi Eva. Se spune că ei au comis Păcatul Originar.
    Adevăr vă spun Eu vouă: A fost Binecuvântarea Originară.
    Pentru că, fără acest eveniment, fără a vă fi împărtăşit din cunoaşte¬rea binelui şi răului, voi nu aţi fi aflat nici măcar că cele două posibilităţi există!
    Într-adevăr, înainte de aşa numita Cădere a lui Adam, aceste două posibilităţi nu au existat. Nu exista „răul”. Toţi şi toate existau într-o sta¬re de perfecţiune constantă. Era, literalmente, paradisul.
    Şi, totuşi, voi nu ştiaţi că era paradisul - nu-l puteaţi trăi ca experi¬enţă a perfecţiunii - pentru că voi nu cunoşteaţi nimic altceva.
    Să-i condamnăm deci pe Adam şi Eva sau să le mulţumim?
    Şi ce crezi tu că ar trebui să fac Eu cu Hitler?
    Adevăr îţi spun Eu ţie: dragostea lui Dumnezeu şi compasiunea lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu şi iertarea lui Dumnezeu, in¬tenţia lui Dumnezeu şi scopul lui Dumnezeu sunt destul de încăpătoare pentru a cuprinde cea mai odioasă crimă şi pe cel mai odios criminal.
    E posibil să nu fii de acord cu aceasta, dar nu contează.
    Tocmai ai învăţat lucrul pe care trebuia să-l descoperi venind aici.


    5

    În primul volum ai promis că în volumul al doilea vei explica o lungă listă de lucruri de mai mare importanţă - cum ar fi timpul şi spaţiul, dragostea şi războiul, binele şi răul şi consideraţii geopoli¬tice planetare de cel mai înalt nivel. Ai promis, de asemenea, o expli¬caţie detaliată a experienţei umane legate de sex.

    Da, am promis toate aceste lucruri.
    Volumul I a trebuit să se ocupe de întrebări mai personale, de viaţa omului ca individ. Volumul II tratează despre viaţa voastră colectivă pe planetă. Volumul III încheie Trilogia cu cele mai mari adevăruri: cosmo¬logia, călătoria sufletului, imaginea completă. Totul la un loc, sfaturile şi informaţiile Mele curente cele mai bune despre absolut orice - de la cum să-ţi legi şireturile până la cum să înţelegi universul.

    Ai spus tot ce aveai de gând să spui despre timp?

    Am spus tot ce este necesar să ştiţi.
    Nu există timp. Toate lucrurile există în mod simultan, toate eveni¬mentele se întâmplă deodată.
    Această carte este scrisă acum şi, pe măsură ce este scrisă, este scrisă deja; ea există deja. De fapt, de aici îţi obţii tu toate informaţiile - de la cartea care deja există. Tu, pur şi simplu, îi dai formă. Acesta este înţe¬lesul frazei: „Eu ţi-am răspuns chiar înainte ca tu să întrebi” .

    Toate aceste informaţii despre Timp par ... ei bine, interesante, dar cam ezoterice. Pot fi ele aplicate în viaţa reală?

    O înţelegere adevărată a timpului îţi permite să trăieşti mult mai paş¬nic în interiorul realităţii relativului în care te afli, acolo unde timpul este trăit ca mişcare, curgere, mai degrabă decât ca o constantă.
    Tu eşti cel care se mişcă, nu timpul. Timpul nu are mişcare. Există numai Un Singur Moment.
    Tu înţelegi profund acest lucru la un anumit nivel. De aceea, atunci când ceva într-adevăr magnific sau semnificativ apare în viaţa ta, tu spui adesea că este ca şi când „timpul stă pe loc”.
    Asta şi face. Şi când tu faci la fel, adesea trăieşti experienţa unuia din¬tre acele momente care îţi definesc viaţa.

    Mi-e greu să cred. Cum e posibil aşa ceva?

    Ştiinţa voastră a dovedit deja aceasta în mod matematic. Au fost scri¬se formule care îţi arată că, dacă tu ai intra într-o navă spaţială şi ai zbura suficient de departe şi suficient de repede, ai putea să te întorci pe Pă¬mânt şi să te vezi decolând.
    Aceasta demonstrează că timpul nu este o mişcare, ci un câmp prin care tu te mişti - în acest caz, pe Nava Pământ.
    Voi spuneţi că e nevoie de 365 de „zile” ca să se facă un an. Dar ce este o „zi”? Voi aţi decis - în mod destul de arbitrar, aş adăuga Eu - că o „zi” este „timpul” de care are nevoie Nava voastră Spaţială ca să facă o rotire completă în jurul axei sale. De unde ştiţi că o astfel de rotire se face? (Nu puteţi simţi că se mişcă!). Aţi ales un punct de referinţă în ce¬ruri - Soarele. Spuneţi că e nevoie de o „zi” completă pentru ca porţiu¬nea din navă pe care vă aflaţi voi să stea cu faţa la Soare, să se întoarcă cu spatele către Soare şi apoi iarăşi cu faţa.
    Aţi împărţit această „zi” în 24 de „ore” - din nou într-un mod foarte arbitrar. Aţi fi putut, la fel de uşor, să spuneţi „10” sau „73”!
    Apoi, aţi împărţit fiecare „oră” în „minute”. Aţi spus că fiecare unita¬te de oră conţine 60 de unităţi mai mici numite „minute” - şi că fiecare dintre acestea conţine 60 de unităţi mititele, numite „secunde”.
    Într-o zi, aţi observat că Pământul nu numai se învârtea în jurul axei, dar şi zbura! Aţi văzut că el se mişca prin spaţiu în jurul soarelui.
    Aţi calculat cu grijă că este nevoie de 365 de învârtiri ale Pământului, pentru ca Pământul însuşi să se rotească în jurul soarelui. Acest număr de învârtiri ale Pământului este numit „an”.
    Lucrurile s-au cam încurcat când aţi hotărât că vreţi să împărţiţi un „an” în unităţi mai mici decât un „an”, dar mai mari decât o „zi”.
    Aţi creat „săptămâna” şi „luna” şi aţi reuşit să obţineţi acelaşi număr de luni în fiecare an, dar nu acelaşi număr de zile în fiecare lună.
    Nu aţi putut găsi un mod de a împărţi un număr impar de zile (365) la un număr par de luni (12), astfel încât aţi decis că unele luni conţin mai multe zile decât altele!
    Aţi simţit că trebuia să rămâneţi la numărul doisprezece pentru a sub-divide anul, pentru că acesta era numărul Ciclurilor Lunare în care aţi ob¬servat că luna voastră se mişcă în timpul unui „an”. Pentru a reconcilia aceste trei evenimente spaţiale - rotirea în jurul soarelui, învârtirea Pă¬mântului în jurul axei sale şi ciclurile lunare - aţi ajustat, pur şi simplu, numărul de „zile” din fiecare „lună”.
    Nici măcar acest procedeu nu a rezolvat problemele, deoarece in¬venţiile voastre de la început continuau să creeze o „umflare” a „timpu¬lui” cu care nu aţi ştiut ce să faceţi. Astfel încât aţi decis că, din când în când, un an va avea o întreagă zi în plus! L-aţi numit An Bisect şi aţi glu¬mit în legătură cu el dar, în realitate, trăiţi după o astfel de construcţie - şi apoi etichetaţi explicaţia Mea despre timp ca fiind „de necrezut”!
    La fel de arbitrar aţi creat „decade” şi „secole” (bazate, într-un mod interesant, pe cifra 10, nu pe cifra 12) pentru a măsura mai departe trece¬rea „timpului” - dar, în toată vremea asta, ceea ce făceaţi cu adevărat era să creaţi, pur şi simplu, un mod de a măsura mişcările prin spaţiu.
    Vedem, astfel, că nu timpul este cel care „trece”, ci obiectele sunt cele care trec prin şi se mişcă într-un câmp static pe care voi îl numiţi spaţiu. „Timpul” este, pur şi simplu, modul vostru de a număra mişcările!
    Savanţii înţeleg în profunzime această legătură şi, de aceea, vorbesc în termenii unei „Continuităţi Spaţiu - Timp”.
    Dr. Einstein şi alţii şi-au dat seama că timpul era o construcţie men¬tală, un concept relaţional. „Timpul” era acel ceva în relaţie cu spaţiul care exista între obiecte! (Dacă universul se extinde - ceea ce şi face - atunci e nevoie de „mai mult timp” ca Pământul să se învârtă în jurul soarelui astăzi, decât a fost nevoie cu un miliard de ani în urmă. Este mai mult „spaţiu” de parcurs.)
    Astfel, în ultima vreme, a fost nevoie de mai multe minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decade şi secole, pentru ca toate aceste evenimente ciclice să se întâmple, decât a fost necesar în 1492!
    (Când o „zi” nu este o zi? Când un „an” nu este un an?)
    Instrumentele voastre noi şi foarte sofisticate de măsurare a timpului înregistrează acum această discrepanţă „de timp” şi, în fiecare an, cea¬surile din lumea întreagă sunt potrivite ca să se adapteze unui univers ca¬re nu vrea să stea pe loc! Aceasta se numeşte Greenwich Mean Time (GMT) ... şi este „mean”, pentru că face din univers un mincinos!
    Einstein a emis teoria că. dacă nu ar fi „timpul” ce! care se mişcă, ci el însuşi s-ar mişca prin spaţiu cu o anumită viteză, - pentru „a modifi¬ca” timpul - n-ar avea altceva de făcui decât să schimbe volumul de spaţiu dintre obiecte sau viteza cu care s-ar mişca el prin spaţiu de la un o¬biect la altul.
    Teoria Generală a Relativităţii emisă de Einstein este cea care a ex¬tins înţelegerea voastră modernă asupra corelaţiei dintre timp şi spaţiu.
    Poţi acum să începi să înţelegi de ce, dacă faci o călătorie lungă prin spaţiu şi te întorci, e posibil să îmbătrâneşti numai cu zece ani, în timp ce prietenii tăi de pe Pământ au îmbătrânit cu 30 de ani!
    Cu cât mergi mai departe, cu atât vei distorsiona Continuitatea Spa¬ţiu - Timp şi cu atât sunt mai mici şansele ca, la aterizare, să găseşti în viaţă pe Pământ pe cineva care era acolo când ai plecat!
    Cu toate acestea, dacă savanţii de pe Pământ ar găsi cândva, în „vii¬tor”, un mod de a se propulsa mai repede, ei ar putea „să păcălească” universul, rămânând în sincronism cu „timpul real” de pe Pământ, des¬coperind, la întoarcere, că timpul care a trecut pe Navă este acelaşi cu cel care a trecut pe Pământ.
    Este clar că, dacă aţi avea o propulsie şi mai mare, v-aţi putea întoar¬ce pe Pământ chiar înainte de a fi decolat! Adică, timpul de pe Pământ ar trece mai încet decât timpul de pe navă. V-aţi putea întoarce în decur¬sul a zece „ani” de-ai voştri, iar pământul ar „îmbătrâni” numai cu patru ani! Măriţi viteza - şi zece ani în spaţiu ar putea să însemne zece minute pe Pământ.
    Dacă dai peste un „pliu” în materialul spaţiului (Einstein şi ceilalţi cre¬deau că există astfel de „pliuri” - şi aveau dreptate!), într-un „moment” infinitezimal eşti propulsat dintr-o dată în partea cealaltă a „spaţiului”. Ar putea un astfel de fenomen timp-spaţiu să te „arunce”, literalmente, înapoi în „timp”?
    N-ar mai trebui să fie atât de greu acum să înţelegi că „timpul” nu există decât ca o construcţie a mentalităţii voastre. Tot ceea ce s-a întâm¬plat vreodată - şi se va întâmpla vreodată - se întâmplă acum. Abilitatea de a observa aceasta depinde, în principal, de punctul din care priveşti lucrurile - de „locul tău în spaţiu”.
    Dacă tu ai fi în locul Meu, ai putea să vezi bine Totul - chiar acum!
    Înţelegi?

    Uau! Încep să înţeleg - la nivel teoretic - da!

    Bine. Ţi-am explicat totul atât de simplu încât până şi un copil ar fi putut înţelege.
    Poate că nu e foarte ştiinţific, dar duce la o înţelegere perfectă.

    Chiar în momentul acesta, obiectele fizice sunt limitate în ceea ce priveşte viteza lor - dar obiectele ne-fizice - gândurile mele ... sufle¬tul meu ... ar putea, în mod teoretic, să se mişte prin eter cu o viteză incredibilă.

    Exact! Precis! Şi aceasta este ceea ce se întâmplă adesea în visele voastre şi în alte experienţe fizice şi extracorporale. Acum poţi să înţele¬gi noţiunea Déjŕ vu. Probabil că ai fost acolo mai demult!

    Dar... dacă toate s-au întâmplat deja, atunci rezultă că eu nu am putere să-mi schimb viitorul. Să fie aceasta, predestinare?

    Nu! Nu te lăsa păcălit! Aşa ceva nu este adevărat. De fapt, acest „aranjament” ar trebui să-ţi facă un serviciu şi nu un deserviciu!
    Tu eşti întotdeauna într-un loc de manifestare al liberului arbitru şi al alegerii totale. A fi în stare de a vedea în „viitor” (sau de a-i face pe alţii să vadă în locul tău) ar trebui să îţi intensifice capacitatea de a trăi viaţa pe care o doreşti şi nu să ţi-o limiteze.

    Cum? Ajută-mă să înţeleg.

    Dacă tu „vezi” un eveniment sau o experienţă din viitor care nu-ţi plac, nu le alege! Alege din nou! Selectează altceva.
    Schimbă-ţi sau modifică-ţi comportamentul pentru ca să eviţi rezul¬tatul nedorit.

    Dar cum pot să evit ceva ce s-a întâmplat deja?

    Nu ţi s-a întâmplat ţie - încă! Tu te afli într-un loc din cadrul Continu¬ităţii Spaţiu-Timp unde nu-ţi dai seama în mod conştient de acel eveni¬ment. Nu „ştii” că el „s-a întâmplat”. Nu ţi-ai „amintit” viitorul!
    (Această uitare este secretul tuturor timpurilor. Este ceea ce vă dă po¬sibilitatea să „jucaţi” marele joc al vieţii! Îţi voi explica mai târziu!).
    Ceea ce nu „cunoşti”, nu „este”. Întrucât „tu” nu-ţi „aminteşti” viito¬rul, el nu „ţi s-a întâmplat” încă! Un lucru „se întâmplă” numai când este “trăit ca experienţă”. Un lucru este „trăit ca experienţă” numai când este „cunoscut”.
    Să zicem acum că ai fost binecuvântat, dându-ţi-se posibilitatea de a-ţi privi propriul tău „viitor”, într-o fracţiune de secundă de „cunoaş¬tere”. Ceea ce s-a întâmplat este că Spiritul tău - partea nefizică din tine - s-a repezit pur şi simplu spre un alt loc din Continuitatea Spaţiu-Timp şi a adus înapoi nişte energie reziduală - câteva imagini sau impresii - ale acelui moment sau eveniment.
    Pe acestea le poţi „simţi” tu - sau, uneori, altcineva care are darul me¬tafizic de „a simţi” sau „a vedea” aceste imagini şi energii care se rotesc în jurul tău.
    Dacă nu îţi place ce „simţi” în ceea ce priveşte „viitorul” tău, dă-te la o parte! Pur şi simplu, dă-te la o parte! În acea clipă îţi schimbi experien¬ţa - şi toate părţile care formează acel tot care eşti Tu scot un suspin de uşurare!

    Stai o clipă! Ceee ...!?

    Trebuie să ştii - eşti pregătit acum să ţi se spună - că tu exişti în mod simultan la fiecare nivel al Continuităţii Spaţiu-Timp.
    Adică, sufletul tău A Fost Întotdeauna, Este Întotdeauna şi Va Fi În¬totdeauna - lume fără sfârşit - amin.

    Eu „exist” în mai multe locuri, nu numai într-unui?

    Bineînţeles! Tu exişti pretutindeni - şi în toate timpurile!

    Există un „eu” în viitor şi un „eu” în trecut?

    Păi, „viitorul” şi „trecutul” nu există, după cum tocmai ne-am chinu¬it să înţelegem - dar, folosind cuvintele aşa cum le-ai folosit tu, da! e adevărat.

    Există mai mulţi eu?

    Există numai un singur tu, dar tu eşti mult mai extins decât crezi!

    Deci, când „eu” care există „acum” schimbă ceva din ceea ce nu-i place în „viitorul” lui, „eu” care există în „viitor” nu mai are acest aspect ca parte din experienţa sa?

    În esenţă, da.
    Întregul mozaic se schimbă. Dar el nu pierde niciodată experienţa pe care şi-a dat-o lui însuşi. El este doar uşurat şi fericit că „tu” nu trebuie să mai treci prin asta.

    Dar „eu” cel din „trecut” trebuie totuşi să „trăiască această expe¬rienţă”, aşa că intră direct în ea.

    Într-un anume sens, da. Dar, desigur, „tu” poţi să îl ajuţi pe „el”.

    Pot?

    Sigur că da. În primul rând, schimbând evenimentul pe care „tu” - cel din faţa ta - l-a trăit ca experienţă, „tu” - cel din urma ta - e posibil să nu mai trebuiască să-l trăiască ca experienţă! Acesta este procedeul prin care evoluează sufletul.
    În acelaşi mod, tu cel din viitor a primit ajutor de la propriul său sine din viitor, ajutându-te astfel pe tine să eviţi ceea ce el nu a evitat.
    M-ai urmărit?

    Da. Şi mă pune pe gânduri. Dar acum am o altă întrebare. Ce e cu vieţile trecute? Dacă am fost întotdeauna „eu” - în „trecut” şi în „viitor” - cum aş fi putut fi într-o viaţă trecută altcineva, o altă per¬soană.

    Tu eşti o Fiinţă Divină, capabilă de mai mult decât o singură experi¬enţă în acelaşi „timp” - şi în stare de a-ţi împărţi Sinele în cât de multe „sine” diferite doreşti.
    Tu poţi trăi „aceeaşi viaţă” iarăşi şi iarăşi, în moduri diferite - după cum tocmai ţi-am explicat. Şi poţi, de asemenea, să trăieşti vieţi diferite în „timpuri” diferite, în cadrul Continuităţii Spaţiu - Timp.
    Astfel, tot timpul cât eşti tu aici, acum - poţi să fii, de asemenea, şi ai şi fost - alte „sine”, în alte „timpuri”' şi „spaţii”.

    Vai de capul meu - devine „mai complicat” şi „din ce în ce mai complicat”.

    Da - şi suntem de abia la început.
    Să ştii că: Tu eşti o fiinţă de Talie Divină, care nu cunoaşte ce înseam¬nă limită. O parte din tine alege să se cunoască pe sine ca Identitate a ta, trăită-ca-experienţă-în-prezent. Aceasta nu este, în nici un caz, limita Fi¬inţei tale, deşi tu crezi că este.

    De ce?

    Tu trebuie să crezi că este, pentru că, altfel, nu ai putea să faci ceea ce ţi-ai dat de făcut în viaţa asta.

    Şi ce mi-am dat? Mi-ai mai spus-o, dar mai spune-mi-o o dată, „aici” şi „acum”.

    Tu foloseşti întreaga Viaţă - toate din multele vieţi - pentru a fi şi a decide Cine Eşti Tu cu Adevărat; pentru a alege şi a crea Cine Eşti Tu cu Adevărat; pentru a trăi experienţa şi a desăvârşi imaginea ta actuală despre tine însuţi.
    Tu eşti în Momentul Etern al creării de Sine şi al desăvârşirii de Sine prin procesul de exprimare de Sine.
    Tu ţi-ai atras spre tine oamenii, evenimentele şi circumstanţele din vi¬aţa ta, ca să le foloseşti ca instrumente cu care să modelezi cea mai Mă¬reaţă Versiune a Viziunii celei mai Grandioase pe care ai avut-o vreodată despre tine însuţi.
    Acest proces de creare şi re-creare este continuu, infinit şi pe mai multe straturi. Totul se întâmplă „chiar acum” şi pe mai multe niveluri.
    În realitatea ta lineară, tu vezi experienţa ca fiind legată de Trecut, Prezent şi Viitor. Te imaginezi ca având o singură viaţă, sau poate mai multe, dar, fără îndoială, numai una singură în acelaşi timp. Dar ce ar fi dacă n-ar exista „timp”?
    În acest caz, „vieţile “ tale ar fi toate deodată!
    Aşa şi este!
    Tu trăieşti această viaţă, viaţa de care eşti conştient acum. în Trecutul tău, în Prezentul tău, în Viitorul tău - toate deodată!
    Ţi s-a întâmplat vreodată să ai „un presentiment straniu” legat de un eveniment din viitor - unul atât de puternic încât să te determine să nu mai vrei să faci acel lucru? În limba ta, aceasta se numeşte premoniţie. Din punctul Meu de vedere, pur şi simplu devii conştient, dintr-o dată. de ceva ce ai trăit ca experienţă în „viitorul” tău.
    „Viitorul tu” spune: „Hei, n-a fost bine. Nu face asta!”
    Chiar şi acum tu trăieşti şi alte vieţi - ceea ce numeşti „vieţi trecute” - deşi le simţi ca şi când ar fi fost în „trecut” (dacă cumva le simţi) şi as¬ta e bine. Ar fi foarte greu pentru tine să joci acest joc minunat al vieţii, dacă ai fi pe deplin conştient de ceea ce se întâmplă. Nici măcar această descriere pe care ţi-am oferit-o aici nu te poate face să fii conştient. Dacă ar face-o, „jocul” s-ar termina!
    Procesul depinde de faptul că el trebuie să fie complet, aşa cum e - ceea ce include şi lipsa ta totală de conştienţă în acest stadiu al lui.
    Aşa că, binecuvântează şi acceptă acest proces ca pe cel mai mare ca¬dou din partea celui mai Blând Creator.
    Îmbrăţişează-l şi treci prin el cu pace, înţelepciune şi bucurie.
    Foloseşte-l şi transformă-l din ceva pe care îl rabzi, în ceva pe care îl utilizezi ca pe o unealtă în înfăptuirea experienţei celei mai minunate din Toate Timpurile: desăvârşirea Sinelui tău Divin.

    Dar cum să fac? Cum să procedez cel mai bine?

    Nu irosi cele mai preţioase momente din realitatea ta prezentă căutând să dezvălui toate secretele vieţii. Aceste secrete sunt secrete din¬tr-un anumit motiv.
    Acordă-I încredere Dumnezeului tău. Foloseşte Momentul de Acum pentru Scopul cel mai Înalt - crearea şi exprimarea lui Cine Eşti Tu cu Adevărat.
    Hotărăşte Cine Eşti - Cine vrei să fii - şi apoi fa tot ce-ţi stă în pu¬tere ca să fii aşa.
    Foloseşte tot ceea ce ţi-am spus despre timp ca pe un cadru în interi¬orul înţelegerii tale limitate, în care să aşezi construcţia celei mai Gran¬dioase dintre Ideile tale.
    Dacă îţi vine un semnal despre „viitor”, preţuieşte-l. Dacă-ţi vine o idee despre o „viaţă trecută”, vezi dacă-ţi foloseşte la ceva - nu o igno¬ra, pur şi simplu. Dar, mai presus de orice, dacă ţi se aduce la cunoştinţă o cale de a crea, expune, exprima şi trăi experienţa Sinelui tău Divin în şi mai mare splendoare, chiar aici, chiar acum, urmează această cale.
    Şi ţi se va aduce la cunoştinţă o cale, pentru că ai cerut-o.
    Însăşi crearea acestei cărţi este un semn că ai cerut, pentru că nu ai putea-o crea chiar acum, sub ochii tăi, dacă nu ai avea o minte deschisă, o inimă deschisă şi un suflet care este pregătit să cunoască.
    Acelaşi lucru este adevărat şi pentru cei care o citesc acum. Pentru că şi ei au creat-o.
    Cum, altfel, ar putea ei trăi această experienţă acum?
    Fiecare creează tot ce este trăit acum ca experienţă - ceea ce este un alt mod de a spune că Eu creez tot ce se trăieşte acum ca experienţă, pen¬tru că Eu sunt fiecare.
    Percepi simetria? Vezi Perfecţiunea?
    Totul este conţinut într-un singur adevăr:

    CU TOŢII UNA SUNTEM.


    6

    Vorbeşte-mi despre spaţiu.

    Spaţiul este timp ... demonstrat. În realitate, nu există ceva căruia să-i spui spaţiu - spaţiu pur, „gol”, cu nimic în el. Totul este ceva. Până şi „cel mai gol” spaţiu este umplut cu vapori atât de subţiri, atât de întinşi pe suprafeţe infinite, încât par a nu fi acolo.
    Apoi, după ce vaporii dispar, există energia. Energie pură. Ea se mani¬festă ca vibraţie. Oscilaţie. Mişcări ale Întregului la o anumită frecvenţă.
    „Energia” invizibilă este „spaţiul” care ţine „materia la un loc”.
    Odată - luând ca model timpul vostru liniar - toată materia din univers a fost condensată într-o particulă foarte mică. Nu-ţi poţi imagi¬na cât de densă era - pentru că tu crezi că materia, aşa cum este ea acum, este densă. În realitate, ceea ce voi numiţi acum materie este, mai ales, spaţiu. Toate obiectele „solide” sunt 2% „materie” solidă şi 98% „aer”! Spaţiul dintre cele mai mici particule de materie din interiorul tuturor obiectelor este enorm. Este ceva care seamănă cu distanţa dintre cor¬purile cereşti pe cerul nopţii voastre. Cu toate acestea, voi consideraţi aceste obiecte, ca fiind solide.
    La un moment dat, întregul univers a fost, într-adevăr, „solid”. Prac¬tic, nu exista spaţiu între particulele materiei. Întregul „spaţiu” fusese scos din materie - iar, o dată ce imensul „spaţiu” nu mai exista, acea ma¬terie acoperea o suprafaţă mai mică decât capul unui ac cu gămălie.
    A fost cu adevărat un „timp”, înaintea acelui „timp”, când nu a exis¬tat deloc materie - nu era decât cea mai pură formă a Energiei Vibraţiei Celei mai Înalte, pe care voi o numiţi antimaterie. Acesta a fost timpul „înainte de” timp - înainte ca universul fizic, aşa cum îl cunoaşteţi voi, să existe. Nimicul exista ca materie. Unii oameni concep aceasta ca fiind paradisul, sau „raiul”, deoarece „nu era nimic”!
    (Nu e întâmplător că astăzi, în limba voastră, când bănuiţi că totul este în regulă spuneţi „Nu-i nimic”).
    La început, energia pură - Eu! - vibra, oscila atât de repede, încât să formeze materia - toată materia din univers.
    Şi tu ai aceeaşi îndemânare. De fapt, şi tu o faci în fiecare zi.
    Gândurile tale sunt vibraţie pură - şi ele pot să creeze şi chiar creează materia fizică! Dacă vă adunaţi suficient de mulţi care aveţi acelaşi gând, puteţi să influenţaţi şi chiar să creaţi porţiuni din universul vostru fizic. Acest lucru a fost explicat în detaliu în volumul I.

    Universul se dilată acum?

    Cu o viteză pe care nu ţi-o poţi imagina!

    Se va dilata veşnic?

    Nu. Va veni un moment când energiile care produc dilatarea se vor disipa, iar energiile care ţin lucrurile la un loc se vor instala - trăgând totul iarăşi „înapoi, la un loc”.

    Vrei să spui că universul se va contracta?

    Da. Toate, literalmente, „vor cădea la locul lor”! şi veţi avea din nou paradisul. Fără materie. Doar energie pură.
    Cu alte cuvinte - pe Mine!
    În cele din urmă, totul se va întoarce la Mine. Aceasta este originea expresiei voastre: „Totul se întoarce de unde a plecat.”

    Asta înseamnă că noi nu vom mai exista!

    Nu sub formă fizică. Dar voi veţi exista întotdeauna. Nu se poate să nu existaţi. Voi sunteţi ceea ce Este.

    Ce se va întâmpla după ce va „cădea” universul?

    Întregul proces va fi luat de la capăt! Va fi un alt, aşa numit, Big-Bang şi se va naşte un alt univers. El se va dilata şi se va contracta.
    Şi apoi va face acelaşi lucru, iarăşi şi iarăşi. Şi iarăşi. Şi iarăşi. Veşnic şi pentru totdeauna. O lume fără sfârşit. Aceasta este inspiraţia şi expi¬raţia lui Dumnezeu.

    Ei bine, totul este, iarăşi, foarte interesant - dar are foarte puţin de-a face cu viaţa mea de fiecare zi.

    După cum am mai spus, a-ţi petrece o cantitate exagerată de timp în¬cercând să scoţi la lumină cele mai profunde mistere ale universului nu este probabil cel mai eficient mod de a-ţi folosi viaţa. Totuşi, există nişte câştiguri din aceste alegorii şi descrieri ale Procesului Mai Extins - făcute de un simplu laic.

    Cum ar fi?

    Cum ar fi înţelegerea faptului că toate lucrurile sunt ciclice - inclu¬siv viaţa. Înţelegerea vieţii universului te va ajuta să înţelegi viaţa uni¬versului din interiorul tău.
    Viaţa se mişcă în cicluri. Totul este ciclic. Totul. Când înţelegi acest lucru, devii mai pregătit să te bucuri de acest Proces - nu doar să-l rabzi, pur şi simplu. Toate lucrurile se mişcă ciclic. Există un ritm natural al vieţii şi totul se mişcă în acest ritm; totul e un şuvoi continuu. De aceea şi este scris: „Există o vreme pentru fiecare lucru; şi o vreme pentru fiecare Ţel sub Soare.”
    Înţelept e cel care înţelege asta. Deştept e cel care o foloseşte.
    Puţini sunt oamenii care înţeleg ritmurile vieţii mai bine decât fe¬meile. Femeile îşi trăiesc întreaga lor viaţă urmând anumite ritmuri. Ele sunt în ritm cu viaţa însăşi. Femeile sunt mai capabile decât bărbaţii „să se lase duse de şuvoi”. Bărbaţii vor să împingă, să tragă, să reziste, să direcţioneze şuvoiul. Femeile trăiesc experienţa lui - apoi se modelează după el pentru a crea armonie.
    O femeie aude cântecul florilor în bătaia vântului. Ea vede fru¬museţea Nevăzutului. Ea simte zvâcnetele şi smuciturile şi imboldurile vieţii. Ea ştie când e momentul să alergi şi când e momentul să te odih¬neşti; momentul pentru a râde şi momentul pentru a plânge; momentul când să te agăţi de ceva şi momentul când să-i dai drumul.
    Majoritatea femeilor îşi părăsesc corpul cu graţie. Majoritatea băr¬baţilor se împotrivesc plecării. Femeile acordă mai multă grijă trupurilor lor când sunt în interiorul acestora. Bărbaţii se comportă cu trupurile lor într-un mod oribil. La fel se comportă şi cu viaţa.
    Desigur că sunt şi excepţii de la fiecare regulă. Aici vorbesc în mod general. Mă refer la cum au stat lucrurile până acum. Vorbesc în termenii cei mai largi. Dar, dacă priveşti viaţa, dacă accepţi în sinea ta ceea ce vezi sau ai văzut, dacă recunoşti că lucrurile sunt aşa cum sunt, e posibil să găseşti un adevăr în aceste generalităţi.

    Ce-mi spui mă face să fiu trist. Mă face să simt că femeile sunt, într-un fel, fiinţe superioare. Că ele sunt făcute dintr-un „material mai bun” decât bărbaţii.

    O parte din ritmul extraordinar al vieţii sunt elementele yin şi yang. Nici un Aspect al „Fiinţei” nu este „mai perfect” sau „mai bun” decât altul. Ambele aspecte sunt pur şi simplu - şi într-un mod minunat - doar atât: aspecte.
    Este clar că bărbaţii întruchipează alte faţete ale Divinităţii, pe care femeile le privesc cu tot atâta invidie. Cu toate acestea, s-a spus că a fi bărbat este un test, un mod de a te pune la încercare. După ce ai fost des¬tul de mult timp bărbat - după ce ai suferit destul din cauza propriei tale neghiobii; după ce ai produs suficientă durere, din cauza nenorocirilor create de tine; după ce i-ai rănit pe alţii suficient pentru ca să încetezi să te mai comporţi într-un anumit fel - să înlocuieşti agresivitatea cu raţi¬unea, dispreţul cu compasiunea, cel-care-câştigă-întotdeauna cu nimeni-nu-pierde - atunci poţi să devii femeie.
    După ce vei fi învăţat că cel puternic nu este „cel care are dreptate”; că forţa nu înseamnă puterea asupra altora, ci putere împreună cu cei¬lalţi; că puterea absolută nu pretinde absolut nimic de la ceilalţi; când vei fi înţeles aceste lucruri, atunci e posibil să meriţi să porţi un corp de fe¬meie - pentru că vei fi înţeles, în sfârşit, Esenţa ei.

    Deci o femeie este mai bună decât un bărbat.

    Nu! Nu „mai bună” - diferită! Tu eşti cel care judeci în felul acesta. În realitatea obiectivă nu există „mai bine” sau „mai rău”. Există numai ceea ce Este - şi ceea ce doreşti tu să Fie.
    Fierbintele nu e mai bun decât recele, sus nu e mai bun decât jos - idee pe care am exprimat-o şi mai devreme. Prin urmare, femela nu este „mai bună” decât masculul. Este doar ceea ce Este. Tot aşa cum tu eşti ceea ce eşti.
    Cu toate acestea, nici unul dintre voi nu este mai mărginit, mai limi¬tat decât celălalt. Tu poţi să Fii ceea ce doreşti să Fii, poţi să alegi ce vrei să trăieşti ca experienţă, în această viaţă, sau în următoarea, sau în cea de după ea - exact cum ai făcut în viaţa dinainte. Fiecare dintre voi are în¬totdeauna dreptul de a alege. Fiecare dintre voi este construit din Totul la un Loc.
    Există masculin şi feminin în fiecare dintre voi. Exprimă şi trăieşte ca experienţă acel aspect din tine pe care-ţi face plăcere să-l exprimi şi să-l trăieşti. Reţine, totuşi, că totul este deschis pentru fiecare dintre voi.

    Nu vreau să divaghez spre alte subiecte. Vreau să rămân ceva mai mult la această paradigmă mascul-femelă. La sfârşitul cărţii celeilalte ai promis că vom discuta mai detaliat întreaga latură sexu¬ală a acestei dualităţi.

    Da, e momentul ca tu şi cu Mine să discutăm despre Sex.


    7

    De ce ai creat două sexe? A fost acesta singurul mod pe care ţi l-ai putut imagina pentru a ne reproduce? Cum ar trebui să tratăm această experienţă incredibilă, numită sexualitate?

    Nu cu ruşine, asta e sigur. Şi nu cu un sentiment de vinovăţie. Nici cu frică. Pentru că ruşinea nu este o virtute şi vinovăţia nu este un lucru bun, iar frica nu vă onorează.
    Şi nu cu desfrâu, pentru că desfrâul nu este pasiune; şi nu vă aban¬donaţi ei, pentru că aceasta nu înseamnă libertate; şi nu cu agresivitate, pentru că agresivitatea nu este înflăcărare.
    Şi, bineînţeles, nu cu idei de control sau putere sau dominare, pentru că acestea nu au nimic de-a face cu dragostea. Dar... ar putea fi sexul fo¬losit în scopul unei simple satisfacţii personale? Răspunsul, absolut sur¬prinzător, este - da - deoarece „satisfacţia personală” e un alt cuvânt pentru Dragoste de Sine.
    Satisfacţia personală a căpătat, în decursul anilor, o conotaţie rea, a¬cesta fiind motivul principal pentru care noţiunii de sex i s-a ataşat atât de mult sentiment de vinovăţie.
    Vi se spune că nu trebuie să folosiţi în scopul satisfacţiei personale ceva care-ţi oferă o imensă satisfacţie personală! Această contradicţie evidentă îţi este clară, dar nu ştii ce să faci cu o asemenea concluzie! Ca urmare, decizi că, a te simţi vinovat de cât de bine îţi este în timpul sexu¬lui şi după el face din sex ceva ce poate fi cel puţin acceptat.
    Se întâmplă acelaşi lucru ca în cazul faimoasei cântăreţe pe care o ştii şi al cărei nume nu-l voi spune, care primeşte milioane de dolari pentru cântecele ei. Rugată să comenteze incredibilul ei succes şi bogăţiile pe care acesta i le-a adus, ea a spus: „Mă consider aproape vinovată pentru că simt atât de multă dragoste pentru cântat”.
    Implicaţia este clară. Dacă există ceva ce faceţi cu dragoste, n-ar tre¬bui să fiţi recompensaţi în plus, primind bani. Majoritatea oamenilor c⺬tigă bani făcând ceva ce urăsc - sau ceva care este cel puţin muncă grea, şi nu bucurie nesfârşită! Astfel că mesajul lumii este: vă puteţi bucura de ceva, numai dacă aveţi un sentiment negativ faţă de acel lucru!
    Sentimentul de vinovăţie este adesea folosit de către voi în încercarea de a vă simţi vinovat pentru ceva care vă face să vă simţiţi, de fapt, bine şi astfel să vă reîmpăcaţi cu Dumnezeu ... despre care credeţi că nu vrea ca voi să vă simţiţi bine în nici o privinţă! Consideraţi că, în special, nu trebuie să vă simţiţi bine când e vorba de bucuriile trupului. Şi absolut deloc (după cum îţi şoptea bunica) atunci când e vorba despre „S-E-X...”
    Ei bine, vestea cea bună este că e în regulă să iubeşti sexul!
    Este, de asemenea, în regulă să-ţi iubeşti Sinele!
    De fapt, este obligatoriu.
    Ceea ce nu îţi face bine este să devii dependent de sex (sau de orice altceva). Dar este „în regulă” să te îndrăgosteşti de el!
    Exersează, spunând următoarele cuvinte de câte zece ori în fiecare zi:
    IUBESC SEXUL
    Exersează, spunând aceasta de zece ori:
    IUBESC BANII
    Ei, vrei una dură acuma? Încearcă să spui aceasta de zece ori:
    MĂ IUBESC PE MINE!
    Iată şi alte lucruri pe care se zice că n-ar trebui să le iubeşti. Exersează să iubeşti:
    PUTEREA
    GLORIA
    FAIMA
    SUCCESUL
    VICTORIA
    Mai vrei şi altele? Încearcă-le pe astea. Ar trebui să te simţi cu ade¬vărat vinovat dacă le iubeşti pe astea:
    PREAMĂRIREA CELORLANŢI
    SĂ FII MAI BUN
    SĂ AI MAI MULT
    SĂ ŞTII CUM
    SĂ ŞTII DE CE
    Ajunge? Aşteaptă! Iată şi vina maximă. Ar trebui să consideraţi ca o maximă vină dacă simţiţi că:
    ÎL CUNOAŞTEŢI PE DUMNEZEU
    Nu-i aşa că-i interesant? Toată viaţa voastră aţi fost forţaţi să vă simţiţi vinovaţi pentru:
    LUCRURILE PE CARE LE DORIŢI CEL MAI MULT
    Dar adevăr vă spun Eu vouă: iubiţi, iubiţi, iubiţi lucrurile pe care le do¬riţi, pentru că dragostea voastră pentru ele e cea care le atrage către voi. Aceste lucruri formează însăşi viaţa. Când le iubiţi, iubiţi viaţa! Când de¬claraţi că le doriţi, anunţaţi că alegeţi tot binele pe care viaţa vi-l poate o¬feri! Alegeţi deci sexul - tot sexul pe care-l puteţi obţine! Şi alegeţi pute¬rea - toată puterea pe care o puteţi aduna! Şi alegeţi faima - toată faima la care puteţi ajunge! Şi alegeţi succesul - tot succesul pe care-l puteţi căpă¬ta! Şi alegeţi victoria - toată victoria pe care o puteţi trăi ca experienţă!
    Dar nu alegeţi sexul în locul dragostei, ci ca pe o sărbătorire a ei. Şi nu alegeţi puterea asupra altora, ci puterea împreună cu ei. Şi nu alegeţi faima ca un scop în sine, ci ca pe un mijloc de a ajunge la o finalitate mai înaltă. Şi nu alegeţi succesul în detrimentul altora, ci ca pe un instrument prin care să-i ajutaţi pe ceilalţi. Şi nu alegeţi victoria cu orice preţ, ci vic¬toria care nu-i costă nimic pe ceilalţi, ba chiar le aduce şi lor un câştig.
    Daţi-i înainte şi alegeţi preamărirea celorlalţi, dar consideraţi-i pe toţi ca pe nişte fiinţe asupra cărora voi vă puteţi revărsa întreaga preamărire, şi faceţi-o! Daţi-i înainte şi alegeţi să fiţi mai buni - dar nu mai buni de¬cât alţii; mai degrabă, mai buni decât aţi fost înainte. Daţi-i înainte şi ale¬geţi să aveţi mai mult, dar numai pentru ca, în felul acesta, să aveţi mai mult de dăruit. Şi, da! alegeţi „să ştiţi cum” şi „să ştiţi de ce” - astfel în¬cât să puteţi împărtăşi cu ceilalţi toată cunoaşterea voastră.
    Şi, mai presus de orice, alegeţi să ÎL CUNOŞTEŢI PE DUMNEZEU.
    De fapt, ALEGEŢI ACEASTA ÎN PRIMUL RÂND şi toate celelalte vor veni de la sine.
    Toată viaţa aţi fost învăţaţi că e mai bine să daţi decât să primiţi. Cu toate acestea, nu puteţi să daţi ceea ce nu aveţi. De aceea este atât de im¬portantă satisfacţia personală - şi de aceea e păcat că acest cuvânt a ajuns să sune atât de urât. Este evident că noi nu vorbim aici despre satisfacţia personală în detrimentul altora. Nu înseamnă a ignora nevoile celorlalţi.
    Viaţa, totuşi, n-ar trebui să însemne să-ţi ignori propriile tale nevoi.
    Acordă-ţi plăceri din abundenţă şi vei avea de dat altora plăceri din abundenţă.
    Maeştrii sexului Tantric ştiu acest lucru. De aceea, încurajează ei masturbarea, pe care unii dintre voi o numesc un adevărat păcat.

    Masturbarea? Vai de capul meu - chiar că ai depăşit măsura de data asta. Cum poţi să Te referi la aşa ceva - cum poţi să pronunţi acest cuvânt - într-un mesaj care vine de la Dumnezeu?

    Înţeleg. Ai o prejudecată când e vorba de masturbare.

    Păi, eu nu am, dar s-ar putea să aibă o mulţime de cititori. Şi eu care credeam că Tu spuneai că facem această carte ca să o citească alţii.

    Aşa şi facem, împreună.

    Atunci, de ce-i ofensezi în mod deliberat?

    Eu nu „ofensez în mod deliberat” pe nimeni. Oamenii sunt liberi să se simtă „ofensaţi” sau nu, e la alegerea lor. Dar crezi tu cu adevărat că e posibil să vorbim deschis şi imparţial despre sexualitatea umană fără ca cineva să aleagă să fie „ofensat”?

    Nu, dar există şi noţiunea că mergi prea departe. Eu nu cred că majoritatea oamenilor sunt pregătiţi să-L audă pe Dumnezeu vor¬bind despre masturbare.

    Dacă această carte ar fi să se limiteze numai la ceea ce „majoritatea oamenilor” sunt gata să audă de la Dumnezeu, ar fi o carte foarte mică.
    Majoritatea oamenilor nu sunt niciodată pregătiţi să audă ce spune Dumnezeu, atunci când Dumnezeu spune ceva. De obicei, ei aşteaptă două mii de ani.

    E în regulă, dă-i înainte. Am trecut deja cu toţii peste şocul iniţial.

    Bine. Am folosit această experienţă de viaţă (pe care, că veni vorba, aţi trăit-o cu toţii, dar despre care nimeni nu vrea să vorbească) pur şi simplu pentru a ilustra o idee mai largă.
    Ideea mai largă, reformulată, este: Acordă-ţi plăceri din abundenţă şi vei avea de dat altora plăceri din abundenţă.
    Învăţătorii a ceea ce voi numiţi sex Tantric - care este, de fapt, o formă foarte înaltă de exprimare sexuală - ştiu că, dacă te îndrepţi către sex cu foame de sex, abilitatea ta de a-i face plăcere partenerului şi de a trăi experienţa unei uniuni prelungite şi pline de bucurie a sufletelor şi trupurilor - care, că veni vorba, este cel mai înalt motiv al unei expe¬rienţe sexuale - se micşorează foarte tare.
    De aceea, amanţii Tantrici îşi oferă adesea lor înşişi plăceri, înainte de a oferi plăceri unul altuia. Aceasta se face în mod frecvent în prezenţa celuilalt şi, de obicei, cu încurajarea, ajutorul şi îndrumarea plină de dra¬goste a celuilalt. Apoi, când foamea iniţială a fost satisfăcută, setea cea mai profundă a celor doi - setea pentru un extaz obţinut prin uniune pre¬lungită - poate fi satisfăcută într-un mod minunat.
    Oferirea mutuală de plăceri personale este întru totul o parte a bu¬curiei, a jocului şi a dragostei unei sexualităţi exprimate pe deplin. Este una dintre cele câteva părţi componente. Experienţa pe care voi o numiţi coit sau act sexual ar putea să apară la sfârşitul unei întâlniri amoroase de două ore. Sau ar putea să nu apară. Pentru majoritatea dintre voi, ea este aproape singurul scop al unui exerciţiu de 20 de minute. Adică, 20 de minute, dacă aveţi noroc!

    Nu mi-am închipuit că această carte urmează să devină un ma¬nual de sexologie.

    Nici nu o să fie aşa ceva. Dar n-ar fi un lucru rău dacă ar deveni.
    Majoritatea oamenilor mai au foarte mult de învăţat despre sexuali¬tate şi despre exprimarea ei cea mai minunată şi mai benefică.
    Totuşi, Eu încercam să ilustrez ideea mai largă. Cu cât îţi acorzi mai multă plăcere ţie însuţi, cu atât poţi să dai mai multă plăcere altuia. La fel
    dacă îţi acorzi ţie însuţi plăcerea puterii, ai mai multă putere de a îm¬părţi cu alţii.
    Acelaşi lucru este valabil şi pentru faimă, bogăţie, glorie, succes, sau orice altceva care te face să te simţi bine.
    Şi, fiindcă veni vorba, cred că e momentul să vedem de ce un anumit lucru te face cu adevărat să „te simţi bine”.

    Bine - mă dau bătut. De ce?

    „A te simţi bine” este modalitatea sufletului de a striga „Acesta sunt eu!” Ai fost vreodată într-o clasă în care profesorul făcea prezenţa - stri¬ga catalogul - şi când ţi-ai auzit numele a trebuit să spui „prezent”?

    Da.

    Ei bine, „a te simţi bine” este modul sufletului de a striga „prezent!”.
    Există o grămadă de oameni care ridiculizează întreaga idee de a „fa¬ce ceva ca să te simţi bine”. Ei spun că acesta este drumul spre iad. Eu spun că este drumul spre rai!
    Multe depind, desigur, de ceea ce numeşti tu „a te simţi bine”. Cu alte cuvinte, ce fel de experienţe te fac să te simţi bine? Şi, totuşi, adevăr vă spun Eu vouă: n-a existat nici un fel de evoluţie prin refuz. Dacă e să evoluezi, nu o vei face pentru că ai reuşit foarte bine să-ţi refuzi lucrurile despre care ştii „că-ţi fac bine”, ci pentru că ţi-ai oferit aceste plăceri - şi ai descoperit ceva şi mai formidabil. Cum ai putea să ştii că ceva este „formidabil”, dacă nu ai gustat niciodată din ceva „de mai mică valoare”? Religia vrea să te facă să o crezi pe cuvânt. De aceea toate religi¬ile eşuează. Spiritualitatea, pe de altă parte, va izbândi întotdeauna.
    Religia îţi cere să înveţi din experienţa altora. Spiritualitatea te în¬demnă să o cauţi pe a ta. Religia nu poate să sufere Spiritualitatea. Ea nu poate să o înghită. Pentru că Spiritualitatea te poate duce la o concluzie diferită de cea a unei anumite religii şi acesta este un lucru pe care nici o religie cunoscută nu îl poate tolera.
    Religia te încurajează să explorezi gândurile altora şi să accepţi să de¬vină ale tale proprii. Spiritualitatea te invită să dai de-o parte gândurile altora şi să îţi formezi propriile tale gânduri. „A te simţi bine” este modul tău de a-ţi spune ţie însuţi că ultimul tău gând a fost adevăr, că ultimul tău cuvânt a fost înţelepciune, că ultima ta acţiune a fost dragoste.
    Dacă vrei să-ţi dai seama cât de mult ai progresat, să măsori cât de mult ai evoluat, priveşte doar ce te face „să te simţi bine”. Totuşi, nu în¬cerca să-ţi forţezi evoluţia - să evoluezi mai mult, mai repede - refuzându-ţi lucrurile care-ţi fac bine, sau îndepărtându-te de ele.
    A-ţi refuza ceva înseamnă a te auto-distruge.
    Trebuie să ştii că a aduce ordine în viaţa ta nu înseamnă a-ţi refuza ceva. A-ţi ordona comportamentul este o alegere activă de a face sau a nu face ceva, având la bază decizia asupra a cine eşti. Dacă declari că eşti o persoană care respectă drepturile altora, care decide să nu fure sau să jefuiască, să nu violeze sau să prade, asta nu înseamnă „că-ţi refuzi ceva”. Este o declaraţie asupra ta însuţi.
    De aceea se spune că măsura a cât de departe a evoluat cineva este dată de ce anume îl face să se simtă bine.
    Dacă ceea ce te face „să te simţi bine” este să acţionezi iresponsabil, să te comporţi într-un fel care ştii că le-ar putea dăuna altora sau le-ar pu¬tea produce greutăţi sau dureri, atunci nu ai evoluat foarte mult.
    Cheia este a fi conştient. Sarcina membrilor mai în vârstă din familie şi comunitate e să creeze şi să implementeze printre cei tineri noţiunea de conştienţă. La fel, este treaba mesagerilor lui Dumnezeu să crească starea de conştientă printre toţi oamenii, astfel încât ei să înţeleagă că ceea ce îi faci unuia le faci tuturor - pentru că noi cu toţii Una suntem.
    Dacă porneşti de la ideea că „toţi suntem Una”, atunci este virtual imposibil să consideri că a-i face rău altuia „te face să te simţi bine”. Aşa numitul „comportament iresponsabil” dispare. Fiinţele evoluate caută să trăiască experienţa vieţii în cadrul acestor parametri. În cadrul acestor parametri, zic Eu să vă acordaţi vouă înşivă permisiunea de a avea tot ceea ce viaţa are de oferit - şi veţi descoperi că ea are mai mult de ofe¬rit decât v-aţi imaginat vreodată.
    Voi sunteţi ceea ce trăiţi ca experienţă. Voi trăiţi ca experienţă ceea ce exprimaţi. Voi exprimaţi ceea ce aveţi de exprimat. Aveţi ceea ce vă acordaţi vouă înşivă permisiunea de a avea.

    Îmi place ce-mi spui. Putem să ne întoarcem la întrebarea iniţială?

    Da. Eu am creat două sexe din acelaşi motiv pentru care am pus „yin” şi „yang” în totul - în întregul univers! Masculul şi femela sunt parte din yin şi yang. Ei sunt cea mai înaltă expresie vie a acestor noţiuni în lumea voastră. Ei sunt yin şi yang ... În formă. Într-una din multele lor forme fizice. Yin şi yang, aici şi acolo ... acesta şi acela ... sus şi jos, fierbinte şi rece, mare şi mic, repede şi încet, - materie şi antimaterie ...
    Toate acestea sunt necesare pentru ca voi să puteţi trăi experienţa vieţii, aşa cum o cunoaşteţi.

    Cum putem exprima cel mai bine treaba asta care se numeşte energie sexuală?

    Cu Dragoste. Cu Deschidere. În Joacă. Cu Bucurie. Peste Măsură. Cu Pasiune. În mod Sacru. Cu Romantism. Cu Umor. Spontan. Mişcător. Creativ. Fără Sfială. Cu Senzualitate. Şi, desigur, Frecvent.

    Există unii care spun că singurul scop legitim al sexualităţii uma¬ne este procrearea.

    Prostii. Procrearea e efectul ulterior fericit şi nu gândul prealabil, logic, al majorităţii experienţei sexuale umane. Ideea că sexul există doar pen¬tru a face copii este naivă, iar gândul corolar că, din acest motiv, sexul ar trebui oprit după ce a fost conceput ultimul copil este mai mult decât na¬iv, este chiar rău. El încalcă natura umană - natura pe care Eu v-am dat-o.
    Exprimarea sexuală este rezultatul inevitabil al unui proces etern de atracţie şi al unui şuvoi de energie ritmică ce vă alimentează întreaga vi¬aţă. Am construit în toate o energie care-şi trimite semnalul în întregul univers. Fiecare persoană, fiecare animal, plantă, stâncă, copac - fiecare lucru fizic - emite energie ca un radio emiţător. Tu trimiţi în afară energie - emiţi energie - în toate direcţiile, chiar acum, din centrul fiinţei tale. Această energie - care este tu - se mişcă în afară sub formă de undă.
    Energia pleacă din tine, trece prin pereţi, peste munţi, dincolo de lu¬nă, în Eternitate. Ea nu se opreşte absolut niciodată.
    Fiecare gând pe care l-ai avut vreodată colorează această energie. (Când te gândeşti la cineva, dacă acea persoană este suficient de sensi¬bilă, el sau ea pot să o simtă.) Fiecare cuvânt pe care l-ai spus vreodată îi dă formă. Orice ai făcut vreodată o influenţează. Vibraţia, viteza, lun¬gimea de undă, frecvenţa emanaţiilor tale se mişcă şi se transformă con¬stant, în funcţie de gândurile tale, de stările tale de spirit, de sentimen¬tele, cuvintele şi acţiunile tale.
    Ai auzit că se spune: „cineva trimite vibraţii bune” şi este adevărat. Este foarte exact! Fiecare persoană face, în mod firesc, acelaşi lucru. Şi, astfel, eterul - „aerul” dintre voi - este plin de energie; o Matrice de „vibraţii” personale care se întrepătrund, se împletesc şi formează o tapi¬ţerie mult mai complexă decât ţi-ai putea imagina vreodată.
    Această ţesătură este câmpul de energie combinată în interiorul căru¬ia trăiţi voi. El este puternic şi afectează totul. Inclusiv pe tine. Apoi, tu trimiţi înspre în afară „vibraţii” nou create, influenţate, aşa cum eşti şi tu, de vibraţii care vin spre tine şi acestea, la rândul lor, adaugă la Matrice şi o modifică - ceea ce afectează apoi câmpul energetic al tuturor, fapt care are un impact asupra vibraţiilor pe care ei le emit, ceea ce are im¬pact asupra Matricei - ceea ce are impact asupra ta ... şi aşa mai departe.
    S-ar putea să crezi că toate acestea sunt doar o închipuire exaltată - dar ai intrat vreodată într-o cameră unde „aerul era atât de gros încât îl puteai tăia cu cuţitul”?
    Sau ai auzit vreodată de doi savanţi care lucrează în acelaşi timp la aceeaşi problemă - unul de-o parte şi unul de alta a globului - fiecare lucrând la aceeaşi problemă fără să ştie de celălalt şi ajungând, brusc, la aceeaşi soluţie, amândoi în acelaşi timp - dar independent unul de altul?
    Acestea sunt întâmplări care apar frecvent şi reprezintă unele dintre cele mai evidente manifestări ale Matricei.
    Matricea - câmpul de energie prezentă combinată, aflată în cadrul unui parametru dat - este o vibraţie puternică. Ea poate avea un impact direct, poate afecta şi poate crea obiecte fizice şi evenimente. („Oriunde sunt adunaţi doi sau mai mulţi oameni în numele Meu ...”)
    Psihologia voastră populară a numit această Matrice energetică, „Conştienta Colectivă”. Ea poate afecta, şi o şi face, tot ce se află pe pla¬neta voastră: planurile de război şi şansele de pace; zguduirea geofizică sau liniştirea planetei; boala larg răspândită sau bunăstarea mondială.
    Totul este rezultatul conştientei. La fel sunt şi cele mai importante evenimente şi situaţii din viaţa voastră personală.

    E fascinant, dar ce legătură are cu sexul?

    Ai răbdare. Ajung şi acolo.
    În permanenţă, întreaga omenire face schimb de energie. Energia ta iese în afară şi atinge absolut totul. Totul şi toţi ceilalţi te ating pe tine. Dar acum se întâmplă ceva interesant. Într-un anumit punct, la mijlocul drumului între tine şi orice altceva, aceste energii se întâlnesc.
    Ca să fac o descriere mai sugestivă, să ne imaginăm că într-o cameră sunt doi oameni. Ei sunt aşezaţi la capetele extreme ale camerei. Hai să-i numim Tom şi Mary. Energia personală a lui Tom transmite semnale în¬spre univers, într-un cerc de 360 de grade. O parte din această undă ener¬getică o loveşte pe Mary.
    Între timp, Mary emite propria ei energie - o parte din ea îl loveşte pe Tom. Dar aceste energii se întâlnesc într-un mod la care nu te-ai fi gândit niciodată. Ele se întâlnesc la mijlocul drumului între Tom şi Mary.
    Aici, energiile se unesc (aminteşte-ţi acum că aceste energii sunt fe¬nomene fizice; ele pot fi măsurate, simţite) şi se combină pentru a forma o unitate de energie nouă, pe care o vom numi „Tomary”. Este energia combinată a lui Tom şi a lui Mary. Tom şi Mary ar putea foarte bine să numească această energie Corpul Dintre Noi - pentru că exact asta este: un corp de energie la care sunt conectaţi amândoi, amândoi hrănesc ener¬giile continui care curg spre el, iar el trimite energii înapoi înspre cei doi „sponsori”, de-a lungul firului, corzii, conductei care există întotdeauna în interiorul Matricei. (Într-adevăr, această „conductă” este Matricea).
    Această experienţă a lui „Tomary” reprezintă adevărul lui Tom şi Mary. Amândoi sunt atraşi către această Comuniune Sfântă, deoarece ei simt de-a lungul conductei bucuria sublimă a Corpului Dintre, a Unului Unit, a Uniunii Binecuvântate.
    Tom şi Mary, aşezaţi la distanţă, pot simţi - într-un mod fizic - ce se întâmplă în interiorul Matricei. Amândoi sunt atraşi urgent înspre aceas¬tă experienţă. Ei vor să se mişte unul spre celălalt! Imediat! Acum începe „antrenamentul” lor. Lumea i-a învăţat s-o ia încet, să nu aibă încredere în sentimentele lor, să aibă grijă să nu fie răniţi, să se ţină de-o parte.
    Dar sufletul... vrea să-l cunoască pe „Tomary” - acum!
    Dacă cei doi sunt norocoşi, se vor simţi suficient de liberi ca să lase frica de-o parte şi să aibă încredere că numai dragostea contează.
    Cei doi sunt atraşi acum, în mod irevocabil, către Corpul Dintre Ei. TOMARY este deja trăit metafizic, iar Tom şi Mary vor vrea să-l trăias¬că fizic. Prin urmare, ei se vor apropia unul de altul. Nu ca să ajungă unul la celălalt. Aşa ar părea unui observator neatent. Fiecare dintre ei încear¬că să ajungă la TOMARY. Ei încearcă să ajungă la acel loc de Uniune Divină care există deja între ei. Locul unde ei ştiu deja că sunt Unul - şi cum e Să Fii Unul.
    Astfel, ei se îndreaptă către „sentimentul” pe care-l trăiesc şi, pe mă¬sură ce micşorează spaţiul gol

    Thu Apr 28, 2011 View user's profile Send private message
    Enciu Stefan

    Joined: 06 Jun 2010
    Posts: 1106


    Reply with quote Edit/Delete this post
    Post
    Continuare Volum II


    hrăniţi jumătate din omenire. Toate astea nu sunt o încriminare, ci o simplă observaţie. Nu numai în legătură cu Statele Unite, pentru că asemenea atitudini care-ţi fac rău la inimă sunt de găsit în toată lumea.
    Cei bătuţi de soartă de pretutindeni trebuie să se umilească şi să ţină foarte strâns de bani ca să poată rămâne în viaţă, în timp ce puţinii de la putere îşi apără şi îşi sporesc grămezile de bani, dorm pe cearceafuri de mătase şi, în fiecare dimineaţă, învârt la baie robinete de aur. În timp ce copii numai carne şi oase mor în braţele mamelor înlăcrimate, „liderii” ţărilor lor se angajează în corupţie politică şi nu dau alimente obţinute din donaţii maselor care mor de foame.
    Nimeni nu pare că are puterea de a modifica aceste condiţii, dar, ade¬vărul e că nu puterea e problema. Nimeni nu pare să vrea să o facă.
    Şi aşa va fi întotdeauna, atâta timp cât nimeni nu vrea să se ocupe de această situaţie grea ca şi cum ar fi a lui.

    De ce nu o facem? Cum putem să vedem asemenea atrocităţi în fiecare zi şi să le lăsăm să continue?

    Pentru că nu vă pasă. Este o lipsă de grijă. Întreaga planetă e pusă în faţa unei crize de conştienţă. Trebuie să hotărâţi, pur şi simplu, dacă vă pasă unul de altul.

    Este o întrebare atât de patetică. De ce nu-i putem iubi pe mem¬brii propriilor noastre familii?

    Dar îi iubiţi pe membrii propriilor voastre familii. Problema este că aveţi o imagine foarte limitată în legătură cu cine sunt membrii familiei voastre.
    Nu vă consideraţi ca făcând parte din familia omenească, prin ur¬mare, problemele ei nu sunt ale voastre.

    Cum îşi pot schimba popoarele de pe Pământ acest mod de a ve¬dea lucrurile?

    Depinde de direcţia înspre care vreţi să faceţi schimbarea.

    Cum putem elimina mare parte din durere, mare parte din sufe¬rinţă?

    Eliminând ceea ce vă separă. Construind un nou model al lumii. Pă¬strându-l în cadrul unei idei noi.

    Cum ar fi?

    Cum ar fi, îndepărtarea radicală de modul în care vedeţi voi lumea acum.
    În prezent, voi vedeţi lumea - vorbim geopolitic, acum - ca pe un grup de state-naţiuni, fiecare suveran, separat, şi independent unul faţă de celălalt.
    Problemele interne ale acestor state-naţiuni independente nu sunt în totalitatea lor considerate problemele grupului ca un întreg - în afară de cazul sau până când ele afectează grupul ca un întreg (sau pe cei mai pu¬ternici membri ai acelui grup).
    Grupul ca un întreg reacţionează la condiţiile şi problemele statelor individuale, bazate pe interesele generale ale grupului mai larg. Dacă ni¬meni din grupul mai extins nu are nimic de pierdut, situaţia dintr-un anu¬mit stat poate să se ducă de râpă şi nimănui nu-i pasă.
    Mii de oamenii pot să moară de foame în fiecare an, sute pot muri în războaie civile, tirani pot să jefuiască teritoriul, dictatori şi hoardele lor armate pot să violeze, să prade şi să omoare, regimuri pot să jupoaie oa¬menii de drepturile lor cele mai elementare, iar voi ceilalţi nu faceţi ni¬mic. Este, după cum spuneţi, o „problemă internă”.
    Dar când sunt ameninţate interesele voastre, când e vorba de investi¬ţiile voastre, siguranţa voastră şi calitatea voastră de viaţă, adunaţi în¬treaga naţiune şi încercaţi să adunaţi întreaga lume în jurul vostru şi vă repeziţi acolo unde nimeni nu ar îndrăzni să păşească.
    Apoi spuneţi Marea Minciună - pretinzând că faceţi ceea ce faceţi din motive umanitare, pentru a-i ajuta pe cei oprimaţi, când adevărul este că vă apăraţi, pur şi simplu, interesele.
    Dovada este că nu vă pasă decât de locurile în care aveţi interes.

    Maşina politică mondială funcţionează pe baza interesului perso¬nal. Ce e nou în asta?

    Va trebui să apară ceva nou, dacă doriţi ca lumea să se schimbe. Tre¬buie să începeţi să vedeţi interesul altuia ca fiind al vostru propriu.
    Aceasta se va întâmpla numai când veţi reconstrui realitatea globală şi vă veţi guverna în consecinţă.

    Vorbeşti despre un guvern mondial?

    Da.


    11

    Ai promis că în volumul al doilea vei intra în probleme geopoli¬tice mai extinse care privesc planeta noastră (spre deosebire de pro¬blemele personale de bază pe care le-ai tratat în volumul I), dar nu credeam că vei intra într-o asemenea dezbatere!

    E momentul ca omenirea să înceteze de a se mai autoamăgi, să se tre¬zească, să-şi dea seama că singura problemă a omenirii este lipsa de dra¬goste. Dragostea dă naştere la toleranţă, toleranţa dă naştere la pace. In¬toleranţa produce război şi priveşte cu indiferenţă către condiţii de neîn¬găduit. Dragostea nu poate fi indiferentă. Nu ştie cum să o facă.
    Cel mai rapid mod de a ajunge la dragoste şi grijă faţă de întreaga omenire este să consideraţi întreaga omenire ca pe familia voastră.
    Cel mai rapid mod de a vedea omenirea ca pe familia voastră este să încetaţi de a vă mai separa de ea. Fiecare dintre statele-naţiuni care for¬mează lumea voastră trebuie să se unească.

    Dar avem Naţiunile Unite.

    Care a fost incapabil şi lipsit de putere. Ca să funcţioneze, acest orga¬nism ar trebui să fie complet restructurat. Nu e ceva imposibil dar, proba¬bil, dificil şi incomod.

    Bine - ce propui?

    Nu am o „propunere”. Ofer doar nişte observaţii. În acest dialog tu îmi spui care sunt noile voastre alegeri şi eu ofer observaţii asupra posi¬bilităţilor voastre de a le manifesta. Ce alegeţi voi acum în ceea ce pri¬veşte relaţiile curente între popoarele şi naţiunile de pe planeta voastră?

    Am să folosesc cuvintele Tale. Dacă aş face cum vreau eu, aş alege să ajungem „acolo unde există dragoste şi grijă pentru întreaga omenire”.

    Având în vedere această alegere, observ că ceea ce ar da rezultate ar fi formarea unei noi comunităţi politice mondiale, în care fiecare stat-naţiune să aibă un cuvânt egal de spus în afacerile lumii şi o parte pro¬porţional egală din resursele lumii.

    Asta n-o să funcţioneze niciodată. Cei „care au” nu-şi vor ceda niciodată suveranitatea, bogăţia şi resursele în favoarea celor „care nu au”. Şi poţi să-mi spui vreun motiv pentru care ar face-o?

    Deoarece ar fi în maximul lor interes.

    Ei nu-şi dau seama de asta - şi nici eu.

    Dacă aţi putea adăuga miliarde de dolari pe an la economia naţiunii voastre - dolari care ar putea fi folosiţi la a-i hrăni pe cei flămânzi, la a-i îmbrăca pe cei goi, la a-i adăposti pe cei săraci, la a aduce siguranţă pen¬tru cei bătrâni, a oferi o sănătate mai bună şi a da un standard de viaţă demn pentru toţi - n-ar fi aceasta în interesul cel mai înalt al naţiunii voastre?

    Păi, în America există cei care ar argumenta că aceasta i-ar ajuta pe săraci pe cheltuiala celor bogaţi şi a contribuabilului cu venit mij¬lociu. Între timp, ţara continuă să se ducă de râpă, crimele distrug naţiunea, inflaţia îi jefuieşte pe oameni de economiile lor de-o viaţă, şomajul atinge cote uriaşe, guvernul devine din ce în ce mai umflat şi mai gras, iar în şcoli se dau prezervative.

    Vorbeşti de parcă ai fi la un talk-show radiofonic.

    Da, dar acestea sunt îngrijorările multor americani.

    Atunci, ei au o viziune foarte limitată. Nu înţelegi că, dacă miliarde de dolari pe an - adică milioane pe lună, sute şi sute de mii pe săptămână, sume de neînchipuit în fiecare zi - ar putea fi aduse înapoi în sistemul vostru, dacă aţi putea folosi aceşti bani pentru a-i hrăni pe cei flămânzi, a-i îmbrăca pe cei goi, a-i adăposti pe cei săraci, a aduce siguranţă bă¬trânilor voştri şi a oferi îngrijire medicală şi demnitate tuturor, cauzele crimelor ar dispărea pentru totdeauna? Nu înţelegi că, pe măsură ce do¬larii ar fi pompaţi înapoi în economia voastră, noile locuri de muncă ar răsări ca ciupercile? Că propriul vostru guvern ar putea fi redus, deoa¬rece ar avea mai puţin de lucru?

    Presupun că o parte din toate acestea s-ar putea întâmpla - nu pot să-mi imaginez că guvernul ar deveni vreodată mai mic! - dar de unde ar veni aceste milioane şi miliarde? Din taxele impuse de noul Tău guvern mondial? Din ceea ce se ia de la cei care „au muncit ca să aibă” pentru a li se da celor care nu vor „să se ţină pe propriile lor picioare” şi care preferă să stea cu mâna întinsă?

    Aşa vezi tu lucrurile?

    Nu, dar aşa le văd o mulţime de oameni şi am vrut doar să pre¬zint, în mod corect, felul lor de a gândi.

    Ei bine, aş dori să vorbim despre aceasta mai târziu. Acum nu vreau să mă abat de la discuţie - dar mă voi întoarce la ea mai târziu.

    Grozav.

    Ai întrebat de unde ar proveni toţi aceşti bani în plus. Ei bine, n-ar trebui să provină din noi taxe impuse de către noua comunitate mondi¬ală (deşi membri comunităţii - cetăţenii individuali - ar dori, sub o gu¬vernare luminată, să trimită 10% din venitul lor pentru a asigura nece¬sităţile societăţii per total). Nici nu ar proveni din noi taxe impuse de vre¬un guvern local. De fapt, unele guverne locale ar fi, fără îndoială, capa¬bile să reducă taxele.
    Toate acestea - toate aceste beneficii - ar rezulta din simpla restruc¬turare a modului vostru de a vedea lumea, din simpla reorganizare a con¬figuraţiei politice a lumii.

    Cum?

    Banii pe care-i economisiţi din construirea unui sistem de apărare şi a armelor de atac.

    Aha, înţeleg! Vrei să desfiinţăm forţa militară!

    Nu numai voi, ci toată lumea.
    Nu să desfiinţaţi forţa militară, ci pur şi simplu să o reduceţi drastic.
    Singura voastră necesitate ar fi ordinea internă. Aţi putea întări poliţia locală - ceva ce spuneţi că vreţi să faceţi, dar în fiecare an când se face bugetul ţipaţi că nu puteţi - reducând în acelaşi timp, în mod dramatic, cheltuielile pentru arme şi pregătiri pentru război; adică armele ofensive şi defensive de distrugere în masă.

    În primul rând, cred că cifrele Tale exagerează când arată cât de mult am putea economisi făcând acest lucru. În al doilea rând, nu cred că îi vei convinge vreodată pe oameni că ar trebui să renunţe la capacitatea lor de a se apăra.

    Hai să ne uităm la nişte cifre. În prezent, (este 25 martie 1994 când scriem acestea) guvernele lumii cheltuiesc aproximativ peste un trilion de dolari pe an pentru scopuri militare. Adică un milion de dolari pe mi¬nut în lumea întreagă.
    Naţiunile care cheltuiesc cel mai mult ar putea redirecţiona majorita¬tea acestor bani către celelalte priorităţi pe care le-am menţionat. Astfel, naţiunile mai mari şi mai bogate ar înţelege că e în maximumul lor interes să o facă - dacă s-ar gândi că este şi posibil. Dar naţiunile mai bogate nu îşi pot imagina să rămână lipsite de apărare, de frica agresiunilor şi ata¬curilor din partea naţiunilor care le invidiază şi vor să le ia ceea ce au.
    Există două modalităţi de a elimina această ameninţare:
    1. Împărţiţi suficient din bogăţia şi resursele mondiale totale cu toţi oamenii lumii, astfel încât nimeni să nu vrea sau să aibă nevoie de ceea ce are celălalt şi ca toţi să poată trăi în demnitate şi să scape de frică.
    2. Creaţi un sistem pentru rezolvarea diferendelor, care să elimine nevoia de război - ba chiar şi posibilitatea acestuia.

    Probabil că popoarele lumii nu ar face niciodată acest lucru.

    Au făcut-o deja.

    Au făcut-o?

    Da. Există un mare experiment care se desfăşoară acum în lume, le¬gat exact de acest gen de ordine politică.
    Acest experiment se numeşte Statele Unite ale Americii.

    Despre care Tu ai spus că eşuează lamentabil.

    Aşa şi este. Mai e foarte mult până când să poată fi numit un succes. (După cum ţi-am promis, voi vorbi mai târziu despre aceasta şi despre atitudinile care le împiedică acum). Totuşi, este cel mai bun experiment în curs de desfăşurare. După cum a spus Winston Churchill: „Democraţia este sistemul cel mai prost, cu excepţia tuturor celorlalte sisteme.”
    Naţiunea voastră a fost prima care a luat o confederaţie de state indi¬viduale libere, disparate şi le-a unit cu succes într-un grup solidar, fiecare supunându-se unei autorităţi centrale.
    Pe vremea aceea, nici unul dintre state nu a vrut să facă acest lucru şi fiecare a rezistat cu putere, înspăimântat că-şi pierde măreţia individuală şi pretinzând că o astfel de uniune nu i-ar servi interesele.
    Ar putea fi instructiv să înţelegeţi exact ce s-a întâmplat în vremea aceea cu fiecare dintre aceste state individuale.
    Cât timp erau disparate în cadrul acestei confederaţii, nu exista un adevărat guvern al Statelor Unite şi, prin urmare, nici o putere care să impună Articolele Confederaţiei asupra cărora statele căzuseră de acord.
    Ele îşi conduceau propriile lor afaceri externe, câteva încheind înţe¬legeri private asupra comerţului şi a altor probleme cu Franţa, Spania, Anglia şi alte ţări. Statele făceau comerţ unul cu celălalt şi, deşi Artico¬lele Confederaţiei interziceau o astfel de practică, unele state adăugau ta¬rife la bunurile aduse pe mare din alte state - exact aşa cum făceau cu bunurile aduse de peste ocean! Negustorii nu aveau de ales şi plăteau în port dacă voiau să-şi cumpere sau să-şi vândă bunurile, neexistând o au¬toritate centrală - deşi era o înţelegere scrisă care să interzică o aseme¬nea taxare.
    Statele individuale s-au luptat în războaie unul cu celălalt. Fiecare stat îşi considera gărzile naţionale ca fiind o armată stabilă, nouă state a¬veau propriile lor nave şi „Nu mă călca pe coadă!” ar fi putut fi motto-ul oficial al fiecărui stat din Confederaţie.
    Peste jumătate din state îşi tipăreau propriile lor bancnote. (Deşi con¬federaţia căzuse de acord că acest lucru era, de asemenea, ilegal!) Pe scurt, statele voastre originale, deşi s-au unit sub Articolele Confede¬raţiei, acţionau exact aşa cum fac naţiunile independente de astăzi.
    Deşi ele puteau vedea că acordurile din cadrul Confederaţiei lor (cum ar fi învestirea Congresului ca singură autoritate de a bate monedă) nu funcţionau, ele au rezistat cu dârzenie şi nu au creat şi nu s-au supus unei autorităţi centrale, care ar fi putut să le impună aceste acorduri şi să le asprească. Totuşi, cu timpul, au început să se impună câţiva lideri pro¬gresişti. Ei i-au convins pe oamenii simpli că aveau mai mult de câştigat decât de pierdut prin crearea unei astfel de noi Federaţii.
    Negustorii ar economisi bani şi şi-ar mări profiturile, deoarece statele individuale nu şi-ar mai pune taxe unul altuia.
    Guvernele ar economisi bani şi ar avea mai mulţi de băgat în pro¬grame şi servicii care i-ar ajuta cu adevărat pe oameni, deoarece resurse¬le nu ar mai trebui să fie folosite pentru a proteja statele individuale unul de celălalt.
    Oamenii ar avea mai multă securitate şi siguranţă şi mai mare prospe¬ritate cooperând, mai degrabă, decât luptându-se unul cu altul.
    Departe de a-şi pierde măreţia, fiecare stat ar deveni încă şi mai mă¬reţ. Şi aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat.
    Acelaşi lucru s-ar putea întâmpla cu cele 160 state-naţiuni din lumea de astăzi, dacă s-ar uni într-o Federaţie Unită. Aceasta ar însemna sfâr¬şitul războiului.

    Cum aşa? Ar mai exista încă neînţelegeri.

    Aşa este, atâta timp cât oamenii rămân ataşaţi de lucrurile exterioare. Există o modalitate de a elimina cu adevărat războiul - şi toate experi¬enţele de nelinişte şi lipsă de pace - dar aceasta este o soluţie spirituală. Aici explorăm una geopolitică.
    De fapt, trucul este să le combinaţi pe amândouă. Adevărul spiritual trebuie trăit în viaţa practică, pentru a schimba experienţa de fiecare zi.
    Până când o asemenea schimbare apare, vor mai exista încă neînţe¬legeri. Ai dreptate. Totuşi, nu trebuie să mai fie războaie.
    Nu trebuie să mai fie omoruri. Există oare războaie între California şi Oregon din cauza unor drepturi asupra apelor? Între Maryland şi Virgi¬nia pentru pescuit? Între Wisconsin şi Illinois, Ohio şi Massachusetts.

    Nu.

    Şi oare de ce nu? Nu s-au ivit diverse dispute şi diferende între ele?

    De-a lungul anilor, presupun că s-au ivit.

    Să fii sigur de asta. Dar aceste state individuale au căzut de acord de bună voie - a fost o înţelegere simplă, voluntară - să se sprijine pe anu¬mite legi şi pe anumite compromisuri asupra unor probleme comune tu¬turor, păstrându-şi dreptul de a avea statute separate în probleme referi¬toare la fiecare individ.
    Iar când apar într-adevăr dispute între state din cauza interpretărilor diferite ale legii federale - sau cineva, pur şi simplu, încalcă legea - problema este adusă în faţa unui tribunal... căruia i s-a acordat autori¬tatea (adică i s-a dat de către state autoritatea) de a rezolva disputa.
    Şi, dacă actualul corp de lege nu oferă un precedent sau un mijloc prin care problema poate fi trecută prin justiţie cu un rezultat satisfăcă¬tor, statele şi oamenii din ele îşi trimit reprezentanţii către un guvern cen¬tral, pentru a încerca să stabilească acorduri asupra unor legi noi care vor produce, cu adevărat, o circumstanţă favorabilă - sau, cel puţin, un com¬promis rezonabil.
    În felul acesta funcţionează federaţia voastră.
    Un sistem de legi, un sistem de tribunale împuternicite de către voi să interpreteze aceste legi şi un sistem al justiţiei - sprijinit din spate de puterea armată, în cazul în care este necesar - pentru a impune deciziile acelor tribunale.
    Deşi nimeni nu poate contrazice faptul că sistemul ar trebui îmbunătăţit, acest amalgam politic funcţionează de mai mult de 200 de ani! Nu există nici un motiv să ne îndoim că aceeaşi formulă va funcţiona şi între statele-naţiuni.

    Dacă este atât de simplă, de ce nu a fost încercată?

    A fost. Liga Naţiunilor a fost o încercare de început. Naţiunile Unite este cea mai recentă încercare.
    Dar prima a eşuat şi cealaltă are minimum de eficienţă, deoarece - ca şi cele 13 state din Confederaţia iniţială a Americii - statelor-naţiuni membre (în special celor mai puternice) le este teamă că au mai mult de pierdut decât de câştigat din această reconfigurare.
    Asta, pentru că „oamenii puterii” sunt mai preocupaţi de a ţine strâns de putere, mai degrabă decât de a îmbunătăţi calitatea vieţii pentru toţi oamenii. „Cei care au” ştiu că o astfel de Federaţie Mondială ar produce, în mod inevitabil, mai mult pentru „cei care nu au” - dar „cei care au” cred că aceasta s-ar face pe cheltuiala lor ... şi ei nu vor să dea nimic.

    Dar, oare, frica lor nu este justificată, iar dorinţa lor de a vrea să ţină ceea ce s-au zbătut atât de mult să aibă ar putea fi exagerată?

    În primul rând, nu este neapărat adevărat că dând mai mult celor care acum suferă de foame, sete şi trăiesc fără un adăpost înseamnă că alţii trebuie să renunţe la bogăţia lor.
    După cum am subliniat, tot ce aveţi de făcut este să luaţi cei 1.000.000.000.000 de dolari pe an cheltuiţi anual în întreaga lume în scopuri militare şi să-i transferaţi spre scopuri umanitare şi veţi fi rezol¬vat problema, fără să cheltuiţi nici un ban în plus sau fără să treceţi nimic din bogăţie de acolo de unde se află spre un loc unde nu se găseşte.
    (Desigur, s-ar putea argumenta că acele conglomerate internaţionale ale căror profituri provin din război şi cele necesare războiului ar fi „cei care pierd” - aşa cum s-ar întâmpla şi cu angajaţii lor şi cu toţi cei a căror avere provine din conştienţa conflictuală a lumii - dar sursa voastră de abundenţă este, probabil, plasată greşit.
    Dacă cineva trebuie să depindă pentru a supravieţui de o lume care trăieşte în dezbinare, pesemne că această dependenţă explică de ce lu¬mea voastră a rezistat oricărei încercări de a crea o structură pentru o pa¬ce durabilă.)
    Cât despre a doua parte a întrebării tale, a vrea să ţii ceea ce te-ai zbă¬tut atât de mult să obţii, ca individ sau ca naţiune, nu este un lucru exa¬gerat, dacă vii dintr-o conştienţă a unei Lumi Exterioare.

    Ce-i aia?

    Dacă-ţi capeţi cea mai mare fericire a vieţii din experienţe care pot fi obţinute numai din Lumea Exterioară - lumea fizică din afara ta - nu vei vrea niciodată să renunţi la un gram din tot ceea ce ai acumulat, ca per¬soană sau ca naţiune, pentru ca să devii fericit.
    Şi, atâta timp cât cei care „nu au” îşi văd nefericirea legată de lipsa lucrurilor materiale, vor cădea şi ei în capcană. Ei vor dori în mod con¬stant ceea ce ai tu şi, în mod constant, tu vei refuza să împărţi cu ei.
    De aceea am spus mai devreme că există un mod cu adevărat posibil de a elimina războiul - şi toate experienţele de nelinişte şi lipsă de pace. Dar aceasta este o soluţie spirituală.
    În cele din urmă, fiecare problemă geopolitică, la fel ca şi fiecare pro¬blemă personală, se rezumă tot la o problemă spirituală.
    Întreaga viaţă este spirituală şi, de aceea, toate problemele vieţii se bazează pe ceva spiritual - şi se rezolvă în mod spiritual.
    Războaiele sunt create pe planeta voastră pentru că cineva are ceea ce altcineva doreşte. Acesta este motivul pentru care cineva face ceva nedorit de altcineva.
    Toate conflictele provin din dorinţe prost plasate.
    Singura pace din lume care durează este Pacea Interioară.
    Lăsaţi fiecare persoană să-şi găsească pacea în interiorul ei. Când descoperiţi pacea în interiorul vostru, găsiţi că nu vă mai trebuie nimic din exterior. Aceasta înseamnă, pur şi simplu, că nu mai aveţi nevoie de lucrurile care aparţin lumii exterioare. „A nu avea nici o nevoie” este o mare libertate. În primul rând te eliberează de frică: Frică cum că există ceva ceea ce tu nu vei avea; frică cum că există ceva ce ai şi ai putea pier¬de; şi frică cum că, fără un anumit lucru, nu ai fi fericit.
    În al doilea rând, „a nu avea nici o nevoie” te eliberează de mânie. Mânia înseamnă frică declarată. Când nu este nimic de care să-ţi fie frică, nu există nimic care să te facă mânios.
    Voi nu sunteţi mânioşi când nu obţineţi ceea ce doriţi, pentru că a dori a fost pur şi simplu o preferinţă, nu o necesitate. De aceea nu aveţi nici o frică legată de posibilitatea de a nu obţine. Deci, nu există nici mânie.
    Voi nu sunteţi mânioşi când îi vedeţi pe alţii făcând ceea ce voi nu vreţi ca ei să facă, deoarece nu aveţi nevoie ca ei să facă sau să nu facă ceva în mod deosebit. Deci, nu există nici mânie.
    Nu sunteţi mânioşi când cineva nu este amabil, deoarece nu aveţi nevoie ca ei să fie amabili. Nu simţiţi mânie când cineva nu este iubitor, pentru că nu aveţi nevoie ca ei să vă iubească. Nu simţiţi mânie când cineva este crud sau jigneşte sau încearcă să vă facă un rău, pentru că nu aveţi nevoie ca ei să se comporte în nici un alt fel şi vă este foarte clar că nu vi se poate face nici un rău. Nu simţiţi mânie nici în cazul în care cine¬va încercă să vă ia viaţa, pentru că nu vă e frică de moarte.
    Când frica vă este luată, orice altceva vă poate fi luat şi nu veţi fi mâ¬nioşi. În sinea voastră, ştiţi în mod intuitiv că tot ceea ce aţi creat poate fi creat iarăşi sau - ceea ce e mult mai important - că nu contează.
    Când îţi găseşti Pacea Interioară, nici o prezenţă sau absenţă a unei persoane, loc sau lucru, a unei condiţii, circumstanţe sau situaţii nu poate fi Creatorul stării voastre de spirit sau cauza experienţei voastre ca fiinţe.
    Aceasta nu înseamnă că voi respingeţi tot ceea ce ţine de trup. Nici gând de aşa ceva. Voi trăiţi experienţa de a fi pe deplin în trupul vostru cât şi deliciile acestuia, aşa cum n-aţi mai trăit-o niciodată înainte. Dar implicarea voastră în ceea ce ţine de trup va fi voluntară, nu obligatorie. Veţi trăi senzaţii trupeşti, deoarece alegeţi să o faceţi şi nu pentru că vi se cere să o faceţi pentru a vă simţi fericiţi sau a vă justifica tristeţea.
    Această schimbare simplă - a căuta şi a găsi pacea interioară - ar putea, dacă ar fi trăită de fiecare în parte, să termine cu toate războaiele, să elimine conflictul, să prevină nedreptatea şi să ducă lumea la pace veşnică. Nu există alte formule necesare sau posibile.
    Pacea lumii este o treabă personală! Nu este nevoie de o schimbare de împrejurări, ci de o schimbare de conştienţă.

    Cum poţi să-ţi găseşti pacea interioară când eşti flămând? Să fii într-o stare de seninătate când îţi este sete? Să rămâi calm când eşti ud şi ţi-e frig şi nu ai adăpost? Sau să eviţi mânia când cei pe care-i iubeşti mor fără motiv?
    Vorbeşti atât de poetic, dar este oare poezia ceva practic? Are ea ceva de spus mamei din Etiopia care-şi priveşte copilul vlăguit mu¬rind din lipsa unei felii de pâine? Omului din America Centrală care simte cum un glonte îi sfâşie trupul, deoarece a încercat să împiedice o armată să-i cotropească satul? Şi ce îi spune poezia ta femeii din Brooklyn, violată de opt ori de către o bandă? Sau familiei cu şase copii din Irlanda care a sărit în aer din cauza unei bombe teroriste, plasată într-o biserică, într-o dimineaţă de duminică?

    E greu să auzi ce spun acum. Dar, adevăr îţi spun Eu ţie: Există per¬fecţiune în orice. Străduieşte-te să vezi perfecţiunea. Aceasta este schim¬barea de conştienţă despre care am vorbit. Să nu ai nevoie de nimic. Să doreşti totul. Să alegi numai ceea ce se iveşte.
    Simţiţi-vă sentimentele. Plângeţi-vă lacrimile. Râdeţi râsetele. Cin¬stiţi-vă adevărul. Dar când toată emoţia a dispărut, staţi liniştiţi şi cu¬noaşteţi că Eu sunt Dumnezeu.
    Cu alte cuvinte, în mijlocul celei mai mari tragedii priviţi miracolul devenirii. Chiar dacă muriţi cu un glonte în piept, chiar dacă sunteţi vio¬laţi de o bandă.
    Totul sună ca ceva ce este imposibil de făcut. Dar dacă treceţi în con¬ştienţa lui Dumnezeu, puteţi să o faceţi.
    Nu trebuie să o faceţi, bineînţeles. Depinde de modul în care doriţi să trăiţi experienţa în acel moment. Într-un moment de mare tragedie, în¬cercarea la care sunteţi supuşi este întotdeauna să liniştiţi mintea şi să treceţi în adâncimea sufletului vostru.
    Voi faceţi acest lucru în mod automat, atunci când nu mai deţineţi controlul.
    Ai vorbit vreodată cu o persoană care a căzut cu maşina de pe un pod? Sau care s-a pomenit cu un pistol în faţă? Sau care aproape s-a înecat? Ei îţi vor spune adesea că timpul a încetinit, că ei erau copleşiţi de un calm ciudat, că nu a existat deloc frică.
    „Nu vă fie frică, pentru că Eu sunt cu voi.” Asta este ceea ce îi spun versurile, celui care trăieşte o tragedie. În cele mai întunecate ore, Eu voi fi lumina voastră. În cele mai negre momente, Eu voi fi mângâierea voastră. În clipele cele mai grele şi mai chinuitoare, Eu voi fi puterea voastră. Aveţi, deci, credinţă! Pentru că Eu sunt păstorul vostru. Nimic nu vă va lipsi. La loc cu păşune vă voi sălăşlui, vă voi conduce la apa odihnei.
    Vă voi întoarce sufletele şi vă voi povăţui pe căile dreptăţii, pentru Numele Meu.
    Într-adevăr, deşi voi veţi umbla în valea Umbrei Morţii, nu vă veţi teme de rele. Pentru că Eu sunt cu voi. Toiagul Meu şi varga Mea, aces¬tea vă vor mângâia.
    Găti-voi masă înaintea voastră împotriva celor ce vă necăjesc. Unge-voi cu undelemn capul vostru şi paharul vostru va da pe afară.
    E sigur că bunătatea şi mila vă vor urma în toate zilele vieţii voastre şi voi veţi locui în casa Mea şi - în inima Mea - întru lungime de zile.


    12

    E minunat. Ceea ce ai spus acum este absolut minunat. Aş dori ca lumea să poată pricepe vorbele tale. Aş dori ca lumea să poată în¬ţelege, să poată crede.

    Această carte îi va ajuta. Tu îi ajuţi. Deci, tu joci un rol, îţi joci rolul tău în dezvoltarea Conştienţei Colective. Aceasta trebuie să faceţi cu toţii.

    Da.
    Putem trece acum la un alt subiect? Cred că este important să vorbim despre această atitudine - această idee - despre care, ceva mai demult, ai spus că vrei să o prezinţi aşa cum trebuie.
    Atitudinea la care mă refer este cea pe care o au mulţi oameni ca¬re spun că săracilor li s-a dat destul; că trebuie să încetăm de a mai pune taxe asupra celor bogaţi - penalizându-i, de fapt, pentru că muncesc din greu şi „se descurcă” - doar pentru a oferi încă şi mai mult celor săraci. Aceşti oameni cred că săracii sunt săraci, în special pentru că aşa vor ei să fie. Mulţi nici măcar nu încercă să iasă sin¬guri din această situaţie. Ei preferă să sugă din biberonul guvernu¬lui, mai degrabă decât să-şi asume responsabilitatea pentru ei înşişi.
    Există mulţi oameni care cred că redistribuirea bogăţiei - împăr¬ţirea - este o idee socialistă, diabolică. Ei citează din Manifestul Co¬munist - „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi” - ca dovadă a originii satanice a ideii de a asigura demnitatea umană fundamentală a tuturor, prin eforturile fiecăruia.
    Aceşti oameni cred că „fiecare trebuie să fie pentru sine”. Dacă li se spune că acest concept este rece şi fără inimă, ei se refugiază în afirmaţia că şansa bate la uşa fiecăruia în mod egal; ei pretind că nici un om nu este dezavantajat din pornire; că, dacă ei au putut „să se descurce”, atunci toată lumea poate - iar, dacă cineva nu o face, „este numai vina lui”.

    Ţie ţi se pare că acest gând este arogant, provenit din nerecunoştinţă.

    Da. Dar Ţie cum Ţi se pare?

    Eu nu judec. E, pur şi simplu, un gând. Există o singură întrebare rele¬vantă referitoare la acest gând sau la altul. Îţi face un serviciu? Îţi face acest gând un serviciu când e vorba de Cine Eşti şi Cine alegi Tu să Fii?
    Uitându-se către omenire, aceasta este întrebarea pe care oamenii tre¬buie să şi-o pună. Ne face acest gând un serviciu? Observ că: Există oameni - e adevărat, grupuri întregi de oameni - care s-au născut, după cum spuneţi voi, dezavantajaţi. E un adevăr evident.
    Este, de asemenea, adevărat că la un nivel metafizic foarte înalt ni¬meni nu este „dezavantajat”, pentru că fiecare suflet creează pentru el în¬suşi exact acei oameni, evenimente şi împrejurări de care are nevoie ca să îndeplinească ceea ce doreşte să îndeplinească.
    Voi alegeţi totul. Părinţii, ţara în care vă veţi naşte. Toate împre¬jurările care însoţesc revenirea voastră. Tot aşa, de-a lungul zilelor tutu¬ror vieţilor voastre, continuaţi să alegeţi şi să creaţi oameni, evenimente şi împrejurări destinate să vă ofere şansele exacte, corecte şi perfecte pe care le doriţi acum, ca să vă cunoaşteţi aşa cum sunteţi voi cu adevărat.
    Cu alte cuvinte, nimeni nu este „dezavantajat”, dacă luăm în conside¬rare ceea ce sufletul doreşte să realizeze. De exemplu, sufletul poate să dorească să lucreze cu un corp handicapat ,sau într-o societate represivă, sau în condiţii de constrângere politică sau economică enormă, pentru a i se oferi condiţiile necesare să realizeze ceea ce a hotărât dinainte.
    Vedem că oamenii se confruntă cu „dezavantaje” în sens fizic, dar acestea sunt, de fapt, condiţii metafizice corecte şi perfecte.

    Ce înseamnă pentru noi toate astea, dacă vorbim din punct de vedere practic? Ar trebui să oferim ajutor celor „dezavantajaţi”, sau ar trebui să vedem că, în realitate, ei se află exact acolo unde vor să fie şi îşi dau astfel voie să „acţioneze conform Karmei lor”?

    Aceasta este o întrebare foarte bună - şi foarte importantă.
    Aminteşte-ţi, în primul rând, că tot ceea ce gândiţi, spuneţi şi faceţi este o reflectare a ceea ce aţi decis referitor la voi înşivă; o afirmare a lui Cine Sunteţi; un act de creaţie în cadrul deciziei asupra a cine vreţi să fiţi. Continui să mă întorc la această idee, deoarece acesta este singurul lucru pe care-l faceţi aici; cu asta vă ocupaţi. Nimic altceva nu se întâm¬plă, sufletul vostru nu are alte puncte pe ordinea de zi. Căutaţi să fiţi şi să trăiţi experienţa lui Cine Sunteţi Voi cu Adevărat - şi să îl creaţi.
    Voi vă creaţi pe voi înşivă din nou, în fiecare moment al lui Acum.
    Acum, în acest context, când întâlniţi o persoană care, în termeni re¬lativi, aşa cum se vede ea în interiorul lumii voastre, pare a fi dezavan¬tajată, prima întrebare pe care trebuie să o puneţi este: Cine sunt eu şi cine aleg eu să fiu în raport cu aceasta? Cu alte cuvinte, prima întrebare când întâlniţi pe cineva în orice situaţie ar trebui să fie: Ce doresc eu în acest caz?
    M-ai auzit? Prima ta întrebare ar trebui să fie întotdeauna: Ce doresc eu în acest caz? - şi nu: Ce doreşte cealaltă persoană?

    Aceasta este cea mai fascinantă introspecţie care mi s-a oferit vreo¬dată asupra modului în care trebuie să procedăm în cadrul relaţiilor umane. Ea contrazice complet tot ceea ce am învăţat eu până acum.

    Ştiu. Dar, motivul pentru care relaţiile voastre sunt într-o astfel de de¬zordine este că voi încercaţi întotdeauna să înţelegeţi ce doreşte cealaltă persoană şi ce doresc alţi oameni - în loc de ce doriţi voi cu adevărat.
    Apoi, trebuie să decideţi dacă să le daţi sau nu. Şi iată cum procedaţi: Decideţi, aruncând o privire asupra a ceea ce voi s-ar putea să doriţi de la ei. Dacă credeţi că nu veţi dori nimic de la ei, dispare primul motiv pentru a le da ceea ce vor, aşa încât, rareori o faceţi. Dacă, pe de altă par¬te, vedeţi că există ceva ce doriţi sau s-ar putea să doriţi de la ei, atunci apare instinctul de autosupravieţuire şi încercaţi să le daţi ceea ce vor.
    Apoi vă supăraţi - în special dacă cealaltă persoană nu vă dă, în cele din urmă, ceea ce doriţi.
    În acest joc de-a Eu îţi Dau - Tu îmi Dai stabiliţi un echilibru foarte delicat. Eu îţi satisfac nevoile şi tu mi le satisfaci pe ale mele.
    Cu toate acestea, scopul tuturor relaţiilor umane - a relaţiilor între naţiuni, ca şi între indivizi - nu are nimic de a face cu acest joc. Scopul Relaţiilor voastre Sfinte cu orice altă persoană, loc sau obiect nu este de a vă da seama ce anume doresc ei sau au nevoie, ci de ce anume doriţi sau pretindeţi voi, ca să evoluaţi, ca să fiţi Cine vreţi să Fiţi.
    De aceea am creat Eu Relaţiile cu alte lucruri. Dacă n-ar fi fost aşa, voi aţi fi continuat să trăiţi într-un vacuum, un vid, Totul Etern de unde veniţi. Dar în Totul voi, pur şi simplu, sunteţi şi nu puteţi să trăiţi experi¬enţa „conştienţei” voastre ca fiind ceva anume, deoarece în Totul nu exis¬tă nimic din ceea ce voi nu sunteţi.
    Astfel că am realizat un mod pentru ca voi să creaţi din nou şi să ştiţi Cine Sunteţi în cadrul experienţei voastre. Am făcut-o, oferindu-vă:
    1. Relativitatea - un sistem în cadrul căruia puteţi exista ca ceva în relaţie cu altceva.
    2. Uitarea - un proces prin care vă supuneţi voit la amnezie totală, astfel încât să nu puteţi şti că relativitatea este, pur şi simplu, un truc şi că voi sunteţi Tot ce Este.
    3. Conştienţa - o stare a Fiinţei în care voi evoluaţi, până când ajungeţi complet conştienţi, devenind apoi un Dumnezeu Adevărat şi Viu, creând şi trăind experienţa propriei voastre realităţi, extinzând şi explo¬rând acea realitate, schimbând şi re-creând acea realitate, pe măsură ce vă întindeţi conştienţa spre noi limite - sau, aş zice, spre nici o limită.
    În această paradigmă, Conştienţa este totul.
    Conştienţa - acel ceva de care sunteţi pe deplin conştienţi - este baza întregului adevăr şi, astfel, al întregii spiritualităţi adevărate.

    Dar ce rost au toate astea? Mai întâi ne faci să uităm Cine Sun¬tem, astfel încât să ne putem aminti Cine Suntem?

    Nu chiar. Ca să puteţi să-l creaţi pe Cine Sunteţi şi Cine Vreţi Voi să Fiţi. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu de a fi Dumnezeu. Este Eu care sunt Eu - prin voi!
    Aceasta este esenţa întregii vieţi.
    Prin voi, Eu trăiesc experienţa de a fi Cine şi Ce Sunt.
    Fără voi, Eu aş putea să cunosc acest lucru, dar nu să-l trăiesc ca experienţă. A cunoaşte şi a trăi ca experienţă sunt două lucruri diferite. Eu voi alege, tot timpul, a trăi ca experienţă.
    Şi, într-adevăr, asta fac. Prin voi.

    Mi se pare că am deviat de la întrebarea de bază.

    E greu să-L ţii pe Dumnezeu legat de un singur subiect. Eu sunt genul expansiv. Hai să vedem dacă ne putem întoarce.
    Da - ce e de făcut cu cei mai puţin norocoşi.
    În primul rând, hotărâţi Cine şi Ce Sunteţi în Relaţia cu ei.
    În al doilea rând, dacă decideţi că doriţi să trăiţi experienţa de a fi Sprijin, de a fi Ajutor, de a fi Iubire şi Compasiune şi Grijă, atunci vedeţi cum puteţi fi toate acestea, în cel mai bun mod cu putinţă.
    Şi înţelegeţi că abilitatea voastră de a fi toate acestea nu are nimic de a face cu ceea ce sunt sau fac ceilalţi. Uneori, cel mai bun mod de a iubi pe cineva şi cel mai mare ajutor pe care i-l poţi da este de a-l lăsa în pace sau de a-i da puterea de a se ajuta singur.
    E ca un ospăţ. Viaţa este o masă întinsă şi tu poţi să-i serveşti cu o porţie mare din ei înşişi.
    Aminteşte-ţi că cel mai mare ajutor pe care-l poţi da cuiva este să-l trezeşti, să-i aminteşti de Cine Este cu Adevărat. Sunt multe căi pentru a o face. Uneori cu un pic de ajutor; cu un brânci, un ghiont, un şut... şi uneori cu hotărârea de a-l lăsa să meargă pe drumul lui, să-şi urmeze pro¬pria cale, să facă ce vrea, fără nici un amestec sau intervenţie din partea ta. (Toţi părinţii ştiu că există această posibilitate şi în fiecare zi se chi¬nuie groaznic din cauza ei.)
    Ceea ce ai ocazia să faci pentru cei mai puţin norocoşi este să le re-aminteşti. Adică, să-i faci să-şi creeze o Imagine Mentală Nouă despre ei înşişi. Şi tu trebuie să capeţi o Imagine Mentală Nouă în ceea ce-i priveşte, pentru că, dacă îi vezi ca fiind nenorocoşi, aşa vor fi.
    Marele har a lui Iisus a fost că El i-a văzut pe toţi aşa cum erau ei cu adevărat; El a refuzat să accepte aparenţele. El a refuzat să creadă ceea ce credeau alţii despre ei înşişi. El a avut întotdeauna gândirea cea mai înaltă şi întotdeauna i-a invitat şi pe ceilalţi să o aibă.
    Dar El a respectat opţiunea făcută de ceilalţi. El nu le-a cerut să ac¬cepte ideea Sa înaltă - a ţinut-o doar ca pe o invitaţie.
    El a avut şi compasiune - iar dacă alţii alegeau să se vadă pe ei înşişi ca pe nişte Fiinţe care au nevoie de ajutor, El nu i-a respins pentru auto¬evaluarea lor greşită, ci le-a permis să îşi iubească realitatea - şi i-a aju¬tat, cu dragoste, să-şi îndeplinească alegerea.
    Asta, deoarece Iisus ştia că, pentru unii, cea mai rapidă cale spre Cine Sunt Ei era calea prin Cine Ei Nu Sunt.
    El nu a considerat-o imperfectă şi, prin urmare, nu a condamnat-o. Mai degrabă, El a văzut-o şi pe aceasta ca fiind „perfectă” - şi a sprijinit pe oricine în a fi exact ceea ce voia să fie.
    Din acest motiv, oricine Îi cerea lui Iisus ajutorul, îl primea.
    El nu a refuzat pe nimeni - dar a avut întotdeauna grijă să vadă că ajutorul pe care-l dădea sprijinea dorinţa deplină şi cinstită a persoanei respective. Dacă alţii căutau cu sinceritate iluminarea, exprimând în mod cinstit disponibilitatea lor de a trece la alt nivel, Iisus le dădea puterea şi curajul şi înţelepciunea pentru a o face. El S-a ţinut de-o parte - şi pe bună dreptate - ca un exemplu, şi i-a încurajat pe oameni ca, dacă nu pu¬teau să facă nimic altceva, măcar să aibă credinţă în El. El spunea că nu o să-i ducă pe căi greşite.
    Mulţi şi-au pus credinţa în El - şi, până în ziua de astăzi, El îi ajută pe cei care-I invocă numele. Asta, pentru că sufletul Său s-a angajat să-i tre¬zească pe cei care se străduiesc să fie cu totul treji şi pe deplin vii în Mine.
    Dar Christos a avut milă şi de cei care nu credeau în El. De aceea a respins ideea că numai El are dreptate şi - aşa cum face şi Tatăl din Ceruri - nu a emis niciodată judecăţi. Conceptul lui Iisus despre Iubirea Perfectă a fost să ofere tuturor persoanelor exact ajutorul pe care-l ce¬reau, după ce le spunea ce fel de ajutor puteau primi.
    El nu a refuzat niciodată să ajute pe cineva şi nu a făcut-o câtuşi de puţin pornind de la gândul că „după cum ţi-ai aşternut aşa vei dormi”.
    Iisus ştia că, dacă le dădea oamenilor ajutorul pe care-l cereau - în loc doar de ajutorul pe care voia El să-l dea, le dădea putere la nivelul la care ei erau pregătiţi să primească putere.
    Aceasta este atitudinea marilor maeştri. A acelora care au umblat pe planeta voastră în trecut şi a acelora care umblă acum.

    Acum totul îmi este confuz. Când anume a da ajutor cuiva în¬seamnă a-i lua din putere? Când funcţionează aceasta împotriva, mai degrabă decât în folosul evoluţiei celuilalt?

    Atunci când ajutorul este oferit într-un asemenea mod încât creează dependenţă continuă, mai degrabă decât independenţă rapidă. Când le permiţi altora să înceapă, în numele compasiunii, să se bazeze pe tine, mai degrabă decât pe ei înşişi.
    Aceasta nu însemnă compasiune ci dorinţă de a-i face dependenţi de tine. De a avea putere asupra lor. Pentru că, acest gen de ajutor, în reali¬tate îţi măreşte orgoliul. Deosebirea poate fi foarte subtilă şi, uneori, nici nu-ţi dai seama că ai început să devii plin de tine. Crezi cu adevărat că, de fapt, faci tot ce poţi ca să-l ajuţi pe altul... dar fii atent ca, nu cumva, prin asta să urmăreşti să-ţi autocreezi un plus de valoare. Pentru că, în măsura în care tu permiţi altor persoane să te facă responsabil pentru ele, în aceeaşi măsură le permiţi să te facă puternic. Şi aceasta te face, desi¬gur, să te simţi valoros.
    Iar acest gen de ajutor este un afrodiziac care îi seduce pe cei slabi.
    Ţelul este să-i ajuţi pe cei slabi să devină puternici, nu să-i laşi să de¬vină şi mai slabi. Aceasta este problema în cazul multor programe guver¬namentale de asistenţă socială, pentru că ele fac adesea acest lucru, în loc de a-l face pe celălalt. Programele guvernamentale se pot perpetua prin ele însele. Obiectivul lor poate fi tot atât de bine să-şi justifice existenţa, ca şi să-i ajute pe cei care trebuie asistaţi. Dacă ar exista o limită a întregii asistenţe guvernamentale, oamenii ar fi ajutaţi când au cu adevărat ne¬voie, dar nu ar putea deveni dependenţi de acest ajutor, substituindu-l propriilor lor forţe.
    Guvernele înţeleg că ajutor înseamnă putere. Din acest motiv, guver¬nele oferă cât mai mult ajutor la cât mai mulţi oameni - pentru că, cu cât sunt mai mulţi oamenii pe care guvernul îi ajută, cu atât sunt mai mulţi oamenii care ajută guvernul.
    Cei pe care guvernul îi sprijină, sprijină guvernul.

    Nu ar trebui să existe redistribuirea bogăţiilor. Manifestul comu¬nist este într-adevăr satanic.

    Desigur că nu există Satana, dar înţeleg ce vrei să spui.
    Ideea din spatele afirmaţiei „De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi” nu este rea, ci frumoasă. Este, pur şi simplu, un alt mod de a spune că tu eşti cel care-l ajuţi pe fratele tău mai mic. Este imple¬mentarea acestei idei frumoase care poate deveni urâtă.
    A împărţi cu altul trebuie să fie un mod de viaţă, nu un edict impus de guvern. A împărţi cu altul trebuie să fie un gest voluntar, nu forţat.

    Dar - iar am ajuns de unde am plecat! - în forma lui cea mai bună, guvernul înseamnă oameni şi programele lui sunt simple me¬canisme prin care oamenii împart cu mulţi alţii, iar acesta este un „mod de viaţă”. Şi aş argumenta că oamenii, în colectiv, prin siste¬mele lor politice, au ales să facă aceasta - deoarece au observat, şi istoria a arătat, că „cei care au” nu împart cu „cei care nu au”.
    Ţăranii ruşi ar fi putut aştepta până ar fi îngheţat iadul ca nobil¬imea rusă să-şi împartă bogăţia, care a fost câştigată şi mărită prin muncă grea. Ţăranilor li s-a dat doar atât cât să supravieţuiască, ca un „stimulent” să continue să lucreze pământul - şi să-i facă pe moşieri şi mai bogaţi. Vorbeai despre o relaţie de dependenţă! Acesta a fost un aranjament: eu-te-ajut-pe-tine-numai-dacă-şi-tu-mă-ajuţi-pe-mine, mai exploatator şi mai neruşinat decât orice a fost inventat vreodată de către guvern! Împotriva acestei neruşinări s-au revoltat ţăranii ruşi. Un guvern care dă asigurări că toţi oamenii sunt trataţi egal s-a născut din frustrarea poporului că „cei care au” nu vor să dea de bună voie „celor care nu au”.
    La fel s-a întâmplat când Măria Antoaneta Ie-a spus maselor în¬fometate care strigau în zdrenţe sub fereastra ei, în timp ce ea stătea întinsă într-o cadă de aur, aşezată pe un piedestal de pietre preţioase şi mesteca struguri de import: „Să mănânce cozonac!”
    Aceasta este atitudinea împotriva căreia s-au ridicat cei asupriţi. Aceasta este situaţia care a provocat revoluţia şi a creat guverne de, aşa numită, oprimare. Guvernele care iau de la bogaţi şi dau la să¬raci se numesc de oprimare, în timp ce guvernele care nu fac nimic când bogaţii îi exploatează pe săraci sunt de reprimare.
    Întreabă-i chiar şi astăzi pe ţăranii din Mexic. Se spune că 20 sau 30 de familii - elita bogată şi puternică - literalmente conduc Mexi¬cul (în principal pentru că îl au în posesie!) în timp de 20 sau 30 de milioane trăiesc în cele mai cumplite lipsuri. Astfel încât, în 1993-1994 ţăranii au pornit o revoltă, căutând să forţeze guvernul elitist să îşi recunoască datoria de a-i ajuta pe oameni să-şi facă rost de mijloace de trai care să le ofere un pic de demnitate. Există o dife¬renţă între guverne elitiste şi guverne „alese de către şi pentru po¬por”. Oare nu sunt guvernele poporului create de către oameni fu¬rioşi, frustraţi din cauza egoismului fundamental al naturii umane? Nu sunt programele guvernamentale create ca un remediu pentru lipsa de dorinţă a omului de a oferi el însuşi un remediu?
    Nu sunt acestea criteriile de bază pentru legi cinstite pentru lo¬cuinţe, statute ale muncii copilului, programe de sprijin pentru ma¬me cu copii care depind de ele? Nu a încercat departamentul de Se¬curitate Socială a guvernului să ofere oamenilor în vârstă ceva ce propriile lor familii nu vor sau nu pot să le ofere?
    Cum împăcăm ura noastră faţă de controlul guvernamental cu faptul că, în acelaşi timp, nu facem ceea ce ar trebui să facem atunci când nu există controale?
    Se spune că nişte mineri au muncit în condiţii înfiorătoare înainte ca guvernul să ceară împuţiţilor de proprietari de mine să-şi cureţe minele împuţite.
    De ce nu au făcut-o proprietarii înşişi? Pentru că le-ar fi micşorat profiturile! Iar celor bogaţi nu le-a păsat cât de mulţi săraci au murit în mine nesigure, ca să le crească şi să le umfle lor profiturile.
    Afaceriştii au plătit salarii de sclav muncitorilor începători, îna¬inte ca guvernele să le impună cerinţe de salarii minime. Cei care sunt pentru întoarcerea la „vremurile bune de odinioară” spun „Şi ce dacă? Ei ne dădeau locuri de muncă, nu-i aşa? Şi cine îşi asumă riscul? Muncitorul? Nu! Investitorul, proprietarul îşi asumă toate ris¬curile! Deci, el trebuie să primească recompensa cea mai mare!”
    Oricine care gândeşte că muncitorii - de a căror muncă depind proprietarii - ar trebui să fie trataţi cu demnitate, e numit comunist.
    Oricine crede că unei persoane n-ar trebui să i se refuze locuinţă din cauza culorii pielii e numit socialist.
    Oricine care crede că unei femei n-ar trebui să i se refuze opor¬tunităţi de angajare sau promovare, numai pentru că nu are sexul care trebuie e numit feminist radical.
    Iar când guvernele, prin reprezentanţii lor aleşi, se străduiesc să rezolve aceste probleme pe care oamenii care au puterea în societate refuză cu consecvenţă să le rezolve ei înşişi, acele guverne sunt nu¬mite de opresiune! (Dar niciodată de către oamenii pe care-i ajută. Numai de către oamenii care refuză să ofere ei înşişi ajutor.)
    Nicăieri nu e acest lucru mai evident decât în asistenţa medicală. În 1992, un preşedinte american şi soţia lui au decis că era incorect şi nepotrivit ca milioane de americani să nu aibă acces la asistenţă medicală preventivă; această noţiune a pornit o dezbatere despre în¬grijirea medicală, care i-a făcut chiar ţi pe cei care lucrează în profe¬sia medicală şi în industria de asigurări să se amestece în scandal.
    Problema reală nu este a cui soluţie a fost mai bună: planul pro¬pus de către Administraţie sau cel propus de către industria partic¬ulară. Problema reală este: De ce nu a propus industria particulară propria sa soluţie, cu mult timp în urmă.
    Am să vă spun eu de ce. Pentru că nu au fost obligaţi să o facă. Nimeni nu s-a plâns. Iar industria a scos profit.
    Profit. Profit. Profit.
    Prin urmare, punctul meu de vedere este acesta: putem să ţipăm şi să ne răzvrătim şi să ne plângem cât vrem. Adevărul adevărat este că guvernele oferă soluţii, acolo unde sectorul particular nu o face.
    Putem să pretindem, de asemenea, că guvernele fac ceea ce fac împotriva voinţei oamenilor, dar, atâta timp cât oamenii controlează guvernul - aşa cum se întâmplă în mare măsură în Statele Unite - guvernul va continua să ofere şi să pretindă soluţii pentru relele sociale, deoarece majoritatea oamenilor nu sunt bogaţi şi puternici şi, de aceea, nu pot legifera pentru ei înşişi ceea ce societatea nu vrea să le dea de bună voie.
    Doar în ţările în care majoritatea oamenilor nu controlează gu¬vernul, acest guvern nu face nimic sau mai nimic împotriva acestor inechităţi. Deci problema este: Ce înseamnă prea mult guvern? Ce însemnă prea puţin? Unde şi cum găsim echilibru?

    Măiculiţă! Niciodată nu te-am văzut aşa de pornit! Ai vorbit acum cât n-ai făcut-o în ambele volume.

    Ei bine, ai spus că această carte urmează să adreseze câteva pro¬bleme mai extinse, globale, cu care este confruntată familia unui om. Cred că am expus una importantă.

    Şi chiar elocvent. De sute de ani toţi s-au străduit să o rezolve, de la Toynbee la Jefferson - până la Marx.

    Bun - care-i soluţia Ta?

    Trebuie să mergem înspre înapoi acum; va trebui să abordăm nişte probleme vechi.

    Dă-i înainte. Probabil că trebuie să aud de două ori.

    Atunci voi începe cu faptul că Eu nu am o „soluţie”. Şi asta, pentru că nimic din tot ce ai spus nu consider ca fiind o problemă. Este doar ceea ce este şi cu nu am nici o preferinţă. Descriu aici, pur şi simplu, ceea ce poate fi văzut; ceea ce poate vedea oricine cu ochiul liber.

    Bine, nu ai nici o soluţie şi nu ai nici o preferinţă. Poţi să-mi oferi o observaţie?

    Observ că omenirea trebuie să găsească un sistem de guvernare care să ofere o soluţie totală - deşi guvernul Statelor Unite s-a apropiat până acum cel mai mult de acesta. Dificultatea e că bunătatea şi corectitudinea ţin de morală şi nu de politică.
    Guvernul este încercarea umană de a mandata bunătatea şi de a asi¬gura corectitudinea. Dar există un singur loc unde se naşte bunătate. Şi acesta este în inima omului. Există un singur loc unde corectitudinea poate fi conceptualizată şi acesta este în mintea omului. Există un singur loc unde dragostea poate fi cu adevărat trăită ca experienţă, iar acesta este sufletul omului. Pentru că sufletul omului este iubire.
    Nu puteţi legifera moralitatea. Nu puteţi trece o lege care să spună „iubiţi-vă unul pe altul”.
    Ne învârtim în cercuri, aşa cum am făcut cu toate şi până acum. Dar discuţia este bună. Aşa că, dă-i înainte! Totul este în regulă, chiar dacă ne întoarcem la aceleaşi lucruri de două sau de trei ori. Încercarea noas¬tră este de a-i da de capăt; gândeşte-te cum vrei să o abordezi acum.

    Atunci voi pune aceeaşi întrebare pe care am pus-o înainte. Nu sunt oare toate legile, pur şi simplu, o încercare a omului de a codi¬fica concepte morale? Nu este „legislaţia” doar acordul nostru com¬binat în ceea ce priveşte ce este „corect” şi „greşit”?

    Da. Şi anumite legi civile - reguli şi regulamente - sunt cerute de societate voastră primitivă. (Înţelegi că, în societăţile non-primitive, ast¬fel de legi nu sunt necesare. Toate fiinţele se coordonează singure.) În societatea voastră încă sunteţi confruntaţi cu câteva întrebări absolut ele¬mentare. Să vă opriţi la colţul străzii înainte de a merge mai departe? Să cumpăraţi şi să vindeţi, potrivit cu anumite cerinţe? Există restricţii în legătură cu modul în care vă comportaţi unul cu altul?
    Dar, zău că nici măcar aceste legi de bază - interzicerea crimelor, a distrugerilor, înşelăciunii, sau chiar a trecerii pe roşu - nu ar trebui să fie necesare şi nu ar fi necesare, dacă toţi oamenii de pretutindeni ar urma numai Legile Iubirii.
    Adică, Legea lui Dumnezeu.
    E nevoie de o evoluţie a conştienţei şi nu de o mărire a guvernului.

    Vrei să spui că totul ar fi în regulă doar dacă am urma cele Zece Porunci!

    Nu există ceea ce voi numiţi cele Zece Porunci. (Vezi volumul I pen¬tru o explicaţie completă.) Legea lui Dumnezeu înseamnă Nici O Lege. Este ceva ce voi nu puteţi înţelege.
    Eu nu pretind nimic.

    Mulţi oameni nu pot să creadă în ultima Ta afirmaţie.

    Fă-i să citească volumul I. Acolo se explică totul.

    Asta sugerezi Tu pentru această lume? Anarhie totală?

    Eu nu sugerez nimic. Observ doar ce anume dă rezultate. Îţi spun ce se vede cu ochiul liber. Şi, nu! Eu nu văd că anarhia - absenţa guvernării, a regulilor, a regulamentelor sau limitările de orice fel - ar da rezultate. O astfel de organizare este practică numai în cazul fiinţelor evoluate, ceea ce nu văd că ar fi fiinţele umane. Prin urmare, e nevoie de un anu¬mit nivel de guvernare până când omenirea va evolua ca să ajungă la punctul în care veţi face în mod natural ceea ce e corect în mod natural.
    Până atunci, sunteţi foarte înţelepţi că vă guvernaţi. Ideile pe care le-ai expus acum câteva momente sunt remarcabile, incontestabile. De cele mai multe ori, atunci când sunt lăsaţi de capul lor, oamenii nu fac ceea ce este „corect”.
    Problema reală este, nu de ce guvernele impun atât de multe regula¬mente şi reguli asupra oamenilor, ci de ce trebuie să o facă?
    Răspunsul e legat de Conştienţa de Separare.

    Adică faptul că ne vedem ca pe nişte entităţi separate unul de celălalt.

    Da.

    Dar dacă noi nu suntem separaţi, atunci suntem Unul. Şi asta nu înseamnă, oare, că suntem răspunzători unul pentru celălalt?

    Da.

    Dar aceasta nu ne ia din puterea de a atinge măreţia individuală? Dacă eu sunt responsabil pentru alţii, atunci Manifestul Comunist avea dreptate! „De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi.”

    După cum am spus deja, aceasta este o idee foarte nobilă. Dar care, atunci când este impusă fără milă, este spoliată de tot ce are nobil în ea. Aceasta a fost dificultatea în cazul comunismului. Nu conceptul, ci implementarea.

    Există dintre cei care spun că acest concept a trebuit să fie impus forţat, deoarece el violează natura fundamentală a omului.

    Ai pus punctul pe i. Ceea ce trebuie schimbat este natura fundamen¬tală a omului. Aici trebuie lucrat.

    Pentru ca să se creeze mutaţia de conştienţă despre care ai vorbit.

    Da.

    Dar iarăşi ne învârtim în cercuri. Oare o conştienţă de grup nu le ia oamenilor puterea?

    Hai să ne gândim. Dacă fiecărei persoane de pe planetă i s-ar îndepli¬ni nevoile fundamentale - dacă masa de oameni ar putea trăi în demni¬tate, scăpând de lupta pentru supravieţuire - aceasta nu ar deschide oare drumul pentru ca întreaga umanitate să se angajeze în realizarea unor scopuri mai nobile? Oare măreţia individuală ar fi cu adevărat suprimată dacă s-ar garanta supravieţuirea individuală?
    Trebuie, oare, ca demnitatea universală să fie sacrificată în favoarea gloriei individuale?
    Ce fel de glorie este aceasta, când e obţinută pe seama altuia?
    Am pus pe planeta voastră resurse mai mult decât suficiente ca să asi¬gur provizii pentru toţi. Cum se întâmplă că mii de oameni mor de foame în fiecare an? Că sute stau fără adăpost? Că milioane strigă după o mini¬mă demnitate? Genul de ajutor care ar pune capăt acestor lucruri nu este cel care vă ia puterea. Dacă cei bogaţi spun că nu vor să-i ajute pe cei flămânzi şi fără de adăpost, pentru că nu vor să le ia puterea, atunci cei bogaţi sunt ipocriţi. Pentru că nimeni nu este cu adevărat „bogat” dacă le merge bine, în timp ce alţii mor.
    Evoluţia unei societăţi este măsurată prin cât de bine îi tratează pe cei mai amărâţi dintre membrii ei. După cum am spus, provocarea este în a găsi un echilibru între a-i ajuta pe oameni şi a le face rău.

    Ne poţi oferi nişte poveţe?

    O povaţă care cuprinde tot ar fi aceasta: Când sunteţi în dubiu, greşiţi întotdeauna în favoarea compasiunii. Testul dacă ajutaţi sau faceţi rău este următorul: oare oamenii evoluează sau involuează ca rezultat al aju¬torului tău? I-ai făcut mai buni sau mai puţin buni? Mai capabili sau mai puţin capabili?

    S-a spus că, dacă dai cuiva tot ce are nevoie, va fi mai puţin dis¬pus să muncească el însuşi ca să-l obţină.

    Dar de ce ar trebui să muncească pentru strictul necesar? Nu este su¬ficient pentru toată lumea? Ce are de-a face „a munci pentru ceva” cu orice altceva? Oare demnitatea umană fundamentală de a avea strictul necesar nu este dreptul din naştere al fiecăruia? Nu s-ar cuveni să fie?
    Dacă cineva caută să aibă mai mult decât nivelul minim - mai multă mâncare, case mai mari, îmbrăcăminte mai frumoasă - poate să se stră¬duiască să atingă aceste scopuri. Dar se cuvine, oare, ca cineva să trebu¬iască să se lupte doar ca să supravieţuiască, pe o planetă unde se găseşte mai mult decât este necesar pentru toată lumea?
    Aceasta e problema centrală cu care se confruntă omenirea.
    Provocarea este, nu de a-i face pe toţi egali, ci de a-i da fiecăruia cel puţin siguranţa unei supravieţuiri minime în demnitate, astfel încât fie¬care să aibă şansa de a alege ce doreşte să aibă în plus.

    Există dintre cei care comentează că unii oameni nu profită de această şansă, chiar atunci când le este dată.

    Ei fac o observaţie corectă.
    Aceasta ridică o altă problemă: le datoraţi voi încă o şansă şi încă una celor care nu profită de oportunităţile care li se oferă?

    Nu.

    Dacă eu aş adopta o asemenea atitudine, pe toţi v-ar înghiţi iadul pen¬tru totdeauna.
    Adevăr vă spun Eu vouă: în Lumea lui Dumnezeu, compasiunea e fă¬ră de sfârşit, dragostea nu încetează niciodată, răbdarea nu se termină niciodată. Numai în lumea omului, bunătatea este limitată.
    În Lumea Mea, bunătatea este nesfârşită.

    Chiar dacă nu o merităm.

    O meritaţi întotdeauna!

    Chiar dacă Îţi aruncăm bunătatea în faţă?

    Mai ales dacă o faceţi. („Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt. Şi dacă un om îţi cere să mergi cu el o milă, mergi cu el două.” ) Când Îmi aruncaţi bunătatea înapoi în faţă (ceea ce, că veni vorba, rasa umană o face către Dumnezeu de milenii), eu văd doar că faceţi o greşeală. Nu vă cunoaşte-ţi interesul.
    Eu am compasiune pentru voi, deoarece greşeala voastră nu se ba¬zează pe răutate, ci pe ignoranţă.

    Dar unii oameni sunt fundamental răi.
    Unii au o răutate intrinsecă.

    Cine ţi-a spus aşa ceva?

    Aşa am observat eu.

    Atunci nu vezi bine. Ţi-am mai spus şi înainte: nimeni nu face nimic rău, dacă se comportă conform cu modelul lumii lui.
    Altfel spus, toţi fac cel mai bun lucru pe care-l pot face într-un anu¬mit moment.
    Toate acţiunile fiecăruia depind de datele pe care le are la îndemână.
    După cum am mai spus - conştienta este totul. De ce anume eşti conştient? Ce cunoşti?

    Dar când oamenii ne atacă, ne fac rău, ne provoacă distrugeri, sau chiar ne omoară ca să-şi atingă scopurile, acestea nu reprezintă ceva rău?

    Ţi-am mai spus şi înainte: orice atac este un strigăt după ajutor.
    Nimeni nu doreşte cu adevărat să facă rău altuia. Cei care-l fac - in¬clusiv guvernele voastre - o fac din ideea deplasată că acesta este sin¬gurul mod de a ajunge la ceea ce doresc. Am subliniat deja în această carte care este soluţia cea mai înaltă la această problemă. Pur şi simplu, să nu doreşti nimic. Să ai preferinţe, dar nu nevoi.
    Dar aceasta e o stare foarte înaltă de a fi: este locul în care se află Maeştrii. Vorbind în termeni geopolitici, de ce să nu vă străduiţi împre¬ună, toată omenirea la un loc, pentru a rezolva nevoile cele mai defini¬torii ale fiecăruia?

    Dar o facem - sau cel puţin încercăm.

    Asta-i tot ce poţi să spui după mii de ani de istorie a umanităţii?
    Fapt este că nu aţi evoluat deloc. Încă acţionaţi cu mentalitatea primi¬tivă: „fiecare om pentru sine”. Jefuiţi Pământul, îi prădaţi toate resurse¬le, exploataţi oamenii şi îi privaţi în mod sistematic de drepturi pe cei care nu sunt de acord cu voi şi cu ceea ce faceţi, numindu-i „radicali”.
    Faceţi toate acestea pentru propriile voastre scopuri egoiste, pentru că aţi instituit un stil de viaţă pe care nu-l puteţi menţine altfel.
    Trebuie să tăiaţi milioane de hectare de copaci în fiecare an, pentru că, altfel, nu veţi putea avea ziarul de duminică. Trebuie să distrugeţi kilometri din stratul de ozon care vă protejează planeta, pentru că, altfel, nu vă puteţi da cu fixativ pe păr. Trebuie să vă poluaţi ireversibil râurile şi fluviile, pentru că, altfel, industriile voastre nu vă pot da Mai Mare, Mai Bun, Mai Mult. Şi trebuie să-i exploataţi pe cei care au mai puţin decât voi - pe cei mai puţin avantajaţi, mai puţin educaţi, mai puţin conştienţi - sau, altfel, nu puteţi să trăiţi în vârful piramidei umane, într-un lux nemaipomenit (şi nenecesar). În cele din urmă, trebuie să negaţi că faceţi toate acestea sau altfel nu mai puteţi trăi cu voi înşivă.
    Nu puteţi găsi în inima voastră ideea de „a trăi simplu, astfel încât şi alţii să poată, pur şi simplu, trăi”. Înţelepciunea uşor accesibilă este prea simplă pentru voi. Este prea mult să vi se ceară aşa ceva. Prea mult de dat. La urma urmei, aţi muncit din greu pentru ceea ce aveţi! N-aveţi de gând să daţi nimănui nimic!
    Şi dacă restul rasei umane - ca să nu mai vorbim despre copiii copii¬lor voştri - trebuie să sufere din cauza asta, vă doare-n cot, nu-i aşa? Voi aţi făcut tot ceea ce trebuia să faceţi ca să supravieţuiţi „ca să vă descur¬caţi”. La fel pot să facă şi ei! La urma urmei, fiecare pentru sine, nu-i aşa?

    Există vreo posibilitate ca să ieşim din această nebunie?

    Da. Să spun din nou? O modificare de conştienţă.
    Nu puteţi rezolva, prin acţiuni guvernamentale sau mijloace politice, problemele care infestează omenirea. De mii de ani încercaţi să o faceţi Schimbarea care trebuie să fie făcută nu se poate face decât în inimi¬le oamenilor.

    Poţi spune într-o singură frază ce schimbare trebuie să facem?

    Am spus-o de câteva ori deja.
    Trebuie să încetaţi de a-L vede

    Thu Apr 28, 2011 View user's profile Send private message
    Enciu Stefan

    Joined: 06 Jun 2010
    Posts: 1106


    Reply with quote Edit/Delete this post
    Post
    Continuare Volum II


    hrăniţi jumătate din omenire. Toate astea nu sunt o încriminare, ci o simplă observaţie. Nu numai în legătură cu Statele Unite, pentru că asemenea atitudini care-ţi fac rău la inimă sunt de găsit în toată lumea.
    Cei bătuţi de soartă de pretutindeni trebuie să se umilească şi să ţină foarte strâns de bani ca să poată rămâne în viaţă, în timp ce puţinii de la putere îşi apără şi îşi sporesc grămezile de bani, dorm pe cearceafuri de mătase şi, în fiecare dimineaţă, învârt la baie robinete de aur. În timp ce copii numai carne şi oase mor în braţele mamelor înlăcrimate, „liderii” ţărilor lor se angajează în corupţie politică şi nu dau alimente obţinute din donaţii maselor care mor de foame.
    Nimeni nu pare că are puterea de a modifica aceste condiţii, dar, ade¬vărul e că nu puterea e problema. Nimeni nu pare să vrea să o facă.
    Şi aşa va fi întotdeauna, atâta timp cât nimeni nu vrea să se ocupe de această situaţie grea ca şi cum ar fi a lui.

    De ce nu o facem? Cum putem să vedem asemenea atrocităţi în fiecare zi şi să le lăsăm să continue?

    Pentru că nu vă pasă. Este o lipsă de grijă. Întreaga planetă e pusă în faţa unei crize de conştienţă. Trebuie să hotărâţi, pur şi simplu, dacă vă pasă unul de altul.

    Este o întrebare atât de patetică. De ce nu-i putem iubi pe mem¬brii propriilor noastre familii?

    Dar îi iubiţi pe membrii propriilor voastre familii. Problema este că aveţi o imagine foarte limitată în legătură cu cine sunt membrii familiei voastre.
    Nu vă consideraţi ca făcând parte din familia omenească, prin ur¬mare, problemele ei nu sunt ale voastre.

    Cum îşi pot schimba popoarele de pe Pământ acest mod de a ve¬dea lucrurile?

    Depinde de direcţia înspre care vreţi să faceţi schimbarea.

    Cum putem elimina mare parte din durere, mare parte din sufe¬rinţă?

    Eliminând ceea ce vă separă. Construind un nou model al lumii. Pă¬strându-l în cadrul unei idei noi.

    Cum ar fi?

    Cum ar fi, îndepărtarea radicală de modul în care vedeţi voi lumea acum.
    În prezent, voi vedeţi lumea - vorbim geopolitic, acum - ca pe un grup de state-naţiuni, fiecare suveran, separat, şi independent unul faţă de celălalt.
    Problemele interne ale acestor state-naţiuni independente nu sunt în totalitatea lor considerate problemele grupului ca un întreg - în afară de cazul sau până când ele afectează grupul ca un întreg (sau pe cei mai pu¬ternici membri ai acelui grup).
    Grupul ca un întreg reacţionează la condiţiile şi problemele statelor individuale, bazate pe interesele generale ale grupului mai larg. Dacă ni¬meni din grupul mai extins nu are nimic de pierdut, situaţia dintr-un anu¬mit stat poate să se ducă de râpă şi nimănui nu-i pasă.
    Mii de oamenii pot să moară de foame în fiecare an, sute pot muri în războaie civile, tirani pot să jefuiască teritoriul, dictatori şi hoardele lor armate pot să violeze, să prade şi să omoare, regimuri pot să jupoaie oa¬menii de drepturile lor cele mai elementare, iar voi ceilalţi nu faceţi ni¬mic. Este, după cum spuneţi, o „problemă internă”.
    Dar când sunt ameninţate interesele voastre, când e vorba de investi¬ţiile voastre, siguranţa voastră şi calitatea voastră de viaţă, adunaţi în¬treaga naţiune şi încercaţi să adunaţi întreaga lume în jurul vostru şi vă repeziţi acolo unde nimeni nu ar îndrăzni să păşească.
    Apoi spuneţi Marea Minciună - pretinzând că faceţi ceea ce faceţi din motive umanitare, pentru a-i ajuta pe cei oprimaţi, când adevărul este că vă apăraţi, pur şi simplu, interesele.
    Dovada este că nu vă pasă decât de locurile în care aveţi interes.

    Maşina politică mondială funcţionează pe baza interesului perso¬nal. Ce e nou în asta?

    Va trebui să apară ceva nou, dacă doriţi ca lumea să se schimbe. Tre¬buie să începeţi să vedeţi interesul altuia ca fiind al vostru propriu.
    Aceasta se va întâmpla numai când veţi reconstrui realitatea globală şi vă veţi guverna în consecinţă.

    Vorbeşti despre un guvern mondial?

    Da.


    11

    Ai promis că în volumul al doilea vei intra în probleme geopoli¬tice mai extinse care privesc planeta noastră (spre deosebire de pro¬blemele personale de bază pe care le-ai tratat în volumul I), dar nu credeam că vei intra într-o asemenea dezbatere!

    E momentul ca omenirea să înceteze de a se mai autoamăgi, să se tre¬zească, să-şi dea seama că singura problemă a omenirii este lipsa de dra¬goste. Dragostea dă naştere la toleranţă, toleranţa dă naştere la pace. In¬toleranţa produce război şi priveşte cu indiferenţă către condiţii de neîn¬găduit. Dragostea nu poate fi indiferentă. Nu ştie cum să o facă.
    Cel mai rapid mod de a ajunge la dragoste şi grijă faţă de întreaga omenire este să consideraţi întreaga omenire ca pe familia voastră.
    Cel mai rapid mod de a vedea omenirea ca pe familia voastră este să încetaţi de a vă mai separa de ea. Fiecare dintre statele-naţiuni care for¬mează lumea voastră trebuie să se unească.

    Dar avem Naţiunile Unite.

    Care a fost incapabil şi lipsit de putere. Ca să funcţioneze, acest orga¬nism ar trebui să fie complet restructurat. Nu e ceva imposibil dar, proba¬bil, dificil şi incomod.

    Bine - ce propui?

    Nu am o „propunere”. Ofer doar nişte observaţii. În acest dialog tu îmi spui care sunt noile voastre alegeri şi eu ofer observaţii asupra posi¬bilităţilor voastre de a le manifesta. Ce alegeţi voi acum în ceea ce pri¬veşte relaţiile curente între popoarele şi naţiunile de pe planeta voastră?

    Am să folosesc cuvintele Tale. Dacă aş face cum vreau eu, aş alege să ajungem „acolo unde există dragoste şi grijă pentru întreaga omenire”.

    Având în vedere această alegere, observ că ceea ce ar da rezultate ar fi formarea unei noi comunităţi politice mondiale, în care fiecare stat-naţiune să aibă un cuvânt egal de spus în afacerile lumii şi o parte pro¬porţional egală din resursele lumii.

    Asta n-o să funcţioneze niciodată. Cei „care au” nu-şi vor ceda niciodată suveranitatea, bogăţia şi resursele în favoarea celor „care nu au”. Şi poţi să-mi spui vreun motiv pentru care ar face-o?

    Deoarece ar fi în maximul lor interes.

    Ei nu-şi dau seama de asta - şi nici eu.

    Dacă aţi putea adăuga miliarde de dolari pe an la economia naţiunii voastre - dolari care ar putea fi folosiţi la a-i hrăni pe cei flămânzi, la a-i îmbrăca pe cei goi, la a-i adăposti pe cei săraci, la a aduce siguranţă pen¬tru cei bătrâni, a oferi o sănătate mai bună şi a da un standard de viaţă demn pentru toţi - n-ar fi aceasta în interesul cel mai înalt al naţiunii voastre?

    Păi, în America există cei care ar argumenta că aceasta i-ar ajuta pe săraci pe cheltuiala celor bogaţi şi a contribuabilului cu venit mij¬lociu. Între timp, ţara continuă să se ducă de râpă, crimele distrug naţiunea, inflaţia îi jefuieşte pe oameni de economiile lor de-o viaţă, şomajul atinge cote uriaşe, guvernul devine din ce în ce mai umflat şi mai gras, iar în şcoli se dau prezervative.

    Vorbeşti de parcă ai fi la un talk-show radiofonic.

    Da, dar acestea sunt îngrijorările multor americani.

    Atunci, ei au o viziune foarte limitată. Nu înţelegi că, dacă miliarde de dolari pe an - adică milioane pe lună, sute şi sute de mii pe săptămână, sume de neînchipuit în fiecare zi - ar putea fi aduse înapoi în sistemul vostru, dacă aţi putea folosi aceşti bani pentru a-i hrăni pe cei flămânzi, a-i îmbrăca pe cei goi, a-i adăposti pe cei săraci, a aduce siguranţă bă¬trânilor voştri şi a oferi îngrijire medicală şi demnitate tuturor, cauzele crimelor ar dispărea pentru totdeauna? Nu înţelegi că, pe măsură ce do¬larii ar fi pompaţi înapoi în economia voastră, noile locuri de muncă ar răsări ca ciupercile? Că propriul vostru guvern ar putea fi redus, deoa¬rece ar avea mai puţin de lucru?

    Presupun că o parte din toate acestea s-ar putea întâmpla - nu pot să-mi imaginez că guvernul ar deveni vreodată mai mic! - dar de unde ar veni aceste milioane şi miliarde? Din taxele impuse de noul Tău guvern mondial? Din ceea ce se ia de la cei care „au muncit ca să aibă” pentru a li se da celor care nu vor „să se ţină pe propriile lor picioare” şi care preferă să stea cu mâna întinsă?

    Aşa vezi tu lucrurile?

    Nu, dar aşa le văd o mulţime de oameni şi am vrut doar să pre¬zint, în mod corect, felul lor de a gândi.

    Ei bine, aş dori să vorbim despre aceasta mai târziu. Acum nu vreau să mă abat de la discuţie - dar mă voi întoarce la ea mai târziu.

    Grozav.

    Ai întrebat de unde ar proveni toţi aceşti bani în plus. Ei bine, n-ar trebui să provină din noi taxe impuse de către noua comunitate mondi¬ală (deşi membri comunităţii - cetăţenii individuali - ar dori, sub o gu¬vernare luminată, să trimită 10% din venitul lor pentru a asigura nece¬sităţile societăţii per total). Nici nu ar proveni din noi taxe impuse de vre¬un guvern local. De fapt, unele guverne locale ar fi, fără îndoială, capa¬bile să reducă taxele.
    Toate acestea - toate aceste beneficii - ar rezulta din simpla restruc¬turare a modului vostru de a vedea lumea, din simpla reorganizare a con¬figuraţiei politice a lumii.

    Cum?

    Banii pe care-i economisiţi din construirea unui sistem de apărare şi a armelor de atac.

    Aha, înţeleg! Vrei să desfiinţăm forţa militară!

    Nu numai voi, ci toată lumea.
    Nu să desfiinţaţi forţa militară, ci pur şi simplu să o reduceţi drastic.
    Singura voastră necesitate ar fi ordinea internă. Aţi putea întări poliţia locală - ceva ce spuneţi că vreţi să faceţi, dar în fiecare an când se face bugetul ţipaţi că nu puteţi - reducând în acelaşi timp, în mod dramatic, cheltuielile pentru arme şi pregătiri pentru război; adică armele ofensive şi defensive de distrugere în masă.

    În primul rând, cred că cifrele Tale exagerează când arată cât de mult am putea economisi făcând acest lucru. În al doilea rând, nu cred că îi vei convinge vreodată pe oameni că ar trebui să renunţe la capacitatea lor de a se apăra.

    Hai să ne uităm la nişte cifre. În prezent, (este 25 martie 1994 când scriem acestea) guvernele lumii cheltuiesc aproximativ peste un trilion de dolari pe an pentru scopuri militare. Adică un milion de dolari pe mi¬nut în lumea întreagă.
    Naţiunile care cheltuiesc cel mai mult ar putea redirecţiona majorita¬tea acestor bani către celelalte priorităţi pe care le-am menţionat. Astfel, naţiunile mai mari şi mai bogate ar înţelege că e în maximumul lor interes să o facă - dacă s-ar gândi că este şi posibil. Dar naţiunile mai bogate nu îşi pot imagina să rămână lipsite de apărare, de frica agresiunilor şi ata¬curilor din partea naţiunilor care le invidiază şi vor să le ia ceea ce au.
    Există două modalităţi de a elimina această ameninţare:
    1. Împărţiţi suficient din bogăţia şi resursele mondiale totale cu toţi oamenii lumii, astfel încât nimeni să nu vrea sau să aibă nevoie de ceea ce are celălalt şi ca toţi să poată trăi în demnitate şi să scape de frică.
    2. Creaţi un sistem pentru rezolvarea diferendelor, care să elimine nevoia de război - ba chiar şi posibilitatea acestuia.

    Probabil că popoarele lumii nu ar face niciodată acest lucru.

    Au făcut-o deja.

    Au făcut-o?

    Da. Există un mare experiment care se desfăşoară acum în lume, le¬gat exact de acest gen de ordine politică.
    Acest experiment se numeşte Statele Unite ale Americii.

    Despre care Tu ai spus că eşuează lamentabil.

    Aşa şi este. Mai e foarte mult până când să poată fi numit un succes. (După cum ţi-am promis, voi vorbi mai târziu despre aceasta şi despre atitudinile care le împiedică acum). Totuşi, este cel mai bun experiment în curs de desfăşurare. După cum a spus Winston Churchill: „Democraţia este sistemul cel mai prost, cu excepţia tuturor celorlalte sisteme.”
    Naţiunea voastră a fost prima care a luat o confederaţie de state indi¬viduale libere, disparate şi le-a unit cu succes într-un grup solidar, fiecare supunându-se unei autorităţi centrale.
    Pe vremea aceea, nici unul dintre state nu a vrut să facă acest lucru şi fiecare a rezistat cu putere, înspăimântat că-şi pierde măreţia individuală şi pretinzând că o astfel de uniune nu i-ar servi interesele.
    Ar putea fi instructiv să înţelegeţi exact ce s-a întâmplat în vremea aceea cu fiecare dintre aceste state individuale.
    Cât timp erau disparate în cadrul acestei confederaţii, nu exista un adevărat guvern al Statelor Unite şi, prin urmare, nici o putere care să impună Articolele Confederaţiei asupra cărora statele căzuseră de acord.
    Ele îşi conduceau propriile lor afaceri externe, câteva încheind înţe¬legeri private asupra comerţului şi a altor probleme cu Franţa, Spania, Anglia şi alte ţări. Statele făceau comerţ unul cu celălalt şi, deşi Artico¬lele Confederaţiei interziceau o astfel de practică, unele state adăugau ta¬rife la bunurile aduse pe mare din alte state - exact aşa cum făceau cu bunurile aduse de peste ocean! Negustorii nu aveau de ales şi plăteau în port dacă voiau să-şi cumpere sau să-şi vândă bunurile, neexistând o au¬toritate centrală - deşi era o înţelegere scrisă care să interzică o aseme¬nea taxare.
    Statele individuale s-au luptat în războaie unul cu celălalt. Fiecare stat îşi considera gărzile naţionale ca fiind o armată stabilă, nouă state a¬veau propriile lor nave şi „Nu mă călca pe coadă!” ar fi putut fi motto-ul oficial al fiecărui stat din Confederaţie.
    Peste jumătate din state îşi tipăreau propriile lor bancnote. (Deşi con¬federaţia căzuse de acord că acest lucru era, de asemenea, ilegal!) Pe scurt, statele voastre originale, deşi s-au unit sub Articolele Confede¬raţiei, acţionau exact aşa cum fac naţiunile independente de astăzi.
    Deşi ele puteau vedea că acordurile din cadrul Confederaţiei lor (cum ar fi învestirea Congresului ca singură autoritate de a bate monedă) nu funcţionau, ele au rezistat cu dârzenie şi nu au creat şi nu s-au supus unei autorităţi centrale, care ar fi putut să le impună aceste acorduri şi să le asprească. Totuşi, cu timpul, au început să se impună câţiva lideri pro¬gresişti. Ei i-au convins pe oamenii simpli că aveau mai mult de câştigat decât de pierdut prin crearea unei astfel de noi Federaţii.
    Negustorii ar economisi bani şi şi-ar mări profiturile, deoarece statele individuale nu şi-ar mai pune taxe unul altuia.
    Guvernele ar economisi bani şi ar avea mai mulţi de băgat în pro¬grame şi servicii care i-ar ajuta cu adevărat pe oameni, deoarece resurse¬le nu ar mai trebui să fie folosite pentru a proteja statele individuale unul de celălalt.
    Oamenii ar avea mai multă securitate şi siguranţă şi mai mare prospe¬ritate cooperând, mai degrabă, decât luptându-se unul cu altul.
    Departe de a-şi pierde măreţia, fiecare stat ar deveni încă şi mai mă¬reţ. Şi aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat.
    Acelaşi lucru s-ar putea întâmpla cu cele 160 state-naţiuni din lumea de astăzi, dacă s-ar uni într-o Federaţie Unită. Aceasta ar însemna sfâr¬şitul războiului.

    Cum aşa? Ar mai exista încă neînţelegeri.

    Aşa este, atâta timp cât oamenii rămân ataşaţi de lucrurile exterioare. Există o modalitate de a elimina cu adevărat războiul - şi toate experi¬enţele de nelinişte şi lipsă de pace - dar aceasta este o soluţie spirituală. Aici explorăm una geopolitică.
    De fapt, trucul este să le combinaţi pe amândouă. Adevărul spiritual trebuie trăit în viaţa practică, pentru a schimba experienţa de fiecare zi.
    Până când o asemenea schimbare apare, vor mai exista încă neînţe¬legeri. Ai dreptate. Totuşi, nu trebuie să mai fie războaie.
    Nu trebuie să mai fie omoruri. Există oare războaie între California şi Oregon din cauza unor drepturi asupra apelor? Între Maryland şi Virgi¬nia pentru pescuit? Între Wisconsin şi Illinois, Ohio şi Massachusetts.

    Nu.

    Şi oare de ce nu? Nu s-au ivit diverse dispute şi diferende între ele?

    De-a lungul anilor, presupun că s-au ivit.

    Să fii sigur de asta. Dar aceste state individuale au căzut de acord de bună voie - a fost o înţelegere simplă, voluntară - să se sprijine pe anu¬mite legi şi pe anumite compromisuri asupra unor probleme comune tu¬turor, păstrându-şi dreptul de a avea statute separate în probleme referi¬toare la fiecare individ.
    Iar când apar într-adevăr dispute între state din cauza interpretărilor diferite ale legii federale - sau cineva, pur şi simplu, încalcă legea - problema este adusă în faţa unui tribunal... căruia i s-a acordat autori¬tatea (adică i s-a dat de către state autoritatea) de a rezolva disputa.
    Şi, dacă actualul corp de lege nu oferă un precedent sau un mijloc prin care problema poate fi trecută prin justiţie cu un rezultat satisfăcă¬tor, statele şi oamenii din ele îşi trimit reprezentanţii către un guvern cen¬tral, pentru a încerca să stabilească acorduri asupra unor legi noi care vor produce, cu adevărat, o circumstanţă favorabilă - sau, cel puţin, un com¬promis rezonabil.
    În felul acesta funcţionează federaţia voastră.
    Un sistem de legi, un sistem de tribunale împuternicite de către voi să interpreteze aceste legi şi un sistem al justiţiei - sprijinit din spate de puterea armată, în cazul în care este necesar - pentru a impune deciziile acelor tribunale.
    Deşi nimeni nu poate contrazice faptul că sistemul ar trebui îmbunătăţit, acest amalgam politic funcţionează de mai mult de 200 de ani! Nu există nici un motiv să ne îndoim că aceeaşi formulă va funcţiona şi între statele-naţiuni.

    Dacă este atât de simplă, de ce nu a fost încercată?

    A fost. Liga Naţiunilor a fost o încercare de început. Naţiunile Unite este cea mai recentă încercare.
    Dar prima a eşuat şi cealaltă are minimum de eficienţă, deoarece - ca şi cele 13 state din Confederaţia iniţială a Americii - statelor-naţiuni membre (în special celor mai puternice) le este teamă că au mai mult de pierdut decât de câştigat din această reconfigurare.
    Asta, pentru că „oamenii puterii” sunt mai preocupaţi de a ţine strâns de putere, mai degrabă decât de a îmbunătăţi calitatea vieţii pentru toţi oamenii. „Cei care au” ştiu că o astfel de Federaţie Mondială ar produce, în mod inevitabil, mai mult pentru „cei care nu au” - dar „cei care au” cred că aceasta s-ar face pe cheltuiala lor ... şi ei nu vor să dea nimic.

    Dar, oare, frica lor nu este justificată, iar dorinţa lor de a vrea să ţină ceea ce s-au zbătut atât de mult să aibă ar putea fi exagerată?

    În primul rând, nu este neapărat adevărat că dând mai mult celor care acum suferă de foame, sete şi trăiesc fără un adăpost înseamnă că alţii trebuie să renunţe la bogăţia lor.
    După cum am subliniat, tot ce aveţi de făcut este să luaţi cei 1.000.000.000.000 de dolari pe an cheltuiţi anual în întreaga lume în scopuri militare şi să-i transferaţi spre scopuri umanitare şi veţi fi rezol¬vat problema, fără să cheltuiţi nici un ban în plus sau fără să treceţi nimic din bogăţie de acolo de unde se află spre un loc unde nu se găseşte.
    (Desigur, s-ar putea argumenta că acele conglomerate internaţionale ale căror profituri provin din război şi cele necesare războiului ar fi „cei care pierd” - aşa cum s-ar întâmpla şi cu angajaţii lor şi cu toţi cei a căror avere provine din conştienţa conflictuală a lumii - dar sursa voastră de abundenţă este, probabil, plasată greşit.
    Dacă cineva trebuie să depindă pentru a supravieţui de o lume care trăieşte în dezbinare, pesemne că această dependenţă explică de ce lu¬mea voastră a rezistat oricărei încercări de a crea o structură pentru o pa¬ce durabilă.)
    Cât despre a doua parte a întrebării tale, a vrea să ţii ceea ce te-ai zbă¬tut atât de mult să obţii, ca individ sau ca naţiune, nu este un lucru exa¬gerat, dacă vii dintr-o conştienţă a unei Lumi Exterioare.

    Ce-i aia?

    Dacă-ţi capeţi cea mai mare fericire a vieţii din experienţe care pot fi obţinute numai din Lumea Exterioară - lumea fizică din afara ta - nu vei vrea niciodată să renunţi la un gram din tot ceea ce ai acumulat, ca per¬soană sau ca naţiune, pentru ca să devii fericit.
    Şi, atâta timp cât cei care „nu au” îşi văd nefericirea legată de lipsa lucrurilor materiale, vor cădea şi ei în capcană. Ei vor dori în mod con¬stant ceea ce ai tu şi, în mod constant, tu vei refuza să împărţi cu ei.
    De aceea am spus mai devreme că există un mod cu adevărat posibil de a elimina războiul - şi toate experienţele de nelinişte şi lipsă de pace. Dar aceasta este o soluţie spirituală.
    În cele din urmă, fiecare problemă geopolitică, la fel ca şi fiecare pro¬blemă personală, se rezumă tot la o problemă spirituală.
    Întreaga viaţă este spirituală şi, de aceea, toate problemele vieţii se bazează pe ceva spiritual - şi se rezolvă în mod spiritual.
    Războaiele sunt create pe planeta voastră pentru că cineva are ceea ce altcineva doreşte. Acesta este motivul pentru care cineva face ceva nedorit de altcineva.
    Toate conflictele provin din dorinţe prost plasate.
    Singura pace din lume care durează este Pacea Interioară.
    Lăsaţi fiecare persoană să-şi găsească pacea în interiorul ei. Când descoperiţi pacea în interiorul vostru, găsiţi că nu vă mai trebuie nimic din exterior. Aceasta înseamnă, pur şi simplu, că nu mai aveţi nevoie de lucrurile care aparţin lumii exterioare. „A nu avea nici o nevoie” este o mare libertate. În primul rând te eliberează de frică: Frică cum că există ceva ceea ce tu nu vei avea; frică cum că există ceva ce ai şi ai putea pier¬de; şi frică cum că, fără un anumit lucru, nu ai fi fericit.
    În al doilea rând, „a nu avea nici o nevoie” te eliberează de mânie. Mânia înseamnă frică declarată. Când nu este nimic de care să-ţi fie frică, nu există nimic care să te facă mânios.
    Voi nu sunteţi mânioşi când nu obţineţi ceea ce doriţi, pentru că a dori a fost pur şi simplu o preferinţă, nu o necesitate. De aceea nu aveţi nici o frică legată de posibilitatea de a nu obţine. Deci, nu există nici mânie.
    Voi nu sunteţi mânioşi când îi vedeţi pe alţii făcând ceea ce voi nu vreţi ca ei să facă, deoarece nu aveţi nevoie ca ei să facă sau să nu facă ceva în mod deosebit. Deci, nu există nici mânie.
    Nu sunteţi mânioşi când cineva nu este amabil, deoarece nu aveţi nevoie ca ei să fie amabili. Nu simţiţi mânie când cineva nu este iubitor, pentru că nu aveţi nevoie ca ei să vă iubească. Nu simţiţi mânie când cineva este crud sau jigneşte sau încearcă să vă facă un rău, pentru că nu aveţi nevoie ca ei să se comporte în nici un alt fel şi vă este foarte clar că nu vi se poate face nici un rău. Nu simţiţi mânie nici în cazul în care cine¬va încercă să vă ia viaţa, pentru că nu vă e frică de moarte.
    Când frica vă este luată, orice altceva vă poate fi luat şi nu veţi fi mâ¬nioşi. În sinea voastră, ştiţi în mod intuitiv că tot ceea ce aţi creat poate fi creat iarăşi sau - ceea ce e mult mai important - că nu contează.
    Când îţi găseşti Pacea Interioară, nici o prezenţă sau absenţă a unei persoane, loc sau lucru, a unei condiţii, circumstanţe sau situaţii nu poate fi Creatorul stării voastre de spirit sau cauza experienţei voastre ca fiinţe.
    Aceasta nu înseamnă că voi respingeţi tot ceea ce ţine de trup. Nici gând de aşa ceva. Voi trăiţi experienţa de a fi pe deplin în trupul vostru cât şi deliciile acestuia, aşa cum n-aţi mai trăit-o niciodată înainte. Dar implicarea voastră în ceea ce ţine de trup va fi voluntară, nu obligatorie. Veţi trăi senzaţii trupeşti, deoarece alegeţi să o faceţi şi nu pentru că vi se cere să o faceţi pentru a vă simţi fericiţi sau a vă justifica tristeţea.
    Această schimbare simplă - a căuta şi a găsi pacea interioară - ar putea, dacă ar fi trăită de fiecare în parte, să termine cu toate războaiele, să elimine conflictul, să prevină nedreptatea şi să ducă lumea la pace veşnică. Nu există alte formule necesare sau posibile.
    Pacea lumii este o treabă personală! Nu este nevoie de o schimbare de împrejurări, ci de o schimbare de conştienţă.

    Cum poţi să-ţi găseşti pacea interioară când eşti flămând? Să fii într-o stare de seninătate când îţi este sete? Să rămâi calm când eşti ud şi ţi-e frig şi nu ai adăpost? Sau să eviţi mânia când cei pe care-i iubeşti mor fără motiv?
    Vorbeşti atât de poetic, dar este oare poezia ceva practic? Are ea ceva de spus mamei din Etiopia care-şi priveşte copilul vlăguit mu¬rind din lipsa unei felii de pâine? Omului din America Centrală care simte cum un glonte îi sfâşie trupul, deoarece a încercat să împiedice o armată să-i cotropească satul? Şi ce îi spune poezia ta femeii din Brooklyn, violată de opt ori de către o bandă? Sau familiei cu şase copii din Irlanda care a sărit în aer din cauza unei bombe teroriste, plasată într-o biserică, într-o dimineaţă de duminică?

    E greu să auzi ce spun acum. Dar, adevăr îţi spun Eu ţie: Există per¬fecţiune în orice. Străduieşte-te să vezi perfecţiunea. Aceasta este schim¬barea de conştienţă despre care am vorbit. Să nu ai nevoie de nimic. Să doreşti totul. Să alegi numai ceea ce se iveşte.
    Simţiţi-vă sentimentele. Plângeţi-vă lacrimile. Râdeţi râsetele. Cin¬stiţi-vă adevărul. Dar când toată emoţia a dispărut, staţi liniştiţi şi cu¬noaşteţi că Eu sunt Dumnezeu.
    Cu alte cuvinte, în mijlocul celei mai mari tragedii priviţi miracolul devenirii. Chiar dacă muriţi cu un glonte în piept, chiar dacă sunteţi vio¬laţi de o bandă.
    Totul sună ca ceva ce este imposibil de făcut. Dar dacă treceţi în con¬ştienţa lui Dumnezeu, puteţi să o faceţi.
    Nu trebuie să o faceţi, bineînţeles. Depinde de modul în care doriţi să trăiţi experienţa în acel moment. Într-un moment de mare tragedie, în¬cercarea la care sunteţi supuşi este întotdeauna să liniştiţi mintea şi să treceţi în adâncimea sufletului vostru.
    Voi faceţi acest lucru în mod automat, atunci când nu mai deţineţi controlul.
    Ai vorbit vreodată cu o persoană care a căzut cu maşina de pe un pod? Sau care s-a pomenit cu un pistol în faţă? Sau care aproape s-a înecat? Ei îţi vor spune adesea că timpul a încetinit, că ei erau copleşiţi de un calm ciudat, că nu a existat deloc frică.
    „Nu vă fie frică, pentru că Eu sunt cu voi.” Asta este ceea ce îi spun versurile, celui care trăieşte o tragedie. În cele mai întunecate ore, Eu voi fi lumina voastră. În cele mai negre momente, Eu voi fi mângâierea voastră. În clipele cele mai grele şi mai chinuitoare, Eu voi fi puterea voastră. Aveţi, deci, credinţă! Pentru că Eu sunt păstorul vostru. Nimic nu vă va lipsi. La loc cu păşune vă voi sălăşlui, vă voi conduce la apa odihnei.
    Vă voi întoarce sufletele şi vă voi povăţui pe căile dreptăţii, pentru Numele Meu.
    Într-adevăr, deşi voi veţi umbla în valea Umbrei Morţii, nu vă veţi teme de rele. Pentru că Eu sunt cu voi. Toiagul Meu şi varga Mea, aces¬tea vă vor mângâia.
    Găti-voi masă înaintea voastră împotriva celor ce vă necăjesc. Unge-voi cu undelemn capul vostru şi paharul vostru va da pe afară.
    E sigur că bunătatea şi mila vă vor urma în toate zilele vieţii voastre şi voi veţi locui în casa Mea şi - în inima Mea - întru lungime de zile.


    12

    E minunat. Ceea ce ai spus acum este absolut minunat. Aş dori ca lumea să poată pricepe vorbele tale. Aş dori ca lumea să poată în¬ţelege, să poată crede.

    Această carte îi va ajuta. Tu îi ajuţi. Deci, tu joci un rol, îţi joci rolul tău în dezvoltarea Conştienţei Colective. Aceasta trebuie să faceţi cu toţii.

    Da.
    Putem trece acum la un alt subiect? Cred că este important să vorbim despre această atitudine - această idee - despre care, ceva mai demult, ai spus că vrei să o prezinţi aşa cum trebuie.
    Atitudinea la care mă refer este cea pe care o au mulţi oameni ca¬re spun că săracilor li s-a dat destul; că trebuie să încetăm de a mai pune taxe asupra celor bogaţi - penalizându-i, de fapt, pentru că muncesc din greu şi „se descurcă” - doar pentru a oferi încă şi mai mult celor săraci. Aceşti oameni cred că săracii sunt săraci, în special pentru că aşa vor ei să fie. Mulţi nici măcar nu încercă să iasă sin¬guri din această situaţie. Ei preferă să sugă din biberonul guvernu¬lui, mai degrabă decât să-şi asume responsabilitatea pentru ei înşişi.
    Există mulţi oameni care cred că redistribuirea bogăţiei - împăr¬ţirea - este o idee socialistă, diabolică. Ei citează din Manifestul Co¬munist - „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi” - ca dovadă a originii satanice a ideii de a asigura demnitatea umană fundamentală a tuturor, prin eforturile fiecăruia.
    Aceşti oameni cred că „fiecare trebuie să fie pentru sine”. Dacă li se spune că acest concept este rece şi fără inimă, ei se refugiază în afirmaţia că şansa bate la uşa fiecăruia în mod egal; ei pretind că nici un om nu este dezavantajat din pornire; că, dacă ei au putut „să se descurce”, atunci toată lumea poate - iar, dacă cineva nu o face, „este numai vina lui”.

    Ţie ţi se pare că acest gând este arogant, provenit din nerecunoştinţă.

    Da. Dar Ţie cum Ţi se pare?

    Eu nu judec. E, pur şi simplu, un gând. Există o singură întrebare rele¬vantă referitoare la acest gând sau la altul. Îţi face un serviciu? Îţi face acest gând un serviciu când e vorba de Cine Eşti şi Cine alegi Tu să Fii?
    Uitându-se către omenire, aceasta este întrebarea pe care oamenii tre¬buie să şi-o pună. Ne face acest gând un serviciu? Observ că: Există oameni - e adevărat, grupuri întregi de oameni - care s-au născut, după cum spuneţi voi, dezavantajaţi. E un adevăr evident.
    Este, de asemenea, adevărat că la un nivel metafizic foarte înalt ni¬meni nu este „dezavantajat”, pentru că fiecare suflet creează pentru el în¬suşi exact acei oameni, evenimente şi împrejurări de care are nevoie ca să îndeplinească ceea ce doreşte să îndeplinească.
    Voi alegeţi totul. Părinţii, ţara în care vă veţi naşte. Toate împre¬jurările care însoţesc revenirea voastră. Tot aşa, de-a lungul zilelor tutu¬ror vieţilor voastre, continuaţi să alegeţi şi să creaţi oameni, evenimente şi împrejurări destinate să vă ofere şansele exacte, corecte şi perfecte pe care le doriţi acum, ca să vă cunoaşteţi aşa cum sunteţi voi cu adevărat.
    Cu alte cuvinte, nimeni nu este „dezavantajat”, dacă luăm în conside¬rare ceea ce sufletul doreşte să realizeze. De exemplu, sufletul poate să dorească să lucreze cu un corp handicapat ,sau într-o societate represivă, sau în condiţii de constrângere politică sau economică enormă, pentru a i se oferi condiţiile necesare să realizeze ceea ce a hotărât dinainte.
    Vedem că oamenii se confruntă cu „dezavantaje” în sens fizic, dar acestea sunt, de fapt, condiţii metafizice corecte şi perfecte.

    Ce înseamnă pentru noi toate astea, dacă vorbim din punct de vedere practic? Ar trebui să oferim ajutor celor „dezavantajaţi”, sau ar trebui să vedem că, în realitate, ei se află exact acolo unde vor să fie şi îşi dau astfel voie să „acţioneze conform Karmei lor”?

    Aceasta este o întrebare foarte bună - şi foarte importantă.
    Aminteşte-ţi, în primul rând, că tot ceea ce gândiţi, spuneţi şi faceţi este o reflectare a ceea ce aţi decis referitor la voi înşivă; o afirmare a lui Cine Sunteţi; un act de creaţie în cadrul deciziei asupra a cine vreţi să fiţi. Continui să mă întorc la această idee, deoarece acesta este singurul lucru pe care-l faceţi aici; cu asta vă ocupaţi. Nimic altceva nu se întâm¬plă, sufletul vostru nu are alte puncte pe ordinea de zi. Căutaţi să fiţi şi să trăiţi experienţa lui Cine Sunteţi Voi cu Adevărat - şi să îl creaţi.
    Voi vă creaţi pe voi înşivă din nou, în fiecare moment al lui Acum.
    Acum, în acest context, când întâlniţi o persoană care, în termeni re¬lativi, aşa cum se vede ea în interiorul lumii voastre, pare a fi dezavan¬tajată, prima întrebare pe care trebuie să o puneţi este: Cine sunt eu şi cine aleg eu să fiu în raport cu aceasta? Cu alte cuvinte, prima întrebare când întâlniţi pe cineva în orice situaţie ar trebui să fie: Ce doresc eu în acest caz?
    M-ai auzit? Prima ta întrebare ar trebui să fie întotdeauna: Ce doresc eu în acest caz? - şi nu: Ce doreşte cealaltă persoană?

    Aceasta este cea mai fascinantă introspecţie care mi s-a oferit vreo¬dată asupra modului în care trebuie să procedăm în cadrul relaţiilor umane. Ea contrazice complet tot ceea ce am învăţat eu până acum.

    Ştiu. Dar, motivul pentru care relaţiile voastre sunt într-o astfel de de¬zordine este că voi încercaţi întotdeauna să înţelegeţi ce doreşte cealaltă persoană şi ce doresc alţi oameni - în loc de ce doriţi voi cu adevărat.
    Apoi, trebuie să decideţi dacă să le daţi sau nu. Şi iată cum procedaţi: Decideţi, aruncând o privire asupra a ceea ce voi s-ar putea să doriţi de la ei. Dacă credeţi că nu veţi dori nimic de la ei, dispare primul motiv pentru a le da ceea ce vor, aşa încât, rareori o faceţi. Dacă, pe de altă par¬te, vedeţi că există ceva ce doriţi sau s-ar putea să doriţi de la ei, atunci apare instinctul de autosupravieţuire şi încercaţi să le daţi ceea ce vor.
    Apoi vă supăraţi - în special dacă cealaltă persoană nu vă dă, în cele din urmă, ceea ce doriţi.
    În acest joc de-a Eu îţi Dau - Tu îmi Dai stabiliţi un echilibru foarte delicat. Eu îţi satisfac nevoile şi tu mi le satisfaci pe ale mele.
    Cu toate acestea, scopul tuturor relaţiilor umane - a relaţiilor între naţiuni, ca şi între indivizi - nu are nimic de a face cu acest joc. Scopul Relaţiilor voastre Sfinte cu orice altă persoană, loc sau obiect nu este de a vă da seama ce anume doresc ei sau au nevoie, ci de ce anume doriţi sau pretindeţi voi, ca să evoluaţi, ca să fiţi Cine vreţi să Fiţi.
    De aceea am creat Eu Relaţiile cu alte lucruri. Dacă n-ar fi fost aşa, voi aţi fi continuat să trăiţi într-un vacuum, un vid, Totul Etern de unde veniţi. Dar în Totul voi, pur şi simplu, sunteţi şi nu puteţi să trăiţi experi¬enţa „conştienţei” voastre ca fiind ceva anume, deoarece în Totul nu exis¬tă nimic din ceea ce voi nu sunteţi.
    Astfel că am realizat un mod pentru ca voi să creaţi din nou şi să ştiţi Cine Sunteţi în cadrul experienţei voastre. Am făcut-o, oferindu-vă:
    1. Relativitatea - un sistem în cadrul căruia puteţi exista ca ceva în relaţie cu altceva.
    2. Uitarea - un proces prin care vă supuneţi voit la amnezie totală, astfel încât să nu puteţi şti că relativitatea este, pur şi simplu, un truc şi că voi sunteţi Tot ce Este.
    3. Conştienţa - o stare a Fiinţei în care voi evoluaţi, până când ajungeţi complet conştienţi, devenind apoi un Dumnezeu Adevărat şi Viu, creând şi trăind experienţa propriei voastre realităţi, extinzând şi explo¬rând acea realitate, schimbând şi re-creând acea realitate, pe măsură ce vă întindeţi conştienţa spre noi limite - sau, aş zice, spre nici o limită.
    În această paradigmă, Conştienţa este totul.
    Conştienţa - acel ceva de care sunteţi pe deplin conştienţi - este baza întregului adevăr şi, astfel, al întregii spiritualităţi adevărate.

    Dar ce rost au toate astea? Mai întâi ne faci să uităm Cine Sun¬tem, astfel încât să ne putem aminti Cine Suntem?

    Nu chiar. Ca să puteţi să-l creaţi pe Cine Sunteţi şi Cine Vreţi Voi să Fiţi. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu de a fi Dumnezeu. Este Eu care sunt Eu - prin voi!
    Aceasta este esenţa întregii vieţi.
    Prin voi, Eu trăiesc experienţa de a fi Cine şi Ce Sunt.
    Fără voi, Eu aş putea să cunosc acest lucru, dar nu să-l trăiesc ca experienţă. A cunoaşte şi a trăi ca experienţă sunt două lucruri diferite. Eu voi alege, tot timpul, a trăi ca experienţă.
    Şi, într-adevăr, asta fac. Prin voi.

    Mi se pare că am deviat de la întrebarea de bază.

    E greu să-L ţii pe Dumnezeu legat de un singur subiect. Eu sunt genul expansiv. Hai să vedem dacă ne putem întoarce.
    Da - ce e de făcut cu cei mai puţin norocoşi.
    În primul rând, hotărâţi Cine şi Ce Sunteţi în Relaţia cu ei.
    În al doilea rând, dacă decideţi că doriţi să trăiţi experienţa de a fi Sprijin, de a fi Ajutor, de a fi Iubire şi Compasiune şi Grijă, atunci vedeţi cum puteţi fi toate acestea, în cel mai bun mod cu putinţă.
    Şi înţelegeţi că abilitatea voastră de a fi toate acestea nu are nimic de a face cu ceea ce sunt sau fac ceilalţi. Uneori, cel mai bun mod de a iubi pe cineva şi cel mai mare ajutor pe care i-l poţi da este de a-l lăsa în pace sau de a-i da puterea de a se ajuta singur.
    E ca un ospăţ. Viaţa este o masă întinsă şi tu poţi să-i serveşti cu o porţie mare din ei înşişi.
    Aminteşte-ţi că cel mai mare ajutor pe care-l poţi da cuiva este să-l trezeşti, să-i aminteşti de Cine Este cu Adevărat. Sunt multe căi pentru a o face. Uneori cu un pic de ajutor; cu un brânci, un ghiont, un şut... şi uneori cu hotărârea de a-l lăsa să meargă pe drumul lui, să-şi urmeze pro¬pria cale, să facă ce vrea, fără nici un amestec sau intervenţie din partea ta. (Toţi părinţii ştiu că există această posibilitate şi în fiecare zi se chi¬nuie groaznic din cauza ei.)
    Ceea ce ai ocazia să faci pentru cei mai puţin norocoşi este să le re-aminteşti. Adică, să-i faci să-şi creeze o Imagine Mentală Nouă despre ei înşişi. Şi tu trebuie să capeţi o Imagine Mentală Nouă în ceea ce-i priveşte, pentru că, dacă îi vezi ca fiind nenorocoşi, aşa vor fi.
    Marele har a lui Iisus a fost că El i-a văzut pe toţi aşa cum erau ei cu adevărat; El a refuzat să accepte aparenţele. El a refuzat să creadă ceea ce credeau alţii despre ei înşişi. El a avut întotdeauna gândirea cea mai înaltă şi întotdeauna i-a invitat şi pe ceilalţi să o aibă.
    Dar El a respectat opţiunea făcută de ceilalţi. El nu le-a cerut să ac¬cepte ideea Sa înaltă - a ţinut-o doar ca pe o invitaţie.
    El a avut şi compasiune - iar dacă alţii alegeau să se vadă pe ei înşişi ca pe nişte Fiinţe care au nevoie de ajutor, El nu i-a respins pentru auto¬evaluarea lor greşită, ci le-a permis să îşi iubească realitatea - şi i-a aju¬tat, cu dragoste, să-şi îndeplinească alegerea.
    Asta, deoarece Iisus ştia că, pentru unii, cea mai rapidă cale spre Cine Sunt Ei era calea prin Cine Ei Nu Sunt.
    El nu a considerat-o imperfectă şi, prin urmare, nu a condamnat-o. Mai degrabă, El a văzut-o şi pe aceasta ca fiind „perfectă” - şi a sprijinit pe oricine în a fi exact ceea ce voia să fie.
    Din acest motiv, oricine Îi cerea lui Iisus ajutorul, îl primea.
    El nu a refuzat pe nimeni - dar a avut întotdeauna grijă să vadă că ajutorul pe care-l dădea sprijinea dorinţa deplină şi cinstită a persoanei respective. Dacă alţii căutau cu sinceritate iluminarea, exprimând în mod cinstit disponibilitatea lor de a trece la alt nivel, Iisus le dădea puterea şi curajul şi înţelepciunea pentru a o face. El S-a ţinut de-o parte - şi pe bună dreptate - ca un exemplu, şi i-a încurajat pe oameni ca, dacă nu pu¬teau să facă nimic altceva, măcar să aibă credinţă în El. El spunea că nu o să-i ducă pe căi greşite.
    Mulţi şi-au pus credinţa în El - şi, până în ziua de astăzi, El îi ajută pe cei care-I invocă numele. Asta, pentru că sufletul Său s-a angajat să-i tre¬zească pe cei care se străduiesc să fie cu totul treji şi pe deplin vii în Mine.
    Dar Christos a avut milă şi de cei care nu credeau în El. De aceea a respins ideea că numai El are dreptate şi - aşa cum face şi Tatăl din Ceruri - nu a emis niciodată judecăţi. Conceptul lui Iisus despre Iubirea Perfectă a fost să ofere tuturor persoanelor exact ajutorul pe care-l ce¬reau, după ce le spunea ce fel de ajutor puteau primi.
    El nu a refuzat niciodată să ajute pe cineva şi nu a făcut-o câtuşi de puţin pornind de la gândul că „după cum ţi-ai aşternut aşa vei dormi”.
    Iisus ştia că, dacă le dădea oamenilor ajutorul pe care-l cereau - în loc doar de ajutorul pe care voia El să-l dea, le dădea putere la nivelul la care ei erau pregătiţi să primească putere.
    Aceasta este atitudinea marilor maeştri. A acelora care au umblat pe planeta voastră în trecut şi a acelora care umblă acum.

    Acum totul îmi este confuz. Când anume a da ajutor cuiva în¬seamnă a-i lua din putere? Când funcţionează aceasta împotriva, mai degrabă decât în folosul evoluţiei celuilalt?

    Atunci când ajutorul este oferit într-un asemenea mod încât creează dependenţă continuă, mai degrabă decât independenţă rapidă. Când le permiţi altora să înceapă, în numele compasiunii, să se bazeze pe tine, mai degrabă decât pe ei înşişi.
    Aceasta nu însemnă compasiune ci dorinţă de a-i face dependenţi de tine. De a avea putere asupra lor. Pentru că, acest gen de ajutor, în reali¬tate îţi măreşte orgoliul. Deosebirea poate fi foarte subtilă şi, uneori, nici nu-ţi dai seama că ai început să devii plin de tine. Crezi cu adevărat că, de fapt, faci tot ce poţi ca să-l ajuţi pe altul... dar fii atent ca, nu cumva, prin asta să urmăreşti să-ţi autocreezi un plus de valoare. Pentru că, în măsura în care tu permiţi altor persoane să te facă responsabil pentru ele, în aceeaşi măsură le permiţi să te facă puternic. Şi aceasta te face, desi¬gur, să te simţi valoros.
    Iar acest gen de ajutor este un afrodiziac care îi seduce pe cei slabi.
    Ţelul este să-i ajuţi pe cei slabi să devină puternici, nu să-i laşi să de¬vină şi mai slabi. Aceasta este problema în cazul multor programe guver¬namentale de asistenţă socială, pentru că ele fac adesea acest lucru, în loc de a-l face pe celălalt. Programele guvernamentale se pot perpetua prin ele însele. Obiectivul lor poate fi tot atât de bine să-şi justifice existenţa, ca şi să-i ajute pe cei care trebuie asistaţi. Dacă ar exista o limită a întregii asistenţe guvernamentale, oamenii ar fi ajutaţi când au cu adevărat ne¬voie, dar nu ar putea deveni dependenţi de acest ajutor, substituindu-l propriilor lor forţe.
    Guvernele înţeleg că ajutor înseamnă putere. Din acest motiv, guver¬nele oferă cât mai mult ajutor la cât mai mulţi oameni - pentru că, cu cât sunt mai mulţi oamenii pe care guvernul îi ajută, cu atât sunt mai mulţi oamenii care ajută guvernul.
    Cei pe care guvernul îi sprijină, sprijină guvernul.

    Nu ar trebui să existe redistribuirea bogăţiilor. Manifestul comu¬nist este într-adevăr satanic.

    Desigur că nu există Satana, dar înţeleg ce vrei să spui.
    Ideea din spatele afirmaţiei „De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi” nu este rea, ci frumoasă. Este, pur şi simplu, un alt mod de a spune că tu eşti cel care-l ajuţi pe fratele tău mai mic. Este imple¬mentarea acestei idei frumoase care poate deveni urâtă.
    A împărţi cu altul trebuie să fie un mod de viaţă, nu un edict impus de guvern. A împărţi cu altul trebuie să fie un gest voluntar, nu forţat.

    Dar - iar am ajuns de unde am plecat! - în forma lui cea mai bună, guvernul înseamnă oameni şi programele lui sunt simple me¬canisme prin care oamenii împart cu mulţi alţii, iar acesta este un „mod de viaţă”. Şi aş argumenta că oamenii, în colectiv, prin siste¬mele lor politice, au ales să facă aceasta - deoarece au observat, şi istoria a arătat, că „cei care au” nu împart cu „cei care nu au”.
    Ţăranii ruşi ar fi putut aştepta până ar fi îngheţat iadul ca nobil¬imea rusă să-şi împartă bogăţia, care a fost câştigată şi mărită prin muncă grea. Ţăranilor li s-a dat doar atât cât să supravieţuiască, ca un „stimulent” să continue să lucreze pământul - şi să-i facă pe moşieri şi mai bogaţi. Vorbeai despre o relaţie de dependenţă! Acesta a fost un aranjament: eu-te-ajut-pe-tine-numai-dacă-şi-tu-mă-ajuţi-pe-mine, mai exploatator şi mai neruşinat decât orice a fost inventat vreodată de către guvern! Împotriva acestei neruşinări s-au revoltat ţăranii ruşi. Un guvern care dă asigurări că toţi oamenii sunt trataţi egal s-a născut din frustrarea poporului că „cei care au” nu vor să dea de bună voie „celor care nu au”.
    La fel s-a întâmplat când Măria Antoaneta Ie-a spus maselor în¬fometate care strigau în zdrenţe sub fereastra ei, în timp ce ea stătea întinsă într-o cadă de aur, aşezată pe un piedestal de pietre preţioase şi mesteca struguri de import: „Să mănânce cozonac!”
    Aceasta este atitudinea împotriva căreia s-au ridicat cei asupriţi. Aceasta este situaţia care a provocat revoluţia şi a creat guverne de, aşa numită, oprimare. Guvernele care iau de la bogaţi şi dau la să¬raci se numesc de oprimare, în timp ce guvernele care nu fac nimic când bogaţii îi exploatează pe săraci sunt de reprimare.
    Întreabă-i chiar şi astăzi pe ţăranii din Mexic. Se spune că 20 sau 30 de familii - elita bogată şi puternică - literalmente conduc Mexi¬cul (în principal pentru că îl au în posesie!) în timp de 20 sau 30 de milioane trăiesc în cele mai cumplite lipsuri. Astfel încât, în 1993-1994 ţăranii au pornit o revoltă, căutând să forţeze guvernul elitist să îşi recunoască datoria de a-i ajuta pe oameni să-şi facă rost de mijloace de trai care să le ofere un pic de demnitate. Există o dife¬renţă între guverne elitiste şi guverne „alese de către şi pentru po¬por”. Oare nu sunt guvernele poporului create de către oameni fu¬rioşi, frustraţi din cauza egoismului fundamental al naturii umane? Nu sunt programele guvernamentale create ca un remediu pentru lipsa de dorinţă a omului de a oferi el însuşi un remediu?
    Nu sunt acestea criteriile de bază pentru legi cinstite pentru lo¬cuinţe, statute ale muncii copilului, programe de sprijin pentru ma¬me cu copii care depind de ele? Nu a încercat departamentul de Se¬curitate Socială a guvernului să ofere oamenilor în vârstă ceva ce propriile lor familii nu vor sau nu pot să le ofere?
    Cum împăcăm ura noastră faţă de controlul guvernamental cu faptul că, în acelaşi timp, nu facem ceea ce ar trebui să facem atunci când nu există controale?
    Se spune că nişte mineri au muncit în condiţii înfiorătoare înainte ca guvernul să ceară împuţiţilor de proprietari de mine să-şi cureţe minele împuţite.
    De ce nu au făcut-o proprietarii înşişi? Pentru că le-ar fi micşorat profiturile! Iar celor bogaţi nu le-a păsat cât de mulţi săraci au murit în mine nesigure, ca să le crească şi să le umfle lor profiturile.
    Afaceriştii au plătit salarii de sclav muncitorilor începători, îna¬inte ca guvernele să le impună cerinţe de salarii minime. Cei care sunt pentru întoarcerea la „vremurile bune de odinioară” spun „Şi ce dacă? Ei ne dădeau locuri de muncă, nu-i aşa? Şi cine îşi asumă riscul? Muncitorul? Nu! Investitorul, proprietarul îşi asumă toate ris¬curile! Deci, el trebuie să primească recompensa cea mai mare!”
    Oricine care gândeşte că muncitorii - de a căror muncă depind proprietarii - ar trebui să fie trataţi cu demnitate, e numit comunist.
    Oricine crede că unei persoane n-ar trebui să i se refuze locuinţă din cauza culorii pielii e numit socialist.
    Oricine care crede că unei femei n-ar trebui să i se refuze opor¬tunităţi de angajare sau promovare, numai pentru că nu are sexul care trebuie e numit feminist radical.
    Iar când guvernele, prin reprezentanţii lor aleşi, se străduiesc să rezolve aceste probleme pe care oamenii care au puterea în societate refuză cu consecvenţă să le rezolve ei înşişi, acele guverne sunt nu¬mite de opresiune! (Dar niciodată de către oamenii pe care-i ajută. Numai de către oamenii care refuză să ofere ei înşişi ajutor.)
    Nicăieri nu e acest lucru mai evident decât în asistenţa medicală. În 1992, un preşedinte american şi soţia lui au decis că era incorect şi nepotrivit ca milioane de americani să nu aibă acces la asistenţă medicală preventivă; această noţiune a pornit o dezbatere despre în¬grijirea medicală, care i-a făcut chiar ţi pe cei care lucrează în profe¬sia medicală şi în industria de asigurări să se amestece în scandal.
    Problema reală nu este a cui soluţie a fost mai bună: planul pro¬pus de către Administraţie sau cel propus de către industria partic¬ulară. Problema reală este: De ce nu a propus industria particulară propria sa soluţie, cu mult timp în urmă.
    Am să vă spun eu de ce. Pentru că nu au fost obligaţi să o facă. Nimeni nu s-a plâns. Iar industria a scos profit.
    Profit. Profit. Profit.
    Prin urmare, punctul meu de vedere este acesta: putem să ţipăm şi să ne răzvrătim şi să ne plângem cât vrem. Adevărul adevărat este că guvernele oferă soluţii, acolo unde sectorul particular nu o face.
    Putem să pretindem, de asemenea, că guvernele fac ceea ce fac împotriva voinţei oamenilor, dar, atâta timp cât oamenii controlează guvernul - aşa cum se întâmplă în mare măsură în Statele Unite - guvernul va continua să ofere şi să pretindă soluţii pentru relele sociale, deoarece majoritatea oamenilor nu sunt bogaţi şi puternici şi, de aceea, nu pot legifera pentru ei înşişi ceea ce societatea nu vrea să le dea de bună voie.
    Doar în ţările în care majoritatea oamenilor nu controlează gu¬vernul, acest guvern nu face nimic sau mai nimic împotriva acestor inechităţi. Deci problema este: Ce înseamnă prea mult guvern? Ce însemnă prea puţin? Unde şi cum găsim echilibru?

    Măiculiţă! Niciodată nu te-am văzut aşa de pornit! Ai vorbit acum cât n-ai făcut-o în ambele volume.

    Ei bine, ai spus că această carte urmează să adreseze câteva pro¬bleme mai extinse, globale, cu care este confruntată familia unui om. Cred că am expus una importantă.

    Şi chiar elocvent. De sute de ani toţi s-au străduit să o rezolve, de la Toynbee la Jefferson - până la Marx.

    Bun - care-i soluţia Ta?

    Trebuie să mergem înspre înapoi acum; va trebui să abordăm nişte probleme vechi.

    Dă-i înainte. Probabil că trebuie să aud de două ori.

    Atunci voi începe cu faptul că Eu nu am o „soluţie”. Şi asta, pentru că nimic din tot ce ai spus nu consider ca fiind o problemă. Este doar ceea ce este şi cu nu am nici o preferinţă. Descriu aici, pur şi simplu, ceea ce poate fi văzut; ceea ce poate vedea oricine cu ochiul liber.

    Bine, nu ai nici o soluţie şi nu ai nici o preferinţă. Poţi să-mi oferi o observaţie?

    Observ că omenirea trebuie să găsească un sistem de guvernare care să ofere o soluţie totală - deşi guvernul Statelor Unite s-a apropiat până acum cel mai mult de acesta. Dificultatea e că bunătatea şi corectitudinea ţin de morală şi nu de politică.
    Guvernul este încercarea umană de a mandata bunătatea şi de a asi¬gura corectitudinea. Dar există un singur loc unde se naşte bunătate. Şi acesta este în inima omului. Există un singur loc unde corectitudinea poate fi conceptualizată şi acesta este în mintea omului. Există un singur loc unde dragostea poate fi cu adevărat trăită ca experienţă, iar acesta este sufletul omului. Pentru că sufletul omului este iubire.
    Nu puteţi legifera moralitatea. Nu puteţi trece o lege care să spună „iubiţi-vă unul pe altul”.
    Ne învârtim în cercuri, aşa cum am făcut cu toate şi până acum. Dar discuţia este bună. Aşa că, dă-i înainte! Totul este în regulă, chiar dacă ne întoarcem la aceleaşi lucruri de două sau de trei ori. Încercarea noas¬tră este de a-i da de capăt; gândeşte-te cum vrei să o abordezi acum.

    Atunci voi pune aceeaşi întrebare pe care am pus-o înainte. Nu sunt oare toate legile, pur şi simplu, o încercare a omului de a codi¬fica concepte morale? Nu este „legislaţia” doar acordul nostru com¬binat în ceea ce priveşte ce este „corect” şi „greşit”?

    Da. Şi anumite legi civile - reguli şi regulamente - sunt cerute de societate voastră primitivă. (Înţelegi că, în societăţile non-primitive, ast¬fel de legi nu sunt necesare. Toate fiinţele se coordonează singure.) În societatea voastră încă sunteţi confruntaţi cu câteva întrebări absolut ele¬mentare. Să vă opriţi la colţul străzii înainte de a merge mai departe? Să cumpăraţi şi să vindeţi, potrivit cu anumite cerinţe? Există restricţii în legătură cu modul în care vă comportaţi unul cu altul?
    Dar, zău că nici măcar aceste legi de bază - interzicerea crimelor, a distrugerilor, înşelăciunii, sau chiar a trecerii pe roşu - nu ar trebui să fie necesare şi nu ar fi necesare, dacă toţi oamenii de pretutindeni ar urma numai Legile Iubirii.
    Adică, Legea lui Dumnezeu.
    E nevoie de o evoluţie a conştienţei şi nu de o mărire a guvernului.

    Vrei să spui că totul ar fi în regulă doar dacă am urma cele Zece Porunci!

    Nu există ceea ce voi numiţi cele Zece Porunci. (Vezi volumul I pen¬tru o explicaţie completă.) Legea lui Dumnezeu înseamnă Nici O Lege. Este ceva ce voi nu puteţi înţelege.
    Eu nu pretind nimic.

    Mulţi oameni nu pot să creadă în ultima Ta afirmaţie.

    Fă-i să citească volumul I. Acolo se explică totul.

    Asta sugerezi Tu pentru această lume? Anarhie totală?

    Eu nu sugerez nimic. Observ doar ce anume dă rezultate. Îţi spun ce se vede cu ochiul liber. Şi, nu! Eu nu văd că anarhia - absenţa guvernării, a regulilor, a regulamentelor sau limitările de orice fel - ar da rezultate. O astfel de organizare este practică numai în cazul fiinţelor evoluate, ceea ce nu văd că ar fi fiinţele umane. Prin urmare, e nevoie de un anu¬mit nivel de guvernare până când omenirea va evolua ca să ajungă la punctul în care veţi face în mod natural ceea ce e corect în mod natural.
    Până atunci, sunteţi foarte înţelepţi că vă guvernaţi. Ideile pe care le-ai expus acum câteva momente sunt remarcabile, incontestabile. De cele mai multe ori, atunci când sunt lăsaţi de capul lor, oamenii nu fac ceea ce este „corect”.
    Problema reală este, nu de ce guvernele impun atât de multe regula¬mente şi reguli asupra oamenilor, ci de ce trebuie să o facă?
    Răspunsul e legat de Conştienţa de Separare.

    Adică faptul că ne vedem ca pe nişte entităţi separate unul de celălalt.

    Da.

    Dar dacă noi nu suntem separaţi, atunci suntem Unul. Şi asta nu înseamnă, oare, că suntem răspunzători unul pentru celălalt?

    Da.

    Dar aceasta nu ne ia din puterea de a atinge măreţia individuală? Dacă eu sunt responsabil pentru alţii, atunci Manifestul Comunist avea dreptate! „De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi.”

    După cum am spus deja, aceasta este o idee foarte nobilă. Dar care, atunci când este impusă fără milă, este spoliată de tot ce are nobil în ea. Aceasta a fost dificultatea în cazul comunismului. Nu conceptul, ci implementarea.

    Există dintre cei care spun că acest concept a trebuit să fie impus forţat, deoarece el violează natura fundamentală a omului.

    Ai pus punctul pe i. Ceea ce trebuie schimbat este natura fundamen¬tală a omului. Aici trebuie lucrat.

    Pentru ca să se creeze mutaţia de conştienţă despre care ai vorbit.

    Da.

    Dar iarăşi ne învârtim în cercuri. Oare o conştienţă de grup nu le ia oamenilor puterea?

    Hai să ne gândim. Dacă fiecărei persoane de pe planetă i s-ar îndepli¬ni nevoile fundamentale - dacă masa de oameni ar putea trăi în demni¬tate, scăpând de lupta pentru supravieţuire - aceasta nu ar deschide oare drumul pentru ca întreaga umanitate să se angajeze în realizarea unor scopuri mai nobile? Oare măreţia individuală ar fi cu adevărat suprimată dacă s-ar garanta supravieţuirea individuală?
    Trebuie, oare, ca demnitatea universală să fie sacrificată în favoarea gloriei individuale?
    Ce fel de glorie este aceasta, când e obţinută pe seama altuia?
    Am pus pe planeta voastră resurse mai mult decât suficiente ca să asi¬gur provizii pentru toţi. Cum se întâmplă că mii de oameni mor de foame în fiecare an? Că sute stau fără adăpost? Că milioane strigă după o mini¬mă demnitate? Genul de ajutor care ar pune capăt acestor lucruri nu este cel care vă ia puterea. Dacă cei bogaţi spun că nu vor să-i ajute pe cei flămânzi şi fără de adăpost, pentru că nu vor să le ia puterea, atunci cei bogaţi sunt ipocriţi. Pentru că nimeni nu este cu adevărat „bogat” dacă le merge bine, în timp ce alţii mor.
    Evoluţia unei societăţi este măsurată prin cât de bine îi tratează pe cei mai amărâţi dintre membrii ei. După cum am spus, provocarea este în a găsi un echilibru între a-i ajuta pe oameni şi a le face rău.

    Ne poţi oferi nişte poveţe?

    O povaţă care cuprinde tot ar fi aceasta: Când sunteţi în dubiu, greşiţi întotdeauna în favoarea compasiunii. Testul dacă ajutaţi sau faceţi rău este următorul: oare oamenii evoluează sau involuează ca rezultat al aju¬torului tău? I-ai făcut mai buni sau mai puţin buni? Mai capabili sau mai puţin capabili?

    S-a spus că, dacă dai cuiva tot ce are nevoie, va fi mai puţin dis¬pus să muncească el însuşi ca să-l obţină.

    Dar de ce ar trebui să muncească pentru strictul necesar? Nu este su¬ficient pentru toată lumea? Ce are de-a face „a munci pentru ceva” cu orice altceva? Oare demnitatea umană fundamentală de a avea strictul necesar nu este dreptul din naştere al fiecăruia? Nu s-ar cuveni să fie?
    Dacă cineva caută să aibă mai mult decât nivelul minim - mai multă mâncare, case mai mari, îmbrăcăminte mai frumoasă - poate să se stră¬duiască să atingă aceste scopuri. Dar se cuvine, oare, ca cineva să trebu¬iască să se lupte doar ca să supravieţuiască, pe o planetă unde se găseşte mai mult decât este necesar pentru toată lumea?
    Aceasta e problema centrală cu care se confruntă omenirea.
    Provocarea este, nu de a-i face pe toţi egali, ci de a-i da fiecăruia cel puţin siguranţa unei supravieţuiri minime în demnitate, astfel încât fie¬care să aibă şansa de a alege ce doreşte să aibă în plus.

    Există dintre cei care comentează că unii oameni nu profită de această şansă, chiar atunci când le este dată.

    Ei fac o observaţie corectă.
    Aceasta ridică o altă problemă: le datoraţi voi încă o şansă şi încă una celor care nu profită de oportunităţile care li se oferă?

    Nu.

    Dacă eu aş adopta o asemenea atitudine, pe toţi v-ar înghiţi iadul pen¬tru totdeauna.
    Adevăr vă spun Eu vouă: în Lumea lui Dumnezeu, compasiunea e fă¬ră de sfârşit, dragostea nu încetează niciodată, răbdarea nu se termină niciodată. Numai în lumea omului, bunătatea este limitată.
    În Lumea Mea, bunătatea este nesfârşită.

    Chiar dacă nu o merităm.

    O meritaţi întotdeauna!

    Chiar dacă Îţi aruncăm bunătatea în faţă?

    Mai ales dacă o faceţi. („Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt. Şi dacă un om îţi cere să mergi cu el o milă, mergi cu el două.” ) Când Îmi aruncaţi bunătatea înapoi în faţă (ceea ce, că veni vorba, rasa umană o face către Dumnezeu de milenii), eu văd doar că faceţi o greşeală. Nu vă cunoaşte-ţi interesul.
    Eu am compasiune pentru voi, deoarece greşeala voastră nu se ba¬zează pe răutate, ci pe ignoranţă.

    Dar unii oameni sunt fundamental răi.
    Unii au o răutate intrinsecă.

    Cine ţi-a spus aşa ceva?

    Aşa am observat eu.

    Atunci nu vezi bine. Ţi-am mai spus şi înainte: nimeni nu face nimic rău, dacă se comportă conform cu modelul lumii lui.
    Altfel spus, toţi fac cel mai bun lucru pe care-l pot face într-un anu¬mit moment.
    Toate acţiunile fiecăruia depind de datele pe care le are la îndemână.
    După cum am mai spus - conştienta este totul. De ce anume eşti conştient? Ce cunoşti?

    Dar când oamenii ne atacă, ne fac rău, ne provoacă distrugeri, sau chiar ne omoară ca să-şi atingă scopurile, acestea nu reprezintă ceva rău?

    Ţi-am mai spus şi înainte: orice atac este un strigăt după ajutor.
    Nimeni nu doreşte cu adevărat să facă rău altuia. Cei care-l fac - in¬clusiv guvernele voastre - o fac din ideea deplasată că acesta este sin¬gurul mod de a ajunge la ceea ce doresc. Am subliniat deja în această carte care este soluţia cea mai înaltă la această problemă. Pur şi simplu, să nu doreşti nimic. Să ai preferinţe, dar nu nevoi.
    Dar aceasta e o stare foarte înaltă de a fi: este locul în care se află Maeştrii. Vorbind în termeni geopolitici, de ce să nu vă străduiţi împre¬ună, toată omenirea la un loc, pentru a rezolva nevoile cele mai defini¬torii ale fiecăruia?

    Dar o facem - sau cel puţin încercăm.

    Asta-i tot ce poţi să spui după mii de ani de istorie a umanităţii?
    Fapt este că nu aţi evoluat deloc. Încă acţionaţi cu mentalitatea primi¬tivă: „fiecare om pentru sine”. Jefuiţi Pământul, îi prădaţi toate resurse¬le, exploataţi oamenii şi îi privaţi în mod sistematic de drepturi pe cei care nu sunt de acord cu voi şi cu ceea ce faceţi, numindu-i „radicali”.
    Faceţi toate acestea pentru propriile voastre scopuri egoiste, pentru că aţi instituit un stil de viaţă pe care nu-l puteţi menţine altfel.
    Trebuie să tăiaţi milioane de hectare de copaci în fiecare an, pentru că, altfel, nu veţi putea avea ziarul de duminică. Trebuie să distrugeţi kilometri din stratul de ozon care vă protejează planeta, pentru că, altfel, nu vă puteţi da cu fixativ pe păr. Trebuie să vă poluaţi ireversibil râurile şi fluviile, pentru că, altfel, industriile voastre nu vă pot da Mai Mare, Mai Bun, Mai Mult. Şi trebuie să-i exploataţi pe cei care au mai puţin decât voi - pe cei mai puţin avantajaţi, mai puţin educaţi, mai puţin conştienţi - sau, altfel, nu puteţi să trăiţi în vârful piramidei umane, într-un lux nemaipomenit (şi nenecesar). În cele din urmă, trebuie să negaţi că faceţi toate acestea sau altfel nu mai puteţi trăi cu voi înşivă.
    Nu puteţi găsi în inima voastră ideea de „a trăi simplu, astfel încât şi alţii să poată, pur şi simplu, trăi”. Înţelepciunea uşor accesibilă este prea simplă pentru voi. Este prea mult să vi se ceară aşa ceva. Prea mult de dat. La urma urmei, aţi muncit din greu pentru ceea ce aveţi! N-aveţi de gând să daţi nimănui nimic!
    Şi dacă restul rasei umane - ca să nu mai vorbim despre copiii copii¬lor voştri - trebuie să sufere din cauza asta, vă doare-n cot, nu-i aşa? Voi aţi făcut tot ceea ce trebuia să faceţi ca să supravieţuiţi „ca să vă descur¬caţi”. La fel pot să facă şi ei! La urma urmei, fiecare pentru sine, nu-i aşa?

    Există vreo posibilitate ca să ieşim din această nebunie?

    Da. Să spun din nou? O modificare de conştienţă.
    Nu puteţi rezolva, prin acţiuni guvernamentale sau mijloace politice, problemele care infestează omenirea. De mii de ani încercaţi să o faceţi Schimbarea care trebuie să fie făcută nu se poate face decât în inimi¬le oamenilor.

    Poţi spune într-o singură frază ce schimbare trebuie să facem?

    Am spus-o de câteva ori deja.
    Trebuie să încetaţi de a-L vede

    Thu Apr 28, 2011 View user's profile Send private message
    Adrian Pop

    Joined: 03 Sep 2009
    Posts: 10558
    Location: Craiova


    Reply with quote
    Post
    Conversatii cu Dumnezeu -Un dialog neobisnuit .
    Conversatii cu Dumnezeu -Un dialog neobisnuit .

    Volumul I Neale Donald Walsch






    Introducere

    Sunteţi pe punctul de a trăi o experienţă extraordinară. Sunteţi pe punctul de a avea o conversaţie cu Dumnezeu. Da, da, ştiu ... Aşa ceva nu e posibil. Credeţi, probabil, (sau aţi fost învăţaţi să credeţi) că aşa ce¬va nu este posibil. Putem să ne adresăm lui Dumnezeu, desigur, dar nu putem vorbi cu Dumnezeu.
    Vreau să spun că Dumnezeu nu ne va răspunde, nu-i aşa? Cel puţin, nu sub forma unei conversaţii obişnuite, de fiecare zi.
    Aşa gândeam şi eu. Atunci mi s-a revelat această carte. Chiar asta vreau să spun. Această carte nu a fost scrisă de către mine, mi s-a reve¬lat. Şi, când o veţi citi, vi se va revela şi vouă, pentru că tuturor ni se ara¬tă adevărul pe care suntem pregătiţi să-l aflăm.

    R adi : Sunt convins ca i s-au transferat informatii de la anumite Entitati de-a putut acest domn sa scrie acesta carte. Felicitari. Sunt multi oameni care vor fi ajutati de cele scrise aici. Spun de multe ori ca sunt persoane care au acces la Subconstient...

    Dar, din cate cunosc eu.... nu este posibil ca DUMNERZEU sa discute astfel cu cineva, pentru ca DUMNEZEU este TOT. Simplu spus.

    Cu ani in urma mi-am permis sa definesc pe DUMNEZEU ( lucru de neconceput dealtfel pentru ca DUMNEZEU si-L poate defini pe DUMNEZEU ) si-am ajuns la consluzia urmatoare :
    Tot ce au gandit, gandesc si vor gandi de-acum incolo oamenii, Entitatile, Spiritele si tot ce este viu si neviu in Univers, reprezinta a infinitdezimala parte din ce este cu ADEVARAT DUMNEZEU.

  2. #2
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    2.659
    O carte cu multe invataturi care duc spre tine insuti -Adevaratul consilier este Dumnezeu.

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •