Papornița Moșului
Rezultate 1 la 5 din 5

Subiect: Definiţia legionarului

  1. #1
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.531

    Definiţia legionarului

    Definiţia legionarului

    Publicat în 29 octombrie 2012 de Ion Coja
    Pot şi e nevoie să dau o definiţie legionarului, şi nu oricare definiţie, ci definiţia din care să se poată înţelege lucrul cel mai frapant şi de neînţeles până acum: logica, motivaţia celor care au creat în jurul legionarilor diversiunea cea mai amplă şi mai aprig susţinută din toată istoria neamului românesc. Diversiunea, adică minciuna şi crima de proporţii fără egal, căreia legionarii îi sunt victimă statornică de (aproape) trei sferturi de veac. De ce oare au stârnit legionarii atâta ură din partea celor care i-au prigonit şi încă i-ar mai prigoni? Şi cine sunt cei pe care legionarii i-au supărat aşa de tare şi, repet, cu ce oare i-au supărat de le-au provocat ura cea mai neîmpăcată cunoscută în istoria noastră. „De ce atâta ură?” se întreba Nicolae Iorga, cu înţelesul „de ce atâta ură împotriva noastră, a românilor?” Şi cu subînţelesul „de ce atâta ură pe care noi nu am provocat-o nicicum prin faptele noastre?!” La fel mă întreb şi eu: „de ce atâta ură împotriva legionarilor?” Iată răspunsul, iată răspunsul meu:Istoria lumii, în esenţa ei ilustrează existenţa şi confruntarea a două idei, două concepţii despre succes, despre reuşită, despre fericire, la urma urmelor. Una – şi aş putea-o numi prima, cel puţin din punct de vedere cronologic, este concepţia eroică, cavalerească, voinicească, pentru care valoarea supremă o constituie victoria dobândită pe căi cinstite, drepte, fără vicleşuguri, fără lovituri ascunse, pe la spate.În această mentalitate cavalerească, puterea politică, averea, iubirea, faima, loialitatea celorlalţi, încrederea pe care o inspiri, recunoştinţa publică etc., nu au valoare decât dacă au fost obţinute pe căile onoarei şi ale corectitudinii, fără a face nici o concesie de la principialitate şi onestitate, de la legalitate şi mai ales de la legitimitate. Comportamentul eroic presupune în primul rând respectarea cuvîntului dat, a angajamentelor asumate, a jurămîntului, a promisiunilor făcute. Pe scurt, cavalerul este un om de cuvînt. Este un campion al fair-playului.Pus în situaţia de a nu-şi putea salva viaţa, averea sau statutul social-politic decât prin dezicerea de principiile afirmate, de jurămintele făcute sau de cuvîntul dat, omul de onoare, cavalerul, în termeni populari româneşti voinicul, Făt-Frumos, preferă să moară, să-şi piardă rangul şi toată averea (cazul lui Harap-Alb), dar să-şi respecte cuvîntul, să nu-şi piardă onoarea. Să nu-ţi piardă sufletul, cum vor zice, mai târziu, creştinii.Comportamentul eroic, cavaleresc, a constituit regula antichităţii şi a Evului Mediu. (Fireşte, nu peste tot, dar în mod caracteristic şi dominant, da.) Confruntarea, în antichitate, s-a făcut în interiorul acestei mentalităţi, după regula că nu este nici o ruşine să te recunoşti învins de cineva pe care Dumnezeu l-a lăsat mai puternic decât tine. Acest raport în care te afli cu celălalt, celălalt fiind mai puternic, reprezintă voinţa zeilor, aşa a vrut Dumnezeu, facă-se voia Domnului! Şi lumea cavalerească s-a organizat pe seninătatea cu care fiecare accepta, în ierarhia de voinici, de eroi, locul pe care i-l hărăzea puterea şi voinicia cu care îl înzestrase Dumnezeu. Aceste ierarhii aveau, drept criteriu ultim, însăşi voinţa Domnului.Pus în situaţia de a modifica această ierarhie, adică de a dobândi onoruri şi bogăţie, putere şi ranguri sociale dintre cele mai înalte prin mijloace şi procedee care contravin demnităţii şi onoarei, cavalerul autentic nu pregetă a refuza. Acest refuz, nu neapărat vehement, zgomotos, acest refuz fiind semnul distinctiv a ceea ce se cheamă nobleţea caracterului. Cavalerism, nobleţe, eroism, onoare, curaj, demnitate, corectitudine, sunt atributele modelului uman pe care au încercat să-l impună atât mitologia unor popoare, religia, așadar, cât şi istoria trăită, prin eroi imaginari sau reali. Acestui model i s-a dat un contur definitiv prin Iisus Hristos, a cărui icoană a însufleţit eroismul şi cavalerismul „sans tâche et sans reproche” al eroului medieval, sensibil diferit de cel antic prin fervoarea iubirii şi respingerea a tot ce ar putea purta marca trufiei, a trufiei care este prima vinovată de invidia pe care o naşte, o produce, o provoacă la ceilalţi.Şi care este efectul, efect devastator, al invidiei?Efectul cel mai nefericit este însăşi apariţia celuilalt model de comportament, a mentalităţii opuse celei eroice, cavalereşti. Este mentalitatea potrivit căreia scopul scuză mijloacele, îndeosebi când scopul înseamnă să dobândeşti putere şi onoruri, să răstorni ierarhiile stabilite pe criterii cavalereşti, eroice, ale virtuţii şi puterii lăsate de la Dumnezeu!Tot de la Dumnezeu este lăsată şi mintea omenească, iar mintea aceasta este în stare să născocească felurite vicleşuguri prin care cel puternic să fie doborît de cel slab şi nevolnic! Invidia nevolnicului, dinaintea voinicului tare de virtute, pare să ascută mintea celui slăbănog, făcându-l inventiv, născocitor de tertipuri prin care cel puternic să-şi piardă ascendentul lăsat de la Dumnezeu. Aceste tertipuri putând fi otrava, pumnalul înfipt pe la spate ori în timpul somnului, şantajul, glonţul ucigaş care anulează orice voinicie înnăscută. Orice stârpitură, cu un revolver în mână, îl poate dovedi pe cel mai voinic dintre oameni! Pe cel mai viteaz! Dar mai presus de toate nevolnicul descoperă ce armă puternică poate deveni banul! Armă atotputernică! Căci – şi aceasta este una din dominantele acestei mentalităţi, nevolnicul se bazează pe credinţa, singura lui credinţă, că tot ce există pe lumea asta are un preţ, în bani, în dolari, în aur, dar are un preţ. Preţ are şi prostituata din colţul străzii, dar şi ministrul care te poate ajuta să calci legea fără să fii pedepsit. Fireşte, preţul diferă, dar rămâne preţ! Conform acestei mentalităţi, cinstea şi onoarea sunt chestiuni de preţ, adică sunt tot marfă! Fiecare om este, vorba lui Caragiale „mai mult sau mai puţin onest!” Unii sunt oneşti până la vederea unei bancnote de 100 de dolari, alţii rezistă (adică urcă preţul) şi nu cedează decât la sume serioase, cu cinci-şase zerouri în coadă. După acest principiu funcţionează şi autorităţile publice, inclusiv judecătorii şi procurorii, până la poliţaiul din colţul străzii. La fel, politicienii, chiar şefii de partid sau de stat! Ziariştii, drăguţii de ei, nu mai vorbesc! Preţ au, tot variabil, şi artiştii, scriitorii, poeţii sau ce-or mai fi fiind!Într-o lume astfel simplificată, omul cu bani se simte în siguranţă! Orice ar face! Chiar şi dacă ar ucide! Are bani, plăteşte şi scapă! Fireşte, îl costă ceva mai mult în Anglia faţă de Bangladesh, dar principiul este acelaşi: cine plăteşte comandă muzica!Deci poţi obţine orice pe lumea asta dacă ai bani cu care să plăteşti. Deci: banii e totul! (Cum sună şi un proverb pe care etnografii se sfiesc să-l înregistreze!) Vom numi mercantilă această mentalitate care vede toată rânduiala lumii ca pe un vast negoţ, comerţ planetar, în care fiecare umblă să cumpere ieftin şi să vândă scump! Încununarea, apoteoza acestei mentalităţi împlinindu-se în şmecheria prin care banii sunt puşi să facă bani! Când banii devin ei înşişi marfă, pe care să o cumperi cu un preţ şi s-o vinzi cu altul! Adică speculă şi camătă!Toate religiile lumii au condamnat neruşinarea şi cinismul cămătarului, al cametei ca sursă a existenţei. Iar camăta a ajuns azi principiul ordonator al întregii structuri economice mondiale! Nimeni nu mai mişcă pe această planetă fără ca mişcările sale să fie înregistrate, controlate şi verificate de sistemul bancar. Sistem bazat pe modul cel mai ruşinos, mai neomenesc, mai neplăcut lui Dumnezeu de a-ţi câştiga tainul zilnic, pâinea cea de toate zilele! Dar nu s-au mulţumit cu atât! Câştigându-şi pâinea cea de toate zilele fără nici un efort, cămătarii, speculatorii, profitorii de nenorocirile şi de greutăţile vieţii ale altora, nu s-au oprit până nu au uzurpat ce mai rămăsese din cavalerismul de odinioară, aristocraţia de spadă, pe care revoluţiile de la 1789 încoace au măturat-o de pe scena istoriei în numele democrației, al unei egalități imposibile, iluzorii, pentru a instaura plutocrația , primatul averii dobândite prin speculații, camătă și înșelăciune.Bancherii, cămătarii adică, aşadar campionii mentalităţii mercantile sunt cei care au organizat atât revoluţia franceză (jos majusculele!), cât şi pe cea rusească, prin care s-a desfiinţat nu numai aristocraţia europeană, de spadă (la originile ei), ci s-a renunţat şi la principiul ei constitutiv: eroism şi onoare! Implicarea marii finanţe în revoluţiile şi războaiele care au zdruncinat lumea şi îndeosebi Europa ultimelor două secole s-a făcut prin mijloace de o perfidie şi lipsă de eleganţă, de fair-play, de cavalerism, printr-o viclenie maladivă, transformată în mod de a fi, de a exista, care nu pot fi înţelese propriu-zis decât acceptându-le ca expresie (şi dovadă) a puterii satanice, a modelului satanic de comportament. La fel cum încercând să înţelegi resorturile ultime, primare, ale comportamentului cavaleresc, îl descoperi pe Dumnezeu şi eşti nevoit să-l „inventezi” pe Iisus Hristos ca să afli logica acestui model existenţial, la fel, logica modelului de comportament mercantil, mercificator (cum i-ar spune Ioan Petru Culianu), te obligă să accepţi ca real, al naibii de real, rolul pe care îl are, totuşi, în viaţa noastră şi Satan! Dumnealui Îngerul căzut, dar încă atât de activ! De dinamic! De eficient! (Măcar la prima vedere și pe termen scurt…)Azi în ce lume trăim? Azi trăim oare într-o lume în care se confruntă spiritul eroic cu cel mercantil? În care se confruntă cavalerii cu mercenarii năimiţi de mercificatori? Nici pe departe!Aşa cum în vechime lupta se da între Ahile şi Hector, Alexandru Macedon şi Por împărat, adică între eroi, azi, lupta este între cămătari, între bande de bancheri, între hoţi şi hoţi! Nu mai departe – luând aminte la actualitatea cea mai strictă – toţi cei care se confruntă în clipa de faţă, azi 24 iulie 2000, în lupta pentru preşedinţia României, toţi cei pe care sondajele îi oferă conştiinţei publice, de la Iliescu la Roman, inclusiv Iliescu, Stolojan, Meleşcanu etc., toţi sunt nişte infractori la legea penală, pe care o minimă anchetă derulată corect i-ar incrimina fără ezitare. Lupta nu este între principiul Răului şi al Binelui, ci Răul ne copleşeşte, şi-a adjudecat toţi aşii, trişând în nenumărate feluri.Nu mai puţin veacul nostru, al 20-lea, care, într-un rezumat succint, ar putea fi considerat ca fiind secolul confruntării planetare dintre regimul democratic şi regimul totalitar, comunist. Confruntare care s-a declanşat în 1917 şi s-a încheiat abia în 1989!… În realitate, regimul comunist, comunismul, este o invenţie, un experiment, o diversiune la scară mondială, a bancherilor din Wall-Street, a oligarhiei financiare mapamondiale, care a controlat tot timpul acest regim, astfel că în 1989, atunci când s-au împlinit 200 de ani de la izbânda banului asupra spadei, a camătei asupra volniciei, a băncilor asupra bisericilor, aniversarea a fost marcată, festiv, prin bobârnacul cu care marele bancher, marele manipulator, a pus capăt regimului comunist de pretutindeni…Spre deosebire de oamenii normali, care îşi petrec viaţa cu dorința și pornirea de a gusta cât mai multe din bucuriile acestei lumii, ale condiţiei de om, nevolnicii, anormali psihic, nu au viaţă în ei decât pentru a gândi şi pune în aplicare cât mai multe şi mai noi, şi mai eficiente tertipuri, lovituri pe la spate, fraude, crime, hoţii de tot felul, toate nepedepsite! Căci însăşi justiţia este la cheremul acestor nevolnici, a acestor bolnavi, ahtiați să se simtă puternici! Să-i ştie pe alţii, pe cei mai frumoşi, mai isteţi, mai puternici decât ei, căci aşa i-a lăsat Dumnezeu, să-i ştie la cheremul lor! Răsturnând astfel ierarhia, lăsată de la Dumnezeu, adică uzurpându-L astfel pe Dumnezeu, de care, în străfundul buzunarelor, ei se simt nedreptăţiţi, persecutaţi, încă de la naştere, căci le-a dat Dumnezeu haznaua de suflet pe care se chinuie toată viaţa s-o umple cu aur şi dolari, cu lire şi mărci, cu valori mobiliare şi poliţe, iar ea tot hazna rămâne! Plină de……Devin, după cum se vede, retoric şi literar, aproape liric! Subiectul are la noi, la români, expresie literară la nivelul cel mai înalt. Adversari în viaţa literară şi atât de diferiţi ca oameni, Eminescu şi Macedonscki au fost unanimi, la nivelul capodoperei, în a se cutremura, scârbiţi, de succesul pe care îl are în lumea noastră nu cel înzestrat de Dumnezeu cu toate marile calităţi, care fac gloria neamului omenesc, ci secătura, otreapa bicisnică, nevolnicul!Făt-Frumos, ca ideal românesc de voinicie, cu varianta Harap Alb, îşi ţine cuvîntul dat Spânului, deși și l-a dat vi coactus, căci face parte din categoria aceea de oameni-oameni! Făt-Frumos niciodată nu recurge la vicleşuguri, ci mereu propune Fiarei confruntarea „în luptă dreaptă”. Cine-i tînăr și voinic Iese noaptea pe colnic Fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale!… Acest ideal românesc de comportament punctează periodic şi istoria efectivă, începând cu Dromichete şi încheind, culminant, cu Constantin Brâncoveanu, la acea dată omul cel mai bogat din Europa, ceea ce nu l-a împiedicat de la gestul cel mai cavaleresc cu putinţă, care, dacă nu s-ar fi petrecut propriu-zis, nici ca gest imaginat n-ar fi fost pe înţelesul spiritului mercantil, tranzacţionar.Situaţi în acest context şi văzuţi din această perspectivă, legionarii ce reprezintă? Evident, sunt expresia modelului eroic, cavaleresc. Dar mai presus de asta, legionarii au ştiut să facă eficient spiritul cavaleresc, au ştiut unde să găsească antidotul, au găsit soluţia prin care să facă neputincios mecanismul mercificării, al transformării în marfă a orice, inclusiv a sufletelor! Legionarii au inventat tehnica sufletească (vezi Cărticica şefului de cuib) prin care omul, născut cu dorul de puritate şi de onestitate, să supravieţuiască, nu oricum, ci numai ca om, să reziste tentaţiilor nenumărate prin care marii comercianți ai lumii s-au învăţat să ştie că pot cumpăra orice şi pe oricine! Cu legionarii nu le-a mai mers!Oameni ca nicadorii sau decemvirii, cum să-i cumperi?! Cu ce? Cu câţi bani?!… Pentru prima oară n-au avut bani destui, căci nici tot bănetul de pe lume nu le-ar fi ajuns să-i cumpere pe legionari! Căci nicadorii s-au numărat cu miile printre legionari! Oameni dispuşi să renunţe la viaţă, la bucuriile tinereţii, la orice, nu însă şi la credinţa lor în justiţie, în adevăr, în frumuseţea făpturii umane. În această credinţă ei s-au arătat de neclintit. Au putut fi nimiciţi, striviţi aproape toţi de tăvălugul istoriei, dar nimeni nu i-a putut face să renunţe, să înceteze a mai fi ceea ce îşi propuseseră să fie: oameni de onoare. Practic, legionarii nu s-au dezis de ei înşişi şi asta indiferent de preţul cu care au fost momiţi sau de torturile la care au fost supuşi!Spre deosebire de toţi politicienii, pentru care politica este o tejghea, la care toți vând şi toți cumpără, pentru legionari politica a fost un teren de luptă, dusă după regulile unei lupte sportive, pe care legionarii s-au străduit să le respecte ei primii şi le-au respectat. Victimele legionarilor, în frunte cu prefectul poliţiei Manciu, au încălcat regulile jocului. Le-au încălcat în mod repetat şi în chip josnic, depăşind mult limitele greşelilor ce pot fi iertate! De neiertat, nu numai în faţa legii, e tot ce au făcut cei pe care i-a ajuns pedepsitorul braţ al legionarilor. Violenţele legionare au lovit în cei care şi-au bătut joc de justiţie şi de Ţară, îndeosebi în cei care au trădat. Legionarii nu şi-au supus adversarii la nici un fel de violenţe sau abuzuri, la nici o nedreptate. Violenţele legionare au lovit în românii trădători, nu în adversari! După mentalitatea legionară, cavalerească, trădătorul şi-a încălcat jurământul de solidaritate cu Ţara, cu Neamul. Trădătorii trebuie suprimaţi, în numele legii terfelite, iar adversarul trebuie doar înfruntat, cu armele ştiute ale luptei politice drepte. În aceşti termeni au încercat să rezolve legionarii şi mult discutata problemă evreiască, a puterii economice tot mai mari a evreilor din România. Au văzut în această problemă o provocare, aproape sportivă. Şi în replică la comerţul evreiesc, prosper pentru evrei şi ruinător pentru români, legionarii au dezvoltat o reţea de comerţ legionar (legionarii comercianţi!!), care dacă n-ar fi fost desfiinţată de autorităţi, e probabil că ar fi reabilitat însăţi noţiunea de comerţ, care poate fi făcut şi în mod onorabil, cu frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni! Așa cum fusese odată! Legionarii au demonstrat că e posibil un asemenea comerţ, dar modelul legionar ameninţa să fie fatal pentru profesioniștii comerţului fraudulos şi nesăţios.Replica imaginată de legionari, atât de eficientă fiind, căci făcea inoperantă toată arta coruperii milenar exersată, această rezistenţă legionară la corupţie trebuia nu numai învinsă, cu orice preţ, inclusiv cu preţul crimei în masă, al genocidului (căci a existat un genocid împotriva legionarilor!), dar ea, replica legionară, trebuia să fie şi ascunsă, să se piardă amintirea şi pilda ei. Căci, din nefericire pentru marii neguţători de conştiinţe, oamenii pot fi corupţi şi sufletele lor pot fi cumpărate, coborându-i în bicisnicia cea mai nenorocită, dar oricât de jos ar decădea, din astfel de oameni se nasc totuşi oameni normali, cu sămânţa divină în ei, adică aspirând la împlinirea de sine sub bolta Kalo-kagathiei strămoşeşti, fiecare copil visându-se un Făt-Frumos, cavaler fără prihană, voinic neînfricat, iar mult mai târziu şi cu greu reuşind să pună preţ pe safe-urile din bancă, să le priceapă ciudatul rost.Modelul legionar trebuia ascuns cu orice preţ! Preţ plătit ziariştilor, magistraţilor, istoricilor, politicienilor, profesorilor, ca să mintă cu toţii şi modelul legionar să dispară din inventarul de formule socio-politice inventate de om! Acesta a fost scopul prigoanei duse şi dusă împotriva legionarilor!Fireşte, vorbind de un model legionar, avem în vedere izbânzile şi împlinirile acestuia, iar nu rateurile inevitabile, la care te condamnă trăirea istoriei. Oricum, nota dominantă a prestaţiei pe care au avut-o legionarii pe scena istoriei, nu o dau „abaterile” de la modelul ideal. Mai mult: din fericire, modelul legionar, modelul trăit de mii şi mii de tineri, care au suferit şi au murit rămânând neclintiţi în credinţa lor legionară, nu are o semnificaţie exclusiv românească, chiar dacă este de sorginte pur românească! Acest model nu răspunde unor situaţii politice irepetabile, ci se înscrie, deasupra contingenţelor trecătoare, ca un răspuns românesc în istoria majoră a umanităţii. În lupta dintre spiritul cavaleresc şi cel mercantil, dintre Bine şi Rău, dintre Dumnezeu şi Satana. În această luptă legionarii au intrat imaginând un model de comportament care, în sine, părea a fi irealizabil, utopic, idealism pur, năuc. Prin sacrificiul şi martiriul a mii şi mii de legionari, cei mai mulţi tineri, veritabili Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, realitatea istorică a putut înregistra şi valida acest model. S-a demonstrat astfel că mii, zeci de mii de fete şi feciori se pot organiza, pot trăi zi de zi, ceas de ceas, după principiile legionare stabilite de Căpitan, principii deduse din Evanghelie şi din tradiţia cea mai pură a voiniciei româneşti.
    * * *
    N-am reuşit să impunem în conştiinţa lumii numele lui Constantin Brâncoveanu!… Lumea a fost atrasă nu de sfinţenia Brâncoveanului, ci de satanismul lui Dracula, în care mulţi, din ignoranţi și tembelism, văd exponentul românismului. Cine însă scrutează azi cu ochi atent şi cinstit istoria noastră, descoperă cu uimire modelul legionar. Şi sunt tot mai mulţi, pe felurite meridiane, cei ce descoperă astfel o posibilă soluţie la problemele lumii de azi, ale lumii de mâine. Huliţi şi prigoniţi din ţara lor, legionarii sunt tot mai preţuiţi în alte ţări, pe alte continente. Intră în conștiința lumii! În eternitate. Doamne, ajută!
    Post scriptum octombrie 2012. Acest text urma să apară în cartea Legionarii în eternitate. Aflată „sub tipar” de 12 ani…
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  2. #2
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.531
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  3. #3
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.531


    -------- Original Message --------
    Subject: Fw: se tu e
    Date: Thu, 24 Jan 2013 06:20:52 -0800 (PST)
    From: Aurel Vlad <aurel_vlad2000@yahoo.com>
    Reply-To: Aurel Vlad <aurel_vlad2000@yahoo.com>
    To: undisclosed recipients: ;







    ----- Forwarded Message -----
    From: ion coja <ionzcoja@yahoo.com>
    To:
    Sent: Thursday, January 24, 2013 5:39 AM
    Subject: se tu e





    „A fi naționalist în România, adică a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii și a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită și mai lovită decât dragostea supremă de românism" Nichifor Crainic.





    Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea

    Publicat de admin in Amestecate pe 21.06.2007
    La sugestia, ca să nu zic la insistenţa domnului Marcel Bouroş din Constanţa, preşedintele fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, o persoană la care ţin prea mult ca să nu-i urmez sfatul, fac următoarele precizări pentru cei – aflu de la domnul Marcel că ar fi unii – care cred sau bănuiesc ori sunt convinşi că „ucenicia“ mea pe lângă Petre Ţuţea şi Simion Ghinea a fost o simplă sarcină de serviciu pe care am primit-o din partea Securităţii, al cărei agent sau ofiţer (cu grad de colonel în 1989) aş fi fost. Căci, se pare, altă explicaţie nu se poate da „curajului“ meu, iresponsabil între oameni normali, de a nu-l ocoli pe Petre Ţuţea, aşa cum făcea înainte de 1990 orice intelectual conştient şi ştiutor pe ce lume trăieşte. Curajul de a nu-l ocoli şi de a-l frecventa şi cultiva în plină eră socialistă pe un dovedit duşman al poporului şi al orânduirii noi. Doar erau bine cunoscute riscurile şi represaliile multiple şi multiforme la care te expuneai pe atunci (anii ’70-80) atunci când frecventai persoane ca Petre Ţuţea, cu atât mai mult pe Petre Ţuţea însuşi, care nu ascundea nici o virgulă măcar din ceea ce gândea, deşi ceea ce gândea era atât de periculos pentru toată lumea.– Aţi fost legionar, domnule Ţuţea? l-am întrebat la prima noastră discuţie, pe la începutul anilor ’70.– Sunt legionar! a tunat răspunsul. Un răspuns care i-a făcut pe câţiva să se scoale de la masă şi să-şi caute alt loc unde, în holul de la Athenée Palace, să-şi vadă în tihnă de cafeaua lor. Eu am rămas la masă cu Petre Ţuţea, plin de încântare că în România socialistă trăiesc astfel de oameni, iar eu am norocul să dau peste ei!Aşadar, pe puncte:1. Pe mulţi prieteni, colegi şi studenţi i-am dus sau le-am prilejuit să-l cunoască pe Petre Ţuţea, să se bucure ca şi mine de aşa bogăţie de om. Pe Radu Sergiu Ruba, pe Cornel Dida, pe George Mitrache, pe Alecu Cuturicu, pe Marian Munteanu, pe Mugur Vasiliu, pe Mihai Gheorghiu şi alţi colegi de-ai lor, pe Diomid Perciun, pe preotul Dumitru Coman, în fine, pe fratele meu şi pe cumnatul meu, dr. Ion Efrim. Aceştia doi din urmă sponsorizându-mă cu ajutoare materiale pentru nevoile domnului profesor, cele trupeşti (era foarte hrănace, ca orice fecior de popă – după propriul său comentariu), dar şi cele sufleteşti. Adică bani pentru dactilografierea manuscriselor lui Petre Ţuţea. Un om ca Petre Ţuţea este ca vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur. Ai nevoie să te însoţeşti cu oameni de ispravă ca să te bucuri împreună cu ei de vinul din pahare şi de nestematele rostite de Petre Ţuţea. Că veni vorba: lui Petre Ţuţea îi plăcea să mănânce, dar de băut, abia se atingea. La fel şi Simion Ghinea. Dumnezeu să-i odihnească!2. Riscul, adică lucrul cel mai neplăcut care mi se putea întâmpla pentru că eram văzut mereu alături de Petre Ţuţea, era cel semnalat şi de dl. Marcel Bouroş, un risc de care eram perfect conştient: să nu fie puţini imbecilii şi netrebnicii care, ocolindu-l ei sistematic pe Petre Ţuţea, vor trage concluzia că eu nu-l ocolesc pentru că sunt pus de Securitate să stau pe capul lui Petre Ţuţea şi să-l monitorizez cu atenţie, ce face, ce zice, ce gândeşte! Precizez şi subliniez: nu de Securitate m-am temut cel mai tare în acei ani, ci de prostia şi ticăloşia unor aşa-zişi colegi, adică mai intelectuali, care ştiau ei bine că de pe urma prieteniei cu Petre Ţuţea sau Simion Ghinea nu aveai nimic de câştigat, ci numai de pierdut. Adică, în limbajul de atunci, îţi atârnai de coadă nişte tinichele cu care îţi „stricai dosarul“. Pentru aceşti deştepţi comportamentul meu ştiam că părea sau ilogic, iraţional, iresponsabil, sau, dimpotrivă, avea o raţiune (ascunsă) foarte puternică: colaborarea mea cu Securitatea care, se ştia, urmărea fiecare mişcare a lui Petre Ţuţea… Iar cum eu iraţional, adică nebun, se vedea bine că nu sunt, nu mai rămâne în picioare decât explicaţia cu Securitatea. Tertium non datur… Adică o explicaţie care conta şi miza pe mizeria mea sufletească. Pe nevrednicia mea. Pe golănia mea!… Unii mai mizează şi azi, mă face atent dl Marcel Bouroş. Să fie sănătoşi!…Nu insist asupra acestei psihologii, ea ţine de eternitatea prostiei şi a nemerniciei umane. Niciodată spectacolul acesteia nu m-a încântat, ci m-a îndurerat profund. Nişte amărâţi, nişte nefericiţi incapabili să-şi imagineze altceva decât proiecţiile propriei lor nimicnicii.3. După 1990 m-am confruntat în mod deschis cu această suspiciune, atunci când unele persoane au publicat în „România Liberă“ şi în „Adevărul“, texte care se refereau cu non-şalanţă la apartenenţa mea la structurile Securităţii. Pasă-mi-te, după unul dintre autori, participasem chiar la reprimarea partizanilor din munţi… N-am avut încotro şi i-am dat în judecată pe dumnealor C.T.P., Felicia Antip şi Ion Zubașcu, binecunoscuți ziariști, cărora le-am cerut prin justiţie daune. În cele din urmă m-am mulţumit cu scuzele lor, prezentate public. Cred că am greşit, poate că s-ar fi cuvenit să fac mai mult „caz“ de cazul meu…4. În primăvara lui 1996 am avut o întâlnire cu studenţii din Liga Studenţilor, care mi-au cerut să le dovedesc că nu sunt şi nici nu am fost ofiţer de securitate, aşa cum au aflat ei de la unii şi alţii. Răspunsul meu a fost destul de amplu şi de convingător, căci în final Liga Studenţilor a decis că eu voi fi candidatul la preşedinţia României pe care studenţii de la Universitate îl vor susţine. Mai candidau atunci, în ’96, Emil Constantinescu şi Nicolae Manolescu, profesori şi ei la Universitate. Din păcate, eu n-am mai ajuns să candidez propriu-zis, fiind „lucrat“ în acesct scop de Dan Voiculescu şi alţii, eiusdem farinae, care m-au scos din cursă înainte de a apuca să mă înscriu. De ce a ţinut Dan Voiculescu să mă elimine din cursa pentru Cotroceni? Bănuiesc că a aflat şi el despre mine cât am fost de colonel de securitate şi a reacţionat cu toată energia, împreună cu Antonie Iorgovan și Victor Surdu, ca să-mi bareze accesul la funcţii politice necuvenite unui securist ca mine. Eram probabil prea mic în grad... Numai colonel!5. Le-am povestit studenţilor de la Ligă avatarurile mele de „chiriaş grăbit“. Spre deosebire de mai toţi colegii mei, eu n-am primit locuinţă de la stat. Am locuit în gazdă, în cameră mobilată, din 1966 – când am fost angajat la Universitate, până în 1981, când mi-am cumpărat un apartament într-un bloc construit pentru Uniunea Scriitorilor. Din pricina aceasta, supărat că nu mă susţine sindicatul ca să capăt şi eu o locuinţă, ca tot omul muncii, în 1979 am refuzat să mai plătesc cotizaţia de sindicat. Zece ani de zile, până în decembrie 1989, eu nu mi-am mai plătit cotizaţia la sindicat. Evident, comportamentul şi gestul acesta al meu – despre care acum vorbesc prima oară, a fost unul tipic securist. Vorba lui Alexandru Sincu, rostită la Paris, când l-am revăzut în vară după 15 ani: „Măi, Ioane, tu ai pus în discuţie sistemul!“ Probabil, dar nu mi-am dat seama prea bine…6. Ca agent al Securităţii, plantat în coasta lui Petre Ţuţea, s-ar înţelege că mă ocupam înainte de ’89 cu alcătuirea unor rapoarte, a unor texte deci, cu privire la Petre Ţuţea şi Camarazii săi. Nu neg! Am scris asemenea texte, în total vreo 400 de pagini, încredinţate la vremea aceea autorităţilor comuniste. Şi anume:a. În 1977, când Petre Ţuţea a fost anchetat timp de 24 de ore la Securitate, iar de acasă i s-au ridicat toate manuscrisele, circa 1000 de pagini. Totul ca urmare a ştirii false difuzate la Europa Liberă că Petre Ţuţea „a semnat“ apelul lui Paul Goma. Imediat ce-a putut nenea Petrache mi-a telefonat şi mi-a „reclamat“ incidentul. Era foarte supărat. I-am spus să nu-şi piardă fire, am trecut pe la dînsul pe acasă şi i-am citit textul unui scurt memoriu, înseilat în grabă, adresat „tovarăşului“ N.C. prin care denunţam abuzul săvârşit împotriva unui om de valoarea lui Petre Ţuţea şi ceream – insistent şi apăsat – ca foile confiscate să nu fie distruse, ci păstrate cu grijă pentru că au o mare valoare pentru cultura naţională. Bătrânul a fost mulţumit de textul meu. Bănuiesc că se află undeva, în arhiva C.C. sau a M.A.I. După câteva luni m-am trezit vizitat de un „colonel“ de securitate, unul adevărat, probabil, cam oacheş, care mi-a spus că şi el a terminat filosofia, că a citit textele confiscate şi că nu i se pare că ar avea o valoare deosebită. I-am spus că nu se ştie cine dintre noi are dreptate, dar e sigur că nu are voie să decidă el sau altcineva din Securitate sau de oriunde ar fi asupra soarte acelor foi. A promis că le va păstra cu grijă. Discuţia a fost civilizată, chiar destinsă. După o vreme, Petre Ţuţea avea să declare, memorabil, că “mare serviciu mi-au făcut ăia de la Securitate că mi-au confiscat cele 1000 de pagini. Le-am scris din nou şi mi-au ieşit numai 300. M-au obligat să mă concentrez. Că prea mă lăţisem pe 1000 de pagini ca o pomană ţigănească. Mă făceam de rîs dacă nu intervenea Securitatea. E o instituţie foarte utilă!“După 1990 am primit un telefon de la „un ofiţer de securitate“, care participase în 1977 la percheziţia făcută acasă la Petre Ţuţea, dar şi la Marcel Petrişor. M-a rugat să fiu de faţă, ca martor, la Marcel acasă, când îi va restitui acestuia un manuscris al lui Petre Ţuţea, confiscat atunci, în 1977, şi pe care el l-a păstrat în fişetul său, nu l-a predat cu toate celelalte, la arhivă. Ne-am întâlnit toţi trei la Marcel, iar manuscrisul cu pricina este acum la mine. Spre păstrare. Altele, primite chiar de la Petre Ţuţea, le-am dat după ’90 să fie publicate. Nu le-am mai recuperat de la editorii lui Ţuţea. Nu-mi pare rău după ele! Am ştiut, am sperat că aşa se va întâmpla „până la urmă“…b. În 1988, vecinul meu, poetul şi medicul Pan Izverna, care îl vizita şi îngrijea pe Petre Ţuţea, cu un devotament şi o dăruire unică, satisfăcându-i bătrânului şi nevoia de a purta lungi discuţii cu oameni deştepţi şi de caracter ca Pan Izverna, m-a căutat şi m-a făcut atent că Securitatea a declanşat o anchetă cu toţi cei care îl vizitează pe Ţuţea. Pan Izverna fusese anchetat la Securitate şi urma aşadar să fiu chemat şi eu la discuţii. Mai ales că eu dusesem la Petre Ţuţea un grup numeros de studenţi (în frunte cu Marian Munteanu), care făceau cu schimbul şi, în fiecare zi, doi studenţi se îngrijeau de nevoile lui nea Petrache. Inclusiv nevoia de a avea, cum spuneam, conlocutori de calitate. Pan Izverna fusese avertizat să nu spună nimănui nimic despre anchetă. Mi-a mai dat şi alte detalii, utile pentru ce a urmat. Şi ce a urmat? N-am aşteptat să fiu chemat eu la Securitate, ci m-am dus eu să reclam abuzul Securităţii. M-am dus la Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-am povestit şi i-am demonstrat cât de imbecilă era o asemenea anchetă şi i-am lăsat un memoriu, către ministrul de interne, cu rugămintea să-l dea dînsul, personal, în mâna ministrului. Reacţia lui Dumitru Radu Popesu a fost impecabil de colegială şi de eficientă. Îndeosebi pentru Petre Ţuţea. În ceea ce mă priveşte, nu am mai fost chemat la nici o discuţie. O copie a acelui memoriu o mai am printre hârtiile mele. Din păcate ancheta nu i-a ocolit pe studenţi, pe Marian Munteanu şi pe colegii săi! Şi nu le-a fost uşor!c. În 1985 am încheiat un raport de circa 300 (trei sute) de pagini asupra activităţii lui Petre Ţuţea, asupra a ceea ce gândeşte etc. Ca să derutez posteritatea, i-am dat acelui raport aspectul de roman. Ba chiar l-am predat spre publicare editurii Cartea Românească, în al cărui plan editorial mă şi înscrisesem cu acel text. Nu mi l-au publicat. Nici măcar în 1990 când editorul Sorin Mărculescu, de faţă cu acelaşi Marcel Petrişor, mi-a declarat că la editura Cartea Românească nu poate fi acceptat un roman care face apologia legionarilor. La care Marcel Petrişor aproape că l-a luat de guler: „Bine, mă, tu nu ştii că socrul tău a fost legionar?!“ Eu chiar nu ştiusem…Cum spuneam, textul l-am scris în anii ’80. Se intitulează, ca roman, Salonul de reanimare, şi l-am publicat la editura ALL. În 1985 i l-am dat, în manuscris, lui Marcel Petrişor să-l citească. Personajul principal al cărţii este Petre Ţuţea. Mai apare şi Simion Ghinea şi alţi colegi de la Academia din Aiud… Am bănuiala că Marcel Petrişor, aşa cum m-am şi aşteptat, i-a arătat manusccrisul (sau i l-a povestit) lui Petre Ţuţea. Acesta, în câteva rânduri, discutând împreună, a introdus în discuţie câteva din subiectele pe care le abordase şi în textul meu. Parcă pentru a-mi întări convingerea (şi nădejdea) că transmisesem corect ideile sale, ale „marelui Ţuţea“.7. Mă amuzam să ridic în adunările generale de partid chestiuni de principiu, sub forma unor paradoxuri ale lumii noastre, ale României socialiste. La aceste şedinţe participau cam toţi profesorii şi cei mai răsăriţi dintre studenţi (cu unele excepţii, fireşte):– aşa am povestit colegilor mei de partid că mă întâlnisem deunăzi cu un fost coleg de facultate, care rămăsese repetent în anul I. Nu-l mai văzusem de atunci, până deunăzi, când am aflat de la el că este căpitan de miliţie, că are locuinţă dată de stat, un salariu de două ori mai mare decât al meu, maşină etc. Şi am întrebat adunarea generală: care dintre noi a urmat politica partidului, atât de corect rezumată în lozinca de pe perete: Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi! Evident, eu! Eu mă înscrisesem pe linia partidului, nu fostul coleg! Şi cu toate acestea eu nu aveam locuinţă, nici maşină, şi leafa pe jumătate! Am tras concluzia că lozinca cu pricina nu corespunde realităţii, derutează tineretul ţării şi am cerut să fie dată jos…– în altă şedinţă am pus problema telefoanelor, a faptului că ne sunt ascultate telefoanele. Am adus dovezi! Dar nu pentru a contesta această practică. Dimpotrivă! Am lăudat-o, zicând că multe dintre aceste convorbiri, corect consemnate, vor fi de mare valoare pentru istoria literaturii române! Am deplâns numai faptul că persoana care (mă) înregistrează tot ce vorbesc eu la telefon (şi în alte ocazii), am aflat că are un salariu mult mai mare decât al meu! Mi se pare nedrept şi în contradicţie cu echitatea socialistă! Mai degrabă eu şi alţii care suntem înregistraţi merităm un salariu mai mare!…– culmea tupeului meu de colonel de securitate infiltrat ca profesor la Universitate am atins-o, cred, la şedinţa PCR când ni s-a prelucrat o lege, a secretului de stat. O prevedere a acestei legi ne îndemna ca atunci când sesizăm o faptă care aduce atingere siguranţei naţionale să o aducem la cunoştinţă organelor de securitate. Securităţii, deci. Când am fost întrebaţi dacă e ceva neclar, dacă avem vreo întrebare de pus pe marginea textului ce ne fusese citit, eu am ridicat mâna şi m-am plâns că de ani de zile vreau să reclam la Securitate o mulţime de fapte care aduc atingere siguranţei naţionale, unele dintre acestea fiind fapte săvârşite chiar de unii colegi, câţiva prezenţi acolo în sală! Dar n-am ştiut unde să-i reclam, iar legea cea nouă, am sperat, m-am înşelat, dar nu mă ajută cu nimic, căci nici din această lege eu nu pot să aflu unde este securitatea! „Am umblat tot Bucureştiul şi toată Constanţa – oraşe pe care le cunosc foarte bine, şi nicăieri, pe nici o clădire, la nici o poartă de instituţie nu am găsit firma Securităţii! Poate măcar acum cineva îmi spune unde se află Securitatea!…“ Colegii rîdeau, eu mă supăram pe ei că nu înţeleg gravitatea situaţiei în care mă aflu: să vrei să te adresezi Securităţii, nu o dată, de nu ştiu câte ori, şi să nu-i ştii adresa. „Am întrebat şi oamenii de pe stradă şi, tot aşa, ca dumneavoastră, mi-au rîs în nas! De ajunsesem să cred, la un moment dat, că Securitatea, Doamne fereşte, nici nu există de fapt!… Noroc cu legea asta, că m-am liniştit!… Securitatea există, iar dacă nu are o adresă anume, înseamnă că e pretutindeni…“Nu insist cu alte amintiri, cu detalii care ar ocupa un spaţiu tipografic prea mare. Ca să se înţeleagă că întâmplări precum cele povestite mai sus s-au putut petrece, trebuie să mai precizez o dată că n-am fost un ins iraţional şi iresponsabil. Ci am fost, dimpotrivă, foarte conştient de realitatea în care trăiam. Bunăoară, statutul PCR îţi oferea o bună apărare: puteai să spui în adunările generale aproape orice dacă făceai pe naivul care n-a înţeles întocmai spiritul statutului sau al politicii partidului. Gravitatea unor afirmaţii scădea enorm dacă acele afirmaţii erau făcute în plenul adunării generale. Din această realitate făceau parte şi colegii care aveau funcţii de conducere în PCR sau în Universitate. Am apreciat corect calitatea lor umană şi mi-am dat seama că, în anumite limite şi atâta vreme cât mă ţin de litera legii şi a statutului PCR, ei vor fi alături de mine. Mă gândeam la dumnealor Ghiţă Florea, Augustin Gârbea, Romul Munteanu, Alec Hanţă, Eugen Marinescu, Gheorghe Dincă, Gheorghe Cazan, Paul Miclău, George Lăzărescu, rectorii Ioviţ Popescu şi Alexandru Balaci. Am avut însă şi o colegă, care, cu autoritatea ei de lider politic şi soţie a doi generali de securitate (sic!), a cerut vehement excluderea mea din PCR şi din rândurile cadrelor didactice universitare, deoarece derutam studenţii şi destabilizam adunările PCR… Am fost convocat la Comitetul PCR al Universităţii. Era într-o joi, la prânz… Nu m-am dus cu inima uşoară. Când am fost invitat în sala de judecată, am dat de figura lui Ghiţă Florea, radiind. N-am apucat să zic ca lumea Bună ziua şi m-a luat cam aşa: „Măi, Ioane, m-ai dat gata cu articolul ăsta! E cel mai bun articol pe care l-am citit în România literară vreodată!… Dar îmi place că eşti şi mare şmecher! Cum ai făcut de l-ai publicat chiar azi?!…“ Despre ce era vorba? Îi dădusem lui George Ivaşcu de câteva luni un text, de vreo zece pagini, intitulat Cel mai frumos cuvînt, şi George Ivaşcu îl publicase tocmai în joia aceea! Mâna lui Dumnezeu! Eu uitasem cu totul de articol şi nici nu-mi trecuse prin cap în dimineaţa aceea să cumpăr „R.L.“… Era un text despre cuvîntul român. Un text avântat naţionalist, dar şi – filologic vorbind, fără cusur. Sau măcar acceptabil. Acel articol publicat în 1977 la loc de cinste în „România literară“ (în paginile din mijloc), a făcut fără obiect şedinţa Comitetului PCR din Universitate în care trebuia să fie analizată activitatea mea şi discutată cererea tovarăşei Ecaterina Goga de excludere a mea din PCR şi, probabil, din… Securitate! Şi fac astfel precizarea cea mai importantă privind atitudinea mea: eu am criticat deseori stările de dinainte de 1990. Am criticat ca să zic aşa comunismul! Hai, pot zice că am fost anti-comunist. Mai exact: anti-bolşevic! Dar critica mea, contestaţia mea, a fost mereu de pe poziţii naţionaliste! Şi în felul acesta am ştiut şi am simţit, când a fost cazul, că-i am alături pe cei mai mulţi dintre colegii cu funcţii de conducere în învăţământul superior. Le mulţumesc.Colonelul de mine am mai făcut o ispravă: am trimis la Europa Liberă câteva rapoarte, adică o piesă de teatru, Recviem pentru Jan Palak şi câteva intervenţii. Piesa a ajuns pe mâna lui Alain Parouit, Vlad Georgescu, Monica Lovinescu. O piesă anticomunistă, anti-sovietică mai ales. Scrisă din perspectiva unui naţionalist român. Chiar şi fără experienţa acestui eşec (nu s-a spus o vorbă despre această piesă la celebrul microfon), mi-aş fi dat seama că la Europa Liberă anticomunismul era sinonim cu anti-românismul. Că faţă de Ceauşescu, de România în general, dar şi în multe alte chestiuni, cei de la München făceau politica Moscovei, nu a Washingtonului.În zelul meu de român memorandist (cred că pe adresa CC al PCR am trimis cel puţin 10-15 memorii), la un moment dat, când mi-am dat seama ce se întâmplă la „Europa Liberă“ am făcut o scrisoare la Departamentul de Stat, în care l-am reclamat nominal pe Gelu Ionescu, dar şi pe cei care-i permit ca la microfonul E.L. să facă nu propagandă anticomunistă, ci propagandă antiromânească. Mai mult, să atace persoane din ţară – absolut onorabile prin comportamentul lor civic, politic şi profesional, sub imboldul unor ranchiune şi adversităţi personale. După 1990, am aflat că reclamaţia mea a avut efect, s-a făcut o anchetă în legătură cu domnul Geluţu Ionescu. Cu care fusesem bun coleg până când, ajuns la München, s-a apucat de golănii intrând în jocul personal şi penibil al unor frustraţi.De aceea, în februaroe 1989, când Aurel Dragoş Munteanu mi-a propus să intru, alături de el, în ceea ce urma să devină în decembrie gaşca de „emanaţi ai revoluţiei“, am refuzat. Mi-a fost teamă mai întâi că invitaţia este o provocare a …Securităţii. În cazul că nu era vorba de aşa ceva, oricum nu aveam nici o încredere în ceea ce „Europa Liberă“ încuraja şi preţuia. N-am avut încredere în binele pe care ni l-ar face străinii, fie ei din Est, fie ei din Vest! „Străinul nu te creşte!“ o auzeam deseori pe mama. Cu adresă mai precisă şi cu argumente istorice, lecţia asta am primit-o şi de la Petre Ţuţea. Căruia nu i-a „mirosit“ prea bine nici aşa-zisa disidenţă a lui A.D.M. Depun această mărturie!Ideea aceasta, că nu-i mare deosebire între intenţiile Occidentului şi ale Răsăritului am pus-o şi în centrul piesei de teatru Credinţa. Scrisă în contextul centenarului Independenţei (1877-1977), când ştiam că cenzura va fi mai permisivă, piesa îl are ca personal principal pe Carol I. Am fost primul (şi singurul), alături de Paul Anghel, care am făcut din Carol I un personaj literar pozitiv, simpatic. În piesă se vorbeşte şi de regele Mihai, cu decenţă. Cu patos sunt prezentaţi Brătienii, inclusiv cel ucis de comunişti la Gherla: Gheorghe. Piesa s-a jucat la Constanţa şi a fost şi publicată. O piesă anti-imperialistă, anti-ţaristă, anti-sovietică, cu trimiteri clare la teza lui Brejnev privind suveranitatea limitată a statelor mici. Din păcate, această teză este acum 100% americană și vest-europeană… Aşa că piesa este azi mult mai actuală ca în 1978. Probabil că din această pricină nimeni nu se gândeşte să o mai joace. Dimensiunea anti-naţională, anti-românească a cenzurii comuniste de odinioară este mult mai cuprinzătoare şi mai apăsată în cenzura de azi, impusă de democraţia falsă în care ne-am pomenit după 1990.Aş mai avea (prea) multe de spus în „apologia“ mea. Dacă cele de mai sus nu sunt suficiente, voi reveni. Dar numai într-un dialog deschis, transparent, cu persoane care îşi vor afirma identitatea, nu numai suspiciunile… Dar vreau în încheiere să spun ceva în apărarea (nu apologia) Securităţii. Relatez o întâmplare:În 1986 (?) de la un colonel de securitate adevărat am primit sfatul să nu mă mai văd des cu Petre Ţuţea. „Ce aveţi de câştigat din asta?“ Am răspuns că de câştigat nu am de câştigat, dar s-ar putea să am de învăţat. Domnul colonel mi-a cerut să-i dau un exemplu, ceva ce am aflat de la Petre Ţuţea. „Nici măcar nu este profesor, cum îi zice toată lumea. În viaţa lui n-a ţinut în mână un catalog!…“ I-am răspuns că de la Petre Ţuţea am aflat, bunăoară, o altă versiune, cu totul alta, despre cum şi de ce a fost asasinat I.G. Duca. Şi i-am povestit cele relatate mie de domn profesor. „Şi dumneavoastră l-aţi crezut?“ s-a mirat ditamai colonelul. Nu-l cred, dar am de gând să verific cu prima ocazie, când voi putea avea acces la documente, la presa vremii etc. „Îmi daţi voie să verific eu? Am un coleg care şi-a dat licenţa (doctoratul) cu mişcarea legionară. A cercetat toate arhivele. Îl întreb eu cum a fost cu Duca.“ Desigur, n-am avut nimic împotrivă, mai ales că nu mă îndoiam de rezultat. După o vreme, colonelul mi-a dat telefon: „M-am interesat în chestiunea aceea cu Duca, cum v-am promis. Să ştiţi că Ţuţea al dumneavoastră a avut dreptate, domnule!“ Era şi el mirat. Nu mai mult decât mine… Dar din motive diferite!După 1990, în „Vremea“ lui Păunescu am povestit despre acest securist de ispravă şi l-am comparat cu acei intelectuali de forţă şi renume care se dovediseră incapabili să accepte şi să-şi însuşească, să bage în ecuaţia adevărului, acele informaţii apărute după 1990, care, în mod logic, îi obligau să retracteze cele spuse sau scrise vreodată despre legionari. Colonelul V. a avut această onestitate intelectuală, atât de rară printre cei mai intelectuali dintre noi. Un Andrei Pleșu, de exemplu!În 1994, când eram senator, am fost invitat la Clubul Pensionarilor din M.A.I., adică a foştilor securişti, să ţin o conferinţă despre 1907. Am transformat intervenţia mea într-o laudă la adresa lui Petre Ţuţea şi a generaţiei sale, ceea ce i-a făcut pe unii dintre securişti să mă huiduie, să ceară cu voce tare să plec, să fiu dat afară… Acei unii au fost însă doar câţiva, ceilalţi – o sală arhiplină, le-au impus să facă linişte, să fie disciplinaţi, iar la sfârşit am fost aplaudat călduros. Nu eu propriu-zis, ci Petre Ţuţea. Aplaudat de securişti!… Sper, ţinând seama de locul unde am conferenţiat, că tot ce am spus atunci s-a înregistrat. Mi-ar plăcea grozav să recuperez textul.Mai zic una: după o vreme, Petre Ţuţea şi Simion Ghinea au ţinut să mă avertizeze că ei, când şi când, mai sunt invitaţi să dea declaraţii despre tot ce au făcut în ultima vreme, cu cine s-au întâlnit, ce au vorbit etc. Că, deci, vor fi probabil întrebaţi şi despre întâlnirile cu mine. Le-am spus să nu-şi facă nici o grijă, să nu ascundă nimic din ce am vorbit şi pus la cale, căci eu unul nu am nimic de ascuns… La o asemenea întrevedere, onor Securitatea i-a atras atenţia lui Petre Ţuţea că face prea multă propagandă cu Basarabia, că-i românească, că ar trebui să revină la Patria mamă. „De ce nu vă potoliţi, domnule Ţuţea?“ „Dumneavoastră ce ţigări fumaţi, domnule maior?“ a răspuns Petre Ţuţea. „Nu se vede ce fumez?! Carpaţi!“ „Şi de ce nu fumaţi Kent?“ a insistat nea Petrache. „Nu-mi permite leafa să fumez Kent!“ a răspuns Ministerul de Interne. „Păi, drăguţă, s-a înfoiat cât era de mare domn profesor, dacă Basarabia se întoarce la patria mumă, la România, să ştii că şi dumneata vei putea fuma Kent. Căci salariul dumitate este direct proporţional cu suprafaţa Ţării!…“Aşa s-a ajuns ca mitul Petre Ţuţea să circule şi prin birourile Securităţii, nu numai prin celulele închisorilor. Un mit perceput de unii securişti cu neaşteptată simpatie. Căci, totuşi, sângele apă nu se face. Oricât ar fi de aprigă lupta de clasă, mai naturală, mai firească este solidaritatea de neam. Sentimentul acestei solidarităţi Petre Ţuţea a ştiut să-l stârnească în jurul său ca nimeni altul. Oriunde s-a aflat!Iunie 2007
    Ion Coja
    Post scriptum 2013, ianuarie.
    Domnule profesor ION COJA, acesta este, probabil, printre primele texte pe care le-ați publicat de site, când l-ați deschis, în urmă cu cinci-șase ani. Care este motivul pentru care republicați acest text?Sunt mai multe motive, printre care și acela că la data aceea aveam puțin vizitatori pe site, cum era și normal, fiind la începutul activității mele pe Internet. Acest text a rămas puțin cunoscut și cred că ar interesa pe mulți dintre cei care onorează acest site deschizându-l din când în când. Cred că voi face la fel, reeditându-le, și cu alte texte.Au apărut elemente noi în privința acestui triunghi existențial în plan politic: Țuțea – Coja – Securitatea?A apărut dosarul meu de la CNSAS, bunăoară... L-am citit cu emoții neașteptate, până la lacrimi: am dat de înregistrarea unor discuții telefonice cu mama!... Le sunt recunoscător pentru acele înregistrări... Nu mă așteptam. Am dat și de declarații ale unor colegi, de regulă declarații colegiale, binevoitoare... Cine este curios poate să meargă să citească cele aproape 600 de pagini. Are acordul meu!Ce altă noutate ați avea de a adăugat?Eu am scris încă de la început, adică după vreo trei-patru ani de la „evenimente”, că securitatea, ca și PCR, ca și însuși CC al PCR, nu a fost o entitate omogenă. Am identificat mai multe „securități”: una naționalistă, alta trădătoare, alta colaboratoare în anumite limite acceptabile cu Occidentul, alta bișnițară... Nu cercetez acest subiect, dar ajung la mine felurite informații și principala concluzie este că securitatea și însuși comportamentul acesteia în decembrie 1989 este de mare complexitate, imposibil de cuprins și rezumat în câteva rânduri!... Se conturează în mintea mea un profil interesant, deseori paradoxal, captivant. Încerc să prind parțial acest paradox în continuarea romanului Vin Americanii. Am mai scris două volume, le pregătesc pentru tipar.Va fi o trilogie?Nu! Va fi o tetralogie, dacă mă mai îngăduie bunul Dumnezeu un an, doi! Am scris trei volume, acoperind perioada de timp toamna lui 1989 și decembrie, până pe 21, la prânz când se încheie acțiunea din volumul trei! Volumul patru ar fi despre ce a urmat.Ce tiluri au?Volumul doi se numește Paris by Night, al treilea se va numi Cartea cu Mirabunde, iar pentru al patrulea încă nu am un titlu. Se va alege unul pe parcursul scrierii sale. Iar la un loc, tetralogia se va numi ȘEITANII. Ce vrei să mai știi?Ce înseamnă „mirabunde”? Citește cartea și te vei lămuri!Și spuneți că va fi vorba și de Securitate? Va fi vorba de triunghiul, cum l-ai numit dumneata, din titlul acestui text. Eu, Petre Țuțea și Securitatea. Și multe, multe altele! Nu știu dacă o să povestesc în acest al patrulea volum felul cum am ajuns, de curând, în posesia unui „artefact” de importanță maximă pentru cei mai buni români: plosca Căpitanului, plosca din care acesta a băut la nunta sa, iar apoi a avut-o mereu asupra sa când călătorea prin Țară... E o poveste ale cărei detalii încerc să le reconstitui, încerc să aflu cum a ajuns la Simion Ghinea, iar apoi, prin intermediar, la mine. Plosca Căpitanului?! Este extraordinar ce spuneți!Sper să apuc s-o donez Muzeului de Istorie a României, atunci când acesta va inaugura secțiunea dedicată Mișcării Legionare... Ăsta da paradox: Muzeu de istorie națională care omite capitolul, probabil, cel mai glorios!... Câtă tristețe și disperare te apucă! Gata!A consemnat Petre Burlacu
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  4. #4
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.531


    -------- Original Message --------
    Subject: Fw: se tu e
    Date: Thu, 24 Jan 2013 06:20:52 -0800 (PST)
    From: Aurel Vlad <aurel_vlad2000@yahoo.com>
    Reply-To: Aurel Vlad <aurel_vlad2000@yahoo.com>
    To: undisclosed recipients: ;







    ----- Forwarded Message -----
    From: ion coja <ionzcoja@yahoo.com>
    To:
    Sent: Thursday, January 24, 2013 5:39 AM
    Subject: se tu e





    „A fi naționalist în România, adică a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii și a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită și mai lovită decât dragostea supremă de românism" Nichifor Crainic.





    Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea

    Publicat de admin in Amestecate pe 21.06.2007
    La sugestia, ca să nu zic la insistenţa domnului Marcel Bouroş din Constanţa, preşedintele fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, o persoană la care ţin prea mult ca să nu-i urmez sfatul, fac următoarele precizări pentru cei – aflu de la domnul Marcel că ar fi unii – care cred sau bănuiesc ori sunt convinşi că „ucenicia“ mea pe lângă Petre Ţuţea şi Simion Ghinea a fost o simplă sarcină de serviciu pe care am primit-o din partea Securităţii, al cărei agent sau ofiţer (cu grad de colonel în 1989) aş fi fost. Căci, se pare, altă explicaţie nu se poate da „curajului“ meu, iresponsabil între oameni normali, de a nu-l ocoli pe Petre Ţuţea, aşa cum făcea înainte de 1990 orice intelectual conştient şi ştiutor pe ce lume trăieşte. Curajul de a nu-l ocoli şi de a-l frecventa şi cultiva în plină eră socialistă pe un dovedit duşman al poporului şi al orânduirii noi. Doar erau bine cunoscute riscurile şi represaliile multiple şi multiforme la care te expuneai pe atunci (anii ’70-80) atunci când frecventai persoane ca Petre Ţuţea, cu atât mai mult pe Petre Ţuţea însuşi, care nu ascundea nici o virgulă măcar din ceea ce gândea, deşi ceea ce gândea era atât de periculos pentru toată lumea.– Aţi fost legionar, domnule Ţuţea? l-am întrebat la prima noastră discuţie, pe la începutul anilor ’70.– Sunt legionar! a tunat răspunsul. Un răspuns care i-a făcut pe câţiva să se scoale de la masă şi să-şi caute alt loc unde, în holul de la Athenée Palace, să-şi vadă în tihnă de cafeaua lor. Eu am rămas la masă cu Petre Ţuţea, plin de încântare că în România socialistă trăiesc astfel de oameni, iar eu am norocul să dau peste ei!Aşadar, pe puncte:1. Pe mulţi prieteni, colegi şi studenţi i-am dus sau le-am prilejuit să-l cunoască pe Petre Ţuţea, să se bucure ca şi mine de aşa bogăţie de om. Pe Radu Sergiu Ruba, pe Cornel Dida, pe George Mitrache, pe Alecu Cuturicu, pe Marian Munteanu, pe Mugur Vasiliu, pe Mihai Gheorghiu şi alţi colegi de-ai lor, pe Diomid Perciun, pe preotul Dumitru Coman, în fine, pe fratele meu şi pe cumnatul meu, dr. Ion Efrim. Aceştia doi din urmă sponsorizându-mă cu ajutoare materiale pentru nevoile domnului profesor, cele trupeşti (era foarte hrănace, ca orice fecior de popă – după propriul său comentariu), dar şi cele sufleteşti. Adică bani pentru dactilografierea manuscriselor lui Petre Ţuţea. Un om ca Petre Ţuţea este ca vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur. Ai nevoie să te însoţeşti cu oameni de ispravă ca să te bucuri împreună cu ei de vinul din pahare şi de nestematele rostite de Petre Ţuţea. Că veni vorba: lui Petre Ţuţea îi plăcea să mănânce, dar de băut, abia se atingea. La fel şi Simion Ghinea. Dumnezeu să-i odihnească!2. Riscul, adică lucrul cel mai neplăcut care mi se putea întâmpla pentru că eram văzut mereu alături de Petre Ţuţea, era cel semnalat şi de dl. Marcel Bouroş, un risc de care eram perfect conştient: să nu fie puţini imbecilii şi netrebnicii care, ocolindu-l ei sistematic pe Petre Ţuţea, vor trage concluzia că eu nu-l ocolesc pentru că sunt pus de Securitate să stau pe capul lui Petre Ţuţea şi să-l monitorizez cu atenţie, ce face, ce zice, ce gândeşte! Precizez şi subliniez: nu de Securitate m-am temut cel mai tare în acei ani, ci de prostia şi ticăloşia unor aşa-zişi colegi, adică mai intelectuali, care ştiau ei bine că de pe urma prieteniei cu Petre Ţuţea sau Simion Ghinea nu aveai nimic de câştigat, ci numai de pierdut. Adică, în limbajul de atunci, îţi atârnai de coadă nişte tinichele cu care îţi „stricai dosarul“. Pentru aceşti deştepţi comportamentul meu ştiam că părea sau ilogic, iraţional, iresponsabil, sau, dimpotrivă, avea o raţiune (ascunsă) foarte puternică: colaborarea mea cu Securitatea care, se ştia, urmărea fiecare mişcare a lui Petre Ţuţea… Iar cum eu iraţional, adică nebun, se vedea bine că nu sunt, nu mai rămâne în picioare decât explicaţia cu Securitatea. Tertium non datur… Adică o explicaţie care conta şi miza pe mizeria mea sufletească. Pe nevrednicia mea. Pe golănia mea!… Unii mai mizează şi azi, mă face atent dl Marcel Bouroş. Să fie sănătoşi!…Nu insist asupra acestei psihologii, ea ţine de eternitatea prostiei şi a nemerniciei umane. Niciodată spectacolul acesteia nu m-a încântat, ci m-a îndurerat profund. Nişte amărâţi, nişte nefericiţi incapabili să-şi imagineze altceva decât proiecţiile propriei lor nimicnicii.3. După 1990 m-am confruntat în mod deschis cu această suspiciune, atunci când unele persoane au publicat în „România Liberă“ şi în „Adevărul“, texte care se refereau cu non-şalanţă la apartenenţa mea la structurile Securităţii. Pasă-mi-te, după unul dintre autori, participasem chiar la reprimarea partizanilor din munţi… N-am avut încotro şi i-am dat în judecată pe dumnealor C.T.P., Felicia Antip şi Ion Zubașcu, binecunoscuți ziariști, cărora le-am cerut prin justiţie daune. În cele din urmă m-am mulţumit cu scuzele lor, prezentate public. Cred că am greşit, poate că s-ar fi cuvenit să fac mai mult „caz“ de cazul meu…4. În primăvara lui 1996 am avut o întâlnire cu studenţii din Liga Studenţilor, care mi-au cerut să le dovedesc că nu sunt şi nici nu am fost ofiţer de securitate, aşa cum au aflat ei de la unii şi alţii. Răspunsul meu a fost destul de amplu şi de convingător, căci în final Liga Studenţilor a decis că eu voi fi candidatul la preşedinţia României pe care studenţii de la Universitate îl vor susţine. Mai candidau atunci, în ’96, Emil Constantinescu şi Nicolae Manolescu, profesori şi ei la Universitate. Din păcate, eu n-am mai ajuns să candidez propriu-zis, fiind „lucrat“ în acesct scop de Dan Voiculescu şi alţii, eiusdem farinae, care m-au scos din cursă înainte de a apuca să mă înscriu. De ce a ţinut Dan Voiculescu să mă elimine din cursa pentru Cotroceni? Bănuiesc că a aflat şi el despre mine cât am fost de colonel de securitate şi a reacţionat cu toată energia, împreună cu Antonie Iorgovan și Victor Surdu, ca să-mi bareze accesul la funcţii politice necuvenite unui securist ca mine. Eram probabil prea mic în grad... Numai colonel!5. Le-am povestit studenţilor de la Ligă avatarurile mele de „chiriaş grăbit“. Spre deosebire de mai toţi colegii mei, eu n-am primit locuinţă de la stat. Am locuit în gazdă, în cameră mobilată, din 1966 – când am fost angajat la Universitate, până în 1981, când mi-am cumpărat un apartament într-un bloc construit pentru Uniunea Scriitorilor. Din pricina aceasta, supărat că nu mă susţine sindicatul ca să capăt şi eu o locuinţă, ca tot omul muncii, în 1979 am refuzat să mai plătesc cotizaţia de sindicat. Zece ani de zile, până în decembrie 1989, eu nu mi-am mai plătit cotizaţia la sindicat. Evident, comportamentul şi gestul acesta al meu – despre care acum vorbesc prima oară, a fost unul tipic securist. Vorba lui Alexandru Sincu, rostită la Paris, când l-am revăzut în vară după 15 ani: „Măi, Ioane, tu ai pus în discuţie sistemul!“ Probabil, dar nu mi-am dat seama prea bine…6. Ca agent al Securităţii, plantat în coasta lui Petre Ţuţea, s-ar înţelege că mă ocupam înainte de ’89 cu alcătuirea unor rapoarte, a unor texte deci, cu privire la Petre Ţuţea şi Camarazii săi. Nu neg! Am scris asemenea texte, în total vreo 400 de pagini, încredinţate la vremea aceea autorităţilor comuniste. Şi anume:a. În 1977, când Petre Ţuţea a fost anchetat timp de 24 de ore la Securitate, iar de acasă i s-au ridicat toate manuscrisele, circa 1000 de pagini. Totul ca urmare a ştirii false difuzate la Europa Liberă că Petre Ţuţea „a semnat“ apelul lui Paul Goma. Imediat ce-a putut nenea Petrache mi-a telefonat şi mi-a „reclamat“ incidentul. Era foarte supărat. I-am spus să nu-şi piardă fire, am trecut pe la dînsul pe acasă şi i-am citit textul unui scurt memoriu, înseilat în grabă, adresat „tovarăşului“ N.C. prin care denunţam abuzul săvârşit împotriva unui om de valoarea lui Petre Ţuţea şi ceream – insistent şi apăsat – ca foile confiscate să nu fie distruse, ci păstrate cu grijă pentru că au o mare valoare pentru cultura naţională. Bătrânul a fost mulţumit de textul meu. Bănuiesc că se află undeva, în arhiva C.C. sau a M.A.I. După câteva luni m-am trezit vizitat de un „colonel“ de securitate, unul adevărat, probabil, cam oacheş, care mi-a spus că şi el a terminat filosofia, că a citit textele confiscate şi că nu i se pare că ar avea o valoare deosebită. I-am spus că nu se ştie cine dintre noi are dreptate, dar e sigur că nu are voie să decidă el sau altcineva din Securitate sau de oriunde ar fi asupra soarte acelor foi. A promis că le va păstra cu grijă. Discuţia a fost civilizată, chiar destinsă. După o vreme, Petre Ţuţea avea să declare, memorabil, că “mare serviciu mi-au făcut ăia de la Securitate că mi-au confiscat cele 1000 de pagini. Le-am scris din nou şi mi-au ieşit numai 300. M-au obligat să mă concentrez. Că prea mă lăţisem pe 1000 de pagini ca o pomană ţigănească. Mă făceam de rîs dacă nu intervenea Securitatea. E o instituţie foarte utilă!“După 1990 am primit un telefon de la „un ofiţer de securitate“, care participase în 1977 la percheziţia făcută acasă la Petre Ţuţea, dar şi la Marcel Petrişor. M-a rugat să fiu de faţă, ca martor, la Marcel acasă, când îi va restitui acestuia un manuscris al lui Petre Ţuţea, confiscat atunci, în 1977, şi pe care el l-a păstrat în fişetul său, nu l-a predat cu toate celelalte, la arhivă. Ne-am întâlnit toţi trei la Marcel, iar manuscrisul cu pricina este acum la mine. Spre păstrare. Altele, primite chiar de la Petre Ţuţea, le-am dat după ’90 să fie publicate. Nu le-am mai recuperat de la editorii lui Ţuţea. Nu-mi pare rău după ele! Am ştiut, am sperat că aşa se va întâmpla „până la urmă“…b. În 1988, vecinul meu, poetul şi medicul Pan Izverna, care îl vizita şi îngrijea pe Petre Ţuţea, cu un devotament şi o dăruire unică, satisfăcându-i bătrânului şi nevoia de a purta lungi discuţii cu oameni deştepţi şi de caracter ca Pan Izverna, m-a căutat şi m-a făcut atent că Securitatea a declanşat o anchetă cu toţi cei care îl vizitează pe Ţuţea. Pan Izverna fusese anchetat la Securitate şi urma aşadar să fiu chemat şi eu la discuţii. Mai ales că eu dusesem la Petre Ţuţea un grup numeros de studenţi (în frunte cu Marian Munteanu), care făceau cu schimbul şi, în fiecare zi, doi studenţi se îngrijeau de nevoile lui nea Petrache. Inclusiv nevoia de a avea, cum spuneam, conlocutori de calitate. Pan Izverna fusese avertizat să nu spună nimănui nimic despre anchetă. Mi-a mai dat şi alte detalii, utile pentru ce a urmat. Şi ce a urmat? N-am aşteptat să fiu chemat eu la Securitate, ci m-am dus eu să reclam abuzul Securităţii. M-am dus la Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-am povestit şi i-am demonstrat cât de imbecilă era o asemenea anchetă şi i-am lăsat un memoriu, către ministrul de interne, cu rugămintea să-l dea dînsul, personal, în mâna ministrului. Reacţia lui Dumitru Radu Popesu a fost impecabil de colegială şi de eficientă. Îndeosebi pentru Petre Ţuţea. În ceea ce mă priveşte, nu am mai fost chemat la nici o discuţie. O copie a acelui memoriu o mai am printre hârtiile mele. Din păcate ancheta nu i-a ocolit pe studenţi, pe Marian Munteanu şi pe colegii săi! Şi nu le-a fost uşor!c. În 1985 am încheiat un raport de circa 300 (trei sute) de pagini asupra activităţii lui Petre Ţuţea, asupra a ceea ce gândeşte etc. Ca să derutez posteritatea, i-am dat acelui raport aspectul de roman. Ba chiar l-am predat spre publicare editurii Cartea Românească, în al cărui plan editorial mă şi înscrisesem cu acel text. Nu mi l-au publicat. Nici măcar în 1990 când editorul Sorin Mărculescu, de faţă cu acelaşi Marcel Petrişor, mi-a declarat că la editura Cartea Românească nu poate fi acceptat un roman care face apologia legionarilor. La care Marcel Petrişor aproape că l-a luat de guler: „Bine, mă, tu nu ştii că socrul tău a fost legionar?!“ Eu chiar nu ştiusem…Cum spuneam, textul l-am scris în anii ’80. Se intitulează, ca roman, Salonul de reanimare, şi l-am publicat la editura ALL. În 1985 i l-am dat, în manuscris, lui Marcel Petrişor să-l citească. Personajul principal al cărţii este Petre Ţuţea. Mai apare şi Simion Ghinea şi alţi colegi de la Academia din Aiud… Am bănuiala că Marcel Petrişor, aşa cum m-am şi aşteptat, i-a arătat manusccrisul (sau i l-a povestit) lui Petre Ţuţea. Acesta, în câteva rânduri, discutând împreună, a introdus în discuţie câteva din subiectele pe care le abordase şi în textul meu. Parcă pentru a-mi întări convingerea (şi nădejdea) că transmisesem corect ideile sale, ale „marelui Ţuţea“.7. Mă amuzam să ridic în adunările generale de partid chestiuni de principiu, sub forma unor paradoxuri ale lumii noastre, ale României socialiste. La aceste şedinţe participau cam toţi profesorii şi cei mai răsăriţi dintre studenţi (cu unele excepţii, fireşte):– aşa am povestit colegilor mei de partid că mă întâlnisem deunăzi cu un fost coleg de facultate, care rămăsese repetent în anul I. Nu-l mai văzusem de atunci, până deunăzi, când am aflat de la el că este căpitan de miliţie, că are locuinţă dată de stat, un salariu de două ori mai mare decât al meu, maşină etc. Şi am întrebat adunarea generală: care dintre noi a urmat politica partidului, atât de corect rezumată în lozinca de pe perete: Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi! Evident, eu! Eu mă înscrisesem pe linia partidului, nu fostul coleg! Şi cu toate acestea eu nu aveam locuinţă, nici maşină, şi leafa pe jumătate! Am tras concluzia că lozinca cu pricina nu corespunde realităţii, derutează tineretul ţării şi am cerut să fie dată jos…– în altă şedinţă am pus problema telefoanelor, a faptului că ne sunt ascultate telefoanele. Am adus dovezi! Dar nu pentru a contesta această practică. Dimpotrivă! Am lăudat-o, zicând că multe dintre aceste convorbiri, corect consemnate, vor fi de mare valoare pentru istoria literaturii române! Am deplâns numai faptul că persoana care (mă) înregistrează tot ce vorbesc eu la telefon (şi în alte ocazii), am aflat că are un salariu mult mai mare decât al meu! Mi se pare nedrept şi în contradicţie cu echitatea socialistă! Mai degrabă eu şi alţii care suntem înregistraţi merităm un salariu mai mare!…– culmea tupeului meu de colonel de securitate infiltrat ca profesor la Universitate am atins-o, cred, la şedinţa PCR când ni s-a prelucrat o lege, a secretului de stat. O prevedere a acestei legi ne îndemna ca atunci când sesizăm o faptă care aduce atingere siguranţei naţionale să o aducem la cunoştinţă organelor de securitate. Securităţii, deci. Când am fost întrebaţi dacă e ceva neclar, dacă avem vreo întrebare de pus pe marginea textului ce ne fusese citit, eu am ridicat mâna şi m-am plâns că de ani de zile vreau să reclam la Securitate o mulţime de fapte care aduc atingere siguranţei naţionale, unele dintre acestea fiind fapte săvârşite chiar de unii colegi, câţiva prezenţi acolo în sală! Dar n-am ştiut unde să-i reclam, iar legea cea nouă, am sperat, m-am înşelat, dar nu mă ajută cu nimic, căci nici din această lege eu nu pot să aflu unde este securitatea! „Am umblat tot Bucureştiul şi toată Constanţa – oraşe pe care le cunosc foarte bine, şi nicăieri, pe nici o clădire, la nici o poartă de instituţie nu am găsit firma Securităţii! Poate măcar acum cineva îmi spune unde se află Securitatea!…“ Colegii rîdeau, eu mă supăram pe ei că nu înţeleg gravitatea situaţiei în care mă aflu: să vrei să te adresezi Securităţii, nu o dată, de nu ştiu câte ori, şi să nu-i ştii adresa. „Am întrebat şi oamenii de pe stradă şi, tot aşa, ca dumneavoastră, mi-au rîs în nas! De ajunsesem să cred, la un moment dat, că Securitatea, Doamne fereşte, nici nu există de fapt!… Noroc cu legea asta, că m-am liniştit!… Securitatea există, iar dacă nu are o adresă anume, înseamnă că e pretutindeni…“Nu insist cu alte amintiri, cu detalii care ar ocupa un spaţiu tipografic prea mare. Ca să se înţeleagă că întâmplări precum cele povestite mai sus s-au putut petrece, trebuie să mai precizez o dată că n-am fost un ins iraţional şi iresponsabil. Ci am fost, dimpotrivă, foarte conştient de realitatea în care trăiam. Bunăoară, statutul PCR îţi oferea o bună apărare: puteai să spui în adunările generale aproape orice dacă făceai pe naivul care n-a înţeles întocmai spiritul statutului sau al politicii partidului. Gravitatea unor afirmaţii scădea enorm dacă acele afirmaţii erau făcute în plenul adunării generale. Din această realitate făceau parte şi colegii care aveau funcţii de conducere în PCR sau în Universitate. Am apreciat corect calitatea lor umană şi mi-am dat seama că, în anumite limite şi atâta vreme cât mă ţin de litera legii şi a statutului PCR, ei vor fi alături de mine. Mă gândeam la dumnealor Ghiţă Florea, Augustin Gârbea, Romul Munteanu, Alec Hanţă, Eugen Marinescu, Gheorghe Dincă, Gheorghe Cazan, Paul Miclău, George Lăzărescu, rectorii Ioviţ Popescu şi Alexandru Balaci. Am avut însă şi o colegă, care, cu autoritatea ei de lider politic şi soţie a doi generali de securitate (sic!), a cerut vehement excluderea mea din PCR şi din rândurile cadrelor didactice universitare, deoarece derutam studenţii şi destabilizam adunările PCR… Am fost convocat la Comitetul PCR al Universităţii. Era într-o joi, la prânz… Nu m-am dus cu inima uşoară. Când am fost invitat în sala de judecată, am dat de figura lui Ghiţă Florea, radiind. N-am apucat să zic ca lumea Bună ziua şi m-a luat cam aşa: „Măi, Ioane, m-ai dat gata cu articolul ăsta! E cel mai bun articol pe care l-am citit în România literară vreodată!… Dar îmi place că eşti şi mare şmecher! Cum ai făcut de l-ai publicat chiar azi?!…“ Despre ce era vorba? Îi dădusem lui George Ivaşcu de câteva luni un text, de vreo zece pagini, intitulat Cel mai frumos cuvînt, şi George Ivaşcu îl publicase tocmai în joia aceea! Mâna lui Dumnezeu! Eu uitasem cu totul de articol şi nici nu-mi trecuse prin cap în dimineaţa aceea să cumpăr „R.L.“… Era un text despre cuvîntul român. Un text avântat naţionalist, dar şi – filologic vorbind, fără cusur. Sau măcar acceptabil. Acel articol publicat în 1977 la loc de cinste în „România literară“ (în paginile din mijloc), a făcut fără obiect şedinţa Comitetului PCR din Universitate în care trebuia să fie analizată activitatea mea şi discutată cererea tovarăşei Ecaterina Goga de excludere a mea din PCR şi, probabil, din… Securitate! Şi fac astfel precizarea cea mai importantă privind atitudinea mea: eu am criticat deseori stările de dinainte de 1990. Am criticat ca să zic aşa comunismul! Hai, pot zice că am fost anti-comunist. Mai exact: anti-bolşevic! Dar critica mea, contestaţia mea, a fost mereu de pe poziţii naţionaliste! Şi în felul acesta am ştiut şi am simţit, când a fost cazul, că-i am alături pe cei mai mulţi dintre colegii cu funcţii de conducere în învăţământul superior. Le mulţumesc.Colonelul de mine am mai făcut o ispravă: am trimis la Europa Liberă câteva rapoarte, adică o piesă de teatru, Recviem pentru Jan Palak şi câteva intervenţii. Piesa a ajuns pe mâna lui Alain Parouit, Vlad Georgescu, Monica Lovinescu. O piesă anticomunistă, anti-sovietică mai ales. Scrisă din perspectiva unui naţionalist român. Chiar şi fără experienţa acestui eşec (nu s-a spus o vorbă despre această piesă la celebrul microfon), mi-aş fi dat seama că la Europa Liberă anticomunismul era sinonim cu anti-românismul. Că faţă de Ceauşescu, de România în general, dar şi în multe alte chestiuni, cei de la München făceau politica Moscovei, nu a Washingtonului.În zelul meu de român memorandist (cred că pe adresa CC al PCR am trimis cel puţin 10-15 memorii), la un moment dat, când mi-am dat seama ce se întâmplă la „Europa Liberă“ am făcut o scrisoare la Departamentul de Stat, în care l-am reclamat nominal pe Gelu Ionescu, dar şi pe cei care-i permit ca la microfonul E.L. să facă nu propagandă anticomunistă, ci propagandă antiromânească. Mai mult, să atace persoane din ţară – absolut onorabile prin comportamentul lor civic, politic şi profesional, sub imboldul unor ranchiune şi adversităţi personale. După 1990, am aflat că reclamaţia mea a avut efect, s-a făcut o anchetă în legătură cu domnul Geluţu Ionescu. Cu care fusesem bun coleg până când, ajuns la München, s-a apucat de golănii intrând în jocul personal şi penibil al unor frustraţi.De aceea, în februaroe 1989, când Aurel Dragoş Munteanu mi-a propus să intru, alături de el, în ceea ce urma să devină în decembrie gaşca de „emanaţi ai revoluţiei“, am refuzat. Mi-a fost teamă mai întâi că invitaţia este o provocare a …Securităţii. În cazul că nu era vorba de aşa ceva, oricum nu aveam nici o încredere în ceea ce „Europa Liberă“ încuraja şi preţuia. N-am avut încredere în binele pe care ni l-ar face străinii, fie ei din Est, fie ei din Vest! „Străinul nu te creşte!“ o auzeam deseori pe mama. Cu adresă mai precisă şi cu argumente istorice, lecţia asta am primit-o şi de la Petre Ţuţea. Căruia nu i-a „mirosit“ prea bine nici aşa-zisa disidenţă a lui A.D.M. Depun această mărturie!Ideea aceasta, că nu-i mare deosebire între intenţiile Occidentului şi ale Răsăritului am pus-o şi în centrul piesei de teatru Credinţa. Scrisă în contextul centenarului Independenţei (1877-1977), când ştiam că cenzura va fi mai permisivă, piesa îl are ca personal principal pe Carol I. Am fost primul (şi singurul), alături de Paul Anghel, care am făcut din Carol I un personaj literar pozitiv, simpatic. În piesă se vorbeşte şi de regele Mihai, cu decenţă. Cu patos sunt prezentaţi Brătienii, inclusiv cel ucis de comunişti la Gherla: Gheorghe. Piesa s-a jucat la Constanţa şi a fost şi publicată. O piesă anti-imperialistă, anti-ţaristă, anti-sovietică, cu trimiteri clare la teza lui Brejnev privind suveranitatea limitată a statelor mici. Din păcate, această teză este acum 100% americană și vest-europeană… Aşa că piesa este azi mult mai actuală ca în 1978. Probabil că din această pricină nimeni nu se gândeşte să o mai joace. Dimensiunea anti-naţională, anti-românească a cenzurii comuniste de odinioară este mult mai cuprinzătoare şi mai apăsată în cenzura de azi, impusă de democraţia falsă în care ne-am pomenit după 1990.Aş mai avea (prea) multe de spus în „apologia“ mea. Dacă cele de mai sus nu sunt suficiente, voi reveni. Dar numai într-un dialog deschis, transparent, cu persoane care îşi vor afirma identitatea, nu numai suspiciunile… Dar vreau în încheiere să spun ceva în apărarea (nu apologia) Securităţii. Relatez o întâmplare:În 1986 (?) de la un colonel de securitate adevărat am primit sfatul să nu mă mai văd des cu Petre Ţuţea. „Ce aveţi de câştigat din asta?“ Am răspuns că de câştigat nu am de câştigat, dar s-ar putea să am de învăţat. Domnul colonel mi-a cerut să-i dau un exemplu, ceva ce am aflat de la Petre Ţuţea. „Nici măcar nu este profesor, cum îi zice toată lumea. În viaţa lui n-a ţinut în mână un catalog!…“ I-am răspuns că de la Petre Ţuţea am aflat, bunăoară, o altă versiune, cu totul alta, despre cum şi de ce a fost asasinat I.G. Duca. Şi i-am povestit cele relatate mie de domn profesor. „Şi dumneavoastră l-aţi crezut?“ s-a mirat ditamai colonelul. Nu-l cred, dar am de gând să verific cu prima ocazie, când voi putea avea acces la documente, la presa vremii etc. „Îmi daţi voie să verific eu? Am un coleg care şi-a dat licenţa (doctoratul) cu mişcarea legionară. A cercetat toate arhivele. Îl întreb eu cum a fost cu Duca.“ Desigur, n-am avut nimic împotrivă, mai ales că nu mă îndoiam de rezultat. După o vreme, colonelul mi-a dat telefon: „M-am interesat în chestiunea aceea cu Duca, cum v-am promis. Să ştiţi că Ţuţea al dumneavoastră a avut dreptate, domnule!“ Era şi el mirat. Nu mai mult decât mine… Dar din motive diferite!După 1990, în „Vremea“ lui Păunescu am povestit despre acest securist de ispravă şi l-am comparat cu acei intelectuali de forţă şi renume care se dovediseră incapabili să accepte şi să-şi însuşească, să bage în ecuaţia adevărului, acele informaţii apărute după 1990, care, în mod logic, îi obligau să retracteze cele spuse sau scrise vreodată despre legionari. Colonelul V. a avut această onestitate intelectuală, atât de rară printre cei mai intelectuali dintre noi. Un Andrei Pleșu, de exemplu!În 1994, când eram senator, am fost invitat la Clubul Pensionarilor din M.A.I., adică a foştilor securişti, să ţin o conferinţă despre 1907. Am transformat intervenţia mea într-o laudă la adresa lui Petre Ţuţea şi a generaţiei sale, ceea ce i-a făcut pe unii dintre securişti să mă huiduie, să ceară cu voce tare să plec, să fiu dat afară… Acei unii au fost însă doar câţiva, ceilalţi – o sală arhiplină, le-au impus să facă linişte, să fie disciplinaţi, iar la sfârşit am fost aplaudat călduros. Nu eu propriu-zis, ci Petre Ţuţea. Aplaudat de securişti!… Sper, ţinând seama de locul unde am conferenţiat, că tot ce am spus atunci s-a înregistrat. Mi-ar plăcea grozav să recuperez textul.Mai zic una: după o vreme, Petre Ţuţea şi Simion Ghinea au ţinut să mă avertizeze că ei, când şi când, mai sunt invitaţi să dea declaraţii despre tot ce au făcut în ultima vreme, cu cine s-au întâlnit, ce au vorbit etc. Că, deci, vor fi probabil întrebaţi şi despre întâlnirile cu mine. Le-am spus să nu-şi facă nici o grijă, să nu ascundă nimic din ce am vorbit şi pus la cale, căci eu unul nu am nimic de ascuns… La o asemenea întrevedere, onor Securitatea i-a atras atenţia lui Petre Ţuţea că face prea multă propagandă cu Basarabia, că-i românească, că ar trebui să revină la Patria mamă. „De ce nu vă potoliţi, domnule Ţuţea?“ „Dumneavoastră ce ţigări fumaţi, domnule maior?“ a răspuns Petre Ţuţea. „Nu se vede ce fumez?! Carpaţi!“ „Şi de ce nu fumaţi Kent?“ a insistat nea Petrache. „Nu-mi permite leafa să fumez Kent!“ a răspuns Ministerul de Interne. „Păi, drăguţă, s-a înfoiat cât era de mare domn profesor, dacă Basarabia se întoarce la patria mumă, la România, să ştii că şi dumneata vei putea fuma Kent. Căci salariul dumitate este direct proporţional cu suprafaţa Ţării!…“Aşa s-a ajuns ca mitul Petre Ţuţea să circule şi prin birourile Securităţii, nu numai prin celulele închisorilor. Un mit perceput de unii securişti cu neaşteptată simpatie. Căci, totuşi, sângele apă nu se face. Oricât ar fi de aprigă lupta de clasă, mai naturală, mai firească este solidaritatea de neam. Sentimentul acestei solidarităţi Petre Ţuţea a ştiut să-l stârnească în jurul său ca nimeni altul. Oriunde s-a aflat!Iunie 2007
    Ion Coja
    Post scriptum 2013, ianuarie.
    Domnule profesor ION COJA, acesta este, probabil, printre primele texte pe care le-ați publicat de site, când l-ați deschis, în urmă cu cinci-șase ani. Care este motivul pentru care republicați acest text?Sunt mai multe motive, printre care și acela că la data aceea aveam puțin vizitatori pe site, cum era și normal, fiind la începutul activității mele pe Internet. Acest text a rămas puțin cunoscut și cred că ar interesa pe mulți dintre cei care onorează acest site deschizându-l din când în când. Cred că voi face la fel, reeditându-le, și cu alte texte.Au apărut elemente noi în privința acestui triunghi existențial în plan politic: Țuțea – Coja – Securitatea?A apărut dosarul meu de la CNSAS, bunăoară... L-am citit cu emoții neașteptate, până la lacrimi: am dat de înregistrarea unor discuții telefonice cu mama!... Le sunt recunoscător pentru acele înregistrări... Nu mă așteptam. Am dat și de declarații ale unor colegi, de regulă declarații colegiale, binevoitoare... Cine este curios poate să meargă să citească cele aproape 600 de pagini. Are acordul meu!Ce altă noutate ați avea de a adăugat?Eu am scris încă de la început, adică după vreo trei-patru ani de la „evenimente”, că securitatea, ca și PCR, ca și însuși CC al PCR, nu a fost o entitate omogenă. Am identificat mai multe „securități”: una naționalistă, alta trădătoare, alta colaboratoare în anumite limite acceptabile cu Occidentul, alta bișnițară... Nu cercetez acest subiect, dar ajung la mine felurite informații și principala concluzie este că securitatea și însuși comportamentul acesteia în decembrie 1989 este de mare complexitate, imposibil de cuprins și rezumat în câteva rânduri!... Se conturează în mintea mea un profil interesant, deseori paradoxal, captivant. Încerc să prind parțial acest paradox în continuarea romanului Vin Americanii. Am mai scris două volume, le pregătesc pentru tipar.Va fi o trilogie?Nu! Va fi o tetralogie, dacă mă mai îngăduie bunul Dumnezeu un an, doi! Am scris trei volume, acoperind perioada de timp toamna lui 1989 și decembrie, până pe 21, la prânz când se încheie acțiunea din volumul trei! Volumul patru ar fi despre ce a urmat.Ce tiluri au?Volumul doi se numește Paris by Night, al treilea se va numi Cartea cu Mirabunde, iar pentru al patrulea încă nu am un titlu. Se va alege unul pe parcursul scrierii sale. Iar la un loc, tetralogia se va numi ȘEITANII. Ce vrei să mai știi?Ce înseamnă „mirabunde”? Citește cartea și te vei lămuri!Și spuneți că va fi vorba și de Securitate? Va fi vorba de triunghiul, cum l-ai numit dumneata, din titlul acestui text. Eu, Petre Țuțea și Securitatea. Și multe, multe altele! Nu știu dacă o să povestesc în acest al patrulea volum felul cum am ajuns, de curând, în posesia unui „artefact” de importanță maximă pentru cei mai buni români: plosca Căpitanului, plosca din care acesta a băut la nunta sa, iar apoi a avut-o mereu asupra sa când călătorea prin Țară... E o poveste ale cărei detalii încerc să le reconstitui, încerc să aflu cum a ajuns la Simion Ghinea, iar apoi, prin intermediar, la mine. Plosca Căpitanului?! Este extraordinar ce spuneți!Sper să apuc s-o donez Muzeului de Istorie a României, atunci când acesta va inaugura secțiunea dedicată Mișcării Legionare... Ăsta da paradox: Muzeu de istorie națională care omite capitolul, probabil, cel mai glorios!... Câtă tristețe și disperare te apucă! Gata!A consemnat Petre Burlacu
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  5. #5
    Senior Member
    Data înscrierii
    03.07.2013
    Locație
    Cernavoda
    Posturi
    400
    Afacerea cu ganduri este prospera cind ni le cumparam unii de la altii.


    http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/9003-Iia-simbol-universal



    Iia simbol universal

    " IIA SIMBOL UNIVERSAL "


    by Marcel Tudor (Notes) on Saturday, 6 July 2013 at 13:41


    " IIA SIMBOL UNIVERSAL "

    A IIEI CUSUTA GANDIRE

    Inmormintarea ideilor si solutiilor se face punind hirtia pe care ai scris-o in sertar.
    Foloseste aceasta metoda doar pentru griji si nevoi.
    Odata scrise se pot inmorminta chiar si in cosul de gunoi.
    Pastreaza in buzunarul de la iia sufletului partea cu solutiile de a iesi din griji si nevoi.
    De ce nu or fi facut stramosii iie cu buzunare ?
    Cred ca nu aveau la indemina hirtie si creion pentru a scrie idei, solutii, griji, nevoi, etc.
    Dupa parerea mea toate grijile si nevoile stramosilor sunt cusute odata cu mustele de pe iie.
    Daca vrei sa cumperi o iie poti spune ca-i cumperi toate gindurile care au fost cusute odata cu mustele iiei.
    Cel care vindut iia scapa de toate gandurile avute pina in momentul vinzarii si tu cel care cumperi acum le imbraci.
    Imbracand o iie vom fi imbracati cu toate gandurile celor care ti-au pus iia in mina.
    Afacerea cu ganduri este prospera cind ni le cumparam unii de la altii.
    Daca tinem gandurile doar pentru noi macar sa le coasem pe iia cu care vrem sa ne imbracam.
    Odata imbracati cu propriile ganduri cusute'n iie, s-ar putea sa gasim cumparatori pentru ea.
    Nu poti vinde ginduri daca nu esti imbracat in ele, daca nu ti-ai cumparat unele, sau nu te-ai pus pe ganduri inca, astfel incit ceilalti sa le poata admira macar pe tine , pentru ca in mintea ta nu pot vedea prea bine.
    Ofera creatorilor o iie si vei primi inzecit inapoi o gramada de ginduri cusute !
    Ca o concluzie : Coase-ti propria iie de ganduri pentru ca se va gasi pina la urma cineva sa le veda si va dori sa se imbrace cu ele.
    Esenta afacerii: Poti gandi mut si bine dezbracat si te vei petrece impovarat de ganduri.
    De ce oare nu au Ginditorul si Femeia sa ( cultura Hamangia ) ii pe ei ?
    De ce oare femeile si barbatii din lut ars ( cultura CUCUTENI ) au simbolizate cusaturile iilor romanilor pe ele ? Artefactele sunt carti scrise peste veacuri cu intelepciunea universala.
    Vasele de lut pictate nu erau decit carti de schimb pentru transmiterea modelelor de cusaturi de pe iile fizice care pastrau ci si coaserea gandurilor odata cu acestea.
    Olarul roman mai picteaza inca ginduri pe strachinile sale.
    Cautand in situri arheologice cioburi nu facem altceva decit sa cautam carti cu ganduri, apoi traducatorii nu vor avea altceva de facut decut sa stea pe ginduri sau sa se imbrace in ii .
    Afacerea cu ginduri prospera cind pui la treaba afacerea gindurilor.
    Cetatene universal ! Nu-mi vei cumpara niciodata toate gindurile cumparind doar o iie. Chiar daca voi coase ii toata viata tot imi mai ramin niste ginduri necusute. Pune-ma la treba cumparindu-mi gindurile !. Altfel voi ramine mereu un dezbracat, insa tot mai pot coase o iie.
    Dupa ce vei bea apa dintr-un ciob te vei putea apuca sa cosi ganduri.
    Daca prima iie iti va tine de cald , nu inseamna ca ai scapat total de ganduri pentru ca vine altul si va vrea sa ti le cumpere.
    Daca nu le vinzi, tot are sanse sa ti le ia, insa tot bogat in ganduri vei ramine si mai ai inca sansa sa te apuci de cusut ginduri.
    Afacera cu ginduri nu va falimenta nici macar odata cu ultimul cusator de ginduri pentru ca va ramine dezbracat. Ultimul om al umanitatii va gandi imbracat in iie cosind ganduri.
    Tot ce va ramine va fi minim o iie in care vor fi cusute ginduri.
    Cine va mai cumpara ultimele ginduri cusute intr-o iie ?

    07 iulie 2013
    Marcel TUDOR


    1Like · · Unfollow Post · Promote · Share





    Ultima modificare făcută de Marcel TUDOR; 28.07.2013 la 18:43.

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •