Mircea Eliade și conștiința istorică
Publicat în 9 septembrie 2012 de Nicolae Florentin Streche
„Omul se face pe sine însuși și nu reușește să se facă în întregime decât în măsura în care se desacralizează și desacrealizează lumea. Sacrul este obstacolul, prin excelență, în fața libertății sale. Omul nu va deveni el însuși decât în măsura în care se va fi demistificat radical. Nu va fi cu adevărat liber decât în clipă în care-l va fi ucis pe ultimul zeu”.(Mircea Eliade – Sacrul şi profanul)
Acest articol își propune să comenteze viziunea lui Mircea Eliade despre Sacru și Profan, să explice conținutul ”Mitului eternei reîntoarceri”, punând accentul pe conceptele esențiale care ”populează” universal eliadesc: timp sacru/profan, mit, arhetip, hierofanie. Argumentația lucrării își dorește să stabilească legăturile ideatice și de conținut existente în cele două lucrări cu valoare programatică: Mitul Eternei Reîntoarceri (1949), respectiv Sacru și Profan (1956).Astfel, dacă întoarcem fila timpului cu aproape două milenii, nu va părea lipsit de logică să-l punem pe Eliade alături de elegiacul Ovidiu. Destinul lui Mircea Eliade în cultura romană și universală (de amintit în acest sens seria de articole publicate în 1991, în revista The New Republic, de Norman Manea care a dezbătut sub titlul “Felix culpa” activitatea editorială şi ataşamentele legionare ale lui lui Eliade din perioada 1937-1939) este cea a exilatului în căutarea patriei, un exilat pontic plecat în căutarea sensului vieții, cu întrebări și răspunsuri ontologice, cu o existență sacră și profană deopotrivă.Lacrima lui Eliade devine un strigăt spre arhaic, spre origine, un semnal de alarmă în ceea ce privește „istoricitatea modernă” a cărei singură şansă este întoarcerea la miturile fondatoare, la elementele reînnoitoare ”ab origine”. Fascinanta afirmație poetizată a lui Emil Cioran, în sensul unei evoluții răsturnate (”Când îți începi viața cu sentimentul morții, ajungi să îți pară înaintarea în timp un drum spre naștere, un curs a rebours”), se concretizează la Eliade în opera științifică și romanescă, intre „nocturn” şi „diurn”.Această misiune de viaţă și profesie (de intelectual) se regăseşte în Mitul Eternei Reîntoarceri (1949) (argumentul existenței timpului și istoriei moderne în culturile arhaice și moderne) și în Sacru și profan (1956) (concepția despre religie). Eliade fundamentează și re-esentializează, ca niște semne de carte, mare parte din temele prezentate în studiile sale din acel moment, aducând îmbunătăţiri din punct de vedere conceptual, sistemic, morfologic și istoric. Mai mult decât atât, Eliade analizează în profunzime conceptele de istorie și timp sacru, cu nuanțele pe care acestea le implică, precum și diferența dintre religiile arhaice și cele moderne.Raportându-se la viziunea lui Rudolf Otto, care definea sacrul sau numinosul (lat. numen” – zeu) ca “mysterum tremendum” (sentiment al tainei înfricoșătoare) și “ganz andere” (altceva deosebit), Eliade își va propune elaborarea propriei teoriei despre sacru, completând substanțial hermeneutica fenomenologică a sacrului. Pentru Mircea Eliade, sacrul are o valoare universală, fiind o noțiune cu semnificație a priori. Sacrul este mai presus de toate noțiunile pe care le putem formula cu referire la el, are o calitate unică și absolută: aceea de real, fiind echivalent al realităţii.Mircea Eliade și Georges Dumezil evitau în metoda lor de analiză reducționismul din abordările sociologice, etnologice (Emile Durkheim), fenomenologice (Nathan Sederblom, Rudolf Otto), încercând să explice cum comportamentul, structurile de gândire, simbolismul și sistemul de gândire al omului religios sunt raportate la sacru. Eliade definește conceptul de spațiu sacru prin raportare la cel profan. Când sacrul se manifestă printr-o hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptură în spațiul omogen, ci și revelația unei realități absolute. Cunoașterea sacrului nu se poate realiza decât prin intermediul hierofaniei, afirmă Eliade, care este o formă de manifestare spontană a sacrului în profan. Hierofania poate fi provocată de către omul religios în două modalități: prin repetarea gesturilor originare de recreare, ”imitatio dei”, a ”Centrului Lumii”: Muntele Sacru (unde se întâlnesc Cerul și Pământul), Templul (palatul), Casa ; prin citirea miturilor, revenirea la ritualurile de inițiere, cu scopul de a intra în legătură cu sacrul. Orice spațiu sacru implică o hierofanie, o irumpere a sacrului care are drept efect desprinderea unui teritoriu din mediul cosmic înconjurător, pentru a-l face să difere calitativ.Accesul în spaţiul sacru presupune un proces de anamneză, prin rememorarea cunoştinţelor pe care le avea sufletul înaintea existenţei sale materiale, dar pe care le-a uitat. Ideea lui Eliade conform căreia “sacrul şi profanul sunt două modalităţi de a fi în lume, două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei” este profund umanistă şi posibil salvatoare pentru omul contemporan, o speranţă de a repeta, prin imitare, acel illo tempore, în care omul nu trăia în limitele istoriei. Fundamentul argumentării lui Eliade în privinţa hermeneuticii sacrului conţine principiul coincidentia oppositorum, sintagmă popularizată de gânditorul renascentist Nicolaus Cusanus. Sensu latu, termenul se referă la armonia lumii rezultată din diferenţe, din existenţa elementelor opozabile şi totuşi în complementaritate: pozitiv/negativ, masculin/feminin, noapte/zi.De fapt, acest tip de coincidenţă dintre sacru şi profan reprezintă în comunităţile arhaice o ruptură de nivel ontologic. Din acest motiv, sacrul este totdeauna diferit de profan din punct de vedere calitativ. Ideea principiului în discuţie a fost reluată de sociologul francez E. Durkheim în Formele elementare ale vieţii religioase: „Toate credinţele religioase cunoscute, fie ele simple sau complexe, prezintă aceeaşi caracteristică: ele presupun o clasificare a lucrurilor, reale sau ideale, pe care şi le reprezintă oamenii, în două clase opuse, denumite în general prin doi termeni distincţi, traducând destul de bine cuvintele profan şi sacru. Împărţirea lumii în două domenii, unul conţinând tot ceea ce este sacru, iar celălalt tot ceea ce este profan, constituie trăsătura distinctivă a gândirii religioase; credinţele, miturile, dogmele, legendele sunt fie reprezentări, fie sisteme de reprezentări exprimând natura lucrurilor sacre, însuşirile şi puterile care le sunt atribuite, evoluţia lor, raporturile dintre ele sau dintre ele şi lucrurile profane” . Dialectica sacru-profan implică, deci, opoziţia şi unitatea dintre cele două forme de existenţa în centrul căreia se află homo religiosus. Mircea Eliade este conştient de dificultatea acestui demers, iar opera sa trebuie văzută în lumina încercărilor sale de definire şi redefinire a conceptului în discuţie: “Scopul ultim al istoricului religiilor este să înţeleagă – şi să-I ajute şi pe alţii să înţeleagă – comportamentul omului religios (homo religiosus) şi universul său mental, ceea ce nu este uşor”.Eliade vorbeşte despre faptul că în orice activitate de consacrare a unui spaţiu sau de construcţie, omul arhaic repetă modelul divin al creării Lumii. Astfel, construcţia unui templu sau construcţia unei case repetă gestul arhetipal. Prin acest gest atât templul, cât şi casa, sunt situate, la rândul lor, în Centrul Lumii. Mai mult, chiar, structura casei sau a templului reflectă structura lumii.La fel ca Emil Cioran, nihilistul cu gândul permanent la Dumnezeu din ”Lacrimi şi sfinţi” (“ochii nu văd nimic”, “ochiul poate mări”; “în inimă totul e mare”), Mircea Eliade are nevoie de confirmarea a ceea ce crede, de analiza propriilor trăiri. Numai aşa poate fi interpretată circularitatea operei sale, repetiţia şi reluarea temelor care îl obsedează. Studiul istoriei religiilor nu este altceva decât cununa întregii sale activităţi ştiinţifice, un studiu asupra complexităţii spirituale a umanităţii prin explicarea în amănunt a miturilor fondatoare, civilizatoare.Pentru Eliade, mitul desemnează aceea dimensiunea temporală şi spaţială care are alte coordonate decât cele normale. Mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc într-un timp primordial, timp fabulos al începuturilor. Povestirea unui eveniment sacru se identifică cu descifrarea unui mister. “A povesti” un mit înseamnă a spune ce s-a petrecut ab origine, afirma Eliade cu obstinaţie în studiile sale .Pentru omul societăţilor arhaice, sensul vieţii şi al activităţilor sale era dat de situarea în sacru, în vecinătatea zeilor tutelari. Astfel, omul societăţilor tradiţionale trece mult mai uşor peste istoricitate, el devine aniistoric, absorbind istoria cu un sens precis. Prelund idei esenţiale din gândirea jungiană, Eliade vede în creştinism principalul factor destabilizator pentru lumea modernă aflată în criză, de închidere şi ucidere a lui Dumnezeu în concept. Această neputinţă a creştinismului de a reveni la timpul circular, de a refuza istoria, “desperarea” se traduc într-o aşa numită “teroare a istoriei”: “Se poate spune, de altfel, că creştinismul este ”religia” omului modern şi a omului istoric, a celui care a descoperit simultan libertatea personală şi timpul continuu (în locul timpului ciclic). ”În această privinţă, creştinismul se dovedeşte fără îndoială religia ”omului decăzut”: şi aceasta în măsura în care omul modern este iremediabil integrat istoriei şi progresului şi în care istoria şi progresul sunt o cădere împletind deopotrivă abandonul definitiv şi paradisul arhetipurilor şi repetării”În continuare, Eliade pune accentul pe caracterul antiistoric al societăţilor arhaice şi tradiţionale, care. se apără de istorie fie abolind-o printr-o regenerare periodică a lumii, fie prin atribuirea unei semnificaţii metaistorice, în afara istoriei, a evenimentelor integrate unor sisteme în care atât Cosmosul şi existenţa umană co-existau, comunicau perfect.Întrebarea esenţială camuflată în operă ştiinţifică a lui Eliade este următoarea: “cum poate suporta omenirea istoria, o istorie văzută ca “suită neîntreruptă de suferinţe la care se reduce toată existenţa umană în ultimă analiză?” În finalul cărţii “Încercarea labirintului” (în original, „L’Epreuve de labyrinthe”), citându-l pe Sf. Augustin, Mircea Eliade dă unul dintre răspunsurile fundamentale ale Fiinţei, ale Omului de reîntoarcere la mit. “Dacă sunt întrebat ce este fiinţa, nu ştiu; şi dacă nu sunt întrebat…. (atunci, ştiu…”, îl completează Claude Henri Roquet).Poate chiar în această ultimă afirmaţie se află Sacrul despre care Mircea Eliade a scris zecii de mii de pagini, un sacru de regăsit în fiecare dintre noi, vizibil prin tăcere şi printr-un un tip de smerenie unică, de atins prin spiritualitate şi ţinută morală desăvârşită.Modo grosso, Eliade invită la o depășire a durerilor din trecut, deoarece viața nu trebuie limitată strict la această întoarcere. De fapt, mitul propus de Eliade este ”eterna reîntoarcere” ca formă de slavare. Exemplul pe care istoricul religiilor îl dă ne duce în antichitate și mai târziu, în spaţiul mediterano-mesopotamian unde ideea salvării s-a născut din miturile despre moartea și învierea unui zeu (Tammuz, în Mesopotamia, Osiris, în Egipt, Dionysos, în Grecia). Enumerarea acestor arhetipuri amintesc “omului că suferinţa nu este niciodată definitivă, că moartea este întotdeauna urmată de o reînviere, că orice înfrângere este anulată şi depăşită prin victoria finală“.Pentru un cititor atent al operei eliadeşti este evidentă încercarea savantului român şi a generaţiei din care provine (anii 30 – 40) de a răspunde la următoarea întrebare: „este oare cultura română condamnată la “provincialism”, la subzistenţa într-o margine a culturii europene sau are ea acces la universalitate, cu scopul îndeplinirii destinului cultural prin figurile sale care i-au marcat geneza şi evoluţia istorică?”Eliade propune, de fapt, o analiză atentă a modelelor la care trebuie să ne raportăm în permanenţă, ca izvoare civilizatoare şi culturale de afirmare a propriei identităţi naţionale. În 1953, Virgil Ierunca a publicat în revista culturală “Caete de dor”, apărută la Paris, un amplu articol-raspuns pe care Mircea Eliade l-a redactat la 24 martie pentru o mai bună înţelegere a legăturii strânse dintre opera ştiinţifică şi literară cu propria biografie. Mai mult chiar decât volumele de exegeză şi citatele din vasta sa opera, lunga şi lucida confesiune de mai jos reprezintă, probabil, sinteza proiectului de care Eliade a fost însufleţit de-a lungul vieţii: “Destul să amintesc că, prin anul 1936, mi se părea că, foarte curând, naţiunile care au avut un Ev Mediu şi o Renaştere glorioase îşi vor pierde primatul în Europa şi că, dimpotrivă, naţiunile care au avut doar o “preistorie” şi o “protoistorie” bogate în evenimente şi amestecuri rasiale vor fi chemate să creeze valorile culturale de mâine. Nu voi stărui aici asupra acestei probleme, dar mi se pare că dominaţia spirituală a Occidentului se apropie de sfârşit şi că, prin urmare, dialogul cu celelalte culturi extra-europene (şi în primul rând cu Asia) vă trebui reluat pe un alt nivel – de egalitate şi bună înţelegere – de către culturile Europei de Răsărit. Aşa că mi se părea că studiul religiilor orientale şi al tradiţiilor arhaice nu numai că se integrează perfect în orizontul spiritualităţii populare româneşti, ajutându-ne să înţelegem “pe dinăuntru”, iar nu să-i descriem, sociologic, formele şi structurile ; dar mi se părea că asemenea studii răspund şi unui interes al Occidentului, care, într-o bună zi, apropiată, va trebui să comunice cu celelalte culturi, exotice, şi nu va mai şti cum.[…] În sfârşit, ceea ce m-a făcut să stărui în asemenea cercetări a fost şi teama de a nu ne lasa antrenaţi într-un provincialism cultural, care, până la urmă, ne-ar fi sterilizat. Mă gândeam în special la provincialismul “marilor culturi”, la provincialismul Parisului, sau al Angliei şi al Germaniei, şi pe care noi îl împrumutasem, socotindu-l universal. O bună parte din “gazetăria culturală” se făcea la noi – ca şi, de altfel, în Portugalia sau în Grecia – comentându-se ultimele cărţi apărute la Paris. Dar am avut norocul să trăiesc, în timpul studenţiei, în Italia şi după aceea în India – şi provincialismul parizian de la noi îmi ajunsese insuportabil. (Parisul era un foarte mare centru de cultură, dar nu trebuie considerat buricul pământului, căci atunci cădem în provincialism. Numai într-un oraş de provincie profesorii de pedagogie de la liceul de băieţi se cred cei mai mari filozofi ai timpului.) Îmi spuneam că o cultură mică, aşa cum este a noastră – mică, dar nu neapărat minoră -, era datoare să se adape de la cât mai multe izvoare. De aceea, nici nu mai urmăream noutăţile librăriei franceze : le aflam de la alţii. Şi una din cele mai amuzante interpretări ale romanelor mele le-am citit în “Istoria literaturii” a lui G. Călinescu : se vorbeşte acolo de “gidismul” meu, deşi l-am descoperit pe Gide de abia pe la 30 de ani, iar atâtea alte “influenţe” literare, care ar putea fi identificate cu oarecare truda, sunt trecute cu vederea. Neaşteptata concluzia aceasta la un critic literar, care, spre deosebire de aproape totalitatea colegilor lui, cunoştea şi alte limbi decât franceza. Dar era, probabil, un obicei ca toţi scriitorii români contemporani să-şi găsească modele franceze.” Mircea Eliade – Memorii 1907-1960, pp. 525-526)
Răspunde cu citat
Marcaje