OAMENI-ZAPADA (9)
OAMENI -ZAPADA (9)


Ai inteles dragul meu, cat de simplu e totul? Ai senzatia ca porti in cutia craniana o sublima instalatie electrica, complexa si complicata, pe care o simti cand lucreza din plin. O supui la effort. Apoi, brusc se stinge ceva, undeva, e un refuz cum cade o stea de pe bolta cereasca in hau… E lupta cu-ntunericul vesnic. Stele clipesc in iluzia reveriilor boltei. Abia atunci isi face loc indoiala. Te simti tot mai sigur si mai instrainat de muma, de tata, de tine si toate acestea pot dura ani, luni, zile. Totuna. Se lasa o ceata, o plata alburie de ceata.
… Si, pestele trage zadarnic, rama o-nghite, iar tu nu mai poti nu ai timp san u prinzi, nici sa mai poti urma pan’ la 9.
-ESTE TOTUL UN MONOLOG INTERIOR! Sunt un COBAI?!!!
… Tinere, m-ai convins ca ai un fel propriu de a regandi totul. Si intr-adevar, nu mai are nici un rost sa-ti expun punctual meu de vedere. Trebuie sa recunosc sincer ca m-ai bucurat. Alam de la cine te-a invatat sa gandesti. E posibil sa nu mai pot spune eu mare lucru, dar, esti mai tanar; nu-ti voi ascunde nimic din ce stiu. Am o rugare; pastreaza scrisoarea aceasta de cateva pagini pe care vroiam demult s-o trimit. Era catre muma mea. Am sperat ca voi pricepe si eu pe 1, 4, 7, si 9 dar tot amanand, n-am prins nimic, iar ea, biata mama s-o fi prapadit, intre timp. Cum timpul nu iarta, tu esti mai tanar. Pastreaz-o. NU are IMPORTANTA NIMIC. POTI s-o si SEMNEZI. E a ta, eu sunt timpul.
…. “La prima vedere se cheama ca iara mi-ai scris d-ta, si ar fi timpul si eu sa raspund intr-un fel, san u tac mereu precum osanditul din mine, supus pieirii marturisite. Din mandrie se trage, o stiu de la primul Valah: cautam Gripsorului pilda, desertaciunile ma cuprinsesera-n iazme, sin u ma puteam deprinde de lumea tacerii silite de min; tu plamada mea de-nceput, daca eu nu veneam de si mai departe de tine, cine stie ori poate banui de-ajuns, cine-ntelege acest mister indestul? Timpul imi bate timpane secunda unica a marturisirii, ies din umbra aceea, dar gand rasucit ma intoarna in sine. Aproape-s rotund si nu se cuvine sa pici in pomul vietii ca fructa roasa de vierme ascuns, de boarea de vant a uscarii, cand cel de sub pom, abia asteapta sa-nfiga coltii-n carnile tale, juruind adevarul, iar de-i partial neaflat, sa te arunce-n blesteme; or s-o fi prins de mine sminteala de zbieretul iezilor draci din nopti de craciun repetate, cand chemarea mielului alb, nu a fost alta la mine decat o spaima de moarte, de viata, si moarte…..
Dumneata nu mi-ai spus niciodata acest adevar mai essential decat mine, din teama, o stiu. Dar acum, trecand pragul marilor temeri, e vremea sa scriu la vederea oricui si a lumii, acest adevar despre care eu nu ma tem. Am invins matca mea, am invins regina a lumilor mele de taina, al caror mister numai tu il vei duce-n eter si-l ve-i inchide frumos intr-un cub de pamant, retopit la marea- sublime retorta- in care toti asteptam dezlegarea poruncii supreme, duhului materiei siesi, pe care o banui de-o vreme si eu, dar, pe cand ceilalti o plang, eu imi inchipui pieirea, sic anta in mine si lutul si piatra si frunza de gand, caci eu o sa pier nemurindu-va dumneavoastra ochii deschisi, tu marea mea ursitoare de bine si rau, doar parelnic. In sine eu stiu a fi binele-rau, iar misiunea cu care-am venit e sfarsita. Voi retrai in urmasii mei de taina ca mine, ce nu s-or mai teme de pruncii –poveste, n-or mai chema pictori sa marturiseasca ura care nu iarta suflarea mai sfanta: impacarea cu Marele Mut s-a produs, fara voie, cu voie. Nu stiu.
Tu, lumina si-ntunericul meu necuprins, chaosul meu, reintra-vei in mine, sunt mai rotund decat luna, iar petele pe care altii le vad e numai praful din ochiul de rand care nu-i trec de fata-i lucioasa, nu-i poate banui ori atinge adancul. Nu-mi plange pieirea, cat stiu ce mai e de facut. O spuse EMINUL! O spuse oricui, numai ca eu nu mai aveam ochiul acela deschis mai demult la chemarea aceleiasi guri, sa clintesc muntii din loc in bucuria izbanzii, si insulele sa le cutremur de adevarul ascuns, in sufletul meu mai pur ca viorile apei de munte mai tulbure, ca adancul din groaza, sunt furtuna cea mare, si-n ea voi pieri, zadarnic urmasii cata-vor scaparea in foc sau apa, in aer sau gand, in sine reimpacata, odihneascase-n pacea eternal, cum demult observase-n rugarea din imnul catre Salmocsis…
De ce sa mai crezi dumneata lumea asta marunta, care te-ameninta-n gand cu pietrele mele? Ea e stapana o clipa-n segmentul de timp; biata credea ca poate ucide ceea ce nici nu nascusem atunci; era un fat oarecare de chinuri, da-i azi Fat-Frumos; bietii de ei observau existenta terestra de scutece. Era masura privirilor lor pamantesti… De aceea se mai tem si azi, ca-n zadar incearca sa ucida in ganduri generatia soarelui meu cu-aceiasi nestire de grai si de neam…
Lumina carnilor mele reflecta-n oglinda inca nebanuita, puterea din fapta bunilor mei, care s-au stins doar parelnic, ochii le-au fost nicicum de pamant, s-au ionchis o clipa-n afara, ca sa-mi ramana pururi deschisi in mister. Spune-mi zeita, cunoscatoare de duhuri, cum ai putut alunga rand pe rand aripi negre ce-mi bantuiau somnul. Tu, mai mare-n gandire ca mine, ca asta o stiu- sunt o biata samanta din pastaie intrega pe care o pastrezi, spune-mi zambet al meu, bucuria mea necioplita mai spune-mi, si cum de m-ai putut ocroti de lumea cea negra care m-a vrut imparat in trei randuri, povesteste-le cum osanditul tau trup de fecioara le-a stat impotriva? Ti-au luat mintea celei nevinovate puicute, celeilalte bastonul cu ochii albastri., mai marii i-au dat otrava-n parelnica miere…. Rogu-te muma, spune-mi chiar dumneata, daca stii,… unde-i izvorul puterii pe care o stapanesc numai eu, daca poti… daca stii…
Zvarl teama din care ma priveai totdeauna, dar tot dumneata stii prea bine ca nu ti-am clintit vreo porunca, vreodata. Iar daca nu ai inteles totdeauna mare ace-mi urla-n pupile si-n tampla, e vremea mea batrano, sa nu-mi sfasii tacerea cand timpul se coace, si eu mi-s marea tacere, n-am dezlegare a spune mai mult. Chin prelung trecu-n fatidica varsta, luai bicul s-alung zafirii din templul vorbirii, dar gandul ca pasarea vremii se-nchise-n ecou. Peretii erau captusiti cu aceea vata- traditie tampa, prin care inca nu trece decat o bruma din gandirea strabunilor minunate epoci, spre care norocul ma-infige statornic, spre ce au visat cei strabuni, indelung, mai demult. Nimic nu e nou daca n-are lucrare-n trecut! Eu ma-mplinesc in pieire, moare odata cu mine pacatul: e vreme ca Omul de-oriunde, san u mai priveasca piezis painea vietii, fructa cea coapta din varful ori poala Carpatilor mei Oamenii-paremii semanat-au ei lumii, le-aduna-ntr-un cod get unitary, pe care fratii mei intru sange il stiu. E taina cea mare e 5 peste 4, in UNU, schimbarea naturii umane, o fi Om de omenie nu este chiar la indemana oricui. Dar, cand gandul meu ocroteste demult numai viata biciui cu rabdare in orice poem ratacirea, iar magi de-aiurea s-o bate-n patru margini de zare, voi fi crai cersetori cunoasterii mele pe care, nici eu nu o mai stiu, daca din carte mi-am rupt-o, din legea nescrisa, ori, numai din biletele tale ploscute cu lapte de om. Elixir si otrava am supt. Da-mi pacea dinainte de tine sa-mi cearna odihna-n tacerea pe care o merit…
Spui ca nu-ti scriu. Ti-am scris tot mereu. Nu-i scrisoare privirea-mi in ochii de lapte clipeau nevazute silabe altora? Dar bratele mele spre tine intinse, in anii cei gangavi? Tu marturie trupeasca a minunilor mele, totdeauna imi spuneai ca nu-ti scriu indeajuns mama. Nu pricepi ca mesajul adevarat era zborul sublim de gand inspre tine, incifrat pentru altii, tradus numai cat umple biata lor inima seaca? Eu nuami tie scriam si ti-am scris tot mereu, de aceea nimeni putea banui ca-n trei colturi vorbesc, pregatindu-mi rotundul care-avea sa-mi soseasca la ani 46; si inca nu-mi sunt de-ajuns! Mai ar trebui 10, sau chiar 20; cat chin prelungit!
Nu stiu nici azi de unde-ntr-o zi m-am trezit pricepand limba noastra dintai, romaneasca, nu stiu, nu pot banui, dupa 36 de ani de gangava, caci primul mesaj cam atunci l-am trimis incifrat in uimire, si parca nu cred ca l-am scris vreodata. Tu, marea mea, cutezanta, si prin tine pamantul DACIEI, nu vezi nici azi ca randurile mele, mai strambe, mai drepte sunt numai si numai scrisori catre tine, spr tine si numai spre tine? Dar cine altul ar merita acest timp masurat intr-o viata de Om, daca nut u, marea mea cutezanta perena, care mi-a dat si lacrimi si sange din carne si gand? Tot ce-am scris, tot ce spun si tot ce-mi va fid at sa graiesc e numai o biata litanie de marturisire spre tine, si numai spre tine…
Cui canta padurea-n pasare? Omul crede ca lui, dar pasarea canta naturilor siesi; astfel graiul nicicum n-ar fi perceput.
Ehei draga mea, unica mea bucurie dintai, vreme n-avem de scancet.
Fu planset de bucurie, durut, cufundat in privirea mai blanda ca scara de toamna cand DORIO-LOLIA sau IAMA si YAMI aceiasi, pe-o banca de ierbi asteptau rasaritul de luna, prevestind pe Romeo, iar Julieta nu scoate o soapta, pentru ca de la ei se nascu pacatul cel mare-n tacere. E taina pacat,unica umbra de gand nepatata, din inima smulsa. Dumneata mi-ai fost si taina si vorba cum poate mai bine ca mine o spusese printul valah Vasarava dar, cand biata lume va ramane saraca de mine, vor cauta si afla graiul meu in concertul acela in care piculina si vajnicul corn, va rasuna pentru mine prin toti, numai ca, poate voi fi cazut in demult, drept parte a umbrelor sale, iar norocosii ce-mi vin la izvor vor umple urcioare in care va rade cu hohot lumina din vorba piezisa, vor sorbi bucuros acel talc, pe care, mai marele-mi Pan aduna intr-al sau comanac din bolovanii vorbirii-sticlind proverbi in povestile vorbei. Pacala mi-l rase-n vazul prostiei, o lacrima smulse nea Iancu la birt, pe cand Ionica cel neprost, trase concluzia-n primele randuri tarzii dar adevarate, de proza:”Nu stiu altii cum sunt” pe cand tuturor mai da pilda Eminul:” Gandeste o mie, scrie o suta, iar semenilor tai, allege-le zece mai rasarite-n tiparnite, dupa ce le-ai curatat lamurit la focul vorbirii cuvantului sfant” Aici este porunca Dumnezeului limbii- patria noastra de nimeni invinsa, unica, spirituala. Atat.
Drept care-mplinindu-I porunca sunt IO roman, si ma cheama ca pe mine: om sau crestin.Ori vultur in trei turme de miei ori turle, minune pe Arges: steam eu dintai ca nu poti fi om intreg slujind la vreo umbra, precum dupa intaiul mare IOAN, reobservase minunea nebiruitul in romburi maiastre, cand aripe oarbe aplauda-n voie lumina.
Drept care, asculta mamuta, mai am-mneatale a-ti da mereu acelasi raspuns: nut e teme! De nu m-a fost doborat vorba-claca e vremea de-acuma s-asculte la mine si oameni si munte si marea. Ca pot sa tai luna si soarele vostru stiut in bucati si mi-s hrana cea mare: sunt timpul!
Eu musc mai demult materia incandescenta, ce nu are decat un aer superb de lucrare de sine si o remodelez in cunoasteri si numai si numai pe pohta inimii mele, cat chip mi-I asemeni pe astru. In lume eu stiu, ma caineaza amarnic si ieri ca si astazi destui ce-si lipaie pasii de melc prin talpile modei, si vor am fi calauza. Destul!
Vai, muma, neliniste din marea mea liniste, e vremea acuma, in corul de umbre, cand vara e stearpa sa-ti spun ceva si despre credinta care muta munti, prin puterile ascunse de-atotziditorul: da, muica, eu de-nceput prin strabuni sunt scaldat in lapte si miere, si n-am calcat de Ahile; am trupul intreg plin de rani; dar soldatul prostirii de neam va fugi ingrozit inca o data: nu sange va curge si apa din coasta, cat marea lacrima de sange, cu care oile-si jelesc inca baciul moldav, pentru ca Raraul, Duraul, Ceahlaul nascura primul meu get. In rest, toti fuseram si suntem de aici.D-aici, DACI: sarea pamantului meu rai.
O, limpede muma, dumneat nu esti alta decat zana vietii cu ochiul minune deschis de cu zorii Lilith, de aceea iti spun:
“Buna dimineata” Osanditul Grispor a zburat in nestirile sale, pilda-mi ramane aura ta, pestera sfanta!
Vegheaza-ma, Crivatul cunoasterii mele ucide, doboara nestirea. Scrisoarea de fata asteapta raspuns prin neuitarea de oameni-zapada ce-au fost, sunt si vor fi; de aceea adio, va spun tuturor, fiti ochi si urechi cuvintelor mele. Auziti-ma:”Calul e gata pentru ziua de razboi, insa biruinta vine de la Domnul” ( pilde,21:31)
Hristos a inviat! Ca sa traiasca vesnic in noi! Amin

Tudor Diaconu,
Pitesti,1968