Astazi 17.10.2012,
Subsemnatul Raclau Remus Constantin, incep parcurgerea si completarea criteriilor, bineinteles cu primul pas: Depunerea CV-ului si vizionarea clipului cu Florin Piersic.

CV - ARTICOL AUTOBIOGRAFIC - Remus Constantin Raclău

Stimate doamne,
Stimaţi domni,
Sunt o struţo-cămilă!
E un adevăr pe care nu pot să-l neg şi care mă apasă.
Părinţii mei s-au născut şi au crescut la ţară, deci ar trebui să fie ţărani. Dar părinţii mei au lucrat toată viaţa la oraş. Deci ar trebui să fie orăşeni. La pensie s-au reîntors la ţară, deci nici ei nu prea ştiu ce sunt!
Eu m-am născut la oraş, deci ar trebui să fiu orăşean. Dar m-am născut din părinţi de la ţară şi cum aceştia aveau serviciu, m-au făcut pachet şi m-au trimis la bunici, care m-au crescut de la vârsta de 6 luni, la ţară! Deci ar trebui să fiu ţăran!
Şcoala am făcut-o la oraş, dar toate weekend-urile şi vacanţele mi le-am petrecut la ţară, deci nici eu nu prea ştiu ce sunt!
Rudele de la ţară ne spun că suntem de la oraş. Rudele de la oraş ne spun că suntem de la ţară. Dar n-au încotro şi ne acceptă aşa cum suntem şi unii şi alţii.
Am făcut liceul şi am vrut să merg la facultate. Voiam să devin profesor de geografie şi limba engleză. Era un profil frumos. Dar nu s-a putut. Tatăl meu a fost deţinut politic şi cum tot refuza să colaboreze i-au spus verde în faţă că noi, cei doi fii ai săi, nu vom „pupa” facultate până nu-şi bagă minţile în cap! Nu şi le-a băgat: am dat de cinci ori la facultate şi am picat mereu între primii. Concurența cea mai mică pe care am înfruntat-o a fost de 14/loc. Şi de fiecare dată mi-au lipsit doar câteva sutimi. Exact atât cât să nu pot să intru, aşa că m-am angajat „în câmpul muncii”. Îmi stă bine în salopetă. Deci sunt „muncitor”. Am muncit bine şi m-au avansat. M-au făcut magaziner apoi şef de depozit. Îmi stă bine în halat. Deci sunt funcţionar.
Am lucrat doi ani în învăţământ, la ţară, că suplinitor. Eram intelectual suplinitor!
La facultate am mers după 1990. Şi eu şi fratele. Deja lucram, aveam deja un copil şi nu mi-a fost deloc uşor, dar îmi plăcea, studiam economia şi eram printre cei mai buni. Deci mă pregăteam să devin intelectual cu acte în regulă. Nu s-a putut. „M-a mâncat în fund” şi în 1992 mi-am făcut o firmă împreună cu fratele meu. Devenise o viaţă aproape imposibilă. Dimineaţa – serviciu, după amiază – afacerist (aveam tarabă în piaţă, deci sunt „tarabagiu”!) şi noaptea învăţam. Nevasta şi copilul... Dumnezeu cu mila!...
Nu se mai putea... Şi la sfârşitul anului trei am renunţat la facultate. Îmi pare rău până şi-n ziua de azi. Am preferat să fiu „capitalist”! M-am gândit: la ce bun o facultate dacă nu ai un loc de muncă pe măsură? Mai bine îmi păstrez afacerea şi învăţ singur, doar ceea ce ştiu că îmi trebuie pentru afacerea mea. Ce-mi trebuie diplomă? Ia acolo, „un petec de hârtie”! Nu-i nevoie să-mi confirm eu mie dacă ştiu sau nu, ceva. Oricum nu mă pot da singur afară! Deci am pierdut şansa de a mai deveni intelectual!
Ce-i drept, afacerea începuse să meargă bine. Aplicam tot ceea ce am învăţat „la şcoală” şi în plus ceea ce studiam de unul singur. Aşa am reuşit să părăsim taraba unde oricum i-am înspăimântat pe toţi ceilalţi tarabagii cu succesul nostru! Serios! Aţi mai auzit dumneavoastră pe cineva să-şi facă reclamă în halul ăsta:
„E pe buneee! E pe bunee! Cel mai prost detergent din lumeee! Nu curăță, nici nu albeşte şi mai tare murdăreșteee! Ia detergentu’ neamuleee!...”
La mine era mereu coadă, în timp ce la ceilalţi se duceau numai cei care se plictiseau să mai aştepte la „coada mea”! Găseam mereu ceva nostim de strigat şi venea lumea „ca la urs”!
Consideram însă, că a sosit momentul să facem marele salt. Să intrăm în „lumea bună”!
Mai întâi ne-am deschis un magazin. Ne-am luat o remorcuță, pentru Dacie ca să nu mai plătim aprovizionarea. Apoi am mai deschis un magazin şi încă unul, aveam vreo patru în total şi un ARO camionetă. Eram buticari. Am luat un depozit în chirie. Eram „angrosişti”. Apoi am cumpărat un camion, două furgoane şi am început să facem şi servicii de transport. Eram „auto-transportatori”. Contabilitatea primară o ţineam eu. Eram contabil. Apoi lucrurile au evoluat. Nu mai mergea să vinzi marfa direct din depozit. Se deschiseseră prea multe depozite. Am înţeles că trebuie să mergem noi direct la clienţi şi am devenit „distribuitori”. Planificarea şi strategia o făceam tot eu. Îmi stă bine la costum şi cravată, deci eram director de vânzări. Fratele meu era student
la Iaşi, la mecanică; nu prea avea el treabă cu economia şi cu comerţul. Am mai fost la firma mea şi barman şi „femeie” de serviciu şi manipulant şi agent şi casier şi jurist şi tot ce-am avut nevoie ca să meargă treaba. Până-ntr-o zi.
Până-ntr-o blestemată zi când, CINEVA a decis c-am crescut destul de unii singuri şi că „avem nevoie” de „ajutor”. Am făcut la viaţa mea lupte greco-romane, am făcut şase ani karate şi un pic de judo. Deci am fost şi luptător. Numai că aici nu era vorba de aşa ceva. Cu „Garda de Finanţe” nu te poţi lua la trântă. Discuţiile au fost lungi şi dure. Pe scurt mi-au spus: „Nu mă interesează că lucrezi corect. Avem legi atât de îmbârligate şi de interpretabile că libertatea ta e la discreţia noastră. Ori „ne dai”, ori eliberezi locul la alţii care vor să dea. C-aşa-i la noi!”
Am refuzat din principiu. Eram corect şi n-aveau ce să-mi facă! Am zis că e mai bine să fii „sărac şi curat”!
Au avut! În două luni mi-au contactat „la şantaj” toţi furnizorii şi nu mai găseam marfă nici cu diplomatul plin pe masă. Ca să facem faţă la cheltuieli ne-am mai murdărit şi noi, discret, dar am făcut-o! Degeaba! În şase luni ne-au eliminat complet de pe piaţă. Eram şi „săraci şi murdari”!...
De ruşine şi de ciudă am închis şandramaua. N-am dormit două săptămâni, până nu le-am găsit la toţi cei şapte angajaţi pe care-i mai aveam, alte locuri de muncă. Trei dintre ei mai lucrează şi azi acolo unde i-am dus eu, cu recomandări şi garanţii! De lucru aş fi găsit şi în ţară cu experienţa şi voinţa mea, dar nu mai suportam privirile arogante ale șpăguitorilor şi cele înciudate ale șpăguiților, rămaşi cu buza umflată din partea mea, prin închiderea prăvăliei. Aşa că am emigrat în Italia.
Sunt român întrucât sunt născut şi crescut în România. Peste doi ani am dreptul să cer cetăţenia italiană. Aş putea să fiu italian. N-am s-o fac. N-am de ce! Suntem în Comunitatea Europeană şi am exact aceleaşi drepturi ca şi italienii. Român, m-am născut; român am să mor (asta dacă nu m-or răpi extratereştrii între timp)!
A fost greu să îmbrac din nou salopeta. Dar am făcut-o. În Italia am fost: „operator la maşina de însăcuit seminţe” = hamal (la fiecare 30 de secunde pica de pe banda rulantă câte un sac de 25 kg şi trebuiau stivuiţi pe europaleți pe zece rânduri în înălţime, pentru 6,50 euro/oră. Şi suna atât de frumos meseria asta când am semnat contractul de angajare!). Am fost şi spălător de vase, tăietor de iarbă, ospătar, barman, faianţar, zugrav, recepţioner şi în sfârşit şofer pe TIR. M-a trimis italianul în România să fac cursurile pentru „coordonator activitate de transport internaţional” şi am şi această calificare. Eram printre cei mai în temă de la cursuri, întrucât eu deja lucram în domeniu!
Ce mai... am făcut o mulţime de chestii; mă pricep la o mulţime de chestii, dar nu excelez în nimic! Concluzia e tristă: SUNT O STRUŢO-CĂMILĂ!...
Stimate doamne,
Stimaţi domni!
Lucrez în Italia, sunt respectat şi plătit corect pentru ceea ce fac şi pentru felul în care mă comport şi nu pentru ceea ce sunt! Aici nu-i pasă nimănui dacă eşti struţ, cămilă sau ambele deodată. Câştig bine şi e mulţumită întreaga familie! Copiii merg foarte bine la şcoli, au prieteni aici, avem şi noi o mulţime de prieteni şi români şi italieni. Avem biserică ortodoxă română într-unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Italiei – Perugia şi un preot excepţional – Radu Ionuţ, băcăuan ca şi mine. Avem tot ce ne trebuie. Din păcate. Spun din păcate, pentru că avem şi televizor cu antenă satelitară românească. Şi ne îngrozim cu toţii!
Nu ştiu de ce au televiziunile româneşti „mania asta a agitatului”! Dacă aş trăi în ţară şi dacă n-aş avea copii mai-mai că mi-ar veni să-mi pun lațul de gât!...
Nu se mai poate să-mi las rudele, cunoştinţele şi prietenii în starea asta. Vreau să fac ceva. Ar putea să mă doară „la bască”: am de toate şi o duc bine, departe de agitaţia şi stresul din ţară (italienii sunt foarte distractivi şi pozitivi), dar nu pot. E ceva ce-am lăsat „acasă” care nu-mi dă pace să stau naibii liniştit. Nu pot să fiu fericit când aud şi văd la televizor toate câte le văd.
Gentili, angajatorul meu, a vrut să deschidă o filială în România. De aceea am făcut cursurile şi am obţinut licenţa. A început însă criza şi s-a lăsat păgubaş! Stă şi el foarte bine cu prestigiul şi în consecinţă cu comenzile interne şi s-a mulţumit cu atât!
Acum lucrez pe camion. Nu vă închipuiţi ce solidaritate este între camionagii. Muncesc mult, în total circa 13-15 ore/zi, din care 9-10 ore de conducere efectivă. Mănânc asfalt!... Plec de acasă duminica seara şi vin vinerea noaptea, uneori sâmbăta la prânz. În schimb sunt plătit foarte bine; la fel cu italienii. Familia mea, nu duce lipsă de nimic (în afară de lipsa mea, bineînţeles!).
Am avut o idee şi am început să scriu. Am transformat ideea într-o mişcare „Mişcarea Pentru Bunul Simţ”. Am deschis un blog:
http://miscareapentrubunsimt.blogspot.com
Îmi intră români din toată lumea. Mă bucur că mă încurajează toţi să continui.
Acum vreau să trec la o fază calitativ-superioară. Am înţeles (în sfârşit) că de unul singur nu poţi face cu adevărat ceva important în societate. Şi eu vreau să fac ceva!...
Să-mi aduc şi eu contribuţia, atât cât mă pricep, atât cât pot şi atât cât am timp, fără să-mi mai sacrific familia (a suferit destul şi stă destul timp fără mine în timpul săptămânii, aşa că nu le pot „răpi” week-endul; atât pot să stau cu ei). În timpul săptămânii am destul ”liber” în timp ce stau la cozi la descărcare, sau în pauza zilnică obligatorie şi decât să-l pierd în obişnuitele discuţii șoferesti (despre motoare, curve, patroni scârboşi şi poliţişti împuţiţi), mai bine deschid calculatorul şi scriu ceva pentru „ai mei”! În timp ce conduc îmi vin o mulţime de idei, că n-am stare şi când mă opresc le pun „pe ecran”.
Recunosc: nu excelez în nimic, dar compensez cu faptul că am făcut în viaţa mea cam de toate. Vorbesc de pe „câmpul de luptă”! Şi ceea ce-i mai important, ştiu să vorbesc cu oamenii: ştiu să vorbesc şi în salopetă, şi în halat şi la costum şi nu mi-e ruşine să port nici de-una nici de-alta.
Într-o lume împărţită în struţi şi în cămile aveţi nevoie de o struţo-cămilă ca mine! E avantajul meu!
Am în cap un proiect interesant (cel puţin aşa susţine toată lumea care a intrat în contact cu el / observaţi că sunt şi "modest"!) dar nu prea am timp să le fac pe toate de unul singur. Şi dealtfel nici nu cred că se poate!
Am un mare defect: încrederea în oameni!
Dar am şi o mare calitate: încrederea în oameni!
Ce ziceţi? Credeți că pot să fac ceva pentru semenii mei?

Cu stimă şi deosebit respect:
Remus Constantin Raclău/Perugia - Italia
(român până-n măduva oaselor!)


Acesta este pasul primordial.

Florin Piersic - Unde ni sunt visatorii
http://www.youtube.com/watch?v=2VF7CHtLG3M

Scara valorii se urca individual, treapta cu treapta. Aceasta scara trebuie pusa pe-o BAZA ( cultura ) solida. Stam de vorba dupa ce sunt depasite toate aceste criterii de selectie. Voi raspunde dupa aceasta la tot ce scrieti pe forum, respectandu-va munca depusa. Doresc sa si aflu imediat cu cine plec la drum nou.

Sa nu va apucati niciodata sa faceti ceva in ce nu credeti.

Manipularea oamenilor se bazeaza pe minciuna, " modelarea " lor in schimb, are la Baza Adevarul.