Popoarele antice ale Europei
1. Sumerologul rus A. Kifisin: „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei.”
2. Pitagora (580 î.H – 495 î.H), face referiri la valorile superioare ale geţilor. În „Legea 1143” el spune: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pământurile sunt fără margini, toate pământurile sunt comune. Și dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, ne spune Homer.”
3. Homer, în Iliada, îi surprinde pe traci astfel: „Armatele lor străluceau de scuturi de aur şi tezaurele lor erau aşa de preţioase că regele Priam a putut să ia înapoi de la greci, capul fiului său mort, numai după ce le-a dat acea faimoasă cupă tracică de aur.”
4. Herodot, Istorii, Cartea IV: “Geţii (cărora romanii le vor spune ‘daci’) sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci.”
5. Platon (427 – 347 î.H.), elev al lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, surprinde în dialogul „CARMIDES” o discuţie între Socrate şi Carmides, în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învăţat un medic trac când a fost la oaste: „Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înțelepciunea.”
6. Dionisie-Areopagitul (sec. I d.Hr.): „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până dincolo de Scandinavia […] Ţara imensă a dacilor.” (Fontes, I, p. 529)
7. Marco Merlini, arheolog italian, despre plăcuţele de la Tărtăria: „Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2.000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”
8. Friedrich Hayek, filozof austriac: „Rumânii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin.” (Ambasadorul Vaticanului la Bucureşti, spunea în aula academiei acelaşi lucru, iar asta acum câţiva ani).
9. Wilhelm Hoffmann – Descrierea Pământului: „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumân. Acest popor ridicat prin instrucţie, ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pământ.”
10. Marija Gimbutas – Profesor la U.C.L.A. – Civilizaţie şi Cultură: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500 – 3.500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea evident, că această străveche civilizaţie europeană, precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie, în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”
11. Louis de La Vallée-Poussin (Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens. L’Inde jusque vers 300 av. J.C.): „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi ca locuri de origine a limbilor indo-europene, adică strămoşii Omenirii.”
12. Gordon V. Childe (1926, The Aryans: A Study of Indo-European Origins): „Locurile primare ale dacilor trebuie căutate pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi expansiune a indo-europenilor, trebuie să fie plasată la nordul şi la sudul Dunării.”
13. Eugčne Pittard (1917, La Roumanie – Valachie, Moldavie, Dobroudja): „Strămoşii etnici ai românilor urcă neîndoielnic pînă în primele vîrste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică română reprezentînd doar un capitol recent din istoria ţării.”
14. Daniel Ruzo, 1968 – explorator sud-american (La historia fantastica de un descubrimiento): „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi.”
15. William Schiller – arheolog american (Unde s-a născut civilizaţia?): „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus (…) acum circa 13.000 – 15.000 de ani.”
16. John Mandis: “… cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere, au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria.”
17. Per Olof Ekström, scriitor suedez: “Limba română este o limbă-cheie, care a influențat în mare parte toate limbile Europei.”
18. Cercetătorul Gabriel Gheorghe după concluziile Universităţii din Cambridge (The Cambridge History of India): “În mileniul V î.H., spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa; Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie, India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu slav; Vedele, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii, au fost create în centrul Europei. Faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Ardeal. Din Ardeal provin strămoşii indienilor şi persanilor, albanezii, grecii, plecați prin Macedonia şi Tesalia, latinii, celții, germanii, iar strămoşii slavilor au ieșit prin strâmtoarea Moravă.”
19. Fostul Prim-Ministru al Indiei Jawaharlal Nehru (Descoperirea Indiei, București, Editura de Stat pentru literatură politică, 1956, p. 77 și 73), a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei. Se prea poate ca devierea spre agricultură să fi fost imprimată de noii veniţi, de arienii care pătrundeau în India în valuri succesive, venind dinspre nord-vest.”
20. Bonfini: „Limba rumânilor n-a putut fi extirpată, deşi sunt așezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă, cât pentru o limbă.”
21. Ludwig Schlözer (Russische Annalen – sec XVIII): „Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor și geţilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.”
22. Michelet, Paris 1859, către trimisul lui Cuza: „Fiţi voi înşivă, nu imitaţi pe nimeni. Aveţi sub picioarele voastre izvoare de apă vie. Nu invidiaţi popoarele bătrâne, ci priviţi-l pe al vostru. Cu cât mai adânc veţi săpa, cu atât veţi vedea tâşnind mai mult viaţa.”
23. André Armand: „Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa. Fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam.”
24. D`Hauterive (Memoriu asupra vechei şi actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p. 255-257, 1902): „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi, s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste, aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi, mai ales moldoveneasca, sunt însuşi acest grai.”
25. Huszti András (1791, Vechea şi noua Dacie): „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor.”
26. Bocignoli (29.06.1524, la Răgusa): „Românii despre care am spus că sunt daci.”
27. L.A. Gebhardi: „Geţii vorbeau aceeaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri. Grecii dădeau atât geţilor din Bulgaria, cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci.”
28. Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire Roumaine, Paris, 1866): „Dacii sunt primii strămoşi ai rumânilor de azi. Din punct de vedere etnografic, dacii par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă.”
29. Jacob Grimm (Istoria limbii germane, 1785-1863): „Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius şi Nero) pot fi găsite şi în fondul limbii germane.”
30. Cronicile spaniolilor (25, p. 179): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor.”
31-A. Carolus Lundius (Cronica ducilor de Normandia): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice.”
31-B. Carolus Lundius (Zamolxis, Primus Getarum Legislator): „Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i-a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o înţelegere unanimă, Goţi. Grecii şi alte popoare au luat literele de la geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre raspândirea acestor litere.”
32. Leibniz (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor şi ai anglilor.”
33. Miceal Ledwith, fostul consilier al Papei Ioan Paul al II-lea: “Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, și nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină).”
34. Carlo Troya, istoric italian (1784-1858): „Niciun popor din cele pe care grecii le numeau barbare, nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică, se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”
35. Harald Haarmann, savant german: “Cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România. Civilizația Danubiană este prima mare civilizație din istorie, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană (considerată încă leagănul civilizației).”
36. Paul MacKendrick, Europa de la Atlantic la Urali: „Burebista şi Decebal au creat în Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi înguste ar putea-o califica drept barbară. Rumânii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii. Sus în Maramureş există un loc marcat drept centrul bătrânului continent.”
37. William Ryan şi Walter Pitman, geologi, 1995: „Locul descris de Vechiul Testament ca fiind inundat de potop, este cel al Mării Negre.”
38. Robert Ballard (explorator, 1999) confirmă cele spuse de Ryan şi Pitman.
39. Cavasius (De Administratione Regni Transylvaniae): „Limba rumână are mai multă latinitate decât cea italiană.”
40. Leclerc (Moldo-Vlahia, 1866, Paris): „În Italia, Spania şi Galia, poporul se slujea de un idiom de formaţie mai veche, sub numele de lingua rumânească, ca pe timpul lui Cicero.”
41. Clement Alexandrinul (Stromatele, V-VI): „Barbarii n-au fost numai descoperitorii filozofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei… Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora, au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături trăind printre barbari.”
42. Benedict Spinoza: „În sfârşit o altă greutate de interpretare cu această metodă a unor învăţături din Scriptură, constă în aceea că nu le avem şi în limba în care au fost scrise întâia oară… Apoi limba e păstrată şi de popor, nu numai de învăţaţi, pe când înţelesul şi textele le păstrează numai învăţaţii şi tocmai de aceea putem să concepem uşor, că aceştia au putut să falsifice înţelesul textelor vreunei cărţi foarte rare pe care o aveau în stăpânire.”
43. Mark Pagel, profesor pe evoluție biologică la Universitatea Reading din Londra: “Acum peste 10.000 de ani, în spațiul carpatic a existat un popor care vorbea o limbă unică, precursoare a sanscritei și a latinei.”
44. Clémence Royer (Bulletin de la Société d’Anthropologie, Paris, 1879): “Că celţii, germanii, chiar latinii vin din estul Europei o admit şi o cred. Dar, din contră, toate legendele, toate tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din occident. De o parte ca şi de cealaltă noi trebuie să le căutăm leagănul comun la Dunărea de jos, în această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm.”
45. Jean Laumonier (La nationalité française, Paris, 1892): „Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene.”
46. André Lefčvre (Les races et les langues, Paris, 1893): „Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia până în Armoric (Bretania) şi Irlanda, galii blonzi, populaţii care vorbeau dialecte indo-europene.”
47. Prof. Fabio Scialpi: “Sunt intrigat de prezența, pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanță sanscrită.”
48. Bonaventura Vulcanius din Bruges, De literis et lingua getarum sive gothorum, 1597: “Geții au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin. Geții cântau, însoțindu-le din fluier, faptele săvârșite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu. Nu pot să trec sub tăcere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul geţilor s-a ivit aşa dintotdeauna de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic.”
49. Arheologul rus, V. Titov: „La Tărtăria s-a ivit cea mai veche scriere a omenirii.”
50. Papa Nicolae I, către Mihail al III-lea al Bizanțului (865 e.n.): „Grecii numesc limba latină, limba pe care o vorbesc sciții.”
51. Otrokocius: “N-a neglijat acel Priscus chiar să ne consemneze, care ar fi fost limbile folosite în jurul lui Atila. Presupune în acestea că unii dintre huni chiar, datorită legăturilor cu romanii, îşi dădeau silinţa să înveţe limba gotă (care e înrudită cu alana) şi cu ausonica. Unde prin limba ausonică, înţeleg valaha, leită latina coruptă (vulgară).”
52-A. Trogus Pompeius: „Dacii, mlădiţe ale geţilor…”
53-B. Iustin, după Trogus Pompeius: “De trei ori au dobândit stăpânirea Asiei, dar ei înșiși au rămas continuu fie neatinși, fie neînvinși de vreo putere străină. Pe Darius, regele perșilor, l-au gonit din Sciția prin fugă rușinoasă; l-au nimicit pe Cirus cu întreaga lui armată; pe Zopyrion, general al lui Alexandru cel Mare, l-au făcut să dispară în același fel, cu toate oștile sale; armatele romanilor le-au cunoscut din auzite, nu le-au simțit. Tot ei au întemeiat Imperiul Part și pe cel Bactrian. Neam de oameni rezistenți la eforturi și războaie, forța corpurilor lor era uimitoare; nu făceau nimic de care s-ar fi temut să piardă, iar victorioși, nu doresc cu înfocare nimic, în afara gloriei.”
54. Baudouin de Courtenay: “În slavonă se găsesc multe cuvinte românești, mai ales în cea bisericească.”
55. Fontes II, p. 19: Legile Belagine “stau la baza civilizației umane.”
56. Academician Ioan Aurel Pop: „în 1592, adică în secolul în care comisarii imperiali se temeau că se unește Maramureșul cu Moldova, boierii se strâng într-un sfat, în Târgul Sighetului și judecă situația hotarelor satului Borșa, care e aproape de culmea munților și de frontieră fixată cu Moldova. În acest document din 1592, redactorul lui, care era un scrib maghiar umanist, zice: “Acuma n-am ce face, că hotărnicirea nu v-o pot da în latinește, că oamenii ăștia vorbesc Sermo-Geticus.”, adică limba getică.”
57. Isidor din Sevilia (Historia de regibus Gothorum, Wundalorum et Suevorum): „Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărâmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre. Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic.”
58. De Bello Dacico, fragment din jurnalul de război al lui Traian: “Dacii nu-și prezintă zeul sub un anume chip, ci îl cinstesc întocmai ca parții, sub forma unei flăcări ce arde pururi în templele lor. Din cauza respectului deosebit ce îl arată zeului si proorocului lor, dacii îi țin la mare cinste și pe preoții acestui zeu și nu ies din cuvântul lor. Aceștia le dau învățături practice și îi instruiesc chiar și pe linie militară. Pentru ca populația de rând să memoreze mai ușor, ei le predau cântând aceste învățături și reguli de viață.”
59. Klaus Schmidt, arheolog german: “Purtătorii civilizaţiilor cele mai vechi ale Chinei şi Japoniei au imigrat în epoca neoliticului, în mare parte, din sud-estul Europei, din regiunea Nipru, Dunăre şi Balcani.”
60. Poetul Marțial, într-una din epigramele sale, îi scria lui Marcellin: „Soldat Marcellin, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al hiperboreilor şi astrele Polului Getic, care abia se mişcă.”
61. John Maridis, profesor la Universitatea din Londra, 1968, constată: „Culturile neolitice (5.500 – 2.500 î.e.n.) Cucuteni și Gumelnița sunt poate cele mai bogate din Europa.”
62. Profesorul universitar japonez Minoru Nambara, specialist în istoria civilizațiilor, scria: „Maramureșul este satul primordial. Este un complex de realități care converg în a simți aici, că te afli în satul primordial. Țăranii Maramureșului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer, în Maramureș. În alte țări simți, știi că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, în Maramureș, este omul primordial în noblețea sa princiară, nu primitivă, în frumusețea lui de înaltă civilizație.”
63. La începutul erei noastre, într-un răvaș trimis conducătorului dacilor, Cotizo, poetul latin Ovidiu îl numește pe acesta și pe întregul său popor „neam scoborâtor din zei”. Cu șase secole înainte, poetul grec Pindar, citându-l pe Phrenicos din Heracleea, scria despre dacii de la nordul Dunării: „Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lângă templul lui Apolo. Ei sunt cu totul nedeprinși la război și se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi.”
64. Felix Colson (1862, Nationalité Et Régénération Des Paysans Moldo-valaques): “Care a fost dialectul vorbit de vlahi? Filologii l-au considerat ca fiind importat de la romanii cuceritori. Nu este decât o aserţiune. Idiomul vlahilor este acela al pelasgilor, el s-a format de treizeci de secole. El a fost vorbit şi în Munţii Pindului, cu mai mult de o sută de ani înaintea cuceririi lui de către soldaţii lui Traian. În Peonia, în Pelasgonia, în Macedonia de Sus, pe care Eschil o numeşte Pelasgia, în cantoanele din Epir şi Tesalia, ocupate de pelasgi, dialectul vlah nu a fost împrumutat de la stăpânii lumii. Dimpotrivă, romanii vorbeau limba pelasgilor. Este evident că descendenţii pelasgilor care locuiesc în număr de mai multe sute de mii, în munţii care au fost leagănul rasei lor antice, cei care populează fosta Dacie, vorbesc încă limba naţională, care în Italia a dat naştere limbii latine. Nu ne mai este permis să ne îndoim că naţiunile pelasgice nu au fost poporul latin. Totul concură spre a dovedi că dialectul lor a devenit limba latină. Este incontestabil că pelasgii au contribuit la fondarea Romei. Dialectul vlah preexistă. Imediat după cucerirea romană, el s-a revelat spontan în Dacia, în Panonia şi Pind. Vlahii Daciei şi ai Turciei europene, aparţin străvechii familii a pelasgilor. Vlahii erau şi au rămas pelasgi daci.”
65. Episcopul Meliton al Asiei, citat de Eusebiu din Cezareea în lucrarea ‘Istoria bisericească’, scrie pe la anii 175 e.n.: “Filozofia creştină după ce a înflorit la barbari, s-a raspândit în imperiu.”
66. Robert Sheringham, De Anglorum Gentis origine disceptatio: “Astfel chiar Pliniu, Mela, Solinus, îi arată pe geți ca poporul Traciei. Toți tracii ar fi fost un singur popor, adică geții, mărturisește Mela (sec. I d.Hr).”
„Am arătat că armele geților au fost victorioase în Sciția, Tracia, Dacia, Moesia, la Istru și la Marea Neagră și am spus că ei au avut diferite nume în acele regiuni, din pricina varietății sălașurilor; dar toți au fost numiți geți, cu același nume, de către greci și de către latini. Însă aceștia, cu trecerea timpului, și-au adus trupele și stindardele la ultimele hotare ale Europei, și, fapt și mai agresiv, i-au îmblânzit și i-au domolit pe romanii cei plini de foc, precum și Roma însăși, și cică ar fi istovit într-atât Imperiul Roman, încât de atunci încolo a fost mai ușor de manevrat de către alte neamuri dintre care cele mai multe, prinzând ocazia, ar fi căpătat de atunci încolo curajul de a-și scutura îndelungata sclavie și jugul lor istovitor. Atunci, pentru prima dată geții le-au fost cunoscuți romanilor și grecilor sub numele de goți: însă de atunci sunt numiți de către scriitori când geți, când goți. În legătură cu aceștia, există o concordanță absolută la autorii vechi care au trăit în acea vreme în care s-a ținut războiul gotic;…Orosius care și-a scris istoria în veacul împăraților Arcadius și Honorius (în care goții, sub conducerea lui Alaric au năvălit în Italia), relatează că geții au fost de neam gotic și sub numele de goți au devastat Imperiul Roman: Curând, spune el, acei geți care acum se numesc goți, despre care Alexandru a declarat că trebuie evitați, de care Pyrrhus s-a îngrozit și pe care Cezar i-a lăsat baltă, după ce au năvălit cu toții în provinciile romane, deoarece lăcașurile lor și toate orașele au fost abandonate și golite, și multă vreme s-au arătat înfricoșători, speră acum prin rugăminți să obțină asocierea cu romanii prin legământ, deși ar fi putut-o obține cu armele. Chiar Hieronim (Despre credință, c. 2, cap. 4), când Ambrosius și alții bănuiesc că Gog și Magog ar fi goți, mărturisește că aceiași Gog și Magog nu au fost niciodată numiți geți de către autorii vechi….”
67. Prof. Reynolds, Universitatea din Wisconsin: “Geţii, cel mai de seamă neam dintre toate popoarele germanice.”
68. Philostorgius, Istoria eclesiastică (368 – 425 e.n.): “Sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi… Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ţara getică.”
69. Hieronymus (345 – 420 e.n.): “Există autoritate (îndreptăţire) pentru a-i numi pe goţi, geţi.”
70. Nicolao Petreio, 1695: “Că geţii au fost după aceea numiţi goţi, nu este nici o îndoială.”
71. Virchow (Les peuples primitifs de l’Europe): “Celţii care populează Franţa actuală au venit aici de la Marea Neagră urcând în susul Dunării.”
72. Theodor Mommsen, istoric german: “Răsăriţi din aceeaşi tulpină din care s-au născut şi popoarele elene, italice şi germanice, celţii au imigrat fără îndoială, ca şi acestea, dinspre partea orientală a Europei.”
73. După ce a amintit, în cadrul discursului său, greutățile prin care a trecut țara noastră în timpul regimului comunist, Papa Ioan Paul al II-lea a încurajat poporul român, spunând: ”România, țară-punte între Orient și Occident, punct de răscruce între Europa Centrală și cea Orientală, România, pe care tradiția o numește cu frumosul titlu de ‘Grădina Maicii Domnului’, vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și al Prea Sfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ți viitorul mai departe, pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Hristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm și curaj. Vei fi națiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar și făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească și să te binecuvânteze mereu!”
74. Edgar Cayce, Originea raselor (extras):
CITIRE: 364-13
Întrebare: Sunt locurile desemnate pentru începutul celor cinci rase, cele corecte?
Răspuns (Cayce): După cum le găsim, acestea sunt schimbate: Cei din Gobi, rasa galbenă. Rasa albă, mai degrabă în Carpați decât în India, deși aceasta reprezintă schimbarea după care au fost săvârșite. Rasa roșie, desigur, în zona Atlantică și Americană. Rasa brună în Anzi. Rasa neagră la câmpie și în Sudan sau în Africa.
Întrebare: Unde era regiunea carpatică?
Răspuns (Cayce): Aarat.
Întrebare: Unde este această locație? Este pe hartă astăzi?
Răspuns (Cayce): Partea sudică a Europei și Rusiei; și Persia și pământul acela. Munții Caucaz.
NOTĂ PERSONALĂ
Dorim să aducem în vedere urmăritorilor noștri că prin abordarea temei expuse în acest articol «Civilizația și Cultura Neamului Românesc», am dorit să prezentăm istoria și cultura României (Vechea Europă) așa cum este ea și nu cum vor unii și alții să fie.
Din nefericire, internetul este plin de pagini care se vor a fi istorice, deși nu au nici cea mai mică pregătire în acest sens, drept pentru care nu de puține ori se dezinformează cititorii, câteodată, în cel mai agravant mod posibil. Cele mai periculoase pagini sunt mai ales acelea care amestecă elemente New Age cu istoria și cultura geților, transformând-o în ceva de-a dreptul ridicol. S-a ajuns până într-acolo încât o mână de smintiți au ajuns să își nege identitatea de români, pe motivul că vezi Doamne, noi suntem DACI (și nu orice daci, ci cu majuscule, fiindcă la ce e bun dacismul dacă nu este ridicat pe cele mai înalte culmi ale ridicolului?) și nicidecum români. Se pare că identitatea românească îi deranjează foarte tare pe unii și pe alții, în mod special pe cei care fac propagandă anti-românească, dar și pe cei cu minte puțină!
Pe cei care fac asemenea afirmații aberante îi putem ierta având în vedere că deși bat câmpii cu entuziasm, totuși își iubesc Țara și Neamul, însă sunt predispuși la a face erori de tot felul fiindcă nu prea s-au îndeletnicit suficient de mult cu istoria, deși nici aceasta nu este suficientă pentru a lămuri, în unele cazuri, chiar și cele mai primare și mai evidente aspecte în ceea ce privește istoriografia spațiului ancestral românesc, aspecte ce le-au scăpat chiar multor istorici. Nu e nimeni absurd, nu pretinde nimeni perfecțiunea, mai ales în acest domeniu al istoriei, având în vedere că până și cei mai mari istorici au făcut erori de-a lungul vremurilor, mai grave sau mai puțin grave, fie pentru că nu au avut toată documentația necesară la dispoziție, fie datorită incompetenței (aici nu vorbim de cei care au falsificat istoria cu bună stiință și cu reavoință, aceștia sunt o categorie aparte…).
Nu îi putem ierta însă, nu atât de repede, pe cei care pretind a fi profesori, deci oameni cu studii, care nu de puține ori lasă impresia că relatările lor istorice sunt literă de lege, ca și cum aceștia ar ști despre ce vorbesc. Ații au mers până într-acolo încât țin congrese dacologice, deși nu sunt istorici, nici măcar lingviști sau folcloriști, ci de o cu totul altă profesie, ajungând, în timp, “veritabile” autorități în domeniu. Pentru cine ne întrebăm? Pentru cei care s-au ocupat la modul serios cu istoria cu siguranță NU! Pe de altă parte există și cercetători români de excepție care deși nu sunt de profesie istorici, munca lor neobosită a avut o contribuție uriașă pentru cultura neamului românesc, cercetările lor fiind indispensabile pentru clarificarea istoriografiei românești, dar nu despre aceștia vorbim aici, ci despre “ăilalți”.
Nu domnilor pricepuți, nu e suficient doar un Pârvan și-un Herodot pentru a descâlci îndelungata noastră istorie antică. De altfel, studiile pluridisciplinare care s-au făcut cu prisosință în ultimele decenii au scos la iveală fapte și realități care ar fi fost de neconceput chiar și pentru cei mai consacrați autori antici, dar asta fiindcă pe vremea lor nu exista pluridisciplinaritatea, în niciun caz cum o cunoaștem noi astăzi.
Nu considerăm și nu pretindem că am fi o autoritate istorică și culturală pentru cititorii zilelor noastre, însă îi putem asigura că informațiile noastre provin din cărți, noi și vechi, printre care se numără cele mai de seamă opere scrise vreodată (exceptând propriile noastre cercetări), ci nu provin nici din vreo literatură nocivă, și cu atât mai puțin nu ne bazăm pe elucubrațiile unor pagini care amestecă istoria cu paranormalul și cu alte subiecte care nu tocmai se potrivesc, decât în mințile naivilor (ca să nu spunem altfel)! Pentru paginile care se ocupă totuși cu istoria și nu cu parascovenii, avem numai cuvinte de laudă. Nu dorim să nominalizăm pe nimeni fiindcă știu ei prea bine cine sunt, dar totuși dorim să tragem acest semnal de alarmă.
Finalizăm cu cea mai mare basnă ce constă în dorința unor năuci de a schimba numele României în Dacia, iar aceasta nu poate fi decât o gravă eroare la adresa civilizației și culturii românești, având în vedere că Dacia a fost doar o provincie romană și nimic altceva! Ori a schimba numele unei țări cu numele unei provincii administrată vremelnic de către jefuitorii romani este de neconceput!
Acum să trecem la pluridisciplinaritatea pe care am invocat-o mai devreme, iar ca să nu mai lungim vorba, lucrurile sunt după cum urmează:
Niciodată nu a existat un imperiu sau stat “dacic”, ci getic. De altfel, mai înainte de a-i boteza romanii cu numele de “daci”, aceștia au fost numiți dai, respectiv davi sau chiar dani. Și nu de puține ori li s-a dat numele generic de sciți, ori barbari, tuturor locuitorilor de la nordul Istrului (prin “barbar” se înțelege „străin”, așa cum îi numeau grecii pe toți cei care nu erau greci).
Denumirea de „daci” nu poate veni decât din cuvântul “dakka” ce are semnificația de “pumnal” (engl. dagger!!). Pe tabula Peutingeriana “dacii” apar cu numele de “dagae”, nume care de altfel figurează și în S-E Turciei, anume Nemrut Dağ (“dağ” în limba turcă însemnând munte). Ori știm cu toții că dacii erau cei care “se țineau de munți.” De altfel, găsim în panteonul vedic o zeitate cu numele de Daksa (unul dintre fiii lui Brahma), pe care unii dacişti au încercat să-l asocieze cu numele de Dacia pentru a-şi menţine teza dacistă. Însă această găselniţă este demontată în mod cert de faptul că autorii cântărilor vedice se numeau ei înşişi cu numele de Arya (având sensul de “bun”, “nobil”, “civilizat”). Nicidecum nu se numeau „daci”. În sanscrită cuvântul “daksa” = deștept, înțelept, sud sau pământ. Iar în ceea ce-i privește pe romani, așa ne numeau ei, ‘daci’, adică lupi. Deși acest epitet de ‘dac’ sau ‘dav’ are mai multe sensuri. În traducere, Dacia poate fi țara înțelepților sau a munților. În sanscrită, “da” = munte, protecție. Iar “ksa” = pământ, câmp, fulger, țăran sau distrugere. Toate aceste aspecte reflectă realitatea în contextul istorico-lingvistic pe care îl tratăm, însă atunci când vorbim despre “daci” și “Dacia”, vorbim despre o realitate veche de doar două milenii, ori istoria și identitatea multimilenară a acestui popor nu se reduce doar la atât!
O altă găselniță a daciștilor este mult prea folosita expresie „noi suntem d’aci”, adică „de aici”, ca și cum invențiile ar servi cu ceva istoriei. Urmând aceeași „metodă”, o persoană enerGETICĂ este musai și de neam getic? Un alt „argument” care servește dacismului constă în faptul că împăratul Galeriu a dorit să schimbe numele imperiului roman în „imperiul dacic”, de parcă îndelungata istorie a neînfricaților geți ar trebui să înceapă cu Galeriu! Cât despre marele Mihail (NU Mihai) Eminescu, afirmând că „În România totul trebuie dacizat”, acesta fiind un alt citat mult pe placul daciștilor, uitându-se total de pledoaria pro-latină a marelui poet, în care afirma că „Da, de la Roma venim scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană!”, ne pune în faţa unei situaţii mai delicate. Foarte curioasă atitudinea aparent contradictorie a autorului, fiindcă pe deoparte elogiază trecutul getic, iar pe cealaltă susține teoria latinității, ceea ce nu îl califică drept un desăvârșit latinist, dar nici nu îl înfățișază ca un neînduplecat dacist. După toate aparențele, autorul, cu toate că și-a exprimat admirația pentru trecutul getic, a considerat totodată ocupația romană drept o binefacere (culmea!), însă noi nu putem simpatiza cu jefuitorii, având în vedere contextul istoric (al războaielor daco-romane) întru totul potrivnic poporului get. La drept vorbind, latinitatea poporului român constă în faptul că spațiul getic stă la baza originii popoarelor latine, limba arhaică românească fiind cea care a generat limba latină (cum altfel?; o limbă literară nu ar putea genera sub nicio formă o limbă populară, ci tocmai invers!), după cum afirmă și publicistul francez Félix Colson, contele D’Hauterive, Miceal Ledwith (fostul consilier al Papei Ioan Paul al II-lea) ș.a. Această realitate poate fi demonstrată cu dovezi istorico-lingvistice, mulțumită remarcabilelor cercetări realizate de către autori precum Nicolae Densușianu, Paul Lazăr Tonciulescu, Petre Morar, Lucian G. Costi, Carme Huertas ș.a. De altfel, nimeni din tagma latiniștilor nu a venit cu dovezi infailibile care să arate fără putință de tăgadă că noi suntem într-adevăr urmașii Romei, întregul demers latinist bazându-se pe o înșiruire de aserțiuni sterile, iar ca s-o spunem pe-a dreaptă, nu putem admite nici zisa cronicarului Grigore Ureche, unde afirmă că „de la Rîm ne tragem”, fără să prezinte niciun fel de dovezi în acest sens. Asta înseamnă să scrii istoria „după ureche”. Revenind la marele Eminescu, acesta era conștient de multiplele denumiri antice ale poporului nostru, iar ca dovadă avem următoarele versuri eminesciene:
„De la China pân’ la Rin
De geto-daci pământu-i plin,
De la Vistula-n Grekia,
Este scumpa mea Dakia.
Mulţi au fost, puţini mai sunt,
Căci destinul lor e crunt.
Au venit năvălitori-
Ca şi hoardele de ciori.
Peste daci s-au aşezat,
Pâinea toată le-a mâncat.
Aurul lor l-au luat,
Iar naţia le-a furat.
Urmaşii geţilor de azi,
Noi românii, nişte brazi,
Ne împuţinăm mereu,
Căci n-aveam un Deceneu”
La fel de bine ar fi putut spune că „În România totul trebuie getizat”, în contextul dat însemnând același lucru, însă aici ne ocupăm de denumiri. Să nu uităm că tot Eminescu a spus că „Suntem români şi punctum”!
Cât despre o etnie tracă, așa ceva nu a existat nicăieri pe suprafața pământului. Printre semințiile de la sud de Dunăre menționate de către antichitate, nimeni, nici măcar Herodot, nu a afirmat că ar fi existat un neam trac, aceștia nefiind decât geții (bistoni, edoni etc.), cum de altfel aflăm de la mulți alți autori antici și mai noi, printre care enumerăm câțiva:
Robert Sheringham, De Anglorum Gentis origine disceptatio: “Astfel chiar Pliniu, Mela, Solinus, îi arată pe geți ca poporul Traciei. Toți tracii ar fi fost un singur popor, adică geții, mărturisește Mela (sec. I d.Hr).”
„Am arătat că armele geților au fost victorioase în Sciția, Tracia, Dacia, Moesia, la Istru și la Marea Neagră și am spus că ei au avut diferite nume în acele regiuni, din pricina varietății sălașurilor; dar toți au fost numiți geți, cu același nume, de către greci și de către latini. Însă aceștia, cu trecerea timpului, și-au adus trupele și stindardele la ultimele hotare ale Europei, și, fapt și mai agresiv, i-au îmblânzit și i-au domolit pe romanii cei plini de foc, precum și Roma însăși, și cică ar fi istovit într-atât Imperiul Roman, încât de atunci încolo a fost mai ușor de manevrat de către alte neamuri dintre care cele mai multe, prinzând ocazia, ar fi căpătat de atunci încolo curajul de a-și scutura îndelungata sclavie și jugul lor istovitor. Atunci, pentru prima dată geții le-au fost cunoscuți romanilor și grecilor sub numele de goți: însă de atunci sunt numiți de către scriitori când geți, când goți. În legătură cu aceștia, există o concordanță absolută la autorii vechi care au trăit în acea vreme în care s-a ținut războiul gotic;…Orosius care și-a scris istoria în veacul împăraților Arcadius și Honorius (în care goții, sub conducerea lui Alaric au năvălit în Italia), relatează că geții au fost de neam gotic și sub numele de goți au devastat Imperiul Roman: Curând, spune el, acei geți care acum se numesc goți, despre care Alexandru a declarat că trebuie evitați, de care Pyrrhus s-a îngrozit și pe care Cezar i-a lăsat baltă, după ce au năvălit cu toții în provinciile romane, deoarece lăcașurile lor și toate orașele au fost abandonate și golite, și multă vreme s-au arătat înfricoșători, speră acum prin rugăminți să obțină asocierea cu romanii prin legământ, deși ar fi putut-o obține cu armele. Chiar Hieronim (Despre credință, c. 2, cap. 4), când Ambrosius și alții bănuiesc că Gog și Magog ar fi goți, mărturisește că aceiași Gog și Magog nu au fost niciodată numiți geți de către autorii vechi….”
Trogus Pompeius: „Dacii, mlădiţe ale geţilor…”
Philostorgius, Istoria eclesiastică (368 – 425 e.n.): “Sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi… Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ţara getică.”
Scriitorul Ştefan din Bizanţ, pe la începutul secolului Vl, ne lasă un lexicon intitulat ‘Nume de popoare’ şi spune despre geţi că locuiau în vremea lui, adică pe la anii 520 în ,,Getia, ţara geţilor”. În lucrarea lui mai găsim informaţia potrivit căreia neamul nostru cel străbun se întindea spre est cu sălaşurile pînă în ,,Dacia, ţara aflată aproape de Boristene (Nipru). Daci, pe care îi numim dai, căci geţi îi numim pe cei care locuiesc înspre Pont şi spre răsărit, iar dai pe cei din partea opusă, spre Germania şi izvoarele Istrului.”
Pliniu cel Bătrân – în scrierea Naturalis historiae (Istoria naturală), capitolele 25-26, ne lasă date despre baștina strămoșilor noștri și a unor vecini: ,,De la aceasta în lungime către ținuturile scitice, sunt popoare, vecine totuși, însă diferite până la litoralul (Mării Negre): Geții, cărora romanii le spun daci; de altfel, sarmații cărora grecii le spun sauromați…”
Appianus Alexandrinus, de neam grec, a scris Historia Romana, iar în prefață ne lasă mărturie că romanii stăpânesc “și pe unii dintre geții de dincolo de Istru, pe care îi numesc daci.”
Strabon (63 î.e.n. – 26 e.n.) scrie în Geografia la VII-XI, despre geţi şi conducătorul acestora: ,,Boerobista, get de neam (deci nu “dac” cum vor daciștii), după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Şi prin muncă necontenită, prin cumpătare şi disciplină, a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună geţilor toate popoarele din vecinătate. Ba chiar romanii încep să se neliniştească, atunci când l-au văzut trecând cu îndrăzneală peste Istru şi să devasteze Tracia până în Macedonia şi Iliria, să pustiească pe celţii amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir şi poporul tauriscilor…lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor (SCIV, VII, I-II). Nu ne putem îndoi – din cele spuse de Posidoniu – şi de asemenea, bizuindu-ne pe întreaga istorie a geţilor, că în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie.”
Lydus, trăitor al secolului Vl, în cartea Despre magistraturile romanilor citându-l pe Criton care a fost martor la toate războaiele purtate de Traian, spune despre cucerirea parţială a Geţiei astfel: ,,Traian cel mare cucerind Sciţia cu Decebal care era regele geţilor.” Fir-ar să fie nene Lydus, că tare i-ai mai supărat pe dacişti cu citatul ăsta! Va să zică „regele geţilor” şi nicidecum al «dacilor»! Ştim că teritoriul de la nordul Dunării mai era denumit generic de către antici cu numele de «Sciţia», în fapt fiind vorba despre Geţia, cum de altfel şi Dobrogea mai era numită Sciţia Minor sau Geţia Minor. Aşadar acel teritoriu al Geţiei ocupat parţial de către romani, a fost ulterior transformat în provincia romană Dacia! Dacă cineva are impresia că ar fi existat o Dacie înainte de ocupaţia romană va trebui s-o dovedească! Nicăieri, în nicio sursă istorică, nu ni se spune nimic despre înființarea unui stat numit Dacia care să preceadă ocupația romană. Că a existat o ţară a geţilor la nord de Dunăre cu cel puţin 5 secole înainte de Hristos, având o organizare statală specifică şi cârmuită de diferiţi regi menţionaţi de către antici, este un lucru cert. Dar, ne întrebăm, care a fost numele real al acestei ţări? Istoricii români vorbesc despre Dacia plasând-o undeva între sfârşitul secolului II î.Hr. şi începutul secolului I d.Hr. (nu se știe precis când a luat ființă așa-zisa Dacie), fără să prezinte nicio dovadă despre înființarea acestui stat la nord de Dunăre. Pe baza izvoarelor istorice știm cu certitudine că romanii ne numeau când daci, când geți, când sciți, în funcție de preferința autorului, însă indiferent de varianta folosită, se refereau, desigur, la aceiași oameni cu care ei înșiși aveau de a face. În schimb grecii antici pomenesc numai de geți, sciți și traci într-un sens mai larg (în funcție de teritoriile pe care le populau), dar niciun cuvânt despre „daci” sau despre vreo țară numită „Dacia” care să fi existat pe vremea lor. Prin urmare „dacii” și „Dacia” sunt o apariție mult mai târzie în istoriografia antică a meleagurilor carpatine, de altfel o apariție pe care o aflăm pentru prima oară în scrierile latinilor!
Cât despre tăblițele de plumb de la Sinaia, în ceea ce privește denumirile de „dac” și de „get”, vom da un fragment lămuritor din cartea Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb a onorabilului autor Dan Romalo, unde ni se aduce în vedere un lucru curios:
„Cel mai mare interes îl reprezintă însă numele dacilor și cel al geților. Se observă cu ușurință că daci sunt numiți doar cei din plăcuțele care se referă la Decebal, toți ceilalți fiind geți; Burebista este get, așa cum spunea și Strabo – el are prima capitală la Genucla, de unde se mută la Sarmizegetusa; chiar și Duras, predecesorul lui Decebal, este get, de unde rezultă că dacii, conduși de Dacibalo, sunt o ramură a geților care a devenit cunoscută prin ridicarea căpeteniei lor și prin opera sa de unificare a triburilor. Geții pomenesc extrem de rar de daci, și o fac sub numele de dahieo, de unde putem deduce că erau foarte puțin cunoscuți înainte de Decebal. Trebuie să recunoaștem că, dacă a existat un „falsificator”, acesta a fost extrem de ingenios și de inteligent când a gândit această distribuție. Mai mult, Decebal nu numai că își impune etnonimul propriu, înlăturându-l pe cel al geților, ci vine cu o tradiție destul de diferită – alte reprezentări, alte divinități, alt tip de scriere. Aerul general pe care îl degajă plăcile referitoare la Decebal este unul de mai mare sobrietate, în vreme ce plăcile cu Burebista prezintă influențe orientale puternice și un marcant cult al regelui. În ciuda faptului că singurul portret cunoscut astăzi este cel al lui Decebal, de pe columna lui Traian, tocmai Decebal este lipsit de reprezentări portretistice în tăblițe – lucru foarte straniu pentru un fals; în schimb, avem zeci de portrete ale altor regi. Decebal este reprezentat întotdeauna întreg, pe tron sau călare, fără să i se distingă trăsăturile chipului.”
Care sunt șansele ca însuși regele Decebal să fi recurs la o asemenea reformă lingvistică? Și chiar dacă am admite o asemenea ipoteză, întâietatea denumirii de „get” este evidentă. După toate aparențele, nu se poate vorbi despre „daci” decât în contextul cronologiei ce cuprinde domnia regelui Decebal, respectiv războaiele daco-romane. Cu alte cuvinte, dacii reprezintă doar o ramură a geților, așa cum aflăm și de la erudiți precum Trogus Pompeius și alții. De aici reiese limpede că „dacii” nu pot ocupa centrul istoric, aceștia fiind consemnați în izvoarele istorice mult mai târziu după geți, denumirea de „daci” nefiind decât un alt nume pentru o parte din marele neam al geților. Se înțelege că indiferent de numele neamurilor ce ocupau spațiul Geției, aceștia erau (evindent!) cu toții geți. În mod similar locuitorii de azi ai României, fie olteni, moldoveni, ardeleni ș.a.m.d. sunt cu toții români. Cât despre numele țării geților ce figurează pe tăblițele de plumb de la Sinaia, acesta apare în variantele „Die Gitii”, respectiv „Deo Geta”, având sensul de „Țara Sfântă a Geților” sau „Țara Sfântului (Domnului) Geta”, de vreme ce „die”, „du”, „dii”, „dio” au sensul de „sfânt” sau „zeu”, iar „Geta” fiind îngerul protector al geților. În orice caz, niciunde pe tăblițe nu figurează vreo țară cu numele de „Dacia”.
Get = Pământean, gețuitor (viețuitor), unde Pământ = Geea/Gaia (Geb/Gebeleizis), la fel cum țăran = om din țărână sau om al pământului. Sarmatia/Sarmo-Geția/Dio Geția = Țara Sfântă/Țara Domnului/Țara Soarelui – adică inima sau vatra vechii Europe Pelasgice. Avem Marea/Lacul Getic(ă), Sarmigetuzo (NU „Sarmidacuzo”) – cel mai important centru religios al geților, unde Sarmigetuzo = Geții lui Sarmis/Armis – protectorul sanctuarului, denumit de către greci Hermes; Polul Getic (niciodată „Dacic”) în jurul căruia cerurile se rotesc și în sfârșit suntem ‘get-beget’ (NU „dac-bedac”). Cât despre limbă, în aceeași ordine de idei, putem vorbi despre limba sermo-getică sau getică, deși pelasgo-getică ar fi o denumire la fel de corectă.
Academician Ioan Aurel Pop: „în 1592, adică în secolul în care comisarii imperiali se temeau că se unește Maramureșul cu Moldova, boierii se strâng într-un sfat, în Târgul Sighetului și judecă situația hotarelor satului Borșa, care e aproape de culmea munților și de frontieră fixată cu Moldova. În acest document din 1592, redactorul lui, care era un scrib maghiar umanist, zice: “Acuma n-am ce face, că hotărnicirea nu v-o pot da în latinește, că oamenii ăștia vorbesc Sermo-Geticus.”, adică limba getică.” Cu alte cuvinte nici vorbă despre vreo limbă dacă, în ceea ce ne privește, iar despre o limbă tracă nici atât!
Cât despre Ovidiu, exilat la Tomis, acesta nu-i menționează nicăieri pe “daci”, ci numai pe geți, bessi, sarmați etc. Tot acesta, în Metamorfozele îi numeşte pe geţi cu titlul de «Marticolis getes», adică «geţii – fiii lui Marte».
Djed = părinții primilor faraoni (se pronunță GET). Egiptenii folosesc acest cuvânt atunci când se referă la cei vechi (cei ce au trăit înaintea lor), ceea ce înseamnă că această denumire de ‘get’ nu are de a face doar cu grecii. De asemenea în limba croată ‘đed’ (se pronunță ‘ged’) = bunic, ceea ce nu face decât să întărească cele relatate de noi despre egipteni. Adică ‘get’ are sensul de ‘vechi/bătrân’.
Fratele lui Goliat, Lahmi din Gat, este scris în ivrită ‘Gittit-ul’, însemnând ‘Get-ul’. Gat (sau Gitii) a fost orașul locuit de Filisteni. Cuvântul ‘lah’ sau ‘laha’ în limba eme-gi înseamnă ‘a străluci’, iar cunvintele ‘mi’ sau ‘mu’ înseamnă ‘faimă’, ‘familie’ sau ‘a da naștere’. Kamose, ultimul rege (faraon) al Dinastiei a 17-a din Teba, îi menționează pe hicsoşi cu titlul de ‘Chietain de Retjenu’, însemnând populaţia Keta sau Geta din Canaan. Populația Keta este scrisă în Vulgata ca ‘Getaim’, iar în greacă apare sub numele de ‘Chitiim’. Numele ‘Retjenu’ este foarte similar cu numele de familie ‘Reteganu’. Zeului egiptean Ptah, îi este dat titlul ‘ḏū gitti’, însemnând ‘Domnul orașului Gat’, pe o prismă găsită în Lachiș, ce avea scris pe partea opusă, numele lui Amenhotep al 2-lea (1435–1420 î.Hr.). Titlul ‘ḏū gitti’ se regăsește și în textul Serabit, 353. Cross (1973, p. 19) arată că Ptah este adesea numit ‘Domnul (sau unul) al Eternității’ și crede că această identificare a lui Ptah cu ’Ēl’, a generat epitetul ‘olam’, însemnând ‘etern’. Dar ‘El’ în limba română, este pronume personal. Dacă tot i-am adus în discuție pe filisteni, aceștia aveau un zeu al fertilității pe care îl venereau – Dagon! Ori mai devreme vorbeam despre numele de “dagae” și semnificația cuvîntului “dağ”…
Principalele etnonime ale geților în funcție de teritoriile pe care le ocupau: get-uli, iler-geți, indi-geți, myso-geți, tissa-geți, sar-geți, tyra-geți, samo-geți, massa-geți, yuezhi, tocharieni, geats, getae, jats, djed etc. După cum se vede, geții erau mai peste tot.
Pe o monedă de argint bătută de edonii din Tracia între anii 500-480 î.e.n. este scris în jurul unui pătrat împărțit în patru părţi de o cruce cu braţele egale „GETAS IDON EON RA”, adică „Getas, îngerul păzitor (sau conducător) al edonilor.”
Dio Cassius vorbește de ‘daci’ la 300 de ani după ce romanii au denumit teritoriul cucerit, Dacia. Și oltenii își spun olteni, sau ardelenii ardeleni, dar ei azi tot români sunt așa cum geții robiți din provincia romană Dacia, erau denumiți de către romani ‘daci’, de la provincie, nu de la neam. O dovadă avem chiar de la Pomponius Mela (a se vedea harta din 43 d.Hr.), care la doar 63 de ani înainte de a muri Decebal, numește spațiul de la nordul Dunării, cum altfel? Sarmația (lat.) și nici vorbă de Dacia!
Când ne referim la ‘Dacia’ sau la ‘daci’, o putem face doar în ideea aducerii în discuție a istoriei, ca elemente de referință, însă nu ne putem identifica cu acestea (!!!). Dacia era doar parte a Geției, doar o provincie romană şi deci o apariție târzie (reflectând o istorie ce nu depășește mai mult de cca. 2.000 de ani), unde trăiau davo-geții (daco-geții). Mai găsim şi în alte izvoare denumiri aproape uitate în negura timpului şi anume, Gitia, Du Gitii (Dio Getia) sau Arima, unde trăiau enigmaticii hiperboreeni, cunoscuți sub alte nume ca arimini, arimi, arimaspi, râmi, rohmani, arimphaei, arieni, ari, rumuni, rumâni (azi români, dar și armâni!). A nu se face confuzie cu denumirea de Rum sau Rîm, prin care se face referire la Roma, ca și cum noi ne-am trage identitatea de români de la romani, ceea ce nu poate fi decât fals. Această denumire își are originile în rădăcina R(u/o/a/i)M, rădăcină pelasgică în ceea ce privește limba. Nu este doar o pură întâmplare faptul că întemeietorii Romei au dat acest nume oraşului lor, la fel cum şi numele de Romulus (fratele lui Remus) nu este întâmplător. Menţionăm că numele antic al râului Tibru era Rumon! Umbrii atribuiau lui Joe (Jupiter) epitetul „Arimunus” (însemnând „Joe Ariminul” sau „Joe al arimilor”), în timp ce romanii de mai târziu îl numeau „Jupiter Ruminus”! Zeul războiului Marte, despre care Flaccus spunea că locuieşte în ţara geţilor mai era numit „Arimanios”!
În cele scrise de Dionisie Periegetul, trăitor al secolului ll al erei noastre, îi amintește pe miticii arimaspi, cu numele de arimani, iar Homer (secolul Vlll î.e.n.) în Iliada, 2.781–783 spune că patria lui Typhon, cel mai renumit titan, era ţara arimilor sau Arima. În Odiseea, poetul spune despre acest teritoriu de legendă, că este în ţinutul hiperboreenilor de la nordul Istrului.
Eruditul Nicolae Densușianu, în monumentala Dacia Preistorică (vol II, p. 165) spune: „Arimii, vechii locuitori ai Daciei se mai numeau rumoni sau rumuni.”
De asemenea, Pliniu cel Bătrân a afirmat că „sciţii erau vechii aramei” (Scytharum populi…antiqui Aramaeos), va să zică nicidecum semiți, așa cum au fost semitizați ulterior din pană ivrită! Cu alte cuvinte denumirea etnică a sciţilor era de „aramei” sau „arameeni”!
Aşadar avem de a face cu un nume, respectiv o identitate cu rădăcini extrem de vechi şi cu origini ce provin din timpuri mitologice! Prin urmare cum am putea vreodată renunţa la nobilul nume de român şi la identitatea noastră românească? O asemenea enormitate este cu neputinţă, oricât de mult se străduiesc daciştii, cât şi cei care se ocupă cu propaganda anti-românească să desconsidere acest antic nume care s-a păstrat, iată, până în zilele noastre! Socotim că numele de Armanca, Armin, Arimie etc., dar şi numele sărbătorii Armindeni sunt mai mult decât edificatoare!
Prof. Fabio Scialpi: “Sunt intrigat de prezența, pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanță sanscrită.”
Toponime românești și din toată lumea (cu rezonanță sanscrită): Ramna, Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Sărat, Râmetea, Rămeţi, Râmeţ, Râmeşti, Ramdala, Ramdevra, Ramdurg, Ramiona, Ramaiah, Ramanathapuram, Ramułtowice, Rambouillet, Ramhusen, Ramjibanpur, Ramlewo, Ramsowo, Ramvik, Rumia, Ruma, Rumanová, Rumoka, Rumont, Rumejki, Rumelange, Rumes, Rumenka, Rumohr, Rumbach, Rumhult, Rümligen, Rumney, Rümpel, Rumy, Rimpar, Rimogne, Rimsdorf, Rimsberg, Rimforsa, Rimhorn, Rimini etc.
Numele zeului egiptean Thoth este un nume recent, dat de către greci ‘ţΘώθ; thṓth’. Lumea Egiptului antic îl cunoştea sub numele de Tehuti sau Djehuty (de la neamul Djed, adică Get). Însă cel mai vechi nume al său este Dahau-ti (în egipteană ‘ḏḥwty’). În traducere: din neamul geţilor (nobilii Dahae). Mai avem însă în România, o localitate ce îi poartă numele şi anume, localitatea Dălhăuţi, care, dacă eliminăm diacriticele obţinem un nume aproape identic (Dalhauti/Dahauti). Adevărat că grecii l-au identificat mai târziu cu numele de Hermes, la noi Sarmis/Armis – protectorul Sarmizegetusei, unde prin numele de SARMIGETUZO sau SARMIGETUSA, aşa cum apare pe plăcile de plumb de la Sinaia, înţelegem ‘Geţii lui Sarmis’.
Jupânul Herodot, atât de drag istoricilor români, scrie explicit că numele pe care îl dă unor grupuri de ,,traci” se referă la ținutul în care locuiesc și nu la denumirea lor etnică, amintind și pe geții care locuiesc în Getia. Despre cei din nordul fluviului nu scrie un cuvânt cu toate că amintește cum ,,tracii” își trimit solie la Zamolxe și cum trag ei cu săgeți în sus atunci când tună și fulgeră ,,căci ei nu cred că există o altă divinitate decât a lor.” Peste două paragrafe spune despre Zamolxe că nu știe dacă a fost om sau zeu ,,de prin părțile Geției.” A se vedea și harta după Herodot (484-425 î.Hr.), unde nu apare nicăieri vreo Dacie, ci doar numele de Getae!
Fabre d’Olivet: “Geții, în greacă Getas, erau, după Aelius Spartianus și după autorul Lumii primitive (Antoine Court de Gébelin) tomul IX, p. 49, aceleași popoare cu Goții. Țara lor, numită Geția, care ar trebui să se pronunțe Goetia, derivă din cuvîntul Goth, care înseamnă Dumnezeu (zeu) în cea mai mare parte a idiomurilor din nordul Europei. Numele dacilor nu este decât o îndulcirea a celui al tracilor într-un dialect diferit.” Vom vedea mai jos cum se explică această “îndulcire” menționată de către autor.
Fostul Prim-Ministru al Indiei Jawaharlal Nehru, a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei.”
Referitor la Gitia (Geţia) – o reconfirmare a sacralităţii numelui este opera vedică Bhagavad Gītā (Geeta) sau ‘Cântecul divin’ ce face parte din marea epopee Mahābhārata şi aminteşte de strălucitorii arieni (‘deva’ sau ‘devi’, adică ‘cei divini’) care au invadat ţinutul bogat al Indiei. De asemenea, termenii Deva/Davo/Dava/Daoi/Dai/Daos/Danaoi/Dahae | ΔABO ΨETO – DAB(V)O GETO = Cei strălucitori (divini) sau lupi, dar mai are şi sensul de locuitori ai davelor. Toate aceste denumiri sunt de fapt epitete, atribuite geților. Când vorbim de lupi, îl putem da ca exemplu pe Apollon Lykeios Hiperboreanul (licantropul) sau lupul cel luminat (lumina lupului).
Exonimele ‘dac’/’daki’ erau folosite de către romani (Imperiul Roman) pentru a descrie geții. La fel e și cu exonimul ‘trac’ folosit de greci, unde ‘trake’ = miazănoapte (Nord). Tracia = aria tuturor teritoriilor ocupate de către geții traci sau traco-geți, adică geții de la miazănoapte (la nord de Grecia). Trebuie să menționez că cel mai vechi nume al Traciei, în tradiția literară, era Perke, reprezentând zeița muntelui (engl. Perk), care mai este identificată cu zeul local al tracilor, numit Derzelas. În mitologia greacă, Thrax (însemnând ‘tracul’) era socotit ca unul dintre faimoșii fii ai zeului Ares. În Alcesta, Euripide menționează că unul dintre numele zeului Ares era chiar Thrax, de vreme ce era considerat ca patron al Traciei (scutul de aur al lui Ares era ținut în templul acestuia din Bistonia). Termenul de ‘trac’ vine din greaca veche Θρᾷξ (plural Θρᾷκες; Thrax, Thrakes) sau Θρηίκιος (Thrakios/Thrēikios). Numele fiind exonime dezvoltate de către greci.
Panteonul ‘trac’ includea și zeița Bendis, marea zeiță-mamă a naturii, cunoscută și sub numele de Kotyto sau Perke, adică ‘Mama Muntelui’. Este foarte probabil ca aceasta să fi înglobat influențe din cultul fertilității ce a înflorit în Carpați și Balcani, în timpul neoliticului și calcoliticului.
Despre vechimea, importanța și întinderea identității getice în întreaga Eurasie și nordul Africii se mai pot spune foarte multe, însă cred că am prezentat suficiente dovezi care arată întâietatea numelui de “get”, spre deosebire de cel de “trac” sau “dac”, apărute mult mai târziu în istorie. Aceste realități pot fi dovedite numai și numai prin studiu pluridisciplinar, fiindcă dacă ne raportăm doar la istorie, nu vom pricepe decât ce au relatat unii și alții de-a lungul timpului, pricepuți sau mai puțin pricepuți și nu de puține ori răuvoitori!
Din nefericire, daciștii și traciștii tot pe lângă țintă…
Să fim cu băgare de seamă! Istoria acestui popor multimilenar nu se poate reduce la doar 2.000 de ani de existenţă, şi nici nu poate fi trasată după cum dictează curentul dacist, tracist, latinist, slavist, indo-germanist sau după cum bate vântul!
Ne întrebăm cine are interesul să ne scurteze istoria, fiindcă prea multă propagandă dacistă este peste tot, și ne îndoim serios că ar fi vorba doar despre incompetență! Nu domnilor pricepuți, istoria noastră nu începe cu «DACII» și nu se poate reduce totul la povestea stupefiantă a războaielor daco-romane! Noi suntem aici din vremuri geologice și avem tot dreptul să afirmăm cu tărie că istoria noastră începe cu Dumnezeu!
Hartă după Herodot | 484-425 î.Hr. | Nicăieri nu apare vreo țară cu numele de Dacia, în schimb figurând numele de Getae, Thyssagetae, Massagetae, ca teritorii de drept ale geților, așa cum au fost cunoscuți din cea mai adâncă antichitate!
Hartă după Pomponius Mela | 43 d.Hr. | În cazul acesta teritoriul geților apare cu numele de Sarmatia, iar imediat lângă, din nou vedem numele de Getae! Nici aici nu apare vreo țară numită Dacia.
Tabula Peutingeriana | sec. II-III d.Hr. | Aici dacii apar cu numele de „Dagae”, iar geții cu numele de „Gaete”! Desigur, este vorba despre unul și același popor!
Dec 10, 2012
Sunt intr-un ascensor, pe cat de vechi, pe atat de silentios, luminat de un bec chior, undeva, in preajma parcului Cismigiu. Il caut pe Dan Romalo. Pana la urma, un mister este un mister si oricine are dreptul sa incerce sa-l dezlege, inclusiv un inginer pensionar, pasionat de istorie. Sun la usa. Ma primeste un tip distins si zambitor, iar apartamentul in care locuieste emana cu adevarat ceva din atmosfera anilor buni, de dinainte de razboi, ca si cum el ar fi ramas pentru totdeauna legat de timpul acela. Bem ceai parfumat, din cesti de portelan fin.
Voiam sa plec. Misterul parea a se adanci si mai mult. Una dintre piese, rotunda, parea a fi fost facuta sa fie purtata la gat. “Stiti”, mi-a spus staretul, “ani de zile au fost uitate. De fapt nimeni nu stie de unde au aparut, dar se spune ca au aparut mai intai aici, la Sinaia. Exista oameni care le-au vazut, care le-au tinut in maini. Poate ca legenda gasirii lor la Peles, asa cum se vorbeste, este adevarata, poate ca au fost cu adevarat niste originale din aur…”
Institutul de Arheologie din Bucuresti, fostul Muzeu de Antichitati, se afla intr-o cladire fabuloasa, care ar merita ea insasi sa fie subiectul unui reportaj. De o frumusete extraordinara, purtand pecetea nobila a anilor interbelici, ea pare parasita. Chiar si statuia lui Vasile Parvan, aflata in mica gradina din fata, s-a lasat cotropita de vegetatie si tristete. Pietre romane risipite peste tot, statui decapitate si alte relicve istorice dau o si mai mare impresie de parasire. Arheologia romaneasca este saraca. Dar acesta este un alt subiect.
- Daca ar fi autentice, atunci ar produce un adevarat seism in istoria noastra si a limbii romane, nu-i asa?
Răspunde cu citat
Marcaje