Despre neam creştin, popor român şi demnitate naţională în gândirea și discursul lui Dan Puric…

Publicat în 1 ianuarie 2013 de Stelian Gomboș
Dan Puric este deosebit de complex şi (totodată) foarte necomplicat. Actoria este profesia lui de bază, dar el este cu mult mai mult decât atât. Prin discursul său teoretic (cu aplicaţii concrete în practică), verbal şi în scris, dar şi prin creaţia lui artistică, acestea având o unitate simfonică şi fiind complementare ca limbaj, se instituie, se prezintă ca un asanator de reziduri mai vechi ori mai recente, din perspectivele ortodoxiei răsăritene, pe calea asumării integrale a trecutului, însă cu discernământ.Obiectivul său principal, sau inamicul lui de vază, este uitarea, şi nu atât oamenii, înşişi. Pentru că Dan Puric este paşnic, îşi iubeşte foarte mult semenii, face totul pentru ei şi pentru ţară. Este unul din cei mai curajoşi oameni ai timpului nostru pe care îi cunosc, fiind preocupat permanent de regenararea spiritualităţii româneşti şi a conduitelor oamenilor de astăzi. El are ca teză şi ipoteză de lucru, faptul că o condiţie a definirii identităţii şi a asumării acestei identităţi este păstrarea şi cultivarea demnităţii creştine. Aceasta este calea, terapia pe care o oferă (cu timp şi fără timp), spre a reconstrui modelul nostru cultural, afectate şi deteriorate: generarea sau regenerarea, reactualizarea de noi reflexe şi respingerea reflexelor denaturate. El este un acuzator public al nemerniciei, al celor investiţi electoral şi al laşităţii, când nu fac şi nu decid ceea ce trebuie, ori din incompetenţă, ori din rea voinţă, pentru binele întregii ţări. Toţi vorbesc de binele ţării, toţi folosesc formule demagogice, dar nu se observă o îmbunătăţire a ansamblului social. Eu cred că Dan Puric este un exponent al spiritaulităţii româneşti care va să fie, care ar trebui să fie… În altă ordine de idei, întrucât lucrarea de faţă este o carte aparte, adică mai puţin obişnuită, iar autorul ei este arhicunoscut, nu putem presupune că imboldul elaborării ei ar fi putut să fie nevoia de afirmare şi audienţă, ci, mai degrabă, o stare temătoare, teama că omul ar rămâne captiv caruselului în care a fost atras. Nu ne rămâne altceva, decât să credem că este un act în şi prin care se manifestă (doar) sentimentul datoriei…Configurarea Omului demn şi frumos de către artistul Dan Puric are implicit un urcuş spre altitudinea stadiului moral şi religios, presărat, nimbat şi însoţit de o smerenie şi umilinţă active, fiindcă are de învins vrăşmaşi şi duşmani redutabili cum ar fi: uitarea, oportunismul, laşitatea, ipocrizia, slugărnicia, indiferenţa, ignoranţa, sfidarea valorilor autentice, aroganţa, zeflemeaua, băşcălia şi, mai ales, ateismul. Prin urmare, cu toţii suntem chemaţi la reaşezarea în locul acestora a virtuţilor şi aspiraţiilor curate şi sincere, fapt ce presupune cultivarea unei atitudini ferme şi curajoase, plină de responsabilitate şi spirit de jertfă ori sacrificiu, ceea ce ne-ar arăta faţa senină şi frumoasă a acestui om. Omul frumos este cela care va zâmbi în mod natural şi firesc, iar nu crispat ori prefăcut, ca acum, care va vorbi limba curată românească şi nu cea murdărită de mitocani, analfabeţi, inculţi şi ţoape. Lui i se opun însă, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detestă, (şi) intelectualii autoititulaţi, epigonii cu pretenţii fără fundament, pe care, dacă îi radiografiem şi-i citim, în amonte, nu sunt decât urmaşii şcoliţi şi rafinaţi ai ideologiei brutale şi perfide, comuniste, de care am crezut că am scăpat cu totul şi definitiv. Aceasta probează încă o dată forţa şi inerţia prejudecăţilor, la care vine în întâmpinare semnalele de alarmă şi sensul ori rostul discursului Mărturisitorului Dan Puric…”Dan Puric răspunde unei nevoi, unei aşteptări. Şi anume, auzindu-l şi citindu-i observăm că el are modele România interbelică şi România posibilă, dezirabilă, care trebuie reconstruită pe terenul milenar al ei. El exercită o funcţie compensatorie, vine cu o valoare lipsă. Şi are două mari surse: marii creatori, cu care noi ne mândrim pe drept cuvânt, pentru că au dimensiune universală, şi martirii din temniţele comuniste, pentru că martirii, prin jertfa lor, sunt modele de patriotism (autentic), de demnitate şi de sfinţenie. Acestea dunt modelele la care el se referă şi pe temeiul cărora propune să construim o Românie dezirabilă, profundă. Procedeul lui este similar cu cel al unui arheolog, reconstruind şi restituind chipul omului răsăritean, pe care-l propune fără să-l impună, cum cred unii denigratori ai lui, ca model de conduită şi comportament. Îmi aduce aminte de Cuvier, mare naturalist francez, care a reconstruit întregul unui animal dintr-o mandibulă şi un femur. Acest act s-a numit corelarea organelor. Şi aici, se reconfigurează în această carte un tip de om frumos şi bun, într-o societate aflată în disoluţie şi dezmembrare a micilor comunităţi, o societate în care instituţiile nu funcţionează şi unde presa clamează autismul, neputinţa şi imoralitatea conducătorilor…Aşadar, Dan Puric, ca om, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirat, ca pedagog este un model elastic şi flexibil, spiritual dar sobru şi ferm ori categoric, chiar cât se poate de tranşant, însă nu radical dus la extrem. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin aceste două cărţi deja, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru, însă în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, trimiţând la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns să curăţe poteca spre Biserică. Toate acţiunile şi demersurile sale, mai cu seamă în şi din ultimii ani, cuprind subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă şi, totodată, foarte prioritară, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică, istorică, culturală şi socială încercată şi reuşită a etnicului şi neamului ori poporului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic şi din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare şi înveşnicire, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea, neamul, poporul sau demnitatea în cuprinsul acestui discurs sunt una şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă…