Rezultate 1 la 2 din 2

Subiect: Mircea Eliade și conștiința istorică

  1. #1
    Senior Member
    Data nscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    68.843

    Mircea Eliade și conștiința istorică

    Mircea Eliade și conștiința istorică

    Publicat n 9 septembrie 2012 de Nicolae Florentin Streche
    Omul se face pe sine nsuși și nu reușește să se facă n ntregime dect n măsura n care se desacralizează și desacrealizează lumea. Sacrul este obstacolul, prin excelență, n fața libertății sale. Omul nu va deveni el nsuși dect n măsura n care se va fi demistificat radical. Nu va fi cu adevărat liber dect n clipă n care-l va fi ucis pe ultimul zeu.(Mircea Eliade Sacrul şi profanul)
    Acest articol și propune să comenteze viziunea lui Mircea Eliade despre Sacru și Profan, să explice conținutul Mitului eternei rentoarceri, punnd accentul pe conceptele esențiale care populează universal eliadesc: timp sacru/profan, mit, arhetip, hierofanie. Argumentația lucrării și dorește să stabilească legăturile ideatice și de conținut existente n cele două lucrări cu valoare programatică: Mitul Eternei Rentoarceri (1949), respectiv Sacru și Profan (1956).Astfel, dacă ntoarcem fila timpului cu aproape două milenii, nu va părea lipsit de logică să-l punem pe Eliade alături de elegiacul Ovidiu. Destinul lui Mircea Eliade n cultura romană și universală (de amintit n acest sens seria de articole publicate n 1991, n revista The New Republic, de Norman Manea care a dezbătut sub titlul Felix culpa activitatea editorială şi ataşamentele legionare ale lui lui Eliade din perioada 1937-1939) este cea a exilatului n căutarea patriei, un exilat pontic plecat n căutarea sensului vieții, cu ntrebări și răspunsuri ontologice, cu o existență sacră și profană deopotrivă.Lacrima lui Eliade devine un strigăt spre arhaic, spre origine, un semnal de alarmă n ceea ce privește istoricitatea modernă a cărei singură şansă este ntoarcerea la miturile fondatoare, la elementele rennoitoare ab origine. Fascinanta afirmație poetizată a lui Emil Cioran, n sensul unei evoluții răsturnate (Cnd ți ncepi viața cu sentimentul morții, ajungi să ți pară naintarea n timp un drum spre naștere, un curs a rebours), se concretizează la Eliade n opera științifică și romanescă, intre nocturn şi diurn.Această misiune de viaţă și profesie (de intelectual) se regăseşte n Mitul Eternei Rentoarceri (1949) (argumentul existenței timpului și istoriei moderne n culturile arhaice și moderne) și n Sacru și profan (1956) (concepția despre religie). Eliade fundamentează și re-esentializează, ca niște semne de carte, mare parte din temele prezentate n studiile sale din acel moment, aducnd mbunătăţiri din punct de vedere conceptual, sistemic, morfologic și istoric. Mai mult dect att, Eliade analizează n profunzime conceptele de istorie și timp sacru, cu nuanțele pe care acestea le implică, precum și diferența dintre religiile arhaice și cele moderne.Raportndu-se la viziunea lui Rudolf Otto, care definea sacrul sau numinosul (lat. numen zeu) ca mysterum tremendum (sentiment al tainei nfricoșătoare) și ganz andere (altceva deosebit), Eliade și va propune elaborarea propriei teoriei despre sacru, completnd substanțial hermeneutica fenomenologică a sacrului. Pentru Mircea Eliade, sacrul are o valoare universală, fiind o noțiune cu semnificație a priori. Sacrul este mai presus de toate noțiunile pe care le putem formula cu referire la el, are o calitate unică și absolută: aceea de real, fiind echivalent al realităţii.Mircea Eliade și Georges Dumezil evitau n metoda lor de analiză reducționismul din abordările sociologice, etnologice (Emile Durkheim), fenomenologice (Nathan Sederblom, Rudolf Otto), ncercnd să explice cum comportamentul, structurile de gndire, simbolismul și sistemul de gndire al omului religios sunt raportate la sacru. Eliade definește conceptul de spațiu sacru prin raportare la cel profan. Cnd sacrul se manifestă printr-o hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptură n spațiul omogen, ci și revelația unei realități absolute. Cunoașterea sacrului nu se poate realiza dect prin intermediul hierofaniei, afirmă Eliade, care este o formă de manifestare spontană a sacrului n profan. Hierofania poate fi provocată de către omul religios n două modalități: prin repetarea gesturilor originare de recreare, imitatio dei, a Centrului Lumii: Muntele Sacru (unde se ntlnesc Cerul și Pămntul), Templul (palatul), Casa ; prin citirea miturilor, revenirea la ritualurile de inițiere, cu scopul de a intra n legătură cu sacrul. Orice spațiu sacru implică o hierofanie, o irumpere a sacrului care are drept efect desprinderea unui teritoriu din mediul cosmic nconjurător, pentru a-l face să difere calitativ.Accesul n spaţiul sacru presupune un proces de anamneză, prin rememorarea cunoştinţelor pe care le avea sufletul naintea existenţei sale materiale, dar pe care le-a uitat. Ideea lui Eliade conform căreia sacrul şi profanul sunt două modalităţi de a fi n lume, două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei este profund umanistă şi posibil salvatoare pentru omul contemporan, o speranţă de a repeta, prin imitare, acel illo tempore, n care omul nu trăia n limitele istoriei. Fundamentul argumentării lui Eliade n privinţa hermeneuticii sacrului conţine principiul coincidentia oppositorum, sintagmă popularizată de gnditorul renascentist Nicolaus Cusanus. Sensu latu, termenul se referă la armonia lumii rezultată din diferenţe, din existenţa elementelor opozabile şi totuşi n complementaritate: pozitiv/negativ, masculin/feminin, noapte/zi.De fapt, acest tip de coincidenţă dintre sacru şi profan reprezintă n comunităţile arhaice o ruptură de nivel ontologic. Din acest motiv, sacrul este totdeauna diferit de profan din punct de vedere calitativ. Ideea principiului n discuţie a fost reluată de sociologul francez E. Durkheim n Formele elementare ale vieţii religioase: Toate credinţele religioase cunoscute, fie ele simple sau complexe, prezintă aceeaşi caracteristică: ele presupun o clasificare a lucrurilor, reale sau ideale, pe care şi le reprezintă oamenii, n două clase opuse, denumite n general prin doi termeni distincţi, traducnd destul de bine cuvintele profan şi sacru. mpărţirea lumii n două domenii, unul conţinnd tot ceea ce este sacru, iar celălalt tot ceea ce este profan, constituie trăsătura distinctivă a gndirii religioase; credinţele, miturile, dogmele, legendele sunt fie reprezentări, fie sisteme de reprezentări exprimnd natura lucrurilor sacre, nsuşirile şi puterile care le sunt atribuite, evoluţia lor, raporturile dintre ele sau dintre ele şi lucrurile profane . Dialectica sacru-profan implică, deci, opoziţia şi unitatea dintre cele două forme de existenţa n centrul căreia se află homo religiosus. Mircea Eliade este conştient de dificultatea acestui demers, iar opera sa trebuie văzută n lumina ncercărilor sale de definire şi redefinire a conceptului n discuţie: Scopul ultim al istoricului religiilor este să nţeleagă şi să-I ajute şi pe alţii să nţeleagă comportamentul omului religios (homo religiosus) şi universul său mental, ceea ce nu este uşor.Eliade vorbeşte despre faptul că n orice activitate de consacrare a unui spaţiu sau de construcţie, omul arhaic repetă modelul divin al creării Lumii. Astfel, construcţia unui templu sau construcţia unei case repetă gestul arhetipal. Prin acest gest att templul, ct şi casa, sunt situate, la rndul lor, n Centrul Lumii. Mai mult, chiar, structura casei sau a templului reflectă structura lumii.La fel ca Emil Cioran, nihilistul cu gndul permanent la Dumnezeu din Lacrimi şi sfinţi (ochii nu văd nimic, ochiul poate mări; n inimă totul e mare), Mircea Eliade are nevoie de confirmarea a ceea ce crede, de analiza propriilor trăiri. Numai aşa poate fi interpretată circularitatea operei sale, repetiţia şi reluarea temelor care l obsedează. Studiul istoriei religiilor nu este altceva dect cununa ntregii sale activităţi ştiinţifice, un studiu asupra complexităţii spirituale a umanităţii prin explicarea n amănunt a miturilor fondatoare, civilizatoare.Pentru Eliade, mitul desemnează aceea dimensiunea temporală şi spaţială care are alte coordonate dect cele normale. Mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc ntr-un timp primordial, timp fabulos al nceputurilor. Povestirea unui eveniment sacru se identifică cu descifrarea unui mister. A povesti un mit nseamnă a spune ce s-a petrecut ab origine, afirma Eliade cu obstinaţie n studiile sale .Pentru omul societăţilor arhaice, sensul vieţii şi al activităţilor sale era dat de situarea n sacru, n vecinătatea zeilor tutelari. Astfel, omul societăţilor tradiţionale trece mult mai uşor peste istoricitate, el devine aniistoric, absorbind istoria cu un sens precis. Prelund idei esenţiale din gndirea jungiană, Eliade vede n creştinism principalul factor destabilizator pentru lumea modernă aflată n criză, de nchidere şi ucidere a lui Dumnezeu n concept. Această neputinţă a creştinismului de a reveni la timpul circular, de a refuza istoria, desperarea se traduc ntr-o aşa numită teroare a istoriei: Se poate spune, de altfel, că creştinismul este religia omului modern şi a omului istoric, a celui care a descoperit simultan libertatea personală şi timpul continuu (n locul timpului ciclic). n această privinţă, creştinismul se dovedeşte fără ndoială religia omului decăzut: şi aceasta n măsura n care omul modern este iremediabil integrat istoriei şi progresului şi n care istoria şi progresul sunt o cădere mpletind deopotrivă abandonul definitiv şi paradisul arhetipurilor şi repetăriin continuare, Eliade pune accentul pe caracterul antiistoric al societăţilor arhaice şi tradiţionale, care. se apără de istorie fie abolind-o printr-o regenerare periodică a lumii, fie prin atribuirea unei semnificaţii metaistorice, n afara istoriei, a evenimentelor integrate unor sisteme n care att Cosmosul şi existenţa umană co-existau, comunicau perfect.ntrebarea esenţială camuflată n operă ştiinţifică a lui Eliade este următoarea: cum poate suporta omenirea istoria, o istorie văzută ca suită nentreruptă de suferinţe la care se reduce toată existenţa umană n ultimă analiză? n finalul cărţii ncercarea labirintului (n original, LEpreuve de labyrinthe), citndu-l pe Sf. Augustin, Mircea Eliade dă unul dintre răspunsurile fundamentale ale Fiinţei, ale Omului de rentoarcere la mit. Dacă sunt ntrebat ce este fiinţa, nu ştiu; şi dacă nu sunt ntrebat. (atunci, ştiu, l completează Claude Henri Roquet).Poate chiar n această ultimă afirmaţie se află Sacrul despre care Mircea Eliade a scris zecii de mii de pagini, un sacru de regăsit n fiecare dintre noi, vizibil prin tăcere şi printr-un un tip de smerenie unică, de atins prin spiritualitate şi ţinută morală desăvrşită.Modo grosso, Eliade invită la o depășire a durerilor din trecut, deoarece viața nu trebuie limitată strict la această ntoarcere. De fapt, mitul propus de Eliade este eterna rentoarcere ca formă de slavare. Exemplul pe care istoricul religiilor l dă ne duce n antichitate și mai trziu, n spaţiul mediterano-mesopotamian unde ideea salvării s-a născut din miturile despre moartea și nvierea unui zeu (Tammuz, n Mesopotamia, Osiris, n Egipt, Dionysos, n Grecia). Enumerarea acestor arhetipuri amintesc omului că suferinţa nu este niciodată definitivă, că moartea este ntotdeauna urmată de o renviere, că orice nfrngere este anulată şi depăşită prin victoria finală.Pentru un cititor atent al operei eliadeşti este evidentă ncercarea savantului romn şi a generaţiei din care provine (anii 30 40) de a răspunde la următoarea ntrebare: este oare cultura romnă condamnată la provincialism, la subzistenţa ntr-o margine a culturii europene sau are ea acces la universalitate, cu scopul ndeplinirii destinului cultural prin figurile sale care i-au marcat geneza şi evoluţia istorică?Eliade propune, de fapt, o analiză atentă a modelelor la care trebuie să ne raportăm n permanenţă, ca izvoare civilizatoare şi culturale de afirmare a propriei identităţi naţionale. n 1953, Virgil Ierunca a publicat n revista culturală Caete de dor, apărută la Paris, un amplu articol-raspuns pe care Mircea Eliade l-a redactat la 24 martie pentru o mai bună nţelegere a legăturii strnse dintre opera ştiinţifică şi literară cu propria biografie. Mai mult chiar dect volumele de exegeză şi citatele din vasta sa opera, lunga şi lucida confesiune de mai jos reprezintă, probabil, sinteza proiectului de care Eliade a fost nsufleţit de-a lungul vieţii: Destul să amintesc că, prin anul 1936, mi se părea că, foarte curnd, naţiunile care au avut un Ev Mediu şi o Renaştere glorioase şi vor pierde primatul n Europa şi că, dimpotrivă, naţiunile care au avut doar o preistorie şi o protoistorie bogate n evenimente şi amestecuri rasiale vor fi chemate să creeze valorile culturale de mine. Nu voi stărui aici asupra acestei probleme, dar mi se pare că dominaţia spirituală a Occidentului se apropie de sfrşit şi că, prin urmare, dialogul cu celelalte culturi extra-europene (şi n primul rnd cu Asia) vă trebui reluat pe un alt nivel de egalitate şi bună nţelegere de către culturile Europei de Răsărit. Aşa că mi se părea că studiul religiilor orientale şi al tradiţiilor arhaice nu numai că se integrează perfect n orizontul spiritualităţii populare romneşti, ajutndu-ne să nţelegem pe dinăuntru, iar nu să-i descriem, sociologic, formele şi structurile ; dar mi se părea că asemenea studii răspund şi unui interes al Occidentului, care, ntr-o bună zi, apropiată, va trebui să comunice cu celelalte culturi, exotice, şi nu va mai şti cum.[] n sfrşit, ceea ce m-a făcut să stărui n asemenea cercetări a fost şi teama de a nu ne lasa antrenaţi ntr-un provincialism cultural, care, pnă la urmă, ne-ar fi sterilizat. Mă gndeam n special la provincialismul marilor culturi, la provincialismul Parisului, sau al Angliei şi al Germaniei, şi pe care noi l mprumutasem, socotindu-l universal. O bună parte din gazetăria culturală se făcea la noi ca şi, de altfel, n Portugalia sau n Grecia comentndu-se ultimele cărţi apărute la Paris. Dar am avut norocul să trăiesc, n timpul studenţiei, n Italia şi după aceea n India şi provincialismul parizian de la noi mi ajunsese insuportabil. (Parisul era un foarte mare centru de cultură, dar nu trebuie considerat buricul pămntului, căci atunci cădem n provincialism. Numai ntr-un oraş de provincie profesorii de pedagogie de la liceul de băieţi se cred cei mai mari filozofi ai timpului.) mi spuneam că o cultură mică, aşa cum este a noastră mică, dar nu neapărat minoră -, era datoare să se adape de la ct mai multe izvoare. De aceea, nici nu mai urmăream noutăţile librăriei franceze : le aflam de la alţii. Şi una din cele mai amuzante interpretări ale romanelor mele le-am citit n Istoria literaturii a lui G. Călinescu : se vorbeşte acolo de gidismul meu, deşi l-am descoperit pe Gide de abia pe la 30 de ani, iar attea alte influenţe literare, care ar putea fi identificate cu oarecare truda, sunt trecute cu vederea. Neaşteptata concluzia aceasta la un critic literar, care, spre deosebire de aproape totalitatea colegilor lui, cunoştea şi alte limbi dect franceza. Dar era, probabil, un obicei ca toţi scriitorii romni contemporani să-şi găsească modele franceze. Mircea Eliade Memorii 1907-1960, pp. 525-526)

  2. #2
    Senior Member
    Data nscrierii
    06.03.2013
    Posturi
    217


    Pilotii orbi – Mircea Eliade, articol publicat de Mircea Eliade, in ziarul Vremea, 1937.




    Dar cred ca este o crima care nu va putea fi niciodata uitata: acesti aproape douazeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai ca i-am pierdut (si cand vom mai avea inaintea noastra o epoca sigura de pace atat de indelungata?!) – dar i-am folosit cu statornica voluptate, la surparea lenta a statului romanesc modern. Clasa noastra conducatoare, care a avut franele destinului romanesc de la intregire incoace, s-a facut vinovata de cea mai grava tradare care poate infiera o elita politica in fata contemporanilor si in fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politica. Nu e vorba de o simpla gainarie politicianista de un milion sau o suta de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui insasi existenta istorica a neamului romanesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vad.

    Intr-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult incercata Europa – luntrea statului nostru este condusa de niste piloti orbi. Acum, cand se pregateste marea lupta dupa care se va sti cine merita sa supravietuiasca si cine isi merita soarta de rob – elita noastra conducatoare isi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile batalii electorale, micile sau marile reforme moarte.

    Nici nu mai gasesti cuvinte de revolta. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de capetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

    Istoria cunoaste unele exemple tragice de state infloritoare si puternice, care au pierit in mai putin de o suta de ani, fara ca nimeni sa inteleaga de ce. Oamenii erau tot atat de cumsecade, soldatii tot atat de viteji, femeile tot atat de roditoare, holdele tot atat de bogate. Nu s-a intamplat nici un cataclism intre timp.
    Si deodata, statele acestea pier, dispar din istorie.

    In cateva sute de ani dupa aceea, cetatenii fostelor state glorioase isi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt inghititi de popoare vecine.Luntrea condusa de pilotii orbi se lovise de stanca finala. Nimeni n-a inteles ce se intampla, dregatorii faceau politica, negutatorii isi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si taranii de ogorul lor. Numai istoria stia ca nu va mai duce multa vreme povara acestui starv in descompunere, neamul acesta care are toate insusirile in afara de cea capitala: instinctul statal.

    Crima elitelor conducatoare romanesti consta in pierderea acestui instinct si in infioratoarea lor inconstienta, in incapatanarea cu care isi apara “puterea”. Au fost elite romanesti care s-au sacrificat de buna voie, si-au semnat cu mana lor actul de deces, numai pentru a nu se impotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune in calea destinului acestui neam.
    Clasa conducatorilor nostri politici, departe de a dovedi aceasta resemnare, intr-un ceas atat de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i sta in putinta ca sa-si prelungeasca puterea. Ei nu gandesc la altceva decat la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu in aceste cateva miliarde risipite si cateva mii de constiinte ucise sta marea lor crima, ci in faptul ca macar acum, cand inca mai este timp, nu inteleg sa se resemneze[…]

    Cred ca suntem singura tara din lume care respecta tratatele minoritatilor, incurajand orice cucerire de-a lor, preamarindu-le cultura si ajutandu-le sa-si creeze un stat in stat. Si asta nu numai din bunatate sau prostie. Ci pur si simplu pentru ca patura conducatoare nu mai stie ce inseamna un stat, nu mai vede.

    Tristetea si spaima mea isi au, insa, izvorul in alta parte. Pilotii orbi!

    Clasa aceasta conducatoare, mai mult sau mai putin romaneasca, politicianizata pana in maduva oaselor – care asteapta pur si simplu sa treaca ziua, sa vina noaptea, sa auda un cantec nou, sa joace un joc nou, sa rezolve alte hartii, sa faca alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si cand am trai intr-o societate pe actiuni, ca si cand am avea inaintea noastra o suta de ani de pace, ca si cand vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar daca le spui ca pe Bucegi nu mai auzi romaneste, ca in Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, ca pier satele romanesti, ca se schimba fata oraselor – ei te socotesc in slujba nemtilor sau te asigura ca au facut legi de protectia muncii nationale.Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul in piept si-ti amintesc ca romanul in veci nu piere, ca au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitand, saracii ca in Evul Mediu romanii se hraneau cu grau si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitand ca blestemul a inceput sa apese neamul nostru, odata cu introducerea secarei (la sfarsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul graului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slabind considerabil rezistenta taranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Malaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (in Moldova se bea, pana in secolul XVI, bere),
    austriecii in Ardeal si “cultura” in Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politica si administrativa.

    Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi in pieptul de arama al romanului. Sarmanul roman lupta ca sa-si pastreze macar o inima obosita, care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevarul e acesta: neamul romanesc nu mai are rezistenta sa legendara, de acum cateva veacuri. In Moldova si in Basarabia cad, chiar de la cele dintai lupte cu un element etnic bine hranit, care mananca grau, peste, fructe si care bea vin in loc de tuica.

    Noi n-am inteles nici astazi ca romanul nu rezista bauturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunaoara. Ne laudam ca “tinem la bautura”, iar gloria aceasta nu numai ca e ridicula, dar e in acelasi timp falsa. Alcoolismul sterilizeaza legiuni intregi si ne imbecilizeaza cu o rapiditate care ar trebui sa ne dea de gandit.

    …Dar pilotii orbi stau surazatori la carma, ca si cand nimic nu s-ar intampla. Si acesti oameni, conducatori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de buna-credinta si cu bunavointa; numai ca, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteaza in ceasul de fata – instinctul statal – nu vad suvoaiele slave scurgandu-se din sat in sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pamant romanesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lasand locul altor neamuri… Nu simt ca s-au schimbat unele lucruri in aceasta tara, care pe alocuri nici nu mai pare romaneasca.

    Uneori, cand sunt bine dispusi, iti spun ca n-are importanta numarul evreilor, caci sunt oameni muncitori si inteligenti si, daca fac avere, averile lor raman tot in tara. Daca asa stau lucrurile, nu vad de ce n-am coloniza tara cu englezi, caci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam in care o clasa conducatoare gandeste astfel, si-ti vorbeste despre calitatile unor oameni straini – nu mai are mult de trait. El, ca
    neam, nu mai are insa dreptul sa se masoare cu istoria…Ca pilotii orbi s-au facut sau nu unelte in mana strainilor – putin intereseaza deocamdata. Singurul lucru care intereseaza este faptul ca nici un om politic roman, de la 1918 incoace, n-a stiut si nu stie ce inseamna un stat. Si asta e destul ca sa incepi sa plangi.

Informații subiect

Utilizatori care navighează n acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează n acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •