Capodopera " OAMENI – ZAPADA " - TUDOR DIACONU

[Enciu Stefan]

Capodopera " OAMENI – ZAPADA " - TUDOR DIACONU
OAMENI – ZAPADA
TUDOR DIACONU

Se dedica Oanei…

Adio, oameni-zapada! Voi sunteti sarea pamantului… Ce bine va sta rasarind puritatea din albul lintoiu, cand fulgii roiesc, iar omul de rand arunca doua lopeti una-n alta: gogoloiul se-nvarte rotund, obsedat de trunchiul inform, ale carui picioare se pierd nevazute in alb…
Ursita scrisa de stele pe soclul terminalului cap iesind din nimic e un 6, coboara prin 9, stiindu-se, bun inceput, ca-n soare va plange cu totul, in primavera, cand ratutitele paseri de ger mai viseaza aiurea, zbor nou prin poiene…
Va reprivesc din ochiul meu de geam aburit, an de an,si-mi lipsiti mai ales cand noroiul firesc imi pescaie locul: iar bieti muritori in camand va petrec in lacrimi advarate zambind:
Voi, fantomele mele, iesite din noaptea neiertatoare, voi putea rabda oare,cruda lumina ce-mi scoate ochii dinspre rasarit?
Doi carbuni mai lipsesc; mie-mi place sa aleg taciunii aprinsi potriviti cu statura din viata ce pururea arde in cenusa celor ce-au fost si mai sunt, permanent s-aud acel sfant sfarait in zapada copilariilor mele:8,8 si un 13 compus din care un 9 e necesar pentru a intelege binar unicatul matricea. Drept gura ii pun o gogleaja ce-i arsa pe buze jumatate,pentru ca, din borcan sa scot un ardei, cand n-am morcov, mai apoi sa-mi drapez cutia c-o zdreanta de fes ori caciula-mpotriva iernii vantoase tot gerul nu-I intre in cap, si iata-s sfarsit, pot duios sa-mi contemplu statuia de-o iarna: si capul mie gata!
Chitesc 7 masuri pana jos, carui darui din tava de-alaturi toti nastureii, ori pun margelute din bob de porumb, cand vru ca figura sa fie-ncheiata razboinic; sus, o pun, cat pot eu de mai sus pentru gainile oarbe.
Lupta statuii incepe cu o defilare-n ograda imaginatiei mele da dreptul oricarei jigajnii sa-si catere ochii o clipa inspre stapanul vremelnic: poruncile sunt in urechea oricui, numai ca toti se prefac niz-niz-nai, rozand seminte de soi, de tip nou….
Si-I pun in dreapta un sapte, o coasa e duhul daca se vrea belicos capabil s-aplice stravechea lege nescisa maturand stanga de vreau sa-mi inchipui ca vremea l-o trece-n imperiul gandirii.
Copii-mi fac roata in jur, izbesc zapada pufoasa, ma refac pe masura imaginatiei lor minunate si fara de gres pentru ca nicicum nu poti sa placi tuturora. Incep intai cu bulgarii mari, imi cauta ochii, hohotesc la fiecare icnet, apoi, termina, far-a fi fost apucat barim o raza din soarele primavaratec, cum banuisem candva…
Pe tine si numai pe tine, inima mea repetata in iernile stiute de nimeni soarta amara te-anchis iar in alb, numai ca eu o sat ac, nu le voi tulbura bucuria silita; bucuriei te darui pentru ca puritatea sa fie o pilda, iar daca n-au inteles-o, ori daca lor li se pare ca tocmai de mine n-au loc in ograzile scrise nu le voi intrerupe jucarea nicicum, pentru ca si eu m-am jucat ivindu-va ochilor lumii depasind intuitia, si vina e-a mea.
Iertati-ma! Intrupare a… lumilor mele de iarna, te voi reface la noapte, desi ei raman nemirati si abia dup ace izbuti-vor, ori ba, pan’ la urma nestiind puritatea, vor distruge curand repetat fara teama de nimeni, de om, Dumnezeu, pe cand tu mai observi fara ura: in tot ce cerem, sublimul e-un joc de copil!
Din speranta-mi zambeste nostalgica umbra de Sfinx, ce-a-ntrupat piramida; nebanuitele trepte urca osanda spre mine, intrucat abia mai cutez sa reintru in mine din inima oarba a firii, eu cel de sus, cel de jos,; statuile prezente pe socluri au fost altadata copii sau idei, marturie si veghe in timp. Ma opresc mai si azi minunatele chipuri de ceara, al meu Retezat in rastimp cu temerea care fi-va in pulberi, eu insumi fiind numai o biata milionime de om, rasturnat de –ntrupari banuite, si iata-ma-s tandru: cunosc secretul tabelelor PI, am patratul de aur in creier, substanta exista in sine; dumneavoastra cunoasteti doar gustul pilulei, cand eu inghit buruiana stiintei cu totul! E bine, e rau? Cine mai stie!
Joc de copii, de urmasi de strabuni.Diferiti in cel ce nu poate cuprinde intinderea in bobul de roua. Ehei, dragele mele fapturi de aievea, oamenii mei de zapada terciuiti in noroiul de azi traiesc, sunt in mine. Ii vad, ii simt,ii revad cu placere, cu ura si teama. S-au inchis in mister, de aceea pornesc cu SARAMA sa caut vacile sfinte, ca IO sunt EU, cel multiplicat in milioane de ochi dintr-o ceara, cu trupul de miere-n aripe suave si tandre, tot eu vad piciorul calcand pe cadaver, sulita, arcul, spun totul cand mintea e-n lipsa, ma rog, sunt acelasi doar eu muritorul de rand care-n jocul de sah isi schimba pe data sau arma de foc, platosa cu adpostul atomic: de aceea adun ratiunea cand rasa umana e-n mare pericol! Tot mereu sub neguri te-adun, inutila mea zana buna, alti ochi iti deschid repetand ca stiintele urii ucid omenia din OM!
Ati ucis domnitorii din mine. Mi-ati dat in loc un bradut retezat in prag de an nou intr-o scoica pe care citesc ostracon!
Bradul meu, scoica mea, oamenii mei de zapada….
Bate crivatul vremi duse demult… e chipul statuii din OMU.
Priviti-l semeni, e-o clipa, inchipuid permanenta umana.
Imi plac ochii rosii. Prefa-te ca dormi, draga mea, desi eu vroisem sa termin acel bun inceput de cu seara, nu-I graba, zadarnic te superi cand spun tuturora ca esti doar actual, desi, daca mai bine socot, demult nici nu existi, te afli si azi pe limita rabdarilor mele ascunse cu grija, de a te fi folosit cumva fara dragoste mare…. De mult ai visat? Foarte bine! Dar eu nici nu eram animalul setos, ma uscase de seva nemarginirea acelor doua rotunduri pe care femeia nu le poate vedea- semuindu-le merelor doua, cand ele imi aratau numai mie in vis, topite-n mister, si-mi pareau ca ascund in nisipuri pe frati-mi pastori cu bate din praful de sunet, cand pietrele Doamnei stau preajma;de-aceea-ti spuneam ca regina vorbirii sta si astazi de vorba cu mine, cand tu ma consideri un obiect, necum”etre”.Eram fiinta suprema, nu stii, nici nu banui… Prefa-te ca dormi, azi te cred: nu vei pricepe nimic!
Dar nu-mi repeta cuvantul acela pe care-l ascunde tainita mea! E cuvantul sfant ce mi-a-nchis mii de usi, banuite aceleasi. Tu nu le vezi; cand am plecat repetai complicand inutil existenta comunicarilor mele, si-mi urai sa cobor spre inimi de gheata, desi ma prefaceam intr-un filtru ce-si toarce otrava din fumuri ascunse, iar gura mea parea mai amara, o fiere ce curge spre voi, prin inca si azi aparenta, nevolnica mea staruinta de a tese din mine seminte netematore in timp absolute! Din piatra sa iasa izvoarele-n murmur, cand numai placerea sublime te uita o clipa, iar vremea e-o carpa cu care te mulgi! Vrei si-acuma chinul succesului tamp?
Totul imi pare mai improbabil, ca umbra ce se zvarcoleste in ac la o musca-ntepata, chicita in varful penitei, ascutita de fire: creierii fierb iar eu darui pe ape un fiu.Cui sa-l darui? Hei, drago, tu esti numai obiectul in care ma spulber, fii pierderea mea cand strabat cu turbare minunile lumii, acele ritunduri de veghe ce-mi tremura umbra, cand eu clantanesc intr-ascuns ca o fiara chemata de sine sa rupa tandari din cercul palatelor voastre, urlandu-si simbolul cel galben si pur. Vulturul nu prinde muste, fetito! Nu-I timp!
Vai, dar, tu n-ai alunecat niciodata prin constelatii de ganduri, care se bat cum numai leoaicele stiu arareori n-ai privit in uimirea lui ENKIDU cand sclava trimisa cu atatea pomezi omenesti l-a stiut doar pe el stapan; iara drumul acela batut cu-mparatul de-atunci, dupa ce-avusese curajul sa-i scuipe coroana cu gandul, e drumul firesc al marilor predestinari, batut ca o piele de vantul cunoasterii mari, adevarate, cutremuratoare si sfinte! Iertata sa fii totdeauna de acele furtuni ce-mi scurma urechile mintii, ce-mi fac ochii rosii de groaza nestirii, spre care ma indemni tot mereu.
Dormi, sau prefa-te ca dormi, e tot una! Recuprinde nu vei putea niciodata intregul, de vreme ce genele tale, stivesc patimse infima lumina care te-mbata. Nemarginirea tipa in sangele meu si n-am timp sa te-alumg, sa te rechem in zadar! Si, cat mai doream sa te iau de mana odata si-odata, sa drumetim spre tmplul pe care nu-l vezi! Atunci cand mana-mi apuca si biciul sa-alunge zafirii, tu esti numai o parte din ei! Voi bieti hamesiti de trecatoare privelisti…. ce uita marile doua rotunduri, ce-mi uimira Homerul prieten si-n el devenira si mie treime de taina. Tresar in miscare, te chem. In patratul de aur cu ochii deschisi sa-mi ai grija de drumul acela:zaresc mult deasupra caii de robi, umbrit de copacii din basme, sa-l contempli cu grija suindu-mi poteca de trepte stiute de mine, banuite de altii,sat ii ochi-n jos cum ti-e firea sa lasi poteca sa se ridice-n picioare, si abia atunci s-o contempli-n adevar absolute! Potecile mele-s in oameni ce bat alta zare, fire puternice, care se deapana-n marea iubire; aparent disparate, sunt dramuite de orbi, scuipate cu teama de ursitoarele voastre natange, ce-mi vrura calea lactee o biata ofranda de pres! Vai, am urzit cu migala covor fermecat pe care ma narui doar eu tropaind ca mamutul ce-abia rasarea urland vesnicia! Trec ochii rosii prin pester ice-si suna prin tobele aspre marea lor neputinta. Eu scutur pomii fara sa vreau cad fructe implinite-n nestire, fug o carare de spini; vroiam coroana de carne din care sa musc. Eu, stapanul de atunci le-am pus la gat talismanul, i-am rapus cu sageata suflata prin gura de bambus, i-am ferit si de duhuri de care cei multi si azi se mai tem la tot pasul, haitei i-am dat curajul sa ridice-n spinare pe Keops!
Eu am suit inaltimile Sarmisegetuzei avnd in privire soarele echinoctial. Eram numai 5 intrupari, cinci incaperi strajuite de ape, supuse celor 5, tronand peste grai, Eu sunt cuvantul, mai bat aci rotundului prim d pe OMU, odata cu Isis trec prin zidul fortaretelor INCA in stupa hindusa, cu degetul aratator adun Polisul si strang cu degetul mare-n sinteza codul meu GET Sunt vertical de-nceput, eu sunt IKARON in statuie, sunt UNU sin u-mi sunt de ajuns. Prin CUCIULAT, Madelaine, strabatui spre Tasili nesigur. Faraonul din mine saruta pe Artemis, Artizan Voda-negrul dintaiul, el taie din sine totemul, amenintat de sigiliul lui darius, pe care ai mei l-aungara in Asii, ca sa ramana aici statornic Salmoxis! Te-am chemat ca un orb ca sa poti osebi coloana persana s-o vezi in lemn mai intai spre polul hyperborean, sa vezi mai apoi cum numai ochiul aude coloana dorica, ionica, corintica, toate supuse-n cariatida olteana, parelnic asemenea tie!
Minunat ar fi fost, daca tu n-ai uri chiar si azi atat de feroce nemarginirile mele! Ce calorie dulce, regala am tras amandoi pe bizonii – Altamirei! Cu ochi luminati de Osiris te-as fi purtat prin Cnossos in suflet cu talmacirea din discul celebru, am trece cu gandul prin Sussa, devenind mai putin enigmatici pe murul etrusc si, abia apoi am fi coborat fara teama spre casa IO a mortii, prin Roma, ca san e cautam fara teama de nimeni, umbra-n morminte!
Spune-mi draga mea noapte de gand, banuiesti clipa in care animalul din nopi a ivit lucrul acela misterios pe care si azi il numeste frumos? Ce vanatoare de ganduri sublime! Am strange uscatul din rau de sudori apocrife, osebind fruntea de talpa, cu ochiul am pipait tobele pline de sens si de teama, ritmul adunand matricea arhitecturii celeste, din abcisa Saramis-Karnak- Stonehenge! De aci am rostogoli piatra-n slavi pana la 142 metri! Ziguratele vremii tot noi le-am musca, dintr-o scorba, ar rade cu IPUSER de miscare si arta unite, ne-am bloca-ntr-o fortareata de-o seama cu vremea sus la Badeni peste urma de cal a voievodului prim, am putea fi o parte din intregul stiut si-am risipi o groaza de vreme, ca peripateticii prin Erechteion, i-am citi intelesul printre ruinele gloriei grece. Ne-am fi aparat carnea finite de altii tainuind-o sub foc, lutul anume ars ne-ar fi dat portelanul, apa vie in sange turnata tarziu. Calul etrusc ti-ar fi impletit o cununa din 7 calzi frunze, repetate-n Cascioare, iar jos 5, de culoarea unghiei 4: ierbatic papuc mangaind, hranind ocrul din masa de-alaturi, ce-avea sa-mi devina tarziu in simbolul-marea cina de taina! Te-ar cuprinde alaturi de mine si sfanta uimire, ti-as fi daruit 15.000 de sageti ce-mi sustin Ramayana, aceeasi poveste cu Troia, impuiata spre Mahabarata sau Odiseea, am linge durerea lui IOV, spre marele orb….
Suie spre zori, Penelopa.arcul meu ruginit apparent isi va tasni uimitea-n sageti, coase-mi panza, coiful e inca rotund! Mana stanga ti-o intind, adu-mi dreapta, ascunde cu stangacie podoaba prin voaluri, iar roba s-aduca la masa amfora plina de vis…
Dormi, sau prefa-te ca dormi, e tot una! Poate-n somn vei avea ochii mintii deschisi. Descifrez marele talc al lui PAUL in literele marii cei moarte, sau hai sa-l iubim pe orfanul sublime, otravit dupa ce , ca si altii mai mari avu grai dupa 30 de ani de gangava, scriind discursuri unor trecatori din marginbea sa , cu gandul zdrobin uriasele cheronee Filipice si Olinthiene, supremul discurs al coroanei de aur, aduna-i vorbirea-n buzele mele,cat inca esti parte din mine.
Papirusul lui, fara vreme-n frumos sa-l ducem din NIL ca un dar sfantului Paul pe drum de DAMASC, si… nu ma privi cu ochi de pamant…quoque tu, ne-asteapta Virgiliu in jiltu-i de aur, dand ritm potecei mele stravechi ”arma virumque canol”….
Sa luam langa noi un celt sau hindus cu cimpoiul si toba, tot una-i, sa-mi imblanzeasca ast sarpe ce-mi suiera vesel uimirea placerii de-acum, sa-l acompaniem intr-un psalm, tine harpa regala, intinde-i-o lui Daniil, ca ea biruid trufia lui Nabuco si Evilmerodach, sa tremuremagii sortindu-l gurii de leu, ca sa afle in zori mai viu decat ei! Instrumentele sunt, asteapta aerul acela suflat cu stiimta-n caldura intima, percutie, mangaierile coardei se afla in sufley sau nu. Inutil mai incerca destui sa invete ceea ce nimeni nu poate primi din afara. E-n sufletul viu ratutit si stingher, neinteles cu cat este mai singur, mai mare mai pur! Se naste acest suflet sau nu, e problema! Am scoate desigur astfel inutile poveri ale vitei… ramana pana cea alba pielea de urs a marelui alb la picioarele mele si, haide sit u, incearca acest maret si bizar joc inutil apparent! Stapana sau roaba totuna…. Hlamida e-n circ! E-un probabil rotund si actorul scoate bale vorbeste-n ascuns, amfiteatrul tresare, gladiatorul e o biata sulita rupta, plecata, iar masca liona indata argument de magar! Prin fetele cozii mai trec o sarma cu ciocul de rata, cu ochii parelnici, un “L” rasturnat e supusul, deasupra-I stapanul cu bilele-n mana, alaturi de poale sau sus arunca samanta-ntre dinti, iar calul danseaza mai bland ca undele apei pe stanca, mana prelunga albeste cu laba rotundul in cerc se preface in 8, apoi titirezul se leagana-n frunte de ochiul lui Argus ori cub se preface si joaca in table 2 6 8 8 6 2 papusi de ivoriu! Vai, scutul e rosu in ochii mei rosii 3 1 4 5 9 Desfa-te de umbra precum atletii-n arena; frumosul trup de ioghin e al meu! De ce mai rog inca o data pe sir Rembrandt sa-ti faca o lectie de anatomie? Efebul are 18 ani, iar daca-I om liber, puterile sale sunt aurul olimpiadelor sacre! Da-mi cununi de maslin. Arta-i miscare se afla in cele doua rotunduri de sus, e perechea dein gemeni, diada, misterul din noi. Cu bratele sus urmareste al meu faraon spre corabie, e Miron din Pont si uraca-l cu nume schimbat in carul roman de triumph! E sacerdotal! Sau pe lemn e triunghi, si vai tie, urca, iar eu sclavul tau o clipita tea par de temeri cu-acel duios, nevazut evantai. Caii musca vreme din mine. Musca sit u sa vad maine efigii de carne…
Tu esti biserica mea bizantina, paganul din mine se pleaca uimit pietatii. Uimeste cumva Antemios? E numai robul de mine trimis purtand in cutie cupola peste 30 de metri, s-o urce 65 de masuri verticale, s-alunge tot duhul rau atunci si acum, pamantul din tinpe sa urle, in marele geamat, sa mi-o refaca prelatul Serghei in bucati s-o refac peste noapte straja pe minareturi…. De-aci mi-au furat balcanismul din sange, daruindu-l apoi in capul marelui mort Constantin, Cupola e vie si azi. Priveste basilica romana: are nava cu ochi inflorati lateral: semicilindrul volunta, ferestre-n ‘plein cintre’. Normanzii au sete, o potolesc in abatia de la Peterborogh, Norwich si Durham, ca abia peste cateva sute de anis a mergem la martirul sf. Georges, la Limburg an der Lahn, urcand mai mult verticala spre gotic. Drum lung strabatut. Hai sa-ti spun cum ogiva… cu 4 coloane va duce spre cer banuiala. Cruciatii aduna in primul mason intreprind ceea ce sarazii stiau mai de mult. India, China nu sunt simple hambare de orez si matase. Scu-tche-ou catre Kobe; oprim o clipa la Nara luam permisiune de la Asoka, pentru Buddagava, passim la vest de Bengal printer coloanele Bhubanesjwar, neatinsa si nici banuite de falanga getului Macedon Alexandru, ca tu sa poti contempla linistea ingaduita celor 5000 de temple din 7000 cate au fost ridicate in numai 400 de ani! Vom trece sud-vest unde al noualea veac nascu frumosul Tchandi- Gevou, apoi peste jumatate mileniu ramane la Nakhon-Wat, potrivindu-ne pasul cu timpul pierdut de europeni sa ajungem din urma misterul Machu-Pichu incas, inoptand macar odata in Yacatanul maias. Aci vei simti neutron: si vei uita pentru o clipa habitacolul nostru. De aceea urasc jilt si statui, inutile devreme… fara sens mai tarziu. O sa-ti recit si versuri din BOEVULF, peste miticul EDDAS. Tresarind “la mort vaux mieux que la honte”…si-nflorit in Rodrigue, vin HIMENO, exista si acel Durrandall odihnit de lauda cavalerilor rex ARTHUR, masa-mi rotunda va fi satioasa, iar furul de gand cretien de Troyes, va vorbi si in numele meu altor tari; Romanceros gitan va fi scutul Cidului Campeador, Izabela si Ferdinand reunindu-se ca si noi intr-o reconquista de sange. Din Eddas va iesi Siegfried alaturi de Crim ori Brumhilde, mai albe ca visul… dar… tu… dormi. Prefa-te o singura clipa, te scot din infern, te trec purgatorial, si abia de acum vei putea intuit paradisul gandirilor mele unice. Ce limba frumoasa grai forentinul, ar vrea sa i-o smulg ca la pasei odata cu povestile placute urechii din DECAMERON, fresce mari ale bunului gust natural. Sunt prea pure, asa-i?
Da-mi mana iubito, trecem un prag din perdele de classic Sir Chaucer, plimba-I gandul o leaca prin CANTORBERY aceste finite… altfel nici pe mine, biet trubadur nu ma crede azi viu! Menestrel si jongleur, acani, minisingheri, trubaduri si truveri, dati un concert dar, spuneti-l cu dragostea mea uriasa in care pe rand se mai scalda, nenumarate iubiri, luati viola, rabab-ul, psaltirea, timpanul, flautul, denuntand lumii-ntrege marea mea pasiune spre voi; clavecinul asteapta prin tuburi de aer, orgacu doua octave! Astept pe Papa Grigorie sa-mi aseze cantu-n tipar, unisonul pe ritmul mai suplu decat nemiscarea, iar voi instrumente soptiti-I dragostea mea pamanteasca! N-am vreme spre voi…
E-o carte, o singura carte. Misionarul din mine triumfa.
Pierdui Alexandria-n foc, cine stie de fu aici ceea ce banuim? Pergamentul apoi, lemnul si fieruladuna-n buchete gandirea umana. Sunt marile tainiti de furi si lacomiile urii! Deasupra tuturor untdelemnul metalimbajului get. Din el toate isi trag seva in patru coduri de cult- rasuciri de cuvinte, si TOTUL e UNU!
Chinezi, musulmani sau arabi toti lucrara coroana lui Quintul… coperta Renasterii. Prin ciobul de cer reprivesc iar vitraliul: pudra de fier, cobalt, arama. Adaog si vidul in care desenul precede. Drum lung strabaturam, iubito fii NOTRE- DAME. 7 culori pure si drum nesfarsit prin 7 fite de drumuri: rosu, galben, albastru, verde, portocaliu,, purpuriu, alb. Pastram noi primele trei, curcubeul de-mpacare cu lumea lui Noe, dinainte si cloncusivul meu negru, pe care iubit-o, te chem. Sa-l alungi. Metamorfoza-I presupusa lumina, ca Pieta, precum ai privi inutil marile catedrale- fara de mine- si vai! N-ai aflat nici acolo nimic. Demult acolo pe bolta, eram eu. Dar tu, nici azi nu ma vezi. Eu sunt reculegere, eu sunt mister. Heraldica mea rotunda 294 a fost si va fi cercul dintai de aceea zadarnic te chem. Sa alungi din ganduri patratul. Cavalerii tai presupusi sunt bieti cersetori de tamaie, aduda din ura spre sfantul marmant, ce se afla alaturi de PONT. Ilias a fost totdeauna mult mai aproape de mine. Sangele lor nicicand s-a uscat pe sulita tampa.
Au capul de-un fel oricat ar parea diferiti… Trei sorturi de chip; emailul sau blanuri, pa care etichetele mult conventionale sunt numere de puscariasi, ori elevi. Vai,de n-ai fi dormit, ti-as fi spus modul in care se fac, numai ca tocmai de aceea am sa-l rog pe Matheiul sa-ti spuna,- ca asta o stie prea bine- chiar de nici nu au toate un sens prima data,cu timpul… mieux vaut tard… Ecusoanele astea ti-ar mai razui furia tampa, cand alaturi de altii destui, nu pricepi nici o litera din alfabetul sublime al gandirii, totul privesti prin ochi de ciorap! In unele scrieri KHI(X) si RO(P) erau primele liter brodate pe haine, din hat inceputuri… Epistola prima a Paului catre Corinteni are si un verset fatal cunoasterii voastre scotand in afara legii femeia ce-ar avea mintea deschisa spre cer.
Un val, o broboada de umbra, moda juva la bun inceput, cuprinde incet Europa. Robele lungi ca si noaptea din cap nu permit nici o clipa sa prindeti raza marelui soare, de aceea, daca nu mai poti asculta… iti fac plecaciuni. Hai la teatrul bisericii, joc rolul tot eu, tu nici nu ai voie. Miracolul, misterul va suna-n memoria mea o tirade de 60.000 de versuri: asa stiau “actorii “ de atunci… Tu ai putea intra in confreriile pasiunii-suferinta mai pura decat zidul alb; ai recunoaste astfel apoplexia spre Pathelin, garind numaii:beee! A este gandul bun de la Plaut prin care-i patrunde in oazele mele care-l asteapta prin Bacon pe Will! Esti abia acum Pieta, ai brate lungite iar capul parelnic micsor, mutat in baroc, de urmasi; Conde priveste prin voalul dusman, oricare unghi ti-as privi, inca putin sa revezi pe Rafael, iar in osul esential p e Durer. Sublima melancolie, unica marturie atunci. Aici vei afla mai apoi Cavalerul si moartea. Fecioara , ce ai sub turban si cine s-ascunde? E,oare Van EYCH? Tu urca sa vezi de sub timp capela sixtina. Abia atunci vei avea ochii rosii de sangele mortii pe care-o pogori, intre bruma de stire, acel demiurg presupus, despartind pamantul de trup din apa de gand, iar drept SAVAOT bucuria si setae din foamea cea mare! Implineste-te-n mine, vei gusta din marea otrava pe care o randuira cu buna stiinta, vei fi tu o mare invinsa, vei pierde frumos unica partida a vietii, rostind cu buzele arse de temeri: stiu ca nu stiu… dubito ergo sum…, vei fi OM! E ultimul act. Circe arunca bagheta, devine femeie, ivi pe Latinus. Sunt IO. Artemis in praful celor doua rotunduri nu-ti fi straina! O,palida, rece Selena, ciuta paste umbrele serilor tale, daruie-mi somn focul din ochi ma vegheaza. Pornesc zburator, se crapa de ziua. Salomeea are pe tava capul cu gura lumii deschisa pe precursorul IOAN. Despica-l cu ochii mintii sit u: sange mi-e rosul din ochi…..

Mon Aug 30, 2010 View user's profile Send private message Send e-mail Visit poster's website Yahoo Messenger
Adrian Pop

Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10558
Location: Craiova


Reply with quote
Post
OAMENI – ZAPADA (2)

… Sa luneci, sa luneci, sa luneci miscare rotunda cum sarpele trece pe piatra, ori pestele-n apa laptoasa spre tarmul de mare, cand pasarea suie vazduhul salbatic, cuptor necuprins fara urme; asemenea tu, clateste ochii de ziua bernita a toamnei in alb limpezit de florile pernei, sa-ti fie genele pure,san u le desfaci peste clipa in care intri sub straturi usoare ca neaua, sa simti mangaieri peste umere goale, si coapse rotunde, iar bratele pururi sa cate-mpletirea-n singuratati, urechea sa mangai sagalnic, tu in X absolute in rotire, si cruces a fii, biet “I” mic, pamantean ars de artificii, pigmeu absolute.Ori, sa te simti drept parte ascunsa misterului tau leganat de visare in noaptea de ierni cucerind teritorii de nimeni stiute, cand sare somnul o clipa,tu sa patrunzi mai adanc sub sanul zeitei, sa fie si ea doar o parte din tine, cel putin pe cat esti o farama din sarcofagul etern in care ne vom obisnui cu marea tacere…
Ce-i somnul, de nu-i o impacare cu moartea?
Prea mult ne supunem ursitei. Prapadim jumatate din viata tot in asfel de vise, tresarim speriati cand umbrele zilei ne-arunca in teama ori, cu ochii deschisi himere-ncarnam, ca in zori sa dipara in umbra…
Ador tacerea icoanei, madona vacilor sfinte. Feciora adasta pe-un tron ce nu se mai vede sub poale, acolo e sceptrul ei pururi necucerit, invincibil, etern, peste albul argint se-nchipuie pruncul sub voaluri curate, si-asupra cutiei podobele mintii starnesc evantaiuri magnetice in ectoplasme, cum numai soare si luna s-arata, in clipa visarii pe plajele marii negre, cand faci ochii mici de uimire, strivind intre pleoape lumina.
Conduri de fecioara mi-e viata. Lucrarea din voalul oglinzii mangaie lumina din ochi rugatori, conture dispar in miscarea de peste ciudat, cu mii de-aripioare abia banuite, ce aduna miscarea in apele mintii.Vai, linisti, nelinisti, de-o clipa de-o viata! Lumea te-alunga in somn subtirel, fluturandu-si destinul uitarii e numai cubul de aer la mare si mic, fara varsta…
Acolo-I izvor tineretii ascuns, feciorie de gand, e tot ce numim nebunie, e proba de zor nestingherit catre lume. Lumea incepe cu noi?! Asa este sau asa ni se pare, de aceea privim fara gand cortegii cu cai drapati in valtrape ca si cum nu exista si trecem grabiti, neduios pe langa atatea siruri-durere, fugim nestiind ca-I ajungem din urma. Lume, lume, hei lume!...
Vai, noaptea zilelor mele, IRENE. Pornisem sa schimb universal. E singurul vis nebun acceptabil si pur. Uimesc oamenii dusi in uitare, DESTRI sluteste-si un chip la tot pasul cu-mbracari de hartii ce starnesc privirea naiva, strain si ridicol gandirii. Se tot copiaza oglinda in semeni, bat talpele modei, pe cat mai atent dedesuptul lor calp e numai duzina. Vai, revino, IRENE pe umerii gandului meu si mai ales tu,nu-mi mai clipi robia comuna…. Obsesie, ori puerila-ntrebare, dar cand observi fabulosul nu se cuvine sa-l tai in bucati! Il pricepi, e destul, e neantul, e zero de care vorbeam, 294…atat. Lasa-I pe altii destui sa se chinuie cu tabla inmultirii. Pan-la patratul perfect e destul. Abia diagonala contine miezul zecimalelor spre infinit ale principalelor dimensiuni piramidice… Cum s-o-nveti cand e scrisa cu sange? Ehei, o scorni din creierul lui acel cineva si ca s-o pricepi trebuie doar sa te ridici peste fire! Dragostea noastra e numai un joc. Fetita din inima mea se lasa alergata-n poveste, inghitea fara voie uimirea fiinta copie mie se afla in linistea pietrei, de aceea saliva in poveste, si s-a trezit brusc, asemenea unue taratoare cu ochii deschisi in azur…. Ce multa, obositoare lumina.
Celor slabi echilibrul cedeaza. Coplicate reactii prin simplicitate aduc inuman rezultat-despartirea de lume, ca de un musuroi, de tot ce altadata parea iubit, sau urat, cu adevarat. Esti abia o parte din tot, din nimic. Si iata cea plina de viatase-nchide in sinele sau absolute. Este imperiul gandirii. Astepti cataclism din afara sa-i duca pe toi la dezastru, sa reiei de la capat odata cu toti… nestiutul. Ciudata iti pare necinstirea cu sine, vorbind despre altii, si cu cat mai marunt, devii egoist si opac, mai feroce in animalica ura ce-i fara hotare la omul orbit de orgoliu, tarator ca un las( ce-ar mai dori ca totul sa aiba sfarsitul odata cu el)… Biet vierme. Ai trecut inutil, ca o umbra prin viata! Asemeni traire, hidoasa nu-i farsa. Mintea e-n umbra vointei, dispare treptat omenia, se topesce ca ceara; dar ce e vointa? O notiune pe tot atat de stupida( ori stupid inteleasa) pe cat aceea de echilibru…Din momentul in care vointa se supune comandament categoric, cum ar fi sa spunem… erosul, se mai poate pricepe ce este anuma Vointa? Daca insa tot noi redefinim vointa drept un comandament relizand superioare porunci, atunci da: In cazul in care acesta in ierarhia psihologica trebuie schimbat locul. Cei care cred ca logica este cea care comanda, la fel se insala. Echilibrul e mai cu seama “static” reprezinta o notiune la fel de stupida. Asa ceva nu exista! Un corp infipt, nu sta in echilibru. Asupra lui actioneaza un sumum de forte care prin echilibru in sensul de a se anula reciproc. Rezultanta fortelor in actiune este echilibrul doar atunci cand supunem corpul, sa zicem,intr-un proces care il incadreaza in armonia naturii. Armonia este un “echilibru in miscare”. Deci in permanenta- corpul care se zice ca este in echilibru, sta actionat de o forta care ii da impuls antigravitational, anti-masa. Sanatatea.
Vai, asfel banuiesc acesta-ndoiala de sine, clipe mari si rotunde, ce bat timpanu-n mataluri ori stanca mai dura decat diamantul, sonorul e surd, cum tampla e clapa pianuluimut, ce huruie zuruie melodii de-altadata, pe placa uzata din care a ramas doar cenusa. Ehei! Abia atunci retraiesti moartea iubirii de semeni. De viata. Pacat. E linistea stearpa, infricosetoare, din care nimic nut e smulge nici nut e poate aduna, nestirea si teama apare-n priviri dilatate de groaza din suflet; totul e-o gropa fara fund, tot ce faci ori nu faci n-are sens mai mult de o clipita, in care te banui curgand, pe de-antregul. Ca-ntr-un film derulat cu viteza luminii cazute, trait doar de tine incerci sa te-agati de scarile tuturor trenurilor pierdute, prin garile vietii, cand socotesti ca altfel, de erai…n- ajungeai.
In gara pustie, pe care stii sigur acum ca nu va mai trece nici un tren vreodata. Niciodata, ah, niciodata!!!
Se ivesc valmasag mintii tale, tulburate demult, intamplari ne-ntelese, de care-ti rupi ite, canure si batatura de vreme, sa retesi cu rabdare-n afara de timp, vai, tot in afara(!) o panza mai neagra ca moartea, cu care te-nfasori, tu insati. Cuteaza, IRENE, numai tie iti esti doctor. Cuteaza spre lume, spre viata. Revino in alb. Ti-amintesti?

Xxx
………..Era iarna si-atunci; zapada mole si multa, din pomi inflorati stalactite, cercei sonori din jocul de paseri jucau o lumina vazuta doar lor intr-un dangat. Cerseau farimituri din mainile voastre rosii de plaga, ca sangele pur! Mergeati catre varf, reiubeati dara voastra de skiati, tu erai alaturi de umbra si sufletul tau. Ce minune sa treci ca fulgerul printer nameti, iar drumul parelnic sa n-aiba sfarsit, san u aiba sfarsit…I el, nu mai este. A fost cu adevarat vreodata? Inima care canta bucuria a urlat ca o fiara, apoi letargia, inghetul…. Erai doar cu mine….
Ti-amintesti? Peste ani cand credeam ca-l uitasei, me-am dus la un circ. Clownul parea o pasare-n ram. Un pas si trairea era-n ultima gura de aer…
Vezi, poate si numai din pricina asta, cand lumea o da in pierdere buna, soptindu-mi s-o las in pustiuri, eu urlu teama ei in speranta… sa luneci iubirea mea spre lume, spre tine pe gheata din jur.. te astept…

Xxx

…Se tot banuiau fara curaj in rostire, erau bieti condamnati la neintelegere, asteptari se-ntindeau pe-ndelete, cuvintele tandre pareau inutile. Cum sa spun? Tot cauti ceva, Revii dumneata acasa, cu cele mai bune intentii, astepti revederea si… amarata, ca nu se scurge apa, te toaca cu ce altii stiau mult mai bine fara sa caute-atata, ca pleci mai tamp ca-nainte la prima bodega.Acolo, cine-o fi, te intreaba presupunem”ce doriti dvs?”. Incurcat i-ai spune tot ce te roade vrei sa urli intai, nu ai vreme, bunatatea profesionala din ea iti arata meniul si taci. Oricum ar fi drept, preferabil eternei salate, ca-n anul trecut ori deceniul trecut, intr-o marti n-a curs apa, si ea a a ramas cu sapunul in ochi, urmat uniform de acele “de ce”-uri, la care nu ai cumar vrea potopul de caci-uri..sacndal inutil, mai rau daca-o rogi sa ami taca… Ea numai ea le stie pe toate, cand tu un biet om vreisa stii ce nimeni nu vede, iar daca si soacra reintra-n concluzii ca biata odrasla nu avusese noroc, poti trece si muntii rabdarii… Si, pleci, nu mai vezi, nu auzi…
Ehei, biata minte vine tarziu cand te-asteapta, ori dimineata cand birja te-aduce acasa, ori te lasa vecinul la usa, ca pe un simplucolet, trimis cu ramburs. Dorm, se prefac? Cine stie! Vecinul nevrand sa auda bataile seci, repetate in usa, in usa ta pururi inchisa, te duce-n fotoliu. A doua zi deschizi ochii mai tampi de betie, si nu mai pricepi cum de toate aceste “de ce”-uri, Irene nu se mai deslipeste de tine: copila dorului tau. Esti hulit. Esti pierdut.Eroinele-si fac mereu geamantane pe care, nu le inchid definitiv niciodata., iar tu mai inchizi in tine animalul de dragul fetitei, desi ai urla sa te lase san u-si reinceapa de ce-ul…
Urmeaza tacerea profunda pe care-o ascunde marea-n adanc; furtuna nu muge. Ca nimeni nu are curajul sa sara in valuri, fara colac de salvare spre tarm fericit, si de aceea urmeaza firescul. Adio, ce-mi pasa?
Asemenea sunt si cei doi. Vai, de s-ar privi numai o clipa atent, fiecare ar plange de mila altuia… dar, cine deschide pomana-n cuvinte? Iata dintr-unul perechea mascula. Eu sunt altceva. Si atat.
Cel inalt, purtand palaria cu boruri enorme, pasea grav constient de cine stie ce uimire; celalalt, fara voie raset starnea, lipaind pasii mici, fara ritm, titirez. Incantat de albul imens asternut din belsug, savarsea gesture largi imitate-n oglinzi, iar oamenii strazii pareau stane de piatra.
Tacerea de reciproca-ntelegere. Pareau doi alpinisti, lipsiti de franghie, suspendati in gandire pe doua vagi piscuri de munte. Inaltul abia astepta prilej sa se plinga de marele sau talent actoricesc, bietul! Ca si cum nu ar sti ca lumea intrega mai face si azi un teatru cu har, fara har, pe imensa scena a vietii. Tragedii, comedii la tot pasul, de drame nu-I lipsa, dar numai ca nimeni nu are ochi si urechi de-ajuns!
El pare neinteles, blestemand nepasarea.An de an aceasta poveste a fost marea problema: se va face insul artist?
Ghinion, absolut, desi el si azi mai poate sa spuna vorbe fara sir, despre firmele strazii, putea spune correct: parapapilcanitii, de sute de ori, fara eroare fonica, improviza situatiuni comice tragice, probate pe viu, la necunoscuti, pentru ca trecatorii- prezumtivi spectatori- sa se opreasca o clipa, ca apoi sa-si clatine capul, soptindu-si: “saracul, bietul de el parlitul”! Oricum progresa… Numai ca vremeatot trece si bietul ROMEO atinge varsta lui Jago, agatat de sania prea miscatoare-n viteza fantastic acela duce spre regele LEARE! Parul rarise iar creasta altcandva juvenila incet, incet ducea spre YORICH. Fata ovala, osoasa devenise incerta, inexpresiva. Remarcabil ramanea geamantanul cu tot soiul de perii, pomade si crème, cat pentru 9 femei, pe care-l plimba oriunde pleca, in zilele lungi, calduroase de vara, ori iarna la revelion, lasand in urma un miros placut, incalcit.
Parea un copil.Si numele pe care il pastra de copil il facea bebelus rasfatat, nu un biet rotofei cu gat teapan. Glumele lui, erau cele mai noi, studiate-n oglinda, probabil, dar mai ales monolog. Vai, ce clipe! Se lasa convins cu mult mai greu, daca noi veniti nu aratau mahnirea de-a fi pierdut marea arta, iar el, dezgolit sarea pe un scaun, ori pe masa din colt pusa anume, de care el insusi se si ingrijise devreme, incepea baritonal, magistral:
- To be or not to be, that is the question…
Apauze, surprindere si nelipsita poanta a lui nenea:
- Bei ori nu bei, aceeasi chestie! Nenea se vrea… poliglot!
Era binecunoscuta pauza, in care se umpleau toate paharele ochi, in vederea nemiscarii ce avea sa-i urmeze. Femeile culte licareau stropii, barbatii dau dusca paharele, le izbeau zgomotos, ca sa observe, oricine ca stiu, ce urmeaza. Vai! Fericit revelion: porc, vin, curcan, torturi de toate, acum si … cultura.
- Sssst! Sst! Liniste, clama gazda: lasati-l sa se inconcentreze!
Secundele erau unice, comparabile cu ce-o fi urmat Hirosimei. Artistul se tinea cu mana de cap, se fectiona ca atletii, nu clipea, treaba lui, pauza-n cate toti ascultam explicatia saparcaita a mamei, cautand febril ochelarii ori batista di-n geanta; sic and ea facea trozc! Adica geanta, suvoiul se dezlantuia intr-o traducere nefericita. Biata mama abia acum era mandra de fiul cel fara noroc, iata-si pusese si azi pensia la bataie pentru fiu pe altarele artei, si-l bruia innocent, cam latrat:
- El spune acuma pa romaneste ca noi, fiindca noi nu stim pa danemarceste, ca HAMLETE e printul fiordurilor de gheata, si … d-aia!
“Fiinta, nefiinta, ce s-aleg? Mai devreme oare e sa rabzi in cuget a viregiei si sageti, prastii si sageti, ori fierul sa-l ridici asupra marii, de grijo sa le curmi? Sa mori? Sa dormi?”
- Somn usor maiculita sarea speriata de la bucatarie maicuta buna, culca-te dumneata de bausi; dar noi la dracu facuseram sarmalele?
- Nu doarme, ssst! Taci, se-nfurie gazda mai culta! Asa e pesa!
Daca, din raca, nefericitul gourmand de alaturi nu clefaie la sorici, ragaia altul mai fara voie, la nenea, care stia si el acest monolog, abia astepta la un fix. Actorul disperat, interrupt; transpirat de extaz clama linistea, maica-sa iesea disperata sad ea afara purcelul de lapte programat la cuptor mai poimaine pentru rudele bune, si cei culturati, faceau amarnic din buze…n! sas! Ca apoi sa se reia monologul:
“ Si printr-un somn sa curmi durerea din inima si droaia de izbelisti”….
Stop cadru. Nenea “se radea” preconceput, scotea limba si repeta tamp, comicos,puind o palarie sparta pe cap, special pregatita. Si tot repeta: izbeliste? Ai ? izbeliste? La dracu ne-ai izbelit pe toti! n”ta rusine? E de rusine!
- Te rog nene, lasa-ma sa-l termin.
- Pa cine? Ca…. ne terminam pa noi? Mi-ai izgonit purcelul de lapte! M-ai dus de izbeliste! Lasa-te de cioace! Bei ori nu bei? Asta e toata chestia.
Un mare amator de folclor, comesean incepea o haulita, “Foaie verde trestia, I se vede chestia”…Aplauze impartite, ras.Vai, iata ca geba asteptase inca un an laurii consacrarii, barim aici, omul nostrum…
Seara aceea ramanea inca o aburita, fara contur. Vai, munca sa ca si a celor spusi mai inainte de sapator la primul taran se sopteste”traznil-ar de nebun”… odata mi-a turnat in cap o sticla de vin de Rhin… Craiul asta, domnule”….ne duce de rapa.. Care? Si .. n-avea cu cine continua comentariul. O singura data serbarea asta a fost continuata, pe liniste de mormant. De-atunci sunt prieteni cei doi. Rotofeiul, pe cand actorul isi tampona viitoarea chelie-n batistele mamei, s-a ridicat ferm, cu voce metalica si a grait:
“Discursul tau, rosteste, rogu-te cum te-am rugat, sa lunece pe limba. Daca-l vei rumega cum fac destul dintre actorii nostri, as prefera s-aud pe-un strigator public, zbierandu-mi versurile. Nici nu azvarli prea tare bratele in aer, asa: ci poarta-te in toate cu cumpatare, pentru ca poate in furtuna, sa zic, sau in vartejul pasiunii ar trebui ca sa pastrezi un cumpat, care sa-I netezeasca suprafata. O,si-n adancul sufletului scurma, cand vad pe unii din acei golani grosi si umflati, sfasiind o scena patetica-n bucati, in zdrente-adevarate, spre a spinteca urechile baietilor din staluri, ce nu pricep in cea mai mare parte, doar gesturile zapacite, neintelese si zgomotul.Imi vine sa pui biciul pe un asemenea golan care exirodeaza pe insusi IROD. Te rog, fereste-te de asta!”
Acela a stat jos, intr-o liniste grava. Clipe de groaza. Nimeni nu stia ce sa spuna. I se dau sfaturi actorului recunoscut de ei? Fiecare era gata sa-l sfasie si nu stia cum… Se uitau unii la altii, pana actorul a spart usurel linistea:
- Vorbesti serios?
- Et in Arcadia ego:idem 111, 2, 1-44.
- Suna frumos, eu stiu doar monologul…
- Nu fi prea moale, ci lasa-te calauzit de bunul simt, pe care-l ai…”
- Ba lasa-te dumneata maim sari gazda. N-ai venit acilea san e dai sfaturi. Ne place cum spune el, nu rascalia dumitale.El este cel mai bun HAMLETE, pe care l-am auzit.Clare?
- Mai moale si nitel pe spate, colcai altul chelfaind la sorici… Naucul vru sa se ridice, dar bauturile vorbei ii lipira de scaun, si cum toti abia asteptau ca gazdoiul sa-l arunce pe scari, actorul mai spuse:
- Lasati-l, mie frate de suferinta…. e poet, nu stie ce zice …. Abia i-au dat drumul…
- Poetica, tusi mai marele-n rang, zi-I si noua una, ca te pasc…
- “Frati scriitori, ni-I soarta amara daca noi necrezandu-ne noua
alte carari am urma bunaoara,
n-am mai fi scriitorasi pedanti…
dar de unde-ar iesi, mao socot,
de unde puteau sa fie asteptati
Un Shakespeare, un Dante, un Scoot?” Si se aseza.
- Stii s-o scoti? Scoate-mi-o, hlizi nenea aratandu-si caninul sau aurit. Si iarasi liniste grava.
Grangurul adauga:
- Il cunosti pe Dan Capusa poetul nostru oficial, cum umbla, ce mananca? Cum e soarta poetilor amara?
- Pai ala e poet? Arunca prezumtivul…
- Si cine a scris ponegreala asta TU?
- Nu eu. Necrasov.
- ?!!
- Poet sovietic!?
- Nu.Rus.
Vru sa plece. Dar nimeni nu mai dorea o plecare acum…
Poetul rase. In el voia buna se oplosi abia dupa ce gazda le recita balada lui Rica, fantele de obor, cadrand pentru toti.
-Asta e mai mare ca om sau ca poete la noi, se interesa si presedintele culturii din urbe, o profesoara, de fel bi-oloaga.
-Nu poti fi poet mare, fara a fi un om mare, a spus Gorki.
In fine, un nume stiut.Pe aceasta platforma comuna ramasesera pana in zori. Poetica, de-atunci e mereu invitat printre ei…
Este bland pana se imbata… Uita si iarta, totul, nerodul: iarta canalul…
…cand venise prima data-n orasul acesta, fusese invitat de -o marime locala, la masa..Tablagii aveau o petrecere bine chibzuita, desigur. Gazda tuna si fulgera pe bietul Titu Maiorescu, care-l lasase sa moara de foame pe Eminescu, spunea gazda de-atunci, nebalbaita, ori beata…
Jurnalul intim al marelui critic era zdrobit sistematic de-un profesoras de neromaneasca, iar el, poetul i-a cam persiflat.Combativii de-atunci, mai inculti, neavand argumente i-au saltat un mic dumnezeu printre dinti, si l-au izgonit.Ce vremuri domnule, pe-atunci… E cel ocupat cu soriciul. La pensie. El crestea porci, acum aferent in stiinte, si-a luat confirmarea de ieri… Care ieri? Mentorul e si azi la o masa…
Si-atunci venea de la studii povestind ca mancase icre de Manciuria pe saturate…
…. La coltul de masa, spre zori, gazdoiul mai bate cu osul de porc in coltul de masa sa-I scoata maduva, licorile viei olescaie-n buze istete, se stinge lumina, sporind halpaiala, se spun si glume cu bule, bambirici si gulgute, si raderea curge, e casa deschisa, belsugul se cere a fi pretuit…
Cei doi se revad peste ani. Ies doar umbrele lor dimineata. Lipsea bucuria uitata-n pahare si-I arde zapada pierduta. Ehei, tinerete! Le intra in cuget Irene, si ochii sunt rosii.

Mon Aug 30, 2010 View user's profile Send private message Send e-mail Visit poster's website Yahoo Messenger
Adrian Pop

Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10558
Location: Craiova


Reply with quote
Post
OAMENI – ZAPADA (3)

….Suflete, acum sa te vad, raspandit in patru –ncaperi, nu-ti rade pasarea crang, stingherit e aburul tau, abia umple o parte din turla bisericilor mele dintai! Privesc efigia in patru sferturi si-mi rade linia din Tartaria in litere. Un taur imi spuse:
-“Regiunea orientala este o saisprezecime, regiunea occidentala o saisprezecime, regiunea meridionala o saisprezecime, regiunea septentrionala o saisprezecime. Acestea sunt cele patru saisprezecimi care formeaza sfertul brahmanului, care este stralucitor. Focul iti va spune cu vremea alt”sfert”.
Troita s-arata ca-mi vine sa las trupul aici, sa-l pot trece neobservat astui om-nalt cat plopul, ochii mari si albastri, temator catre mine; eu tac, il cunosc de om bun, va trebui sa-i iau locul, poate chiar sa-l ucid, dar oricum i-as face un bine sa-l scot din aerul asta in care se moare,preluind nume sfant de pe-un colt de statuie, l-as picta pe-un singur perete de casa; reparatia este in regula, iar eu confirm nepriceperea lor: mi-au dat casa lui. Eu nu sunt acum nici de-antregul sa am copaia de lemn, in care ramai si esti scos doar ca te-a urmat la un an, prin dreptul sau natural te-a alungat la o margine-n pat, cazi in somn temandu-te ca nici aici nu te vor mai ingadui multa vreme, precum este-n lege. Migram dintr-un suflet in altul iar altii nu pricep ca nu-i vorba de corp! Pamant e cat trebuie, e al tuturor si nu se cuvine a-i face umbra-n zadar. La usa-s tarlicii, celui mai mare, intru demult in noroi, pielea picioarelor sale cunoaste apa calaie de vara si zloatele toamnei tarzii, cand oaia sau capra te calauzeste spre , libertatea nemijlocita a coviltirului sfant, prin care trec sitele ploii, ori se cerne lumina ce umbla prin ochiuri de apa. Iar mie mi-au fost de-ajuns cateva clipe ferice, cand pragul sederii degeaba se-ncheie, si-ti muti cararea pe delnite, petreci intre paseri si fructe bucata de timp harazita, cand subalternii tai se hranesc; berbecul alege cu grija firul de iarba, mare si copt cand turma intreaga barbiereste colnicul…
Faci focul, coci un porumb, si focul ii spune:
-Pamantul este o saisprezecime, atmosfera o saisprezecime, cerul o saisprezecime, oceanul o saisprezecime. Acesta este facut din patru saisprezecimi si e un sfert din brahaman. Cel care cunoaste asfel nu are limite, mai stie un sfert din Brahman. Un flamingo itit va spune un alt sfert.”
Cu urechile tale auzi acel cantec scornit de pasterea ierbii, seceris monoton reteaza aceste capuri de plurifiinte, material intra in marele laborator al vietii, fara gres se transforma in lapte din ugerele pline. Si-mi place s-adast pe spate intins, cu ochii dati peste cap, VACA, de soarta careia raspundem intr-o vreme cu capul, si mi se proiecta uriasa, cand printre suliti si ierbi picura asfintitul, sonorul talangei ascult cand urechile ei alungau trecatoarele muste cu ochii albastri, lacrimi dau ochii aceia spre om intelept impacat cu posibila moarte. Era maretia naturii, inutile coarnele degeaba mai intepau cerul pestrit in noaptea cu luna, nu sta nicidecum in lucrare si ugerul plin se facea; ce bine-mi indeplineam misiunea!... Vedeam ca vacuta e bine hranita, privind-o din spate, doua gogosi plesneau permanent intre patru incaperi, iar vita-mi caraba de ierbi urmam si eu cu mandrie, semana cu un F mare din alfabetul slavon. Uimirile mele sporeau increderea-n viata, vazand ca sunt bun de ceva, iar cand poarta sarea din usori, din poala mamei cu fructe-mi ivea porumbelul cel fiert in matase, ori simpla cuta de zahar s-o rontai in grajd, la loc fericit unde primeam retributia vacii. O adaposteam la timp, si-acolo acel Flamingo-mi spusese:
-“Focul este o saisprezecime, soarele este o saisprezecime, luna este o saisprezecime, lumina este o saisprezecime.Asfel este un sfert al brahmanului care este lumina. O barza iti va spune celalalt sfert.”
Rumegam ce steam ca si vita. Pentru ca numai ea are bun simt mai dezvoltat intre oameni si paseri. Nimic nu face de ochii lumii ca noi. Cand satula, n-ar vari botul in iarba cea mai grozava, lucerna ori fan, nici miezul dulce de pepene ori dovleac nu-I mai atrage privirea. Isi vede de treaba. O clipa nu sta, ci rumega rar, uniform, manuit.
Un ghemotoc de iarba, ca-n marile benzi rulante, ia drum din ierbar, ajunge ca nodul in gat; dintii poate ca il remaruntesc, creaza dulceata cea noua ascunsa-n otravi, iar daca in preajma il chelfai, jupana se uita cu mila la tine, biet om. N-ajungeau spurcacii,gurlupii, or poamele, gheoghine, macese, alune si cate mai cate, apoi la desert iei samanta de dovleac ori soroaica, ascunzi bucatile mici pentru maine, sa aiba vita rezerva ca bine prea este din dimineata sa-I oferi o gustare, pe care ea o refuza in fata ierburilor crude ori coapte, pe care aceasta fiinta bizara le-aduna cu grija, in chip altruist, pentru hoti… Acum stiu prea bine, lucrarile bune se-aseamana vacii. E o ceremonie in care iei paiul in gura, iei frunza fluier de soc, incerci repetat sunetul lemnului, cioplesti avand cantare, pe care-o aud si alti copii din vai, care joaca in voie, pe saturate , purceaua…. E bine si cald.
Cald si bine pe vaile noastre. Ast joc genial de pastori, cere doar un pietroi rotunjor, o maciuca de forma lui beta, un 6 ori un 9; ideala ar fi cum capul de vipera, o bila cat palma de care vorbeam, batucita sa intre intre doi pumni, adanca, de ceasca intai, pentru ca mai apoi, pe masura ce jocul se-ncinge, sa fie o strachina, apoi pantecoasa tigaie-n trei craci. La 4-5 pasi buni fixezi gheba ta, asa fel ca sa poti parli purceaua din mers, ori cand sta, cu ochii cat ceapa la cela ce are acuma rol de porcar. O izbesti cu putere, darn u uiti intr-o clipa maciulia ta sa fie la gheba, pentru ca, daca acel porcar e dibaci, te pandeste si, iute de mana o pune el primul, ca-ndat te mana pe tine.Copii au scoala-ntre ei, daca nu te iubesc deajuns, fac semne caudate, ca nici nu apuci sa scoti bata,se muta in serie si esti de ras, toata ziua plimbi poarca. Alergi spre pietroiul departe zvarlit. Ti-amintesti si spusele barzei:
-“ Respiratia este o saisprezecime, vederea o saisprezecime, auzul o saisprezecime, gndirea o saisprezecime. Acesta este cel de-al patrulea sfert al brahmanului stability in simturi. Cine stie asfel cucereste toate lumile stabilite solid. Ajunge locasul stapanului sau.”
Asfel gandesti alergand.
Ce bine pe toamna sa ai doi-trei prieteni cu tine, sic and fumul sui abia iese-n gogleje, s joci barbateste, cinstit acest joc de-ncalzire; arunci straie sarace, esti tot un bujor, fericit, multumit. Iarba e rara si vita o cata prin salbe, smocul calcat in picioare alt-data e rar, firul bun se mai afla in umbra maracinilor verii, pe unde suvite de lana sunt vama platita de zile nestiutoare, de mieii-nflorati de ciulini, sub frunza ce pare uscata, e firul si mai hranitor; si e bine ca drumul pasterii-n toamna sa fie urmat demult, exact pe sub calea laptelui cer, in oricare parte te-asteapta decorul schimbat; jocul bun te petrece spre casa si intri pe ulita satului sfant, catre seara, lasandu-ti inca o zi minunata pe campuri! Oh! Campuri natale, ce mult v-am iubit, cat de mult va iubesc!
Tii minte si umbra cum creste din satul de om din astvara, apoi cand soarele palid al toamnei abia da o raza printre balaurii vii, norii grasi de pe cer te cernuie-n boabele mici, devii ciuciulete, te uda pana la piele…. Si nu te mandresti cu nimic, nu te miri ca stii masura cu bata si timpul in umbra.. Ce sfanta e viata! Ai loc pentru toate, te-ngaduie ,cerul e tatal, si muma pamantul. In tine e doar tipat de frunza. Ai loc pe pamantul acela e loc pentru toti.
Holul casei inalt, draperiile par un sicriu in fata luminii de-afara… Nu-i barim o frunza adevarata vederii;flori colorate sunt vaduve parca, pestisorii policromi, robi, saracii, in cubul acela de apa. Ce le-as da drumul la toti sa-mi cunoasca apele tarii! Iata canari, papagalii de taote-s aci iara gandu-mi devine lopata de lut. Tac si suspin despartirea de sine. De unde gresala de neam, ca s-ajung sa ma duca pe mine stapan inchisorii bogate? Of, mi-ajungea o camera plina de cer, s-ompart intre copilariile mele…
Vai soarele meu, luna mea astept sa nu ma observe si-mi vine sa fug rupand draperiile toate! Tavanul uimirilor mele e alb, ugerul mintii mele e plin, vreau s-ajunga la gura flamanzilor mei de milenii! Sa stau, sa fug? Osandirea e una, spun atatoamne-ajuta!
Suflete, ramai daca vrei, stai la fel ca si altadata pe coltul celalalt. A s manca tota lumea asta. Mi-e foame numai de adevar….

Xxx

Oho! De-ar fi fost Om in toata firea, putea banui, fara sa bage de seama. Ce pote fi mai la indemana cuiva, decat sat raga cu ochiul, sa ciuleasca urechea, sa nu fie sau sa nu para tamp! Asa pare. Asta, numai ca el, CRUCE-NTREAGA, se da cu bobul stiintei toata ziua si noaptea, si nuci nu are ragaz, e cumplit in privire, spun ei, cunoaste bine ghetusul pe care cei multi ocolesc, lunecand doar pe partii.. bine stiute. Numai el, vai numai el stie si coastele Evei, conduce cu ochii inchisi. Luneca? De ce? Pana cand?
Iar “lumea” buna-si da coate. Susoteste te caineza. Asa e lumea. Oricum ar fi, lumea este buna. E multa.Foarte buna cum e. Oricare istet se trage-napoi sa-I faca partie altul nu iese docentul din drumul batut. Ca si calutul de munte, calca numai pe pietre, scaparate-n copita.E mai prudent, mai sigur, si iese magarul cu sau fara darlogi triumfand. Parca-l aud de sub timp:
-Poftiti, dupa dumneavoastra!
-Nu cred sa existe atata curaj….
-Du-te manca-te-ar lupii, daca vrei sa-ti risti cariera…
Esti numai o oaie cam ratacita in mintile lor minunate. Te caineaza asa, doar cat si-ar proba omenia pe care n-o au….
-Eu am incercat sa-i explic, dar…. treaba lui
Imprudent!!!!

Xxx

… Ce bine-i sa luneci in necunoscut!
Sa plonjezi pur si simplu, ca un scafandru, care cuteaza dincolo de limitele pe care expertii le stiu, care ti-au ticluit aparatele lor pamantene, sa treci limita pe care ei nici macar nu o banuiesc, sa se mire ca nu ti-ai terminat oxigenul.
Experimental???? Caci biologica lege a lor, si spera sa nu ai vreo iertare. Vai, in loc de stiinta te socot un simplu cobai… Nu-si recunosc niciodata uimirea, dar o simti din grimasele lor: bietii, nu-ti mai pot ascunde nimic. Este suficienta doar eticheta celui mai mare dintre ei, celui de vaza, si toti ca mioarele sar in pierzare…
-Bine mai zisesi, tu, ca si eu vroiam ca sa-i zic….”Io zica”!
OHO! Las de pomana pe omusorul in alb. E frate de negru. Halatul e de sange murdar. De aceea eu intru singur in grija celui mai alb decat visul, cu halatul pufos, din panza imateriala, sporit de-o sita enorma, legata-n chiotorile cerului, ori stofa ca pielea cerbului taiat de-acel Harap-Alb, pe care sania luneca, precum o naluca de vis…
Ce bine-i pe scrob, pe-o delnita panta, voios sa te-ntinzi cand e tare zapada, sa-ti dai drumul usor cu picioarele teapan, sub forma de V, s-atingi binisor scanteia zapezii, sa fii temator la-nceput de zigzagul cunoasterii mari, sa carnesti cum e voia celui cea fost dinainte de tine pe pamant sub zapezi, la dreapta, la stanga, pentru ca, dupa un exercitiu ce poate dura toata viata, sa vezi ca de fiecare data drumul e altul, si lasand celorlalti inutila temere sa vezi ca albul imaculat de nimeni calcat erei noastre, sta-n piatra virgin!Doamne-ajuta! Sa nu te-ngrozeasca minunea ca nimeni trecu pe aici de-atata gramada de vreme, ca si azi minunati de priveghiul in care de-apururi renasti, nu cuteaza, sa-si ia zbor mai alaturi de tine, si ca ei ca si cei dinainte vor partii singure, bune la rang…. De aceea, ei temator ocolesc podetele caselor satului, mai stau cu toata lumea de vorba la vrute si nevrute, pierd timpul sa-si duca si biata lor vaca la adapat, ori cara apa la oi, asemenea lor, si iata-i ce mandri-s cobilitarii de-o varsta cu mine-n epoca de aur, au sticle cu ape si cu putini raspitrocite, zbiara-n ograzi un stravechi ritual, copiaza iar biata suflare ovina, sunt pe-nteles, racnesc in grajduri, convorbesc ei firesc, autentic cu vaca, fac prose pe care le-nchipuie arte…
-Da-te-ncoa! Dii, boala! Si vaca-i asculta. Se fac intelesi.
Confirmarea o au in raspunsul eternului:MUUU! Indusii…
Te cred de-o sterpe cu ei, de aceea te caineaza ca vaca nu te pricepe, nu muge.. Si trebuie sa astepti ca stapanul familiei tale sau poate a lor, or altcineva, care e cineva intre ei, sa constate ca treaba nu-i rea; privesc ochelari ca si maimuta lui Krilov, si iata ca, abia pe sub pranzul vietii iti dau voie sa scoti tarlia-n ulita, sa te dai printre oameni si vite, dar, sa-i ocolesti dupa rang! Vai, soarele tau a muiat mai toata poteca, partia-I fleasca, de tropot de vite, sania are mersul de rama… iar ei te asteapta sa-ti daruie pasul de melc…
-Unde ai fost pan-acum, maiculita, se plange vreo baba cu trese de aur, ce glojdare limba, iar moartea zadarnic o cat ape-acas, ca tot umbla navleaga cu ciurul in mana sa ia pielm sau faina din uiumul altora… ataca indeobste vreun necunoscut de departe din timp ori de mai peste oceane, pe care tu nu l-ai auzit vreodata… si trece ulita atunci la cumatra cu care se tot imprumuta de limbe straine si urla:
- Esti nebun? Vrei sa calci lumea buna? Ce-i sat fara caini? Stii tu cine sunt? E-te-te!
Or, gospodarul de-alaturi cand treci prin fata podistei, cum speriat, iti trage peste umeri o fisca, te-atentioneaza, cum spune tot el, pe motiv ca l-ai fi speriat, pe el, ma rog, pe-ai lui, alta vita mulsa la poarta de toti unde-i loc potrivit, loc plat, unde-si tine muierea ciubarul; si iata Joiana s-a speriat, deocheat, cine stie, si-a luat-o la goana…Gospodina pe loc a picat si iata batrana este acuma poftita sa-si scuipe stiinta in san, sa-i descante s-o dreaga, s-o calce; la praguri de usi mai inalte sa-i dea-n bobi, ori daca afla si vreun copilandru poetic sa-i spuna cuvinte-n raboj, la sfaturi cu mosi cu babe cu cioc care nu stiu nici pe unde se pisa gaina…pun taciunii din vatra in cani, se agita nevolnic, ma rog, pana sperietura trece.

Thu Sep 02, 2010 View user's profile Send private message Send e-mail Visit poster's website Yahoo Messenger
Adrian Pop

Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10558
Location: Craiova


Reply with quote
Post
OAMENI – ZAPADA (4)

Xxxx

Crezi dumneata, ca eu pescuiesc doar uimire? Ca-s abia la-nceputul rabdarii, ca trebuie sa-mi spuna tot mereu cineva ce se cade si ce nu se cade? Eroare grava, batrane, eroare! Stiu totul si am cui sa-l spun. Am intuit si acuma pot sa probez, matematic. Dar cui? Atotputernicii nostri au oroare de cifre, ele tradeaza doar adevarul istoric…
De ce si pe mine ma vezi cu ochii inchisi? Nu vorba, cum crezi c-ar fi fost, ci cuvantul. Asa este omul. Miscarea din jur ii mangaie frunzele, crengile sau i le smulge furtuna cu totul. E bine sa ai o idée de toate. Cu cat este mai complexa trairea esti prins de vartejuri, iar inima ca un seismograf inregistreaza batand toate schimbarile tampe petrecute in jur. Clipa ta pare eterna intai, zboara-n albastru cand vezi ca se trece odata cu tine, disociind, schimband cursul din acelesi vizor. Asta stiu doar cei care traiesc, nu cei care mimeaza viata. Bucurie? Tristete? Exista oare altceva mai de prêt ca propria viata? Aci se despart eroii de lasitatea comuna, in alb ori in negru-nbracati de urmasi. Croitorii de vreme tin moda,unii masoara, scurteaza, altii reteaza cu totul, cat taie sabia clipei. Din tine, din timp. Cei care traiesc cu adevarat, se iubesc, sunt oameni. Rad ori plang adevarul cu inima toata. Isi spun adevarul intreg, nu se tem nu-l vor marunti. Pierd vremea destui sa toace la rate…. Cu ei devii si tu un pui-bobocel de ratusca, abia ce-I iesita din ou, care cade pe fund rotunjor, numai ca a incercat doar odata sa rupa spicul de iarba, iar firul elastic il minte, e arc de otel.Apoi, terfelogii cu ciocuri intinse spre spicul vremii! Ca timpul e ca un spic, tuturora. Sarmanii repeta miscarea cu gandul la pipota lor, sir prelung, inutil, cumsecade. Taiati, dolofanii au fire de iarba, cuprinse-ntr-un pumn de nisip. Ranza lor o dam la copii s-o inghita, cand sfaraie spuza din vatra, iar inima tace-n ficati. E marea cruzime umana, de aceea copii atrasi de mirosuri, vor ranza trecutului tau s-o-nghita cu totul. Imi place enorm acel rontait juvenit si rade in mine uitarea.Atunci, doar simt ca sunt inutile si ura si gandul ascuns: bietii, ii vezi, au sfarsit in frigare. Destul! Ce sa-i cerem mai mult, numai si numai c-a smuls inutil cateva fire de iarba? Abia de aceea in urechi imi vajaie indiferenta. Sunt oameni destui cufundati doar in pipota lor: nu observa sa fie-mprejur decat altii aidoma lor, isi surad pe cand pare ca totul e doar pentru ei,se joaca-n ascuns ori pe fata cu mantia polii, aduna-ntre pene stropii marunti, pornesc mac-macul continuu, cand vad printre gard alti boboci, care trec printre stropi cu ciocul lor rotofei si galbui, ca un semn de intrebare. Sunt tristi daca ploaia mai rapaie-n ograda vecina. Vor ploaia lumii sa fie, numai si numai a lor. Viermi si boboci…
Xxx

Oamenii insa mai simt o nevoie din vreme in vreme, sa se destainuie, sa schimbe idei cu buna stiinta, si vai, cata amara tristete le-aduce indifereta de semeni. Exista, draga doamne, pe lume si oameni de neinteles, oricat ar fi de ciudat! Poate ca asta ar proveni din simpla ramanere-n piele a insului obisnuit, ce nu se poate substitui altui semen. Ce o sa priceapa bietul lapon, pururi in braie, de gheata si blanuri, de ce sta dezbracat negroidul sub arbor, toropit de caldura, care abia de tresare cand pica fructa din pom?
Poate gandul e prea scurt, mereu in miscare nu are vreme, sa-l trimita aiurea sub oaze, sore torid il toropeste pe drum… Cei temperati isi acopera gandul cu vorba. Timpul loe e bine-mpartit in patru felii cam egale, iar daca si ei, se-ncurca-n extreme, cei asemenea lor atotstiutori si atenti, ii mustra cu buna prezenta ca-ndata, retrec mana prin garderob si probleme dispare.. Isi pun uniforma care se poarta, la moda.
Ne-au siluit gandirea destul, ca nu mai pricepi de ce se mai cade… a sta incotosmanat in poncife daca trupul tau e calit, e altfel, de poti imbraca scurta vremii sa faci plaja la soarele unic, echinoctial. Te banuiesc tot identic. Le scapa mereu doar aceia care sunt ei, numai ei insisi? De ce? Ii luam… umblam prin suflete, doamne fereste, ca prin gradinile de zarzavaturi, privim firicele ori frunze sin u stim, daca mereu nimerim buruiana sau roada. Rad croitorii de vreme in sine cand cred ca vor inflori vreodata ciupercile lor ori spanacul, celula de cancer malign ori benign, si iata au toti uniforma. De ce nu creste dovleacul in pom? De ce refuzati cararea spinoasa prin jungle virgina? Poftiti la plimbare, e-atata minune in jur!... Aveti???? In cap….
Xxx

…. Si dimineata asta, mai bine n-o apucam! Am intrat cu grija. Din coltul strazii, incetinisem pasul, temator, spre neagra trasura in care-mi petreceam noptile. Fugea de acasa lasandu-si barbatul infasurat in somn, dupa ce-i slobozea in pahar vreo licoare, ori cine mai poate scorni mintea femeii, incat adormea de-ndata ce punea capul jos. Cobora scarile. Venea in goanna, si numai ce-I auzeam fosnetul imbracarii, cascada zglobie de apa. De cum ii simteam umbra apropiindu-se, ma cuprindea temurul trupului ei… Apoi, in melodia copitelor de cai, bateam caldaramul in fiece seara. Porneam tacuti, spasiti, ori incotro. Insotitorul angajat cu noaptea morfolea vorbele, pan”ce desluseam vocea de vis:
-Domnita, poftiti, e un loc numai de mine stiut in frunza si iarba…
Ajungeam degraba, dup ace mai intai lipaia podetul spre schit, ocolind cu grija strazi pietruite de vreme; apoi burduful trasurii era inhatat, incat nici dumnezeu nu ne-ar mai fi putut deslusi, chipurile fermecate de insingurare.
Grabiti spre margine intram in padure. Coboram imbratisati scarile de aur ale damburilor, peste lumina care pava trepte de marmora, la clestarul izvoarelor aproape adormite, trsaream la tipatul paserilor de noapte, carora poate ca le mai si stricam somnul si, inconjurati de necunoscutul noptatic, treceam spre o joaca omeneasca nestavilita de vreme, dulce ca mierea, faceam mutari si permutari neintelese de nimeni, numai noi doi nesatui unul de celalalt. Era un joc banuit la-nceput, pus la punct in cele mai mici amanunte ce nu pot spune altcui…
Abia atunci insotitorul cauta presupusul meu bidiviu, ce se afla pana la urma ascuns in cine stie ce desis, unde iarba era mai coapta. Pasteam umbrele… Asta dup ace insotitorul, biet paznic de veghe, trasese puisorul de somn in cupeul parasit de mine cu buna stiinta… In fiecare seara nazuia sa priponeasca el murgul; de fiecare data uita, dar il afla la timp cand lumina sarea printre ierburi pudra frunza-n margele albastre de roua. Nici acum nu pricep ce putere straina ma ocrotea! Nechemat armasarul iesea din frunzis; fusese doar la doi pasi. Necheza ridicat in doua picioare, cu nari-n vant, de parka s-ar fi temut san u il uitam, ori poate spre ziua, primejdia lua chipuri de fiara?
Odata, ehei, indemult! Nu ne-am departat dintre ei; n-am dat ochii in gene, urmarind pas cu pas acest mechanism din care si noi faceam parte, chit ca poruncise numai si numai dorinta! Era spre zori o liniste de ceremonial; ne adunam ochii sclipind departari, potrivindu-ne imbracarea plina de ierburi, in acel cascat monoton al insotitorului, care acum abia mai inhama caii cu gesture taiate. Parea grabit. De ce oare? Caii ar mai fi pascut, noi am mai fi adastat sa privim cel mai mare spectacol al lumii, de care se tem toti muritorii de rand, vapaia de deal, in tacerea aceea stranie dintre noapte si zi, repetate clipe de liniste absoluta, cand muritorii, cand murmurul frunzei, sopotul izvoarelor syncopate de temeri deslusite nicicui, incheie un concert melancholic, spre a lasa loc partii a doua, scaldata-n lumina si zgomot, incatobisnuita ureche nu mai osebeste nimic.Ochii se deschid abia cand nu mai pot observa stridenta-n albeata comuna, te obliga acea perdea transparenta sa iesi definitive din tine… Orbeste si clipa anuleaza simtirea, oricata profunzime mai poarta-n ungherele umbrei.
Motaiam in trasasura la capul gradinii. Ea cobora, disparea printre salciile ce-mi ascundeau ochiul de lac, de culoare verzuie, iar eu picotind porneam spre casa, dorind-o pana spre seara. Mersesem din intamplare la ei, cand nici macarnu banuisem ca mai poate fi si fericire pe lume… Am asteptat-o fara s-o chem., infrigurat la-nceput, iar ea abia a sosit catre noapte cand eu imi pierdusem orice nadejde..
Era o linie simpla cu semne si cifre cu care-mi petreceam singuratatea aceea din care nu mai ieseam demult, cu mainele-n tample, de vorba cu Sfinxul.. Atunci am auzit prima data clicchetul acela zglobiu de clopotei, apoi un clopot mare de sticla s-a spart deasupra capului meu, urechile mi-au tiuit zile-ntregi de uimire, si ascultam ca un rob, asezat in fata unor siruri de zece o voce launtrica, poruncitoare, nervoasa, izbind cu razele lunii de geamul ei luminat. E de-al meu! De-atunci vine seara de seara. Ar fi putut foarte bine ramane la mine de la bun inceput, numai ca nimfa e alta in orice clipa; m-as fid us eu la ea, dar temerea doarme intr-una, si vrea singuri sa fim, numai singuri si in nemarginire…
-Hei, singuratate, nici tu nu m-ai invins!
Dimineata, ce crezi? Poate-l mangaie dragastos cu degete umezite de roua daruita de mine, ori il saruta, sau cine mai stie ce minciuna-i sopteste. Oricum ar fi el poate nu va afla niciodata unde-si petrece fata noptile tinere. Sau cine stie? Nu. Bietul de le se trezeste voios, doar cand vrea sa-l asculte cine mai stie ce ticluita poveste; el crede, o caineaza ca i-a stat veghe la cap, se plange doar ei de boala neobisnuita si doctorului nu-I sulfa nimic din ce -i sfant….
Asa cred sin u pot pricepe cum de inca nu s-a ivit ceva pamantesc, patimas impotriva acestei intamplari, care ma retine in viata. Ea, biata de ea, bolnava de umbre si sete, se-aseaz intre perine albe si nouri sin u se mai ridica toata ziua vederii. M-asteapta. Altfel, cum ar putea fi seara de seara mai frumoasa, mai neobosita? Din 7 in sapte nopti este alta, iar dupa patru saptamani trebuie sa am grija de ea, s-o trec pragul adevaratei lumini din rotundul cel mare. Atunci am patru triunghiuri 294, si douazeci de sfortari ne potrivim privirea-n oglinda secundei… E chinul frumos permanent al vestalei??????
Reveria e gata: omul acela m-a chemat pe sub pranz. Am gresit ceva, catre el, tot gandeam, dar confruntarea nu mai putea fi nicicum amanita. Da, totul pare absurd. Are fata schimbata, cu pete. Am vrut sa-l ispitesc dar, mi-a facut semn sa-l astept sin u mi-a trecut pragul. Spunea ,doar dupa semne am banuit ca ma asteapta acasa in dinastia solara.. Banuisem cararea-I cu 250 de trepte terase, urcand spre cel mai rotund dintre aster… Ursitoarele trei ma-nbracasera-n negru, iar pe drum unii imi puneau masti diferite, mirare, ingeniozitate, pe care credeam ca va trebui sa le abordez la intrare, spre ai face placere cu sublime mea nestiinta. Numai ca erau inutile… Eram iute cu gandul, si-aveam sa pricep schimbari inutile de forma. N-a trebuit sa fiu anuntat, m-astepta, intrarea in necunoscut se produce. Usile erau toate deschise: Cum am bagat capul am ramas uimit de priveliste…
Aveam aci firmamentul. Tot peretele din stanga avea infatisarea vie a noptilor mele de truda; pareau fotografii miscatoare in apele lor, mai mari sau mai mici, asa precum le zarisem sau chiar le vazusem tapsanuri, colturi de crang si padure, intr-o intimidate surprinsa magistral de o tehnica noua necunoscuta… Se dilate si timpul. Se contracta in sine. Iata propriile reprezentari suprapuse cu schemele ce zac in uitare. Iata nimicul… doua oglinzi, ca jgheab, neutrinii…tasnesc, se nasc, amutesc. Laboratorul e viu.Nu mai indrazneam sa ridic privirile, sa le mai urmaresc, inutil.Devenisem si eu parte din acel laborator. Nu le priveam, dar, ele curgeau in subconstient, se developau, asemeni imaginilor de film cu o viteza uluitoare.. Iata-mi umbra-n padure, privindu-ma. Cresc prin fire de iarba; flori mirate de somn, se uimesc auzind pasii mei; totul era sub o stare ireala de beatitudine, spre locul acela in care ne cufundam in absurd, dar pe care reusisem cumva sa-l ignor.
Un deget arata inceputul. Erau imagini din marele somn al gandirii, iar ochii mintii vegheau altele, in extazul coplesitor al simplitatii imaginatului rai. Ei, da, dragii mei semeni, suntem atata de fericiti in propriamarginire! Ziua voastra priveste un copac, o floare, un fir de nisip ori de iarba, dar nu observa decat verdele care acopera totul. La voi totul se coace, da-n galben si piere. Galbenul acele e moartea, si ea aparenta. Iata cum desluseste in firisorul de iarba padurea, in embrion pachidermul, miezul subtire-n izvor, clipind stanca, ganganii care ne-nteapa auzul zadarnic, nepercepute prin fosnetul frunzei…. Dar numai ca totul are aceeasi miscare, nedeslusita , rotunda… La inceput se propaga in linii drepte care se tot anuleaza inform, apoi, o curba inchisa care rezista luptei imaginatele varfuri de vector ice-nteapa cu violenta mereu.. si rotundul rezista, devine acel altceva, diferit, fost comun, dar care… e vesnic acelasi…
In tot 7, treapta de la plsma la acea metagalaxie pe care abia o imaginam, candva. Iata miscarea celor… zece planete din care a cincea lipseste de pe cerul vazut.. Antihtin!
Ea este parintele lunii. Probez explozia, care-I uni cu pamantul si viata, venite din meteoriti. A aflat de atunci pe pamant gazda buna.. e prima din taine.
Povestea ar trebui scrisa ori spusa. Dar cui? Cei din jur o cunosc la fel de bine ca si mine, ceilalti n-o vor crede…
Am inchis ochii. Altfel, as fi auzit pasi inainte de vocea arhicunoscuta a celui cu care ne plimbaseram noapte de noapte. Era alaturi, ma batea protector peste umeri, potrivindu-mi mainile-n cruce. Mi-a daruit un ban cat o ceasca bizara, in care citeam, parea o bratara pe degetul meu inelar, cand, intorcandu-mi fata spre el m-am temut ca nu-i altul, decat presupusul barbat despre care tresaream in gand amandoi…
Era altul, dar vocea parea a insotitorului nostru. Acelasi décor chiar costum. Nu mai pricepeam mai nimic, sleit de puteri.. Decum am inchis ochii iar, ca ea ma chemase, si sta langa mine imbracata in alb, soptindu-mi despre cearsafuri de vis:
-Nu va mai fi nevoie de acum sa batem noptile singuri, tatal mi-a incredintat acesta neobisnuita insotire. Vino alaturi…
-Bine, dar dinspre el ne temeam, a vrut sa rosteasca gandul mirat. Buzele erau nemiscate, vorbele nu s-au mai nascut, ajunsese la mine demult intelesul. Mi-a raspuns clantanind intre hauri:
-Adevarul intreg, rotundul este numai aici…
-Glumesti, draga mea, deci tot eu sunt si primul OM?

Mon Sep 06, 2010 View user's profile Send private message Send e-mail Visit poster's website Yahoo Messenger
Adrian Pop

Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10558
Location: Craiova


Reply with quote
Post
OAMENI – ZAPADA (5)

E tot ce mai cred din toata fiinta mea. Cei mai multi dintre noi isi doresc moartea, dar nu aici! Ehei!, altadata am fost in trecere si eu la un spital ca lumea. Cu totul altceva.. Rude, prieteni veneau in vizita oficiala, joia si duminica, prietenii intimi, mai toata ziua… Se asezau pe patul suferintelor tale, indrugand verzi si uscate de-afara, te intrebau de ce suferi, cand pleci, si cate alte vorbe frumoase… Cu alte cuvinte, primeneau atmosfera, Aveai si tu la cine gandi, pana ii revedeai, pe ei sau pe altii mai curajosi, la fel de simpatici, de ingaduitori, de omenosi. Aici, insa este o plictiseala cumplita. Nu vezi pe nimeni in haine de oras, si mai ales de aici nu pleaca nimeni intre cei vii.. De aceea, parca ma simt parasit dupa vreo sase zile…inima… Avea haz si abia acum imi dau seama ca m-a bucurat zadarnic plecarea lui. De ce? Numai pentru ca-si tinuse pantofii in noptiera ascunsi? Nu-l putusera desparti de ei, oricat incercasera. Nici un specialist nu-I putuse fura. Pentru ca aici nun e lipseste nimic. Orice ai vrea sa stii, vine omu-n problema si rezolva, daca e cazul totul. Gratuit. Suntem dotati cu ce nici nu te-ai putea astepta, incercasera, chipurile, sa-l pacaleasca psihologic prin atacuri de noapte. Cate metode stiintifice n-au probat pe el de pomana? Si, ei ii pastra, am inteles ca sa poata fugi. Bietul! Dar haine de unde? Dar… zile? Esti condamnat, gata. Adio, speranta! Era si aici acel prost obicei de a I se lua individului toate obiectele, iar la plecare… se intorcea salteaua pe dos. Tampitii! Ca san u uite ceva? Ce-i mai trebuia dusului? Sau sa poata sa-i ia si bruma ce-i ramasese de ei nestiut???? Cine stie? Obiecte personale? Sa juri ca astia fac tuturor case memoriale, si le trebuie obiecte intime. Dar cine-a vazut, fie si asa obicte de spital? Mori aici, nimic nu mai vezi, il mai regretam apoi, poate si pentru ca fusese unicul posesor al unui ceas cu propta. Facut de el. Un fel de gnomon. Imi aruncasem ochii pe el din cand in cand, marcand momentele zilei. Era simplu, ca sic el pe care il foloseam in copilarie, dintr-un bat varat in pamant. Altul, mai seraphic, il calcula doar pentru sine printr-unh triunghi pe care-l pricepea era acelasi 294, la care intra factorul T (20), dar, bietul mai credea ca-l stie doar el… Era caderea unei picaturi de apa curata, de la o streasina, era clipita, era secunda si-atat. Asa masuram timpul si era simplu. A trecut dimineata. Vine masa. Aparea o biata fata cu ochii beliti de vopsea, iar chiorul, care se batuse toata viata doar pentru mancare, incepea de la usa: mie doua, doi normal, lichide, lichide pentru ala de-alaturi mortul ca e nedeclarat, si normal pentru el… Atat! Mi-e sila!
Plecase la cu ceasul, un tip mustacios, si ma lipsise astfel de unica posibilitate reala de a-mi rumega timpul. Acum nu-l mai aveam maruntit, tocat de altii in zile, saptamani, minute, secunde, in calcul hexazecimal, sau altcum, nu mai tineam seama de anul anomalist, etc., aveam timpul meu absolute! Il glojdaream dintr-o imbucatura. Uneori imi parea inform absolute, alteori il consideram simplu: a patra dimensiune a spatiului. Asta mai ales cand priveam geamul cu ochii dati peste cap.Patratul din stanga era mereu aburit. Celalalt, striat de lacrimi prelungi. In partea superioara numarul ar fi fost imposibil de precizat, dar jos ajungeau prin multe calcule exact la 13. Oricum erau numerate: constant. Sa fi fost abur simplu, de la caloriferul imaginat, care nu mai functiona demult, aerul nostrum al celor vii, sau a celor trecuti in eter? Este stiut ca inelul acesta invinge totul, ca un urias zero. El tine totul in brate, misterios si tandru, ca doica fara viata, dar si fara sentiment pentru anume ceva, cineva. De aceea mai cred si azi in acest UNU. Sus de tot, pe geamul din dreapta se lumina un punct, care facea ape ape, la fiecare miscatura a capului. Era intelegerea? Il priveam obsedat, clatinandu-ma pana ameteam. Cat oare sa fi trecut de cand nu ma mai interesa timpul? Dar spatiul?
Cei din spital observand ca sunt al nimanui, ca nu se intereseaza nimeni de mine, m-au purtat pe nesimtite spre ultima halta. Nu-mi era greu sa pricep.Dar, taceam. Disparuse incertitudinea. Stiam ca trebuie sa mor. Fusesem poate la inceput revoltat. Oricine poate sa fie la fel. De ce sa cada totul pe tine, din intraga cuvantatoare turma, de ce sa fii tu cel ales? Este o intamplare, ori totul este prestiinta? Ce mai era de facut, cand nu-mi mai puteam misca nici buzele? Eram undeva in tavan si priveam totul ca din afara mea. Nu mai puteau avea secrete fata de mine. Observam ura lor si intentia rea… dar, nu puteam spune nimic, i-as fi putut indruma dar limba-mi lipsea. Si-am fost fericit o farama cand mi-am dat seam ca am devenit atotstiutor. Eram duhul din OM. Inn jur ceilalti luasera bun avans cu rugaciuni de tot felul, cei mai tari se impotriveau, dar ajungeau treptat in fata icoanei lor de nestire de sine. Putini aci mai puteau sa infrunte moartea cu adevarat. Fie si ca un palmares imaginar! E ceva! Daca esti sanatos si bine dispus, filosofezi cu placere pe tema, dai sfaturi la altii, asta daca nu esti pur si simplu smintit. Auzi mereu de moartea cuiva, si raspunzi doct, superior:”Ce sa-i faci?”… N-ai ce-i face.. ne cutremura numai gandul apropierii de noi ori de cineva mai apropiat, altfel uitam acest adevar, dar, ea, nu…..
La inceput si mie mi se paruse absurd sa stau in afara de timp. Altfel as fi trimis o vorba mamei, doar asa ca sa stie pe unde intarzii. Poate chiar ar fi venit sa ma vada. Cu siguranta, numai ca ar fi durut-o prea tare, si m-ar fi cainat ca i-am besocotit sfaturile. Dar, parca numai pe ale iei? Cate porunci nu calcasem constient in picioare? Ale cui porunci? De cine eram eu de fapt instrainat? De altii? De mine? Mi-a fost peste poate sac red ca m-am nascut de prisos. Ca nu sunt decat o milionime de Om. Bine, ea ca ea, dar prietenii? Nu prea mai avusesera vreme de mine. Un biet amic de copilarie imi spusese odata ca, daca semenii vor sa te piarda, te suie sa cazi mai de sus… sa-ti frangi gatul. Capatasem o slujba inalta… Vai, ea m-a pierdut! Acolo, foisem cu ochii mintii deschisi. Si acest amanunt nu se iarta. Dar cine avea curaj in acele vremuri feerice, sa se mai teseasca de adevar? In primavera aceea aflasem atatea noutati despre mine, ca biografia cea adevarata era scrisa de ei, nicum cea traita de mine. Suntem in ’52. Toamna trecuta.. Toamna trecuta! Care toamna? Ei, da. Ne barbieream si lama… dar era destul, nu era treaba de doi insi. Te puteai pierde.. Avea el acum, fie si-n pragul mortii-mi curajul sa spuie, in fata? “ Oameni buni, am mintit… degeaba-l napastuiti… eu am mintit, el a vrut altceva ca sa spuna.. e poet, dar metafora lui e altceva decat credeti. De fapt, eu am vorbit, dar el si-a luat totul asupra lui din prietenie.. As vrea sa-l revad, sa va rog, san u-l lichidati de pomana… Misterul va ramane intact. Dar, cine l-ar mai crede acum? L-au crezut odata si gata. Ar crede ca si el este nebun. Toti au sfarsit fara gheare. Si ce rost ar avea toate astea? M-as mai putea eu intoarce in mijlocul oamenilor, dupa cele ce stiu, sa fiu iarasi un biet bucuros? N-ar mai crede nimic, si poate, chiar eu as putea deveni odios! Imaginea voastra despre mine e falsa, dar daca a mea este reala, am patimi fara voie. Ori ce rost ar mai avea sa va stric dumneavoastra cheful de viata? Dragii mei, vina e numai a mea. Da, v-am luat in serios ani de zile. Anii mei tineri, curati. Vai, acum nimic nu mai merita seriozitatea mea. Ce-ar fi sa va privesc si eu doar in bataie de joc, abordand o supunere oarba! Ba, bine ca nu! Nu veti mai sti cand glumesc, cand vorbesc serios. O sa va-ncurc mintile tocmai in inchipuirea slobozeniei voastre. As putea redeveni serios? Nu-mi mai arde. Timpul trece pe langa mine. Eu sunt la fel. Auzi vorba? Adevar! Ce-i adevarul? Numai ce va convine???? Si cine, ma rog, v-a investit tocmai pe voi sa-l morfoliti? Cine vrea doua paini albe in plus, cand semenul sau n-are nici o felie, e OM? Animal sau biata aratare cu fata ascunsa… Ce-as maid a foc unei biblioteci, sa ma-ncalzesc la duhul dascalilor dusi in zadar, pentru voi. Vai, desteptilor, geniilor, ati murit, ce va pasa? Noi traim fictiunile voastre! Umanismul vostru? Ihim! Inca n-am uitat acest cuvant:aiurez!
Si totusi, biata femeie in alb, care mi-a pus oglinda la gura cand sa m-arunce in var, m-a auzit vorbind, urland, respirand. M-am intors dupa trei zile de culoar. Patul era ocupat. Am vrut sa-l reiau, dar nu aveam martori ca patul fusese al meu. Am strabatut salonul. Nimeni din cei dinainte stiuti. Altii le luasera locul. Ce le-am spus? M-au crezut? Muribunzii nu trebuie sa fie crezuti! Trebuiau crezuti inainte!!! Asta m-ancurca mai rau si-mi amintesc de doctoras. Da, uite-l e alb, sta la cap. Spuneti-I sa fuga de aici. Nu sunt cobia! Uite si niste barbi, or fi academicieni, poti sa stii? De ce s-au imbracat in negru? De ce nu ma lasati sa crap? Vreti sa ma dati exemplu ca am scapat? Ca sa mai creada altii ca exista scapare? Ce, voi m-ati scapat ori mai exact, cred eu cu adevarat ca nu este decat amanare? Tac. Dar, daca-mi dau drumul? Ce-o sa spun? Ca nu stiu nimic din infern? Ma iertati voi, dar poate ca eu nu va iert!
Xxx
-O fi balmajit si el inainte de moarte, ca povestile mai spun indemult ca omul simte nevoia spovedaniei, la soare, la maracine…
… Dar, de ce ,oare ma baga toata lumea in seama? Uite si o lumina cat bobul de mac, o poarta cineva intre palme si rade spre mine. Sau plange. Cine sa fie? E cel cu raza care abia acum isi mai ia ramas bun de la mine. Cine-o fi doamne? E cel care m-a priceput… de ce n-are chip, parul si unghiile? Are gheare.. e…. moartea.
…. Inchid pe retina o umbra, cantand.
Xxx

… De atunci, uitasem totul in randul stiut. Bucuros de monotonie. Ce bine mi-ar fi prins un program. Diminetile toate de-un fel nu mai erau ale mele. Coboram impasibil scarile-acelea murdare, nemailuind in seama sobolanii care se-ncrucisau la tot pasul, ziua si noaptea sarind din dulap in dulap. Ieseam ca din pusca, aveam pasii grabiti, dar ma opream de fiecare data la intrarea strajuita de doi amorasi cerniti, in fata cavourilor fastuoase, dam sa intru pe aceleasi alei inflorate cu liliac primaverile, sub albul lintoiu immaculate sub ninsorile iernii, si de fiecare data, dorind sa plec definitive apucam spre deal. Urcam grabit in nestire, multi kilometric ocolind carute si masini, intram in vorba cu mine, limba pisca vrute, nevrute, iar sus de tot, ne desparteam protocolar cu fluturari nostalgice de maini si batiste.Scoteam batista si mi-o petreceam fluierand cu o disperare apparent calma, istovitoare. In minte-mi venea oarecine. Cainam inutil nenorocirile altora, ramaneam iarasi singur si priveam ore-n sir panorama orasului fascinate prin indepartare, strain de toata fiinta mea, in care nimic nu ma zdrobea mai mult decat politetea aberanta, cu totul neobisnuita mie, deprins peste munti sa intru cum vreau sis a ies din inima omului, dupa bunul meu plac. Ehei, pe aici nu aveau porti inalte numai ca sa-si apere casa. Probabil secole-ntregi fiinta lor insasi fusese amenintata; desi par constituiti dupa toate normele bunei cuviinte, oamenii acestia exacti,. ma indepartau.
Foamea si setae, buni sfetnici ma readuceau acolo de unde plecasem in zori sa respir fara ei singuratatile mele ascunse cu grija… de unde pornisem buimac dupa inca o noapte de insomnie, sau, poate chiar ziua anterioara, trasa la sapirograf. Privegheam acolo in mijlocul unor copilandri, vorbe de claca, dezlegand false enigma, mistere, cu galagia lor adolescentina, placerea care ma parasise de mult, si, poate din pricina asta nu-mi prea amintesc mare lucru despre aceasta perioada a tineretii mele fortuite, cand buchiseam pe Cicero, sau cand incercam inutile disectii peste cadavrul Dreptului raman, ca la a doua descoperire a unei Americi stiute. Imi placea sa schimb aerul acela monahal cu care-si savarseau ei cele mai ordinare banalitati. Credeau ca si lumea incepe cu ei. Pentru mine, deprinsul cu fantasmagorii plebeie, zeii lor nu cunosteau pe altare leoaica ranita, n-o osebeau de crocodile, aveau pisici jupuite in loc de tigri, gaini porumbace in versuri mai inlocuiau vestitele albiciuni salvatoare din Capitoliu. Ii paraseam. Umblam mai mult prin clinici. Aveam un prieten medicinist si-un halat. Cand il ascultam si-l corectam, magnetofonul ambulant se infuria:
-Spune tu, da cursul incoace!
Si-I spuneam. Asculta ce asculta si urla:
- La toti dracii cu tine, un semn al meu si urci la etajul 3 in mirosul vostru de plotoage filologice. Te optimizez, natarau batran si scarbos si tu…
- - Cretinule, plec. Era invariabilul raspuns. Dar el ma oprea.
Desi in intimidate credeam ca are si el oarecare dreptate, ii iubeam mana lui cu trei degete, de viitor medic. Spre seara paraseam vechiul traseu. Eram obsedat de personajele livresti. O blonda ma tot lua de mana, ma ducea acasa la ea,ma omenea. Era farmacista. De la ea, baia de aburi unde intram in randul fericitilor. Pluteam intre realitate si inchipuire, departe de toate fiordurile cunoasterii, asteptam boabe de aur si umbra cutitului pe retina ascunsa de gand… si atat! Taiam creanga de aur.
Cand ma dezmeticeam, ma cercetam in fata oglinzii, radeam si rasul acela a fost cel mai bun medicament posibil. Ma tot ispiteam ce aveam de gand san u fac in acel oras strain de toata fiinta mea. Sanatoriul era pentru mine oras. Plescaisem din buze in loc de raspuns, cadeam la podea unde ma nutream cu lecture grave, citeam ore-ntregi cuvinte starine, faceam pariu cu dictionarele ca le voi afla talcul, reuseam si radeam! Iar in biblioteci, deseori ma trezeam zgaltait de vreunul ca le profanez religia lor fata de clasicii imbracati in piele straina. De aceea ii preferam in hainele lor originale. Aci-mi aflam singurul leac. Mai intindeam imaginare punti, refuzam concretul ca si cum i-as fi zarit prin geam profilul imbatranit. Totul era deja-vu. De-o luna, de-un an, as dori sa termin amarata asta de proza, de altfel cat timp nu prea stiu, care se vrea desprinsa de mine, dar pare o biata racheta fara combustie adevarata. Este dureros cand vrei sa-ti amintesti nestiutul…
Cad in hauri ciclopice, orbecaiesc, abia mai ies din mine, iar chipul altora adevarat imi pare o simpla grimasa. Nu, eu nu doresc acest adevar; as vrea sa intorc pe fata realitatea hidoasa, ca atunci cand ii voi fi judecatorul sa n-o acuz de pomana. O proza mincinoasa este otrava pentru urmasi. Nu asta am vrut vreodata. Da, pasii cu care ma petrec sunt ai mei. Trag perdeaua. Jos, un om cunoscut.A scos o tigara cu cele trei degete stiute de mine, din buzunarul hainei ponosite si l-am recunoscut, in sfarsit. E doctorasul meu de odinioara.
Medicina lui? Inutila schizofrenie! Cobor in graba. El fuge. Tropaie urland.
-Sunt eu, doctore!
-E viu! E viu! E viu! Tipa el, departandu-se. M-am oprit. Tipatul meu nu l-a oprit. Fuge. A disparut. Ca umbra.
Xxx

…. Vai noua! Nu mai putem visa imbracati in obisnuit! De o vreme imi pare firesc tot ceea ce mai inainte nici nu-mi imaginam. Adaptare miraculoasa a ochiului, ori numai stupida mea imposibilitate de anticipatie? Chipuri bine stiute varsau valuri de umbra.Farmecul de odinioara paleste. Dispare. Poposesc aici,prin intermediul fotografiei, si, ca si in seara aceea de iarna, cand gara cunostea o agitatie neobisnuita, cu sosirea oricarui tren de persoane. Despartirile mele, toate de-un fel se scalda in ape nesarate, simpla convenienta intre cei care-si terminasera cura de sanatate de cei ce o incepeau.
Noii veniti, raspandind nostalgie in jurul unei masini ordinare, care-i cara la vreo 10 km la statiunea visata. M-am tras in umbra unui stalp, pe geamantan. Am ignorat glasul insotitoarei, care tot intreba zorit si rastit daca mai este cineva pentru a merge in statiune… stam pe loc. Gata. De-as refuza? Ma putea obliga cineva sa repet o experienta, mai ales ca acum eram recidivist benevol? Mi se parea ori vorbea intr-o limba necunoscuta mie, si…. Nu m-am clintit. Trenul a pornit mai departe cu fluturari de batiste. Apoi motorul masinii s-a ambalat spre coasta apropiata, peste serpentinele luminate acum de niste faruri slabe, galbui, de ceata. Masinal, seful garii a tras usa cu zgomot, dupa care linistea s-a reasezat peste tot. Eram ca-ntr-o biserica, imediat dupa slujba. Dupa numai cateva clipe regretam despartirea de ceilalti. Erau si ei bieti oameni ca si mine. Nu pricepeam de ce refuzasem imbarcarea comuna, mai ales, ca, va jur nici o singura clipa nu planuisem acea evadare. M-am ridicat, am asezat geamantanul sub singurul bec existent pe peronul acela, si m-am indreptat spre oarrul cu mersul trenurilor, curios sa stiu cand voi mai afla suflet viu pe apropape. Si, ,ai ales, daca eram sau nu singur. Urmatorul tren avea sa fie abia dimineata. Amuzat de idée,putin agasat de singuratate, am sarit in sus de bucurie, o clipa, constatand ca nu e nimeni in jur. M-am indreptat radios spre celalat pustiu al salitei de asteptare. O facusem, si nu steam ce astept, trenul, masina… M-am intins pe o banca si am atipit. Din vreme in vreme ma trageam de ochi, tresaream din somn, si ma repezeam catre geam,…nu era nimeni, dar, de fiecare data aveam senzatia ca-mi along umbra, asta daca intr-adevar nimenea n-ar fi fost. Am adormit bustean spre dimineata am dat pe cealalta parte a bancii de un batran bine facut, inalt, slab ca o stinghie, ori capac de cosciug: osos. Oi fi facut vreo grimasa, pentru ca individual a izbucnit in ras.Cascadele lui ritmice ma enervau. Prefacut, l-am lasat sa-si termine toata gama stupida a veseliei de ocazie, dupa care am aruncat printre dinti:
-Hm! D-ta? M-asteptam.
Spusese el, repetasem eu? Apoi am lasat linistea s curga. Om fi motait in voie pana la sosirea trenului. Dar, la prima chemare a insotitorului, am apucat-o spre autobus. El dupa mine. Ne-am asezat pe aceeasi banca. Trenul nici nu sosise bine in statie si scuzele ingaimate ale insotitoarei, aceea ca sic ea de cu noapte, mi-am dat seama ca ea ma vazuse si s-a temut ca m-a uitat aici. Naiva. N-am luat nimic in serios. Noi intraseram in autobus tacuti, inciudati. Masina s-a umplut ochi si ea a facut un semn scurt soferului, un mustacios scund, pus pe harta, care s-a rastit la noi sa-I aratam biletele de statiune. Ne-am supus, banuit ca avea dreptate… Le-am scos amandoi masinal, el a tusit inciudat, sugrumandu-si injuratura-n gatlej. Ea s-a pornit apoi inutil intr-un torent inutil de cuvinte neintelese, probabil de politete, iar noi ne-am prefacut surzi, pur si simplu. Asta i-a pus pe ganduri. Locurile ni se ocupasera de altii mai isteti si n-am zis nimic. Taceam amandoi. Am toate motivele sa cred ca nici el nu se grabise sa prinda cursa spre noapte si ne-am continuat in taceri toropeala inceputa demult, intr-o sala de asteptare. Am aruncat ochii pe geam spre peisajul de iarna. Ninsese zfravan. Masina prevazuta cu lanturi antiderapante se tara cu aproape 10 km pe ora.
Binevoitoarea insotitoare vorbea o limba straina noua apoi tot ea se corecta intr-o romaneasca stalcita, pe un atlas imaginar. Stateam alaturi de geam sorbind din priviri albul in care tot lunecam, incrucisand privirea cu a lui.Rareori el se furisa in partea opusa, apoi a ramas pironit ca si mine spre muntele din fata, al carui varf. Avea o cusma imensa lipita parca de tot obrazul cerului. Trageam cu coada ochiului.Se luminase de-a binelea. Ningea cu fulgi mari.Imi placea nespus drumul in necunoscut alaturi de el, dar sa ramana numai al nostrum; aci nu se putea,era fragmentat de sofer, care schimba intruna vitezele. Sin u numai atat! Intalnind o camioneta, am oprit undeva.Era incarcata pentru export.Soferul nostru trasese atat de aproape de dreapta imaginarei sosele, incat era gata gata sa ne dam de-a dura in prapastie! A urmat un potop de injurii- intre meseriasi- fiecare laudandu-si marfa, in care mi-am descoperit inca un sector in care sunt novice, timp sufficient de meditatie in care am coborat temetori, pe partea soferului, unul cate unul pentru ca usa de dincolo da exact pe lumea cealalta, in hau.A urmat un ceas de opintele sa porneasca apoi cel cu bustenii, din care a si aruncat cativa in prapastie. Altceva-I umanismul soferului nostru.Ne-a asezat pe fiecare pe vechile locuri, iar doua fete frumoase, pe care nici nu le observasem inainte, ni s-au asezat in fata, chicotind. Noi am lasat ochii in jos, rusinati de insistenta cu care ne tot priveau. Am coborat ultimii. Apoi insotitoarea ne-a facutsemn s-o urmam. Tot raul spre bine. Vila noastra se afla pe o stanca, dar era cea mai confortabila, cu camere mari. M-am intis de-a latul si m-am trezit in zgaltaitul colegului meu;
- Baietica,hai la masa. Dormi de sase ore bustean!
- Sin u e voie? Mi-ati normat voi si somnul?
- E vreme, dar pierdem masa. Trebuie sa luam si cartele.
- Zau? Tu n-ai dormit deloc? Ce ai facut sase ore?
- Eu nu pot dormi pe luminal or.
- Aha? ma veghezi Si-aici inger! Banuisem. Dar noaptea?
- Invers: nu pot sa dorm pe intuneric.
- Bravo! Cum adica?
- Simplu, nu dorm. Sunt ingerul tau pazitor.
- Cu leafa, ori numai cu indemnizatie?
Mi-am intins pantofii lustruiti si l-am crezut idiot. Al meu fusese norocul. Insotitoarea avea camera alaturi sin e urmarise dintr-un colt de la geam. Usa era intredeschisa. Nu parea lucru curat. Fie ce-o fi! Ne-am dus la masa. Ne-am asezat. El mi-a adus si mancarea Era cam cu 10 ani mai mare ca mine. Si ce bine mai arata muribundul! Am ratacit prin statiune. Ne-am cumparat amintiri de tot felul, de parca eram pe duca. De chioscul de ziare nun e-am apropiat. Era si loz in plic. Apoi am conclus ca nici eu nici el nu aveam cui scrie. Nu-mi place sa scriu. Nici sa trimit vederi. E si aici o chichita. Daca spui unde esti, cel caruia-i mai scrii se poate simti obligat sa-ti intoarca amabilitatea. Ori te caineaza. Odata am patit-o. Eram cu totul altundeva. Imi dau silinta sa fiu mereu singur. Atunci am scris cuiva si s-a simtit obligat sa-mi raspunda. Am pierdut vreo trei zile cu tot felul de siretlicuri. Doar, daca nu m-o gasi! Si apoi, scrisul nu mi-a adus nimic bun vreodata! Mutarile mele erau arhicunoscute. La zece mutari, ca la jocul de sah, postasul mi-a inmanat o misiva… devenisem faptas fara voie. Ce-mi scria” ca-i placuse vederea si ca-i parea rau ca nu este langa mine”. Da? De ce nu venea? Bine, dar daca, sa zicem trimiti o vedere cuiva, de unde poti sti ca o sa-i placa? Si apoi intrebarea chioscarilor: care va place? Mi-o trimit mie? Si apoi, nu este stupid sa aflu de la alyii ca “ nu mai stiu demult nimic despre mine?” Eu steam?
Spre seara am trecut din nou la cantina. Am stopit cu coniac scos usurel din buzunarul batistei; aparusera mici sticlute, si, dupa o scurta plimbare fara tinta, ne-am readunat tacerile in camera. Imi convenea de minune prietenia tacuta. Cand dam sa sting lumina a precizat:
-Era vorba de lumina zilei lor, noaptea imi place lumina… M-am culcat. In zori m-am trezit de dara ofticoasa a becului pufaita de paletele ce plescaiau apa de-afara, sta neclintit. Nu clipea. L-am privit mirat. Era imbracat ca si seara. A cascat:
- Am tras un somn zdravan, fratele meu!
- Era si cazul. Lumina trebuia stinsa de-aseara.
- Am sforait cumva? Intre 1 si 20 si 1,27 minute nu stiu nimic. Oi fi sforait…
- Ce gluma stupida!
N-am priceput nimic, abia in a doua noapte am inteles astenia in care se afundase. Si apoi am aflat multe, putin cate putin. Uimirea mea era prefacuta, nu-l intrebam ce si cum. El simtea nevoia sa destainuie tot, dar nu eram amator sa mai aud si nenorocirile altora. Dar cui? Parca-l auzeam!
“Vila semana cu asta. Sau poate tot asta era. Odata, la raul de jos am luat apa-n palme si ea o arunca in sus, catre luna; era o noapte cu luna. Am iesit atunci s-o revad calatorind patimasa printre mosmoandele de nouri, dar, pe cealalta parte a rotundului, sub un nimb, jaratecul se atata. Eram apoi la mare. Eram goi eu si ea, langa pescarusii care taiasera nisipul indreptat de ingrijitoare, cu triunghiuri mici, duble. Urmaream amandoi un biet pescarus, care se aseza singur, in fiecare dimineata si tot adasta intr-un loc, in acelasi loc, peste barcuta unui fotograf, pe cand ceilalti, perechi-perechi, se hraneau, zburau.
- E singur?
- -Are sase ani de cand a ramas singur.
La ei daca piere perechea, celalalt moare-n singuratate. Nu-i mai trebuie nimic, iar cu timpul si penele I se inegresc: doliu adevarat. Uite, sub malul acela-si depun ouale, doua cate doua… daca vreunul nu are plod, familia de alaturi scoate un singur pui, perechea celui stingher, si pleaca asa pereche pentru toata viata. Asa este la pasari, cat despre asta nu pare sa o mai duca mult. E grea singuratatea. Nici nu se mai hraneste, el vrea sa moara. E singur. Ea l-ascultase, si a plecat singura-n larg. Am plecat si eu, apoi am mers o buna bucata singur. Ea nu mai era… de atunci am inteles nebunia omului de prisos, de neinteles nimanuia cu credinta obisnuita. Oamenii cred ca niciodata nu se face gaura-n cer: uite, ca se face! Si, asa mi-a scapat printre degete mie, marelui inotator, marinar, capitan de vas. De atunci vin aici in fiecare iarna, cate o luna, iar doctoral imi prelungeste sederea.”

Thu Sep 09, 2010 View user's profile Send private message Send e-mail Visit poster's website Yahoo Messenger
Adrian Pop

Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10558
Location: Craiova


Reply with quote
Post
OAMENI –ZAPADA (6)

Apoi cursa de sase luni peste mari de care nu se mai poate desparti. Din cursa anuala vine si mai bolnav de singuratate. Asta era o poveste, si cu cat ne imprieteneam mai mult, mi-o repeta, era o poveste de dragoste interminabila, spusa de fiecare data cu ochii pironiti in tavan. Cum vedea ca nu-l mai urmaream tacea brusc, dar seara urmatoare continua firesc, exact de unde ramasese… Era un serial repetabil. Fara nici un adios. Odata l-am ispitit, o stiam si eu cuvant cu cuvant; ei bine, nici o gresala. Era vorba, asa am inteles despre o fata extrem de frumoasa, Ina, care ne spunea el, venise din larg pe umarul sau, de unde nu se stie, era pierduta INO din povesti prea vechi, pe care tocmai povestea pescarusului o tulburase, iar el o tot cauta… O auzea si sub valuri si oriunde mergea, ca pe un simplu ecou. Trupul nu i-a aflat, doar sufletul ei, etern Lorelei, pluteste pe ape… Vai draga, prietene, ce dar minunat mi-ai facut. Asa petrecui si eu aproape de peste un sfert de veac. Numai ca eu am gasit-o…
Xxx

… El nu mai este, ca sa se poata bucura de isprava. Am oprit masina pe deal. Acum pot opri unde vreau. Am schimbat vremea. Iata in stanga mea sunt stravechile povesti batute impreuna cu el.Aveam candva si o poza cu el din seara celui mai ciudat revelion. Poza am ars-o, pentru ca mi s-a parut la un moment dat ca ascunde povesti false.Ei, bine de ce era sa las lucruri demne de fala pe seama altora? Destui s-ar gasi s-o explice. Nu-mi trebuie si dupa moarte ca altii sa-mi explice viata! Toti, pana si rudele dau relatii, te caracterizeaza, te caineaza, ca daca erai mai altfel, ajungeai mai departe… unde mai departe, decat unde sunt?
Tot ei talmacesc dupa poze, ce credeai, ce gandeai… Am retezat cu buna stiinta acest izvor de confuzii, jerba amintirilor sfinte. Prietenul meu se intrista pentru sine. Celorlalti oferea bucurie.La fel sieu, pe-a mea o voi arde.O singura dat-n padure m-am ratacit, ori nu l-am urmat, am ramas pripas pe carari.Cred ca eram indragostit de ceva, pentru ca abia atunci simt nevoia de singur.De liniste. Sunt pururi beat de visari si ma clatina temerile ca nu merit atata ferice, sorb nectarul zeiesc din uitare, n-am foame sin u am sete de zile intregi, trec surazand spre marginea lumii, care ma bucura orice s-ar intampla, chichotesc fara voie ori suspin, chinuit, obsedat de trebuinta de a face de data asta tot ce este omeneste posibil, pentru a nu mai pierde iar printre degete dragostea mare, ocazia unica a marii mele iubiri. Sunt vesnic pe drumurile reale ori imaginare, imi sangera talpele sparte de pietre si simt mangaieri de copil, peste trupul meu vlaguit de nelinisti. Nu pot trai daca nu sunt permanent in amor cu femei, cu paseri, iarba ori soare, ca toate-s finite. Ramane doar sa le intelegi cum respire toate prin tine, cum rad sau cum plang, precum cetina-n toamne, ori cum vuiesc magma adanca din stihiile marii…
Pe cai neumblate paseam, pluteam, rataceam intr-o noapte cu luna… Din stea in stea coboram spre padure de-a surda, sic and colo, cum o fi fost, tocmai in spatele vilei din umbra dihania cruda ma-asteapta. Nu mi-am dat seama, apoi s-a lungit cat o namila, iar gandul meu a tipat: Lupul, lupul, e lupul! Jumatate-nghitit doar de teama, numai c-un salt disperat trecusem prin usa, unde prietenul meu m-astepta. El, eu, cine strigase? El acolo pe scari atipit m-astepta. M-a cuprins peste umeri. Nu dormise de grija, m-astepta disperat tremurand.
-Friguri, am friguri soptea disperat.
-L-ai vazut? Ingaimam.Homo homini lupus…
-Nu e lup, dragul meu cat naluca din sange. Te simte sis tie ca-l stii. Si, el pacalit nu se lasa. Si apoi, el nu este o spurcaciune de rand, cum mi s-a parut ca a fi unul care in fiecare nopate urla, de cum am venit noi aici. Fii atent, o ucid. Pocnet de arma, si, de-atunci nu mai are sira spinarii. L-am frant.
-Friguri, friguri au fost. Trei zile si trei nopti; cat?

Xxx
… Apoi un fotograf ambulant facea poze oricui alaturi de fiara.Il plimbau intr-o sanie trasa de un cal alb, sforaind, muscandu-si groaza-n zabrele. Era lume multa-n jur, pe cand eu in cearceaf asteptam rasaritul de luna. In zadar m-asteptau,eram dus. Seara se repeta in aceeasi poveste. Apoi mi-au luat bratul. Si a fost ziua a saptea!
Cu noua, ce-I decat un sase intors, mi-am sarat sufletul pe zapada, lama cutitului mintii atunci a izbit, ape-ape. O clipa, apoi netemator i-am infipt mana stanga in ceafa, sclipind in dreapta cutitul, si l-am fulgerat, hohotind, pana la plansete. Aparatele vremii au tacanit. Abia acum timpul meu era rotunjor, pereche de pescarusi. Am tresarit adormind moartea fricii de lup.
Poza o tin talisman. Lupul adevarat din mine-i ucis.

Xxx

Primavara
Soarele cu dinti imi umbla prin ochi. Am ajuns la jumatate si caut cea de-a cincea dimensiune: timpul meu absolute.
Nu e prea bine sa fii cioban prost, sa te-mpaci cu logica oarba a celor ce-s spuse-raspuse, precum sarantocul ce-avusese si el o biata miora, si o dete in ocrotire ciobanului mare. Toamna coborara la vale mioarele, dar una lipsea.
-Unde e oaia mea? Ti-am dat-o, stii bine….
-S-a pirdut: lupul, cumetre, nu iarta….
Dialog frecvent la noi, dar nu despre oi era vorba. Iar ciobanul se jura ca s-a luptat, si-ti arata o piele smulsa prin lupta cu lupul, halcuita, o zdreanta:
-Iertare, cumetre, dar oaia mea fusese alba…
-Ce-i pierdut, bun pierdut, iti raspunde el mocaneste.
….Lupii au lege nescrisa, dar ferma. Nici nu te pot tulbura, daca si tu ai o lege. Pe dealul acela unde am invatat luneca pe zapezile mintii. Cand aveam noua ani, ca de la sase-mi furase mioara, in noapte de iarna cumplita fost-am trimis de muma-mi Maria pana-n sat, la vreun om, sa-l aduc sa-l scalde pe tata. Murise. Si-am plecat pe sub vifor, aiurea, sa jur ca haiticul m-a ocolit. Era moartea atat de cuibarita in mine, ca ei- hamesiti-mi respecta durerea adevarata, profunda… M-au lasat sa trec spre poteca spulberata o clipa de temeri, m-au iertat ca sa urlu in voie, s-au ascuns in grabire sub norul de fulgi, pe tapsan ori sub pala de vant. Blestematii! De nu ar fi fost o clipa milosi sau infranti de vointele mele, m-ar fi luat in burta ori alaturi de ei,sa ma invete presupusa ori prea marea ciudata lor omenie.S-au furisat la usa casei mele, au urlat, cereau mortul, pe tata. Atat. Mama surorilor mele tremura ingrozita, si ma crede-n burtile lor, cand au venit dupa urme. Urlau ei,, urla mama, cans au durut neoutintele mele, nimenea stie. Nici o voi afla vreodata. De ce nu m-au primit de pe-atunci in burtile lor? Stie azi si mai bine lupul din mine, banuitul raboj. E un cod. M-au lasat si altora cu grija de a fi mereu sfasiat… omeneste. Ei voiau numai mortul pe care, cei vii cu doua piciore, il mancasera calm, cu vorba cu fapta. Dar de ce pana azi, hei, poate voi, lupilor oamemi, mi-ati dat bun ragaz. Si urla ciobanul din mine…
Vedeti dragii mei? Lupul respect ape cei care au o misiune.Ii lasa sa treaca atat cat li-I scris. De-aceea o vreme luai drumul padurii. Lupii prin cranguri dansau o muzica sfanta, in tropot. Era o noapte cu luna, zapada scartiia sub piciore. Mergeam peste campuri, de-a dreptul spre oameni. L-am simtit, o clipa .. in spate. Ce umbra sublime sticlea namila peste zapezi.Aveam peste umeri o blana de oi, toporasul la brau. Si eram atat de cufundat doar in mine, ca pasii-mi treceau in zig-zag pe carare. El se repezea, trecea grabit, dar cu soalda, eu il izbeam dusmanos. Era sigur de prada, de-aceea, umbrele noastre se-mpleteau ca la jocul de doi. Eu doream lupta dreapta, el voia sa ma tem si, sa tip nimanuia. De cand l-asteptam! Era lup? Era umbra? Dialogul a fost doar uimire…
“Incotro?”...” Nicaieri”…”Merg si eu”…”Treaba ta”…”E departe”…”Nu stiu”…”Pleaca-ti fruntea”.. “N-am cum, eu sunt viu!”…”Si eu nu”..”Altfel pari. Altfel cum?”…”Te sfasii”..”Asta vreau”…Atunci nu?”…”Nu e timp”..”Nu-I asa ca si dumneata rumegi timp?”…”Ticalos impaiat”…”De cand lupii au voie sa umble nestingheriti pe la noi?”…”Au invoire si cainii si vanatorii?”…NU, dar au frica”,le clanrtane dintii de necunoscut….doar ma latra. Nu stiu nimic!”Ia-ma-n brate!... “Tu vrei?”.. “Rupe-mi sira spinarii, ori tipa, sunt trimis de haitic sa te sperii, sa urli odata de teama, atat!”….Eu nu cunosc frica” vino cu gura deschisa spre mine…si eu te rapun..”cum?” “Foarte simplu, cu bratul, cu mana”… “Ce porti in ascuns?”.. penita din creanga de aur a bunilor mei”….
Liniste sfanta. Rase lupul din mine. Sunt gata. El sari. Teama ma stranse amarnic la ochi in clipa in care iesisem din mine. Ai vrut sa-mi iei totul, de-acum tine-ti hoitul pe care-l tot mai preumbli-n povesti. El urla,IO tot:ba! Prevedeam aceeasi sticlire. Cum a ajuns intre degete oarbe lumina, nu stiu. E lupul, striga omuletul garii din vis: plecam mai departe spre nimeni, eram fara umbra…
Xxx

Pasarea noptii trecuse peste culme dincolo, iar marele vulture, zarilor straja, ma reocrotea. In lumina de aripi eram eu numai Io, pamant oase din OMU. E umbra din voi pe care-o along. Si era ziua-ntai.
Eram eu vertical, ca un stalp, eram UNU. Cazut in genunchi pe tapsan, tot eu eram doi, abia atunci pricep, catre soare, ce-I ruga. Eu, cine altul, se cufunda in chemari apocrife:

Xxx

… “Dragostea mea, iluzie sfanta, lipsita de aripi, ireala mea repetare, sangele-mi bantui, nu-i leac de uitare, te stiu, pentru tine traiesc readucerea marului sfant in discordii, in ura si-n teama de sine, barbarul crestin isi darama turle stravechi, zideste siesi credinta in sufletul jurului nemaistiut:albul ivoriu-crin-lotus intuneca mintea se dramuie-n 30 de arginti implinirea. Zeitele toate sunt parti inutil componente, nefirescul este straniu, si toate se mira de ce nu le mail as in minciuna, cand ochii cetatii de scaun supun, caci se cuvin imparatului vremilor toate, in madulare de vis, tainuit il asculta, cum apele toate izvoare in mare s-aduna, si el, numai el, uneste ceru-n tempeste, cu magma-puroi de miscare, iar Circe, or INO, Penelopa, Proserpina, Sita ori frumoasa Elena din Tomis- simboluri, sunt biata uimire de 7; el, numai el stie toate, caci au ochiul acela inchis, minune de mine-nteleasa, teama e parte din el, si se cuvin cercetate caci vreme nu este de ganduri mai negre ca ocna din sufletul lor pamantiu. Ea tulbura-n groaza pe sinucigasii gandirii, biete muste in flacara sfanta. Barbarul valah le iubeste pe toate, iar pantecul este o clipa a lui; polenul purtat in albine de gand le aseaza sub picioarele lui stalcite de umblet. Iar ele nu stiu ca vointa pierzarii e-n trupul inert fara joaca, de-aceea se mira nevolnic, minciuna le-arata nimicuri si panglici, pe cand adevarul ascuns e-n pururea lui UNU si NOUA, stiuta lui E, de-o femeie cu buna lucrare, s-aduna in semenii rupti de stramosi, cu oglinde fatarnice nespuse, stiute prea bine de el in vis.
Sanii din pietre dorm umbra, lumina e-n sambure ros de fetie, si ochiul lumilor tipa cand Eva se stie cu lacrima rosie scursa demult, dar afla si astazi creduli crezatori, carora sub cruce explica, la mintea gainilor vii, rasucitele aripi aduna prinos de prostire, dau fata cu pielm cum observa Dosofteiul- prin Cantemir monarh de gandire, si coasta iara mi-o frang; vor sulita sfanta sa spele, respele,, hominizarea hulita, cand toate apele genelor false nu pot readuce nicicum linistea sparta-n nelinisti, iar puncul asteapta patratul de luna: rotunda mamela, cand stropii de lapte albesc disperarea-n cearsafuri albe ca sufletul lor pamantiu…
Imparatia voastra s-a dus: e zborul sagetii, prietene focului sacru, vestale. Mai bine vegheati odraslirea, nu mintea voastra e buna sa puna scantei peste jarul ce mistuie trupul lui Nessus, din sinele dat pentru noi; gastele sacre aclam cu gatul prelung, lebada canta odata, cocosul mereu, si asta e unica ei predestinare; apoi jumulita de toti ramane o zdreanta de gand a puterii. Stia Renoir sa aleaga femeie, si-n asta e arta picturii, de-a le lovi fara ochi! Ce-mi toarceti voi panza? E una-aceeasi-comuna! Tot gandul ascuns este propta, e singurul leac. Lasati barbarilor grija de voi, pastrati cun randul cuviintei, sin u va mirati daca-n lumea stiuta, toate, dar toate au semn. Harpa e-n sangele vostru: atat!
Porni Sarama- cateaua lui INDRA in cautarea vacilor sfinte. Noptile albe, varsate pe florile pernei ascund, nu miscarea-n rotunduri, cat veul unic, meserie, filosofia nu intra-n loc de tarie, prea bine o stiti.
La prima privire de taina spre Pieta prevad si minutul minciunii, cu care-mi turnati in tamaie aburul grav, si-mi place sa cred umilinta din voalul din neguri, biete petale prinse-n butoniera gurii oricui; el poate alunga timpul din miezul pendulei, echilibrul indifferent mai dulce ca mierea, cand urla suflarea taiata, iar odalisca e gata pentru autopsie reala, cu trupul ivit dupa o lectie simpla de anatomie; clar-obscurul stiut de cu pesteri, ramana ascuns , minunea oricui sa fie unica, irepetabila, grea. Noaptea minciunii e alba. Se iau hotarari eroice, le uita puicuta in zori, si creasta alearga-n batatura altuia sa prinda bobii iubirii traite; juram ca este ultima, iar noaptea ce vine repeta jurarea pagana, uitata….

Xxx
Iluzii, vii roze-golgoze, concluzii mai astazi ca ieri si cinismul scoate de-aici un soi de stress cosmic, oricum sanatos, peste tragicul alb de nelinisti.E, poate EA este idol. Ce placut poate fi, peste poate, sa te idolatrizeze cineva, cinevale, mai multi si mai multe. Nimfa cere effort de la idol, vrea irealul si azi sad ea iluzia vietii, atat. Fapte-n legende naïve-I adduce aminte ca este posibila foarte, insufletirea statuii. Dar lemnul e lemn, insusire terestra, departe nevoii celora care mai simt infrigurare de iarna in sange. E bine, poate e foarte bine asa, numai ca mai exista un frig mai fierbinte ca avra, frigul insingurarii… Are nevoie de acel climat complement, cum au scris destui autori de uitare.Sufletul e plin, foarte plin, dureros. Mai e imprejur din eter cineva, un inel, si iti pare ca el iti da roata, sa-l pipaie sa-l linisteasca. Minciuna e totul. Castel de nisip, pe nisip e lucrarea pe care voi o vedeti ideala. Si dintii mei ar vrea sa se sparga in adevar absolute. Scopul il stiu, a fost singur si sufletul meu, parasit pe nedrept pentru trup- forma materiala a duhului meu, singurul tentat la inceput. Din marea tacere aud:
“ Intorc fata spre adevar, fata mea nevazuta, desi sunt femeie, ma voi posterna fetii tale, zeu absolute al stiintei, sclava fara pretentii absurde voi fi, dreptatea mea, adevarul meu sunt in tine. Geaba vor oamenii virtute prin lege.Legea-I un lant, este de fapt lantul initial.Minciuna-I in lege. Barbatii puternici se scalda-n sfintenie cu ea, dupa bunul lor plac, dar tot legea-I pentru noi injositoarea tortura. Cu cine petrec? Cu cine-mi impart eu taina si visul?Vai, scarab din noi ii alunga-ntre ei, si sunt josnici, fara iluzia necesitatii de speta. Minciuna e lipicioasa si grea. Ca urma lasata de omida, cu miros ingrozitor. Zadarnic te speli de pacat, trebuie carne taiata din tine sin u ai pentru toata ocazia vietii. Vai, “qui a bu, bura”, si paguba mare n-ar fi! Abia odata femeia-I leoaica, vrednica de-un imparat de animale. El rade ca stie cand tot mint vorba aceea de reabilitare, si vorba trimite in hohot: Foamea de sex n-are leac. Parosii o trec in “plein cintre” prim plan al picturii.dar de ce sa mai credem iubito, ca toate au importanta?. Scuza voastra e doar procreerea. Atat. In numele ei si noi, demiurgii avem dreptul la dragoste mare, cand este. Comunitatea straina le-acuza, Salomeea vrea capul taiat, dar, vai si ele singure, sunt inumane, sarace!
… Tacerea iubirilor naturale de-apoi e dintai, reconfortanta; poti tace cand inima canta, sufletul sa vorbeasca, as spune sac ante si el. Minunata uimire-n senzatii! Saracii sunt cei care n-au aflat-o nicicand. Te cauti, te-aduni, risipindu-te lui, completezi, te-mplinesti numai cu EL. Minunea acesta comuna se cheama dragoste mare. Cumplite minutele sunt masuratele state-mpreuna impletiti de pomana. Sa ajungem din nou maimutoi, cand prea bine stim ca viata asta pare un circ? Tot nu-mi merita clipa. Ideea ma aduna in pagini. Fug in lucrarea mai sfanta ca mine. Citesc tot mereu carti nescrise, de-un autor, inca-n viata. Lucrarile lui sunt astenute-n grimasele fetei , in ochi. Si nimeni nu-l vede. Nu-l stie. De ce-l ocolesc, dupa ce nu se adapa lacom in gandurile lui? Are, ori nu are discipoli? Poate eu, o biata femeie sunt subiectiva, si neputerea ma tie departe de turma ce-i bantuie gandul… Ori poate si eu sunt la fel, pentru mine essential este el,nu opera lui.ArRta cere un mare effort, sfant discernam,ant, si poate nu-l am. E obiectivitatea pe care doar marele OM n-o scapa vederii. Nica a Petrii nu-I scapase, stia EMINUL de el. Bietul M… Muri-n patru scanduri amare de vers, poate 5, cazand in gresala mandriei, ravnind spre geniu. Vai, chiar si noi vrem geniul sa fie omul de rand, sa se poarte asemenea tie, opera alta sa fie, suflet dezvaluit tuturor, pur. Numai ca el este UNU cand este.Opera-I umbra, si doar omul e viu. Dar, doamne! Aruncase lel deodata, nu sunt cobaiul vostru, sunt OMU! Doi bani, nu platesc! Mi-e graza de autopsie…doctoranzilor-doctorasi, ce unesc doua intrupari separate, marturiile lor nu merita grai! Traim atat de putin pentru noi! I-am spus atunci EMINULUI meu, poezia ta-I mincinoasa, e mult peste felul de a fi imaculat, impasibil, te ascunde, ori tu, esti numai si numai un alt nestiut Dumnezeu? Proza si teatrul ce-l faci uriase, ti se potrivesc de minune, de-aceea nu-mi plac! Nu mi scrie, eu te vreau numai OM! Daca ma vei interesa, voi ramabe-o stiu- o biata milionime. Ramai doar pentru tine in mine, iubite, fii om de rand si atat. Vei trai omeneste…
Privire taiata-n oglinzi, ma primesti? Voi fi sclava!”
Xxx
…Scrisoarea am ars-o pe data. Incearca si tu la fel, da focului totul, sa vezi cum materia arde in sine. E simplu: rupi fila-n patru, o pui in chiuveta si dansul celulelor rosii e mandru pe negru, carbunele mai ascunde mici licurici, se petrece-n uitare, iar cand substanta-i aproape sfarsita, trozneste visarea ca graiul padurii-n furtuna! E bine sa stii ca arzi o parte din tine: legatura cu jurul. Apa balana o spala, o rupe-n trei parti, iei capul si-l faci geletina cu care e bine sa-ti ungi masina de scris a uitarii; iar apa sa curga de-a surda spre lumea uitata: raspunsul ar fi fara sens. Fii la fel, draga mea!
Cartea ce-o scriu, o poti arde, ti-o dau la prêt convenabil, e-n pielea mea imbracata, dar cand va apare, vei conversa cu autorul OMUL nu va mai fi pentru tine. Nu adevarul banuit doar de mine l-am scris, ci printre randuri, biata-mi gandire t-am prins-o-n ghurlande. O stii. Tu, numai tu.”C’est moi, Madame B” ai, o spuse altu’nainte! Dar picatura uitarii chineze mai curge un galben in sangele meu dramuit de voi la tot pasul.
De-aceea lasati-ma singur, iubite zeite, sunt OM. Curios dare u dezbracam lumea odata cu tine, rupeam pieptarele imaginare, alungam metafora mintii stelare, furia toaca tot, nu ramane litera vie, nici un cuvant osebit, doamna mea: bucuriile mor ca florile toamnei, se pierd ochii tai in albastru, sunet prelung titerei care-mi canta prin tine, luciri de-albastriu-n sanii tari, vad numai coapsele-n oasele lumii, asud si aud chemarea lor stranie…
… De mult am dat drumul femeilor frumoase, porturi private din larg, fara voie, ancora ta viseaza adanc, te opresti la marele tarm. Am dat drumul femeilor dragi, piscuri albastre de spini, crucificat golgotei prelungite, tip chinul sisif, in silabe aleg rastigniri repetate. Sunt paserile mele, Ahom si Ibis, salbatece, de groaza ne-mblanzite, ma cheama bucuria de-a le reda aripi, din propriul destin, o parte din mine-s.

Tue Sep 14, 2010 View user's profile Send private message Send e-mail Visit poster's website Yahoo Messenger
Adrian Pop

Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10558
Location: Craiova


Reply with quote
Post
OAMENI-ZAPADA (7)

Existi permanenta-femeie- privindu-ma sa vezi cat sunt de singur. Parte taiata penumbrei. Pleoape de plumb ma recheama cufundarea in gol. La fiecare pas imi moare-mplinirea in fruntea cazuta de temeri. Frumosul topeste azi o tacere sora cu moartea din noi, luneca despartirile craiului DORIO, eternal Salmocsis, pereche Loliei, ce nu se arata pana astazi la nimeni.Respir inima pasare din creanga in creanga,clipe-mi-nvaluie-aripa, dispar ca izvoru-n nisipuri, ies geizer salbatic mainilor tale de apa si roua din ochi este apa sarata-n inel…
…Fii buna, lasa-ma-n pace, ia-ti chipul- statuie de gand- imi taie mereu respiratia vorbei, pastreaza-ti obrajii de somn, gura lacoma pe care-o astept, si cerceii ce-mi tulbura aerul catedralelor mele cu brate de solzi, si ia-ti pasii- matase-n recviem auzita, pe care-o astept ca un orb. Pune preoti sa-mi cante-n paduri, da groparilor pumni de arginti, socoteste-ma dus, teme-te ca de strigoi, si tipa iubito, iti voi sopti din cer un descantec:”astrul zolei ramasu-i-a-n crestet”, nu stie ca-i mort, ca-i viu, alungati-l din negura mea, e gol ca o umbra, opriti-l” In vis ne-mpacam, inima rupta in doua, prea mult te-am incantat, inima mea sfasiata: actorul din mine schimba mastile pe-o mie si una de fete, te mai lasa plangand si el rade, te lasa razand si el plange.
Prea mult te-am mintit, inima mea sfasiata, arunc mastile voastre, actorul te lasa murind cand traieste, te lasa traind si el moare; jungherul mi-l spuse Romeo, cazut in cenusa vestalei…
Bine-ai venit, visata mea craiasa, mi-s peste vreme urmele de pasi, ramai alaturi pana-mi cade cerul pleoapei pe pamant, vino cu mine, ne vom muta in stele din bolta, iluminand misterul pamantean. Iubito, ai semn cum sa fii orbitei 4x7, iluminata-n mister pamantean, ochii-s urechi, stiu: nu aud mai nimic in afara graiului meu, picatura de apa astepti margine-n sufletul meu, dar numai ca eu sunt izvor de nelinisti, ma sorbi si nu te mai saturi, ma vrei nici un strop lumii intrege. Si nu poti. Nu-mi spune, o stiu ti se sfasie inima de bucurie vazuta, se resfasie durerii cand ochii ma pierd. Daca chiot, surp gandul. Am uitat imbratisarile tale fiinta cu nume schimbate, ai fata nevazuta-n Astarte,Cibele, Istar, Saramis sau Isis, talpele tale-mi saruta nestirea, serpii parului tau ma cuprind, sunt alt Laoocon, genunchii rotunzi mi-nvaluie bratele oarbe de lume, sunt tine-n diada, esti fulg in sufletul meu si eu te redarui inaltimilor castei, suflarea mea te-analtat petrecandu-te-n zare, nemuritoare de rand, cu tot sufletul meu. Esti Lilith? Poate, INA!
Si n-am nici o lacrima pentru tine frumoso!

Ma tem de o vreme, si capul nu-mi pierd, in zambet- floare de gand- iar timpul cand mi-l pierdeam, se chema tinerete. Fie-mi dragostea voastra, iubiri intelese tarziu, amintirea. Scrisoarea aceasta va pieri si ea in nelinistea marii iubiri a linistei mele. Zapada-mi ivi pasarea in gand, ce-mi tulbura scrisa. Adio, iubito, pornind spre inalturi te inalt prin uitare. Prin tine am dat o noapte luminii. Adio,, iubito….

Dumneata, nu trebuie sa spui nimic, domnule draga, fericitule din nastere orb, cat nici eu nu aveam ochii de ceara, numai ca la mine rasarise speranta din ziua aceea pe care El, o credea doar a lui si-n care ne adunase pe toti la locul mai drag dinainte stiut. Eram noi- familia toata- cu mama, pe care-o iubesc intr-atat ca ma tem sa-i spun adevarul intreg totdeauna, din toate, pentru ca si ea ma iubeste la fel de ciudat, ca nu mai se teme, palpita doar pentru mine, ca si ea presimte acele idei sumbre, unice, care-mi vantura mintea, in fine, candva, de-am sa stiu mare lucru, dar nu se cadea sa-mi pui iar otrava in vinul acela placut, auzului meu, care fierbe-n pahar, tulburel, un clipat neasteptat, fapta ce luam prezicerea proasta, si-n loc de carne, sotia ta sa tresara ca oaia din care-si taiase pastrami, era carne profound inutila, alor mei necesara. Trupul, sangele meu nu le sunt de nici un ajuns, vor la vedere chiar jertfa inimii de gheata… vreau sa pipai gandirea….
Spun, nu trebuie sa ai grai, tocmai cand trecusem limita gandului meu, si nici sa ma tulburi de-a surda cu tot ce mi-e drag!
Dumneata ai gresit aratandu-mi himera lalaie care bate la usile casei, din care am fost alungat tot mereu, ca un hot, pentru ca peste o clipa sa refiu oaspete, ani in sir, Golemule, drag inimii mele: nici mie si nici lui mai ales trebuiau stiri proaste, desi- solului spuneau cei demult ce zac dedesubt si ies in rastimpuri la lumina inimii mele- capul sa nu i se taie! Tot o poveste mai spun si eu ca si ei, dar, asculta:
“Ce rau ti-am facut sa-mi reamintesti pe clarul de luna, purul nostrum cerc de amintiri, cand straja eram viei si nucilor, in noaptea de vara, cand moartea imi da tarcoale prin ganduri, iat tu-mi alungai disperarea, de te rugam sa ma strangi si mai tare in bratele tale? Uitasem atunci, este drept, ca-n ultima viata pe care o banui, alte nelinisti ma vor cuprinde in graba, in mine mai fusese acea suferinta, iar tu chiar imi aduci pe retina moartea cea mare? V., cum de-mi poti preschimba amfora-n fiare? El, bietul era peste mine, preschimbat doar in gand, pentru ca l-am luat din spital cu fesul pe cap. Era in pajama si-n papuci, l-am dus cu bucurie de mana dreapta- cu Ozana, zeitei ce i-a jeluit ursitoarele toate vorbind sa urcam langa ea ziguratele-n 7 trepte, dar eu i-am lasat grairea
, san u-mi mai descopere pasii portarii de oriunde, care, se cred mari si mai tari, si-mi tropaie cu cizmele lor, aurite si mandre: primesc pocnetul de ban ca si Charon, cu fata mereu rotofeie intra dincolo de styxului lor, iar cel haituit de marea tristare alungat ca vierul ce-si ingropase talentul; de aceea nici eu nu mai pot cam demult sa le spun buna ziua, curat cum as fi tot voit, ci-i alung in marginea mea sau marginea lumii mele, mai simplu, mai dur ca napalmul, decum ii mai cunosc preaplecati in fata uniformelor calpe , pe umerii carora mai stralucesc stelutele tampe, dar sunt surzi la acea omenie pe care nu o au si nici n-o pot banui.De aceea chiar fara voie strunestefie si numai auzul numelui meu cristalin, ca pe o apa pe care sorbi-vor si ei prin urmasi.. Ii uluiesc azi pe acesti “extraterestri” ai durerilor adevarate, si numai numele meu suerat de manie le adduce dreapta-n chipiu, pentru ca ei ma cred mandru asemenea lor, pe cand eu abia is un biet om bantuit de nelinisti, inca de mic. Dar tu stii asta bine ca si mine, si tremor varga din teama de a nu ramane cumva un biet idiot, necum altfel de om, cu putere lumeasca in sine, capabil de a indeparta durerile lumii mari si adevarate, adica sa pot scoate aievea oamenii din mlastina tulbure care-i lasara prelatii antici, pe cand mana lor abia aduna cu francul sufletul celor dusi in cetatea drapata in alb, in care impart cu cei mari haruspices-destinul, si-l masoara-n hrana pe care o duci imparatului tau, tata ori simplu copil, mai sperand ca o asemenea hrana e ceea ce tine suflarea din om. Bietii bolnavi se revolta cand stau cu ochii pe geam toata ziua sa viseze in ei; iar cerberii lor dramuiesc in trufie durerea, si lor mai intai trebuie sa le dai o parte din tine, iar sus ajungi mai sarac decat groaza, din sufletul viitorului dus. Abia atuci dumnezeu coboara prin tine dispretul cu ochii rotunzi, adunati in tavan, te recunoaste si rade inima-n el, dar se mai teme-n ascuns ca maine nu este nici hrana si nici un medicament pe masura ascunsului rau, ce-I lucreaza pieirea, iar in acele priviri ratutite, haituite de veghe, presimte linistea mare si cruda, in care se va aseza cineva dupa scalda, iar corul va spune cantari prea stiute, ca si lui i-a placut aceasta cantare luata in gluma, turna paine pe gand si vin tuturora, numai ca zi cand l-am dus ca pe un simplu cadravru, cel altcandva sclipitor era tamp, mai tamp decat fesul acela albui, geaba-l rugam sa si-l scoata, desi-mi era singur in spate, numai aflase locsor ca sa-l puie… Il priveam mai tacut prin oglinda retrovizoare, si-mi placea ca era haituit nu de liniste, cat de grija stupida de a nu fi zarit parasind acea chitimie unde se moare mai singur decat la ghilotina. Capul asezat peste perina lor are o nevazuta lama deasupra, o stiu. Trebuie pas urias ca sa fugi din tine spre marea putere a firii ce lecuie boala de orice fel ar fi ea, numai ca muritorii de rand mai cred in puterea acestor fatarnici, care te-ntreaba in schimbul obolului gras, ce te doare, iar leacul lor este si mai mestesugit, mai fara scapare cand metalul, zonaie-n halatele lbe din cabinetele de inregistrre pasiva a mortii, ori plicul in cre hartiile colcaie: de-o vreme distinct albul si negrul pastreaza numai interesul de casta.Isi vand nepriceperea lor cu atata mai scump, cu cat e mai mare. Chelul iti vinde alifia de par, chircitul balsam de stomac, cel c-o juma de plaman explica pe larg respiratia Yoga. E vremea nerusinatelor pederastii in stiinte, in care se-ntrec acesti venerabili cretini cu groparii. Cu dintii lor mereu auri, urmasii Phitiei iti dau intre doua cafele farama din trupul hidos, mari sclintiti trateaza nebuni maruntei, cu mutra artistilor vraci, precum era-n circuri,fagaduiesc trecerea-n lume, dar ei nu stiu mai nimic despre tine, nici nu vor sa afle ceva decat rubricile lor profesionale de-un fel, au leacuri doar in cutitul ce taie madularul bolnav, cum spune si cartea cea mare, si, iata,mi-e sila de ei ca de ciuma, iar de-oi avea eu ragaz, am sa le-ntorc fara plata cutia cu leacuri, tradusa naturii intima, stiuta prea bine de cei cu leacuri babesti… Bieti precupeti, la tot pasul, dramuie viata si moartea-n talciocuri. Dau lustrul batranei de cateva clipe in schimbul cavoului abia ridicat, sa mai poata respira cineva inutil, dar lasa copilul sa moara in chinuri- doar pentru ca tatal sau e-un om oarecare, ce crede in cinste. O cat ii urmaresc marea lor simplitate cu care ucid omenia din OM!
Vazusem deci haituirea de care acest biet in afara de timp suferea, l-am aruncat patru trepte, si-apoi am iesit, lasand gandul cel bun printre ei, mi-am scos haina pe scaunul bine stiut si n-am stat intre ei nici o clipa. Papusica de ceara a inteles ca acolo se moare, a venit dupa mine sfioasa; coboram gandul spre el, cum aid a unui hot de visare o carte pe care o pricepe, si asta numai si numai ca sa-l umilesti si mai tare. Prohodul meu l-au cantat prin vreme asa de multi natarai, ca-mi vine sa urlu mai tare sa-l afle tot omul sa sfasie-n ganduri pe acesti bieti tarcovnici de vis, ce m-au vrut mai glod sub cizmele lor vorbitoare. Am ajuns tulburat la stafia ce crede ignoranta lor teatru, ne-am pus masa cu scarab-I obisnuita, iar eu dramuiam moartea ce surade in bucate alese, si inghiteam jumatati din stravechea mea hrana, cuvant de anaphora poate, cutezant si stravechi. Vai! Lumea buna, ce sila mi-e-n varf de nas!
Papusica de ceara plansese devreme o poarta, pe care si ea o va trece candva fara mine sau el- noi vom fi plecati in uimire- priveam acum nesperanta din om, ca pe o biata povara uitata de mine.Eram asa de pustiu, de aceea ti-am dat un semn de venire, asteptam prietenia unica, iar trupului meu jurat-am pieire in halca de carne si ocaua de vin. Venisem spre tine ravneam bucuria, carne vie vroiam sa pricepi, dart u erai si mai trist decat mine, presimtisesi naluca pe care noi doi o alungasem departe in noaptea aceea cu luna, ori trecerea mea peste ierbi cautai cand si cand talisman rupt de-o alta visare mai draga…
In locul doritei odihne mi-ai dat galagie si raset. Dar rasul acela silit schilodea omeniile noastre de multe, pierdute si regasite idei, si-apoi mai crezi tu, ori poate doar ea, pe cand eu simteam durerea de timp, iar despartirile noastre aveau totdeauna simplitatea marelui gest, ce preziceam ca a fost si asa va fi? Sublim gest cand banuitul tau duh, cel dintai iti lasa bratele-n cruce si piere pe ape…
Ce pomana schilava ai strecurat ca un tartor din nucii aceia, ce boaba aid at pentru mine, prietene draga, nici nu pot banui. Fetita ta-i trecatoare durere, o stiu din trairile mele de taina scoate-o din gheara halatelor albe, apoi va bate templul tacerii-nainte de tine, sin u va mai fi la masa sculptata, inflorata de inima lui arareori omenoasa. Vai, dintii dorintelor lui au cazut. Setealui nu mai este si altii nu-I vor maid a hrana de ganduri ca mine. Ehei, prietene,drag! Era asa de frumos in ultima zi, pe care-o credea doar a lui. Parea un ginere sfant, netemator de nimic, dare u mi-aminteam de celalalt cu ochii albastri ce a plecat alungat de la mesele vremii, mai iute decat se putea banui. Chemarea aceea la masa unica, e irepetabila, dura, nu te mai poti fofila fruntea nu se mai poate avea si ganduri ascunse. Vai, era ultimul sau revelion. A cantat, a jucat peste pragul de an, apoi a plecat alungand somnul din paznicii vremii, si-asa somnorosi. Lasati-le somnul firesc. Respiram.
Mi-era timpul sarat cu gheata din carne, samanta a mortii. De aceea privind in supliciu, mai bune-ti taceai necurmat o vaga parere, pe care sio eu o mai simteam haituit, pa cand el se juca fara stire, in gestul sublime amanat. Golemule, vai! Am plecat de la tine mai trist. Cocosi-mi se apropiau, tu si albastrul din ochi. Iar de el avea parte curand, cat despre mine, nu trebuia sa-mi vorbesti. Eu venisem la tine sat ac. Mi-ajungea tacerea. Am nevoie de ea.

Ajunge. Avea trei elemente din 5 cate constituie viata. Si inca pe cele de baza.Alergase mult dupa ele o viata de om. Meritau! Numai ca azi mainile nu-l mai asculta.Uraniul din creier devenise inert. Halca de carne despuiata sta mai sa cada in stanga, luneca-n tipla ce n-o mai acoperea indestul, si-l cam dureau degetele cu disperare in sira spinarii aceleia moarte. Pamblici ii fluturau aiurea sub brat, iar cutia cea neagra, plina ochi il chema catre ea, pentru ca acolo, toate noptile lui cainate de toti si poate nelimpezite…
Vrusese sa-si traga pragul, sa uite dispretul cu care I se tot trasesera-n nas uasa altora, dar se opri, ca nici lui nu-si putea explica fusese o zi si o noapte?
Era zgribulit si infasurat in tacerea uimirii adevarate si pure, si abia-n dimineata asta de duminica se oprise atent la sulita din fata alilor pline cu liliac, dar si cu fosta suflare, si-si spusese un “doamne-ajuta”, dupa care nu mai stie nimic. De aceea vru iar sa faca cale intoarsa, inainte de a fi haituit. Poate ca el este pe drumul cel bun, sau poate ca nici nu are dreptate, si asta dupa 17 ani de intrebari deocamdata, dar el crede in adevarul lui;oricum ar fi, ea nu il va intelege, si el nu poate sa o lase acum cand e pe sfarsit de-nteles o treaba secreta, pentru care ani in sir apucase pe drumul spinos al durerilor mute.Avusese chiar in seara asta imaginea muncii de claca, vazand ardeleanul acela mereu incordat peste masina de scris; Cornel e om bun, dar pacat ca nici el nu pricepea ca deasupra unor succese marunta sta adevarul incert- descoperit doar de le- si ca tocmai aci se poate afla marea stiinta ori arta. Totuna. Privise-ndelung camera aceea patrata captusita de carti mediocre, obisnuita munca de noapte, parea o parte din privirea limpede a omului, sufficient, pe care-l simpatiza, chit ca de cealalta parte era numai ingaduinta ostila si neincrezatoare.Nici astazi nu-si aflase un suflet aproape de le…
Oricum avea lumea asta si el un prieten inalt, cu par alb, mai aproape de varsta-I, resemnat si tot singur, de fapt. Alaturi de el pornise o data marea lui aventura, declarand razboi pe viata si moarte necunoscutului tot, nevazutului poiate, intr-o coliba din care ei privegheau hotii imaginati ai vitei de vie, ai copacului sfant. Golemul venea in tacere si nici nu avea timp sa-si revada clar limita putintelor proprii. Totul era fabulos in imaginatia sa, el nu mai punea punct, mai toti banuiau asta, dar el nu mai spera sa afle in lume o biata pereche de ochi blanzi, sa-l mangaie. Gascanul acela lesesc in priviri il crezuse fericit sau nebun; altfel cum? Era un lucru firesc, pentru ca “galbena palarie” pentru care venise nici nu-l observase, ori se prefacea tampa; totuna. El presimtea un somn bun care avea sa puna man ape el, asa ca zadarnic isi mai increase norocul aruncand cateva vorbe-ntr-o dunga fetei- fara s-o numeasca direct; holul ramasese inchis iar fata lui plange acum cu adevarat; e singur pe lume. Va pieri daca nu va reusi sa fie mai tare decat imaginarul balaur din varful sulitei, si deslusise el o lume intreaga in acest sfant ori poate doar in …. Balaur, dar mai era hotarat sa-i priceapa adevarul ascuns. Deci apa e ca si un balaur cu multe capete, iar Gheorghios in elina inseamna un bun inceput al agriculturii, dar este pe steagul lui Stefan… trecu pea casa sa lase hrana a lor lui, vroind sa mai calce odata aleea cimitirului gol, dar halca zburase pe geam indarat, iar ea, furioasa ii tipase sa plece odata de-acasa si asta pentru totdeauna. Era in plus in propria casa, simtise asta din dimineata cand altii se si ocupau de o ceremonie, cu insistenta stupida alucrului initil, gratuit. Toate de-un fel. Treaba ei! Dar, ca sa te dea afara din casa cea pe care tu o primisei de nicaieri, ar fi prea de tot! Cei doi rasati, credeau ei, la cre se mai adauga si camasa celuilalt care-l strangea si-I tradase noaptea; ziua aceasata nu mai avea deci nici o acoperire, pentru ca pe dambul acela fusesera ei trei si abia observase el cat poate fi de strain tuturora.Ei l-ar fi putut lua in brate, ori macar unul din ei, darn u se lasa prins cu una cu doua,lumea intelegerii , lor pamantesti parea un biet peste ce se zbatea pe uscatul strain. Coada lui batea aerul si poate era pacat si de el, dar nici de data aceasta nu se putea aduna. A fost o clipa adevarata de uimire in care I se revelase totul. Umbra-I soptea:niciodata! Vedea razbunarea in umbra credintelor sale, mai mult o stia acum cand el o urlase. Teleli-li! Inca abia plecase din talasa…Inca abia please din talasa.. dar albul este inca in ceata. Punctul cel negru-I tremura mintea abia acum, e semnul cunoasterii totale. Vai, demult se tot invarte in cubul de aer, iata cutia pandorei si podoable lumii uitate-n adancuri, mereu. Poate tipatul acela a fost ca de fiara. Nu era decat sambure beaznei, si mai trebuia s-astepte sa curga fierberea lui, lasata in voie. Vai, nimeni nu poate pricepe; mai putin chiar barbatul acela care a scos o clipa capul din obisnuit, urla banuieli ce-i pavau scarile mintii incete, ii calca in piciore banuitele trepte, atat. Gnothi seauton. Pricepuse o parte… Ghnoti se- o- ton
Nimic din afara nu-l mai interesase. Iubea ranile adevarate si mari. Nu-I mai placeau invinsii: dispretuia obraul fructei cazute mai inaintea marilor coaceri. Litera ii aparea miscare a saptelui ori urmatoarei, si-I spunea mai mult decat vorba de claca orice s-ar fi zis… geaba sabia mintii taie frunze apparent inutile: vegetatia luxurianta nu poate sa inghita minunile junglei doar aparente, ploile de soare sunt mari, vijelioase si sfinte. Geaba le retezi, vor creste mai repede prin banuielile repetate de altii, si asta e partea esntiala din tot.Dar “se taire”? nicidecum. Totul trebuia invers studiat cu rabdare, pornind de la 6. Este numai un 9 inversat, si e alfa!!!
Ehei, dragii mei, singura escalada putea fi privirea ce-si are sub coroanele proaste un trecut departat in culori unitare, ale unei vartelnite, din oamenii care-si aflau bucuria in zbor priponit, ca din catapeteasma sa banuie gestul sublime si eroic la turnului sfant. Aburitele-s limpezi. Trei elemente intr-unul! 1, 4 si 7.
Am trecut strada, si m-am instalat pe o banca, am atipit. Matura scria printre frunze. O voce:
-“Aci dormi dumneata? Orice om domnule, baiatule oricat ar fi de sarac si de mic, are si el o camera in care se poate ascunde, in care nimeni nu poate sa vada nimic, in care mai intra cateodata si bunul sau Dumnezeu, cand are vreme si el… Stai la capul baiatului meu, il cunosti? Ce caut acilea, ca eu sunt muma lui si nu-ti dau voie sa-l mai vorbesti nici de bine nici de rau. Ma auzi? Ca-i spuneam tot mereu si el m-asculta, era supus si iute de mana, ca de mic il deprinsesem eu cu nelenea iutelii; ii spuneam”copilul meu, sa nu faci nimic rau ca te vede de-acolo de sus, si poate de jos, nu e bine sa te plimbe lumea din gura in gura, cand vrei sau nu vrei; fii supus, si sa nu stai cu ochii zgaiti la ce crede tot omul ca este adevarat, ca vederea adevarata e numai si numai de la bunul Dumnezeu, ca poti astfel sa ajungi si ministru, dar, daca n-ai inima buna, tot e degeaba! Adica telea esti ca un fel de Dumnezeu si le pui in gura la oameni ce crezi si ei inghite o vreme cand n-are ce face, dar apa-i te scuipa. Iar daca o s-ajungi mare, mai bine pune-te in locul celui de jos, de la roata… Altminterea cazi in mare pacat de mandrie si asta e rau. Baiatu-meu drag”.
-E mort, spusei rar, calm si trist. Nu-l cunosc.
-E, maica, cum sa nu fie, parca eu nu stiu? Altfel ce era sa caut eu dimineata pe-aici? Eu tot ii spuneam sa fie cuminte, m-a ascultat si vina e doar a mea, ca ajunsese si el doctor mare, dar cu ea nu se intelegea deloc, dare u tot in mai sopteam sa fie cu rabdare; aici e gresala ca nu mai trebuia barim tarziu sa ma mai bag in viata lui; el n-a avut niciodata si acum nici atat cui sa-si mai descarce inima. Tacea si atat. Dar eu sunt o biata femeie simpla. Ce sa mai fac acum cu tot adevarul? Nu e bun de nimic, asta e….
-Cum a fost?
-Cum sa fie? Cum nici nu poti crede mai rau. Dar dumneata de ce te preface ca nu-l stii? Ati copilarit amandoi. Luase el una de la inceput aratoasa, dar cu rude grele, si nu l-au lasat s-o tie, ori il tot balacareau prin sedinte, ca a lasat-o pana la urma, asta ca sa poata ajunge si el ceva.Apailea i-au dat voie sa invete mai sus si singur. I s-a lipit de el. A doua, care-I venea mereu prin casa asa nechemata, apai a ramas grea, si n-avea ce face, a luat-o. Fata le-a iesit moale, damblagie. Ce fericire mai putea el ca sa aibe? Ea a simtit ca el vrea ca sa plece, si a adus straini in casa, i-au dat pur si simplu in cap l-au dus la spital mort si pana dimineata au patit tot ei de l-au scobit de toate, apoi ea s-a repezit si a ars tot la el acolo, unde era director toate din secretele lui, ca nu mai era nimic de facut…
-Muma, d-ta vorbesti despre un cunoscut al meu, dar nu esti maica lui. Cine esti?
-Pai, eu am stat la el in casa dup ace-o lasase pe prima din cauza de origine, si apoi a venit cateaua asta care l-a omorat.Dar era ca si un copil al meu. Sigur ca nu l-am facut eu.Dar el era orfan. Nu-l stii d-ta? Parca te vedeam uneori pe la el. Este Golemul, cum ii ziceai d-ta. Ca te cunosc foarte bine.Numai ca al meu. Alalalt era doctor de animale, a murit, cam la fel, incat spune nora-mea, dar de fapt nici cum n-a fost lucru curat. I-a dat cu pantoful in cap. Unde? Cum? Nu se stie dar el s-a inecat, si pana sa-i traga limba a murit.Asta e, cum iti mai spuneam, i-am dat intelepciune si patrundere a lui meu, ca toate le facea dupa mine si era bine, credeam eu. In fiecare dimineata vin si-I matur si-I cant. Crezi ca m-a zapacit? Eu ii cant si acuma ca si cand era mic. De la mine a stiut el intai toate cantecele de pe lume, stiute ori spuse si acum el cred ca aude si ma asculta; era doctor, maica sin u se rusina de mine ca eram stirba si neagra si-mi pupa mana cand da pe la mine, ca sarea vecina si-mi striga:”sari, gaga Ioana ca-ti veni feciorul dumitale, doctorul” si numai ce saream si-l vedeam inalt cat bradutul, parea ca un barbatus pentru mine sarmana, si-nchideam ochii de bucurie ca sa-l revad iar copil; vream sa-l iau iarasi in brate sa-l salt pe umere, iar el bucuros incepea:
-Sarut mana muica, sa-ti dea Dumnezeu sanatate, de-mi sareau lacrimi din ochi, de parca el se zbenguia-n ochii mei. Ma uitam la el ca la soare imi venea sa atipesc peste umerii lui, ori sa sar ca o pasare fara aripi prin iarba, ca stii si dumneata ca daca nu ai copii ori de-ai fi avand ca asta este toata bucuria si floarea vietii, asfel eu crez ca n-ai ce sta pe pamant, cat de bun ear fi mancarea, bautura si somnul…
-Batrano, m-ai intristat, el s-a dus…
-Stiu maicuta, ca asa zice toata lumea; dar pentru mine nu are cum si unde sa plece, ca sa ma lase singura, n-are cum, ca el este stapanul meu de batranete. Ca eu n-am pradat pe nimenea cu fapta ori cu gandul. Si nimenea nu poate sa ma arate cu degetul: uite ce a facut coana Ionica. Nu maica. Eu n-am scoala multa, dar parca mi-a dat si mie Dumnezeu pricepere, si mi-am dat de la gura cand am putut la oricine credeam eu ca se uita cu jind: ca painea inimii are miros de om si se aduna in jur ai la care li-e foame, si se uita la tine si acum, poate de rusine, nu mai pot spune nimic. Uneori, copilul meu, omul e ca si un caine, de aceea nu se cuvine sa arunci piatra ca si el cerseste ca omul, paine sau intelegere… Intelegi?
-Maicuta, degeba-mi vorbesti. Ei nu mai aud!
-Ce vorba e asta? Pai ce? De ochii dumitale am vorbit eu? Cum o sa-l lase mama sa flamanzeasca de frumos? Pe al meu l-am invatat de mic sa iubeasca puii de randunica; la noi casa era scunda si ele veneau si-si agatau cuibul la streasina… cadea cate unul mic, fara aripi si baiatul meu, il punea iar la loc; mila daca o bagi de mic in copil e prea bine, ca este ca si coca, ea creste-n cuptor, ca o crescatura omeneasca pe pamant, asa am aflat si eu de la batrani. Apoi sa mai stii dumneata ca eu l-am privegheat ca pe un inger. Unde-avea parul buclat si auriu, si era draga maica de mic, curat ca lumina ochilor mei! Mai aveam un copil pe Ilie, il stii, ca-l strigai comicos printre bozii, sa-l chemi dimineata in parc. Ehei, nu sta Ilie langa el!
-Ba sta, maica. E mort de trei zile. Iar dumneata nu stii…
-Stiu, nu stiu, e tot una. Dar ce crezi dumneata ca nue tot una sa fiu viu sau mort? Unul viu te mai lasa, te mai amana. Mortul, nu! Mi-a mai zis cineva dimineata: maica Ionica ti s-a prapadit baiatul. Stiu, maica, la el ma duc si venii acici…
-da maica, numai ca era vorba despre cel de aici. Ilie e mort.
-Ce tot spui d-ta? Ce vorba proasta mai poate fi si asta?
Apoi urla scurt. O rupse la fuga spre casa fiului. Alergai si eu dar o pierdui in lume. Apoi lumea tacea impietrita si auzii:”Doamne, de ce iar ma bati? Pe asta unde-l mai pui, ca nu mai au loc in inma mea? Si inima mea este acum o groapa. Doamne!”

Sun Sep 19, 2010 View user's profile Send private message Send e-mail Visit poster's website Yahoo Messenger
Adrian Pop

Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10558
Location: Craiova


Reply with quote
Post OAMENI –ZAPADA (8)
OAMENI –ZAPADA (Cool

Era ziua a doua in dimineata aceea in care pomii-si fluturau aura peste umerii mei.
Din cimitir pornii catre munte; vara se anunta-n rasetul florilor campului, in roiuri de paseri si gaze, care se tot harjoneau in urechile mele, nesupuse de plansetul mare la lumii. Urcam inspre iezer, pe jepi.
… Catre seara abia mai sarea sufletul in noi. Bucuria este mai grea ca durerea. Omul de rand simte numai ciupavirile proprii. El nu vede moartea decat de aproape cand musca din el; astfel, ii da buna pace, se crede etern. Astfel el lasa batrana sa-si faca de cap. Uf! Ce i-as mai smulge cu costa din mana, s-o duc in gradina s-o bat numa-n gura cu ciocanelul, apoi sa-i trec gresia peste tais sa nu mai poata ca sa reteze nici o floare, necum capete de om! Ticaloasa si azi ne da tarcoale degeaba, asteptand sufletul sa fie-n-coltit de nelinistea surda a disperarii, a inutilitatii… Cineva trebuie ca sa spuna:
-Asta e jug si floare pe umar. Si apoi nu le putem rabda pe-amandoua mereu. Sa iasa barbatii cei vii si mai ales sa iasa acum pe piscul luminii marii nostri morti verticali, nechirciti de vreme, sa iasa zise acela si sa-i mai cercetam cum au trecut stejaru-n furtuna, sa-i intrebam cum sa facem mai bine ca sa dam copiilor nostri nu doar paine alba cat mai ales marea suferinta a intelegerii? Astfel, ne va scuipa vremea ce vine! Si trebuie sa-ntrezarim spicul mare al vremii! E multa vreme de-atunci. Tac, sunt silit sa tac.
… Nu prea erau lemne de foc si treaba mergea. Se vindeau cu caruta, cu bratul, cu spinarea.Rudarii vindeau aschiile ramase din trunchiul arinului prefacut in copaie, direct de la tocator, din ochi, nici nu se tocmeau. Tu, cu mainile iuti culegeai muscatura securii, faceai curat in grabire, si-o luai catre coliba in care dancii ferice topaiau prin trambe de fum, dar el se opreste:
-Stai asa, poteca am dat-o la altul.
Si astfel nu ai cum pricepe de ce vanduse doar o parte infima din copacii venind peste apa Oltului nostru, plutariti la intamplare, la vale. Puteai afla si tu alaturea de ei un locsor, sa tai firu de apa, s-apuci de mustati regalia ori trupul copacului greu, sa o minti cu scurte miscari, inotand c-o singura mana, pe care s-o schimbi sprijinindu-te cu alta de pomul ascuns in valtoare, sa-l cari vitejeste la vale, sa-l aduci catre mal, unde apa scade de-odata iar piatra s-arata razand, colorata in alb, in galbui ori turchiz. Ah, pietre albastre ale inimii mele, nebanuite-ntamplari v-a slefuit amintirea. Apucau unii drumul apei spre deal, cu timp indestul ca sa-si faca o pluta, cu sarma sau sfoara legand doua-doua trunchiuri mai mari intre ele, deasupra legandu-se bratele pomilor, crengile, tufis ori lemne din preajma stivuite de altii, ori aracii de vie, adunati odata cu poama necoapta dar si nepazita, si jos ajungi ca si Crusoe, c-o lunga prajina pipaind fundul apei, ca sa iesi exact unde te asteapta ceilalti mai mici decat tine, ce sar spre povara ca furnicile verii, cand infig zdravan ghearele in bobul lucios de grau sau porumb, si-l cara mai iute ca tu sa fi banuit incotro-l rostogolesc intr-o magie a muncii.Spun , e bine sa plutesti, pe spuma de Olt, nu-i usor; dar cum nu stim inota la-nceput, dar avem pumnii mai tari la-mparteala, mi-au dat branci cum veneam leganat de presupusa piroga, si asfel a trebuit sa invat inotul c-o mana, cu doua, ca nu m-au lasat sa ma sui iar la carma pana nu s-au convins ca nu ma mai pot lasa pacalit de furia apei, ci, eu, noul carmaci oi fi cel mai bun, care sa-mparta frateste cu ei belsugul ce curge de-a surda pe apa… Asa cum incepusem si eu sa-not prin jerbe de flacari albastre.
Xxx

…Painea e dulce ca mierea mai ales cand n-o ai; o arunci ca pe o zdreanta altora, mai ales celor ce ar merita-o din plin iar tu uiti ca e sfanta, ca trebuie sa stai in genunchi ca taranul la secere vara, cand leaga snopul si-l aseaza-n claie, sa calci apasat peste truda cea grea cu care bobul de grau se reneaga pe sine s-ajunga in spicul vazut tuturor numai vara sub soare torid, cand plesneste-n cuptoarele verii; spicul rasare lumii, multimii tarziu, abia cand e crud si se freaca in palme spicul laptos, si tine de foame copiilor pana la vacile sfinte, ori este si smuls de-a surda agatat la chimirul vechilului, care-l arata stapanului sau, ca si cum el a stiut cum sa-l potriveasca prin vreme, iar priceperea lui era totul…
In cantec de paseri, si taraitul de greieri se petrec recolta spre sine, iar tu te apropii sfios si-ti vine sa-l tragi de musteti si sa-i zici:
-“Imparate, pastreaza-ne viata ziua de azi si de maine”.
“Painea noastra cea de o fiinta.Amin.”

Xxx

… De fapt, acum este prea tarziu, si nu mai are nici un rost ca sa ma schimb eu, in sensul de a privi invers toata chestiunea. Eu o sa raman mai departe cu capul intre urechi, pe umerii mei! Pentru ca daca nu s-ar fi petrecut totul in fata mea, treaca-mearga, dar asa?! Si, in definitiv, oare, de putine ori ni se-ntampla sa bagam de seama dar sa ne facem ca nu pricepem lucruri interesante, sa devenim pesti, pentru ca pe de-o parte ne este frica, iar pe de alta dintr-o marunta si trista experienta, etichetam curajul adevarat drept drumul pierzaniei? Ehei, dragul meu, cu mine la undita, pierzi timpul! Doar sa fie plasa prea mare, sau poate un simplu minciog, dar asta doar pentru un somn, taman de greutatea lui. Altfel pierzi timpul, oricine ai fi d-ta! Si, ce daca? A ramas tampita toata lumea cand am spus asta. Nu doar lumea naroada de-aici care-si vantura gura cu te miri ce, cat unul mai mare, de sus, venit special, sa faca orice pentru mine, iar, daca, n-a putut,n-a putut. A-ncercat? A-ncercat!
Era curtea vremii plina de lume si dintre toti m-a ochit si mi-a zis” hai cu mine sa ne straduim”:Ceilalti au ramas inmarmuriti, pentru ca eu aveam situatia cea mai grea dintre toti. Era cu dichis: neagra sau alba, cum vrei s-o iei. Cativa ne-au urmat pana la poarta, iar portarul de care toti tremuram s-a inclinat pana la pamant. Dumnealui a zis” e cu mine” si ne-a bagat si fara bon, care nimeni n-avea voie nici sa gandeasca la asemenea minune. Mi-a poruncit sa stau drepti, asa era trebuinta in fata unui tablou mustacit, si a zis aluia ce ne parea noua stapan, dar el avea suflet de sluga: i-ai semnalmentele adica mie, ca la biroul populatiei”.
Inaltimea, 1,72; greutatea 45 cu bataie. Cu atata mai ramasese. Ochii verzi, fruntea, barbia potrivite, barba rade? Ma rog tot cand nici nu mai speram eu ca vrea sa ma mai resolve o data. Eram serios ca la fotograf. Apoi dupa toate formalitatile pana la tata sputa, cand am urcat singuri, era spre dimineata. La dumnealui in birou, nimeni. Am trecut prin lipsa sefului de cabinet, intr-o camera mare de tot, plina de hartoage pe care cine stie cine le scrisese, dar nimeni nu le citea; erau asezatela rand, pe zile dac-or trebui candva sa le afle… Adica el a luat pentru mine, credeam problema in mana, , nu ca altii care cred ca daca te caineaza, e mare branza! Ce-ti foloseste dreptatea pe care ti-o dau cei lipsiti ei insusi de ea?Cand poate ei, au nevoie mai multa ca tine. Vorba rea, aruncata in colturi durea mai tare ca piatra, ramanea graiul metalic al etichetelor false, de care cei mai multi n-au scapat toata viata si nici dupa moarte; refrenul e nou: ba, raspunde afirmativ da ori nu? Uneori omul e ca si oaia. Se face belsug, iar lupul din margine alege ce vrea. Daca ai apucat dus de soarta la margine, cine sa te mai arunce la mijloc? Da, urma scapa turma.Si cine te mai lasa sa ridici capul? Se mai strang asfel si caii in primejdie, zice-se, dar au copitele pregatite si, de oriunde ar pica negustorul afla indata si pretul manzului tau… De unde cai? Ii mancasera fripti dupa ce spusese unu ca acesti cai se fac vinivati de a fi mancat urechile oilor si boilor. De ce sa mai spun? Viata era ca o serbare continua, la care trebuia sa fii atent cand te striga, sa iesi in fata. Sa dai socoteala. De ce ai facut, ori aveai de gand si astfel vezi ca nici nu te cunosti mai bine, pe tine de ce esti in stare. Credeam ca sunt pe sfarsite acele nopti in care eram mereu intrebat fel de fel si-mi dau drumul in zori san u-ntarzii la lucru. Seful era tovarasul Tiriplice. Asa am iesit de acolo. Baietii ma cainau din invidie, poate, sau sincer vorbind ma si vedeau scapat, si din ochi ma rugau sa intervin pe langa marele meu ocrotitor. Numai unul din ei sari-n fata mea-ntr-un picior, chiuind vorbele:” am iesit din tabel, m-au scos din tabel, m-au scos!!!”Ura! ura! Ura! Ferice de tine, ciripitorule”, aud si azi in urechi replica surda…
Se bulugira cei batuti la trei randuri, exact in jurul fericitului muritor, ciorchine peste ei, cei batuti la doua randuroi, si, ca si cum nu i-ar fi privit nimic din toate acestea, cei inghesuiti la un singur rand, stiviti unul in altul, de abia respirau… Ei n-aveau si nici nu mai puteau avea o speranta. Ravneau poate cu gandul la aerul celor aflati deasupra lor, la doua randuri. Atat. Se cunosteau bine intre ei…. Batutii la talpi si urmasi…
“Fericitilor, urla gandul lor, imens ca ecoul straniu al tunului de mare calibru, ce-si scuipa ghiulelele intr-o balta de liniste. Sustinand mortis cele spuse inainte am urmat un lung tratament. Salvarea era la poarta. Portarul ghinion: isi terminase bonierul. Avea el cateva completate pe furis, stampilate, pe care le oferea vreunei interventii de ultima ora, cand protejatul abia mai rasufla.Apoi masina alba a demarat scurt, fluturand peste gropi ceva ca niste albe batiste, iar sirena urla de credeai ca dubita se duce acolo unde arde nu o casa, cat tara! Tin minte era in fata un zid., ori un turn pe care urcai treptele pana la un punct, apoi se darama dintr-odata era facut parca din faiante de carton alb, ca niste cuvinte rasucite, anapoda. Mi-a ramas inchisa de gandul bun clipa asta si n-o pot uita nici in somn: vezi si d-ta ca si mine, dar, numai ca eu stiu ca am o perdea peste ochi, si n-o trag totdeauna, nu pot s-o ridic nici acuma, nu pot desi ma trezesc dimineata aici langa lacul la care si eu am spalat, ca sa fie ragaz tuturora, ca pestele-n el l-au adus intr-o noapte, e-un soi de peste ciudat, nu s-arata, si trebuie prins, are asfel capul alb, curat… cand voi avea 9 bucati, indifferent de marime, adio spun tuturora. E cot ape care daca poti s-o predai, esti din nou fericit, om liber. Sunt pescar, ehei, cum fuge din undita cand simte ca vrei sa-l aduni! Dumneata, ce fel de peste crezi ca mai avem? Ce specie, oare, sa fie? Asa ca, tinere, pe unde culegi d-ta, am semanat eu altadata, drept care, am dreptul sa-ncerc exact cand poftesc, n-am oprelisti, dar numai sansa ma ocoleste, nu-mi surade deloc! Altii au renuntat. Incercarea mea n-are moarte; chiar locul in care d-ta abia manui carligul, se spune ca inainte de mine a prins cineva nu 9 ci 19 bucati! Dar, pacat! Nu s-a nimerit nimeni sa-i de-a si lui jumatate, si nici al treilea care s-ar fi ales din senin cu 2. Ehei! Nu-i stii valoarea lui doi! Norocosul de care-ti vorbeam, n-a aparut pe aici niciodata, si nemaivazandu-l nimeni, uneori, spun drept, te cuprinde-ndoiala….
-Domnule, draga, tii undita gresit!
Ca sa-ti vina peste sa muste, trebuie sa fii dibaci… daca apa e limpede, vede ca n-ai pricepere inca de cum strangi pe mosor osteneala, si daca nu crezi? Ce poti face? In fond treaba ta….
Oglinda apei purta rasaritul de soare. Niciunul nu prinsese nimic, suradeau undeva in adancul imaginat pestisorii ravniti cu aripe-aurii. Apoi sirena tacu scurt, pescarii cu undite noi, reintrara in sir. Faceau jocuri pe grupe de zece.
-Batrane, te-am ascultat cu placere, desi mi-ai speriat pestisorii si n-am prins nimic… Imi pari novice si vreau nicicum sa-ti dramui eu binele, raul… dar eu mai am vremea in fata si asta poate fi o stea de noroc, nu stiu ce sa insemne criza de timp, pe care vad c-ai uitat s-o excluzi. E calculul infinitezimal al probabilitatilor. Eu sunt filozof. Pentru mine timpul e UNU, ca o piele de zebra striat, dar ciopartit numai si numai de gand si de neputinta, cat priveste convorbirea aceea ciudata cu multe tabele, am auzit-o si eu, dar nu cred din ea nici un rand! Nu vreau sa fiu gresit inteles. Vad ca si d-ta cauti tot adevarul. Dar de el cei mai multi n-au nevoie. El pote fi nimic sau esenta. Un punct, o radacina, suma sau diferenta… uan e sa dai peste el intamplator, alta e sa-l cauti cu lamanarea. Iar daca-l gasesti, abia atunci incepe gruel! Am gresit esalonand omul-minciunii. Nu este posibil. Conventia lor este muma minciunii, e clar. Dar ce numim de fapt prin conceptual de minciuna? O parere? Teoretic ar fi suprapunerea imaginilor opuse in propria constiinta. O rasturnare voita a raporturilor de valoare. Crezi altceva? Si, daca nimic nu este intamplator, theoretic, altfel n-ar fi structuri peste tot cine le-o fi facut? Poti crede ca te afli in fata curbei inchise: cine o mai percepe? Verzi si uscate curg permanent, nimeni nu spune pis! Dar cand apare o alta gandire, iminent apare un zid al ignorantelor colective. Se creeaza invidie ori din orgoliu, care tine si loc de prostie, desigur opozitia muta la nou si la toate leprele sar. Ca niste hiene.. Le tulburi linistea cu care-ti devoreaza timpul in tihna. In ascuns. Numeri pe degete oameni, oamenii adevarati ce cunosc raportul real dintre finite si lucruri. Cei mai multi dintre ei, chiar daca banuiesc ceva nu au curaj, se mint. Si, poti sa minti cat vrei, fiecare are grija lui, te lasa in pace. E o arta sa poti duce pe altii de nas, dar suprema arta e numai dezastrul cand si tu incepi sa crezi ceea ce numai plasmuirea ta a creeat. Geniu sau idiot. Simpla antinomie, paradox.Pentru altii esti etichetat, ca si borcanele-n raft, idiot, dar tu cand ai constiinta valorii, ei nu mai conteaza. Urmeaza chin de sisif, darn u pentru ei, pentru tine si pentru urmasi. Cum sa-ti spun? Ce conteaza azi cate nazdravanii or fi spus - sa zicem contemporanii lui Eminescu? Dar, urmasii? Vezi, d-ta si numai d-ta poti trece de la realitate la fictiune. Treci de la dintii de lapte, la hrana pe care o poate sparge numai un creier bine dotat. Eu, mai cred ca de fapt, copiii nu mint niciodata. La ei se petrece naiv uscatura din basme, se scurge-n real, samanta de vant nu cade pe piatra ci pe-o imagine pura, de aceea ochi li-I limpezi si blanzi. Pe cand d-ta esti bantuit de nelinisti, treci pragul invers, si iar o reiei de la cap, instabilitatea rationala-ti intuneca graiul si mintea. Timpul scoate din praf chipuri asemenea siesi.De aceea preopinentii se ung cu pomezi diferite, preparate dupza retete commune, ori cu alte necunoscute; halterofilii au pudra lor alba, raman pironiti o singura clipa; apoi o ridica de pe inima piatra, ca pe un fulg desi privitorul tamp, poate sa creada adesea ca rotile sunt de carton. Asa ar face el, cel putin… Te uimesc. Descifrarea e grea, pentru bunul motiv ce-ti cere effort permanent. Ghemul de vorbe are legi nescrise, fiecare este un unicat. Este adevarat, sunt legi matematice elementare; geometrul are in cap o reprezentare de linii, regina lor, rezultanta e miez teoremei, o vede la fel in spatiu chiar si cu capul in jos cum apare celui neversat, el lucreaza cu spatiul absolut, care, prietene, draga e infinit, necuprins. Fie acel punct care in miscare devine elipsoid, cu trei dimensiuni, caruia i se adauga inaintarea, deci devine ca un burghiu, asta e forma pura a miscarii triple, cu cele trei forte, asupra carora actioneaza timpul cuantificat, drept a patra dimensiune a spatiului. Totul e clar, simplu. Mergem spre 5! Aici se intra in erorile relativitatii restranse. Vezi d-ta? Corectura se impune. Sa zicem ca vii direct de la camp. Esti pastor. Ajungi undeva, la o poarta si esti intrebat:
-Vazuta-i iepure-n camp?
Poti raspunde cum vrei; niciunul, 3, 4, 10, 100. Sau razi in barba si spui, ca fac reclamatii acest urechiati, ca fac coada la sediul… asociatiei lde vanatoare, dar… in vitrina e un impaiat, adus cu mari sacrificii spre mandria breslei celebre. De-ar lipsi si asta, imaginatia vanatorilor sportive n-ar mai avea loc in vitrina! Sute sau mii de urechiati prost crescuti, ar popula-o, sarind in geam ca mustele vara. Vezi d-ta vanatorii mai mari sau mai mici se-ntalnesc pe-aceeasi orbita, si poate din pricina asta nu prea avem pareri prea bune nici despre ei. Dar asta nu e treaba mea. Haitasi, tipatori, ochitori, isi fac treaba la timp. Pescuitul e una, vanatul e alta. Stai linistit unde ti-ai tras locul sau ai fost pus si tragic san u dai cu pusca-n ai tai! Asta e treaba. Daca ai o putere mai intai faci ordine buna in jur. Uneori e simplu, alteori e imposibil. Respingi ideile altora false, dar ce pui in loc? Pendulezi? Esti pierdut. Trebuie aflat acel echilibru si aci e o chichita, pentru ca nu este stare pe loc, ci o rezultanta a unor forte care se anuleza. Fizica , domnule e baza, nu vorba! Calculul. Celalalt adormise. Nu-l mai putea urmari. El continua pentru sine….” E greu foarte greu, dar linia de plutire, pe care a-ti deprins-o voi urmarind calea butoaielor goale pe ape, nu-mi place. Eu lupt in curentul abia banuit, instabil, plutirea nu-I una cu lupta pe viata si moarte, in adancul furtunii. Stiu, viata e una, se poate crapa din nimic, dar tocmai pierind va apare irationalul din om. Apare acel OM urias. Eu am urmat sfatul tamp o singura clipa, ma credeati fericit, ca sunt iar pe brazda, priveam drumul vostru comun, dar adulmecasem doar cararea mea, ivita poate din marginea singuratatii, spre marea insingurare de sine. Dumneavoastra ce faceti cand sunteti singur? Va plictisiti? Abia atunci eu sunt EU. Poate va uitati speriati in oglinda? Nu mai e cazul, sunteti cu totii de-un fel, va cunoasteti prea bine. Si-apoi asta e ingaduit femeilor deshidratarea de crème si dresuri, ce-si schimba cameleonic fata lor calpa, stiind ca afla destui sa le vada altcum de cum sunt. E ridicol sa cauti in sulimanuri noi intelesuri. Repet cand ramai gol-golut de inchipuirea altora, ca un pui abia iesit din gaoace, ce faci? Ce faceti? Ramaneti suspendati pe acelasi fir auriu al celor impuse de altii, reflectate de altii, sau reconstituiti totul in oglinda adevarului, care e alta? Sunteti sincer pana la dobitocie cu dvs.,… cu cei din noaptea trecuta, pe care i-ati admirat candva cu premeditare, eventual cu dvs, chiar daca observati partial o eroare, sau croiti alte masti pentru ziua de maine? Cui folosesc? Si d-ta esti om sau actor? Va srieti rolul singur? Sunteti niste bieti interpreti Shakespeare, stiu era Plaut, masluit de Bacon. V-o spun eu, asa scrie si in cripta aceea. Dar este marele teatru adaptat epocii elisabetane. Talharul de care te temi este doar un biet pungas de buzunare. N-a trait cu adevarat, n-a intuit nimic. Mazgalici arunca unul pe altul, se citeaza-ntre ei, spre chinul hartiei. Este o intreaga industrie: actori, spectatori, regizori, scenografi, electricieni, garderobiere, ma rog, tot tacamul banal, iar daca spectacolul este bun, nu se stie cui I se cuvine o lauda, daca e prost, vinovat e doar autorul real sau prezumtiv. Mimam de mii de ani surdo-muti din cripte, oameni cu un alt alphabet al totalei priceperi si din vina actorilor prosti, piesa cade. N-o spun din auzite, si eu am jucat pe un teatru, mutand viata pe scena. Rolul era excelent.Bine scris. Intuiam aci omul complet, fara scheme. Entuziasmul pieri la a doua lectura din pricina dactilografiei. Apoi regizorul urca pe scena doar ca o umbra a mea, eram siropat, plicticos. O felie de tort. Si, mai inainte era foamea cea mare de adevar. De tort te cuprinde o greata amara. Asa e peste tot la serbari. Destui ravnesc macar motul ori sa-ti muste din nume, dar acei “La multi ani” in omagii frumos colorate, sa te vada ei incomplet cand se umfla de aer curat pieptul sarbatoritului ca sa-si stinga de-odata, te-ajuta si ei, lumanarelele ce-ti masura timpul… ce ganduri betege”….
Am patit-o si eu cand am stins 20 dintr-odata. De atunci sunt aici si m-a cuprins insomnia: visez lumanari. Actorii creeaza alt rol, nu-i cel scris. Capacul: conceptia regizorala. Moastele rad, cu cat sunt mai multe, fatul respire greu si dupa premiera este la… reanimare. Aici i se masoara eternitatea-n clipite, aci foiesc halatele albe….. Speranta ramane-n bunele intentii. Capetel randuit la 3,6,9, pana esti numai uitat. Murise fara cuvant pentru altii, caci tacerea e moarte si asta ma doare desigur cand stii ca aveai ce le spune, dar calea e una si duce la zuruitul acela: e greu primul pumn de tarana al popii, ca gloata ia aripi si toarna, iar ochiul de cer se face odata cu vremea morman. Sa zicem fusese aci clisa primului om, rastalmacit in fel si chip, lutul intra in lut, iar de ce nut e mai pomeneste cineva, totul dispare ca si cum n-ar fi fost. Ba, iti pun altii deasupra, si se slavesc doar pe ei. Ce sa mai stie urmasii? Sa zicem ca stii bine, c-ai aflat – cum nu conteaza - revelat ori prin calcul, numele celor doi neclintiti din centrul movilei si, sa mai spunem ca numele lor ar putea fi aflat pe drum de Damasc. Cine oare, avea-va minte destula, sa mai priceapa simbolul badita Troian din cantul de plugusor? Vei avea tu destula putere, ca sa-l dezvalui? Au fost, nu au fost? Vezi, de aceea ajungi la indoiala din tine. Sa zicem ca stii foarte exact locul Troii, ca poti arata tuturor inca totul, oare se cade a sti tot ice-I ascuns cu buna stiinta, spectatorul vede numai si numai ce I se cade a sti. Si atat. Daca adevarul il stiu toti, va fi lumea mai buna sau, dimpotriva, mai rea? Acestea sunt adevaratele intrebari….
Conventia e reciproca. Actorul din tine tot rumega fleacuri prea bine stiind ca orice golgoaze ar toarce, aplauda insul frenetic, ca si vecinul care nimic nu pricepe, darn u vrea sa stie si tontoroi fac din limbe; nepriceperea sa. Este o lege a ingaduintei intre meseriasi. Lege de casta. Apoi, adevarul pe care il scuipa intre ei scarbiti; tam-pi-tul! Trei silabe, atat este-n rol! Da, dragii mei, nu sperati ca voi uita repetarea, cu gandul la Tampa. Acolo am inteles disperarea. Asculta. Tipatul acela prelung parca se scurge din cosul pieptului meu. Inainte nici n-as fi putut crede ca un singur om poate scoate sunetul mortii peste inchipuire. Asteptam sa-l vad cazut pe cel caruia i se adresase. As! Cuvantul trecuse pe langa el; ramasese mut; stupefiat. Era oare cantul lebedei? Nu mai stia ce sa creada grotescul acela caruia i se adresase. Iar cel despre care voiam sa va povestesc, era aiurit de frumos, privea intr-un punct imaginar, de care parea tintuit. In ochi licarea toata deznadejdea adunata ani si ani intr-o biata inima, care-a batut de-a surda, necercetata de nimeni, asteptand zadarnic intelegerea: sunt si eu om ca si voi, mai exact am fost. Ce stiti voi? Si apoi cine si ce va da voua dreptul asta? Cum a iesit din comun? Cand? Sa incep din copilarie? N-ar fi deloc potrivit. Sigur, veti zice, exista copii precoce pentru care inca nu facem nimic bun; le dam in cap cat putem sa-l aducem in sirul comun. Ei sunt asa-zisii copii problema. Sa stea-n banca lor! In loc sat raga mata de coada, mai bin ear mangaia-o as acum fac toti: astfel avem cel mai perfect mechanism de imbecilizare. Si apoi, in scoala asta, cine n-a fost premiant? Ne-ar mai trebui la fara frecventa premii prin posta, in obiecte si bani! Sa aibe toti acasa coroane si diplome, snururi, insigne, embleme. Daca n-a fost niciodata la grupa mica? N-am vazut pereti nepavoazati cu tacanitul aparatelor de fotografiat, carte sau pompier, tulumba, bastonas alb-negru, etc,….. Posibilitati de exprimare a devotamentului bravilor educatori. Marire voua la leafa, pe grade in care spuneti din nou ce-ati uitat mai demult, pe vechimi inutile, voua nenumarate finite fara de suflet, refugiate in cel mai gingas sector! Voua, refulatilor, ratatilor, nerealizatilor, carcotasilor, didacticilor, nu vi se dau metale pe mana, pentru ca s-ar putea retopi, turnata-n forma noua, vi se dau inimi de om, din care sa preparati in voie sfaraiacele vietii! Voi explicate ce sa fac, numai sa scape de munca….. munca e grea, si asta in loc sa-I invatati cum sa munceasca! Cu mintea bacanului, ce vinde-n colt delicatese, fiecare e stapan la taraba si vinde bruma lui de stiinta oricui; voi stiti pretul cu ochii inchisi, admonestati pe cei zurbagii care le ignora. Aho, aho, stimate rate exigente cu altii, crosetoare in plina activitate didactica, voi tineti legatura cu familia stiind pe derost unde se poate roade ceva , ca doar asta e planul vostru de munca, defalcat pe ore, si acolade, bateti portile spre o cafea, la o barfa, in numele educatiei bietilor copii, care ies spasiti sa n-auda laude pe care tovarasa vi le aduce in schimbul unui clefait monoton, tamp. Povesteste apoi cat i-a fost de greu sa-ti puie coroana pe cap, ca toata lumea are… acuma pretentii culte. Si-ti face test de pricepere cu ciorile-n pari! Alaturi e micul pachet cu lucruri de mana pe care mamica le-a crosetat in nopti de nesomn, ca doamna sa aiba mereu acea indistructibila legatura cu scoala.
“ Mi-ar place pentru serbare o stofa, un portelan, dar asta o faci daca vrei dumneata si celelalte, esti influenta”… Chiar daca unii mai stramba din nas circumspect la inceput, apoi fac ei coada la doamna s-o roage sa tina permanent legatura cu viata. Iar ratele se zbat la inceputuri de an sa aiba parinti de nadejde 4 ani. Impart inventarul cel viu ca si pe obiecte,copilul nu intereseaza pe nimeni. Sfinte serbari in sfarsitul de an, in care sirul de premianti defileaza, li se impart carti aduse de acasa si multe bomboane, si… abia peste ani se observa ca talgere false avu tirizia stiintei. Se mai incearca si la gimnaziu, dar , nu poti chema mereu 6 oameni la masa, si parintii se cam lamuresc, intervine procentul si….turma tot creste.
…. Scoti nodul de om, tu la lectie. E bland si sfios ca viorile apei, tremurand la izvor e raspunsul. Glasul ii este pur, de cristal.S-aseaza intre el si professor uimirea. Fiecare cuvant se izbeste de liniste, ca-n marile catedrale vocea singulara a duhului sau…. Doamne, ce omenie mai mare mai poate simti cineva in numele iubirii de semeni decat a dascalului adevarat care, prin firul plapand scoate vlajganul inalt zi de zi in gandire, si-i arata si-l creste sub ochi de adevar totul, si invata alaturi de el, ca un prunc. Pitigoi la inceput, apoi ragusit, ordonand scheme si carti, fisate, rumegate, intelese, ordonate in creier. Simbol e boul, cu copita lui despicata ce rumega. Ai nascut tu, din nou, inca un om, marire tie, profesore adevarat! Atii au dreptul si datoria sa-l duca si mai departe. Tu il uiti, cati nu-i iau locul, dar poate nu totdeauna, si peste ani te trezesti alaturi de fostul elev, sa zicem, pe plaja la mare, ori pe varful de munte printre zapezi de vacanta, razand zgomotos catre tine:”Sa traiti, dom’ professor, sunteti neschimbat!” Isi face curaj cu tigara pe care inca o pufaie, si-ti spune curand, dumneata, asta doar ca sa-ti dea sansa sa-i raspunzi tot la fel. “Ce faci mai”, incepi vorba ca numele i l-ai uitat pentru o clipa; revii pentru o clipa; revii cu numele mare, si te simti vinovat ca nu ti-l amintesti pe cel mic; Convorbirea e ampla si grava. Refaci in graba in minte seria lui, si-i spui unde sta, spre fereastra sau spre randul din mijloc….totul intra in normal, fiindac el nu te-a uitat nici o clipa. Si iara il uiti, alte siruri bat la portile scolii, la usile vietii. Anii trec, ochelarii iti acopera ochii si literele joaca in fata privirilor tale, dar iata el apare la telejurnal, important, om in lege , erou: erou al muncii de orice fel, inventator, om care face paine, sau fonta mai buna, medic celebru si iata o clipa amintirea comuna iti surade doar tie. Ce petrecere sfanta, minunata, regala, ce bucurie greu de scris simte educatorul care a fost implicat in ast OM. Tu ai stat de vorba cu el, el sta de vorba cu tara. Tu, marele dascal nici nu l-ai banuit, poate, destul de frecvent! Iar daca ar fi si o singura bucurie in viata, e destul. Ai urmasul mandria unui professor este, poate fi numai vrednicia elevului. Daca-I mesager de stiinta si arta, destul ai facut! I-ai poza si plange si tu alaturi de parintii lui!
Toata lumea ii sta la piciore acum, creierul lui era dotat cu inteligenta nativa pe care destui au dispretuit-o, la care tu ai adaugat cu rabdare efortul. Dar oare ce simte atunci profesorul tamp, care nu poate pricepe de ce nu el ci , unul din acei copii poate invinge?
Invidie, ca nu l-a potcovit cand putea, doar atat. Tacerea si buna cuviinta se cade s-o- nvatam tot mereu numai de la copilul dotat ce nu va fi mare nicicand, niciodata. Trei ore iti ia si azi o operatie tie iar el iti tranteste firesc rezultatul. Tragediile acestor sublimi ganditori incep cand sunt lasti singuri in fata imposturii… modest, convins de valoare, crede ca va birui. Da, va fi nou etalon, va restabili adevarul intr-o stiinta sau arta. False valori vor dispare. Asa crede el. Fals! Nelegiuitii cu diplome bine platite sunt lant. Chit ca , nu au valoare sunt bine organizati.Sa nu-i dazarmam cu buna stiinta , mai ales noi care stim impostura. De ce sa mai recunostem valoarea post-mortem? Cui prodest? Cea mai trainica parte a existentei o spun doar cei care trec prin dintii de aur ai vremii un sir de momai ce rod marmora imaginarelor socluri solare; buretele norilor sterg nedreptatea voita, destul de tarziu. Potopul stiintei va sterge din vechi calendare o vreme sordida si tampa. Si totusi, uneori, la mii de ani, insul puternic isi ia locul sau inca in viata. Se opun animalice cerberii care vegheaza cu sarg ordinea lor prestabilita ce duce pe trepte pe ignoranti si anemici ce populeaza antecamera unde e osul mai mare si dulce maduva. In jungla lupta e oricum mai deschisa, aci stapaneste parelnicul soare. Destul! I se cuvine ce nu-i puteti da niciodata voi: TIMPUL! Dosarul ucide.

Mon Oct 04, 2010 View user's profile Send private message Send e-mail Visit poster's website Yahoo Messenger
Adrian Pop

Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10558
Location: Craiova


Reply with quote
Post OAMENI -ZAPADA (9)
OAMENI -ZAPADA (9)


Ai inteles dragul meu, cat de simplu e totul? Ai senzatia ca porti in cutia craniana o sublima instalatie electrica, complexa si complicata, pe care o simti cand lucreza din plin. O supui la effort. Apoi, brusc se stinge ceva, undeva, e un refuz cum cade o stea de pe bolta cereasca in hau… E lupta cu-ntunericul vesnic. Stele clipesc in iluzia reveriilor boltei. Abia atunci isi face loc indoiala. Te simti tot mai sigur si mai instrainat de muma, de tata, de tine si toate acestea pot dura ani, luni, zile. Totuna. Se lasa o ceata, o plata alburie de ceata.
… Si, pestele trage zadarnic, rama o-nghite, iar tu nu mai poti nu ai timp san u prinzi, nici sa mai poti urma pan’ la 9.
-ESTE TOTUL UN MONOLOG INTERIOR! Sunt un COBAI?!!!
… Tinere, m-ai convins ca ai un fel propriu de a regandi totul. Si intr-adevar, nu mai are nici un rost sa-ti expun punctual meu de vedere. Trebuie sa recunosc sincer ca m-ai bucurat. Alam de la cine te-a invatat sa gandesti. E posibil sa nu mai pot spune eu mare lucru, dar, esti mai tanar; nu-ti voi ascunde nimic din ce stiu. Am o rugare; pastreaza scrisoarea aceasta de cateva pagini pe care vroiam demult s-o trimit. Era catre muma mea. Am sperat ca voi pricepe si eu pe 1, 4, 7, si 9 dar tot amanand, n-am prins nimic, iar ea, biata mama s-o fi prapadit, intre timp. Cum timpul nu iarta, tu esti mai tanar. Pastreaz-o. NU are IMPORTANTA NIMIC. POTI s-o si SEMNEZI. E a ta, eu sunt timpul.
…. “La prima vedere se cheama ca iara mi-ai scris d-ta, si ar fi timpul si eu sa raspund intr-un fel, san u tac mereu precum osanditul din mine, supus pieirii marturisite. Din mandrie se trage, o stiu de la primul Valah: cautam Gripsorului pilda, desertaciunile ma cuprinsesera-n iazme, sin u ma puteam deprinde de lumea tacerii silite de min; tu plamada mea de-nceput, daca eu nu veneam de si mai departe de tine, cine stie ori poate banui de-ajuns, cine-ntelege acest mister indestul? Timpul imi bate timpane secunda unica a marturisirii, ies din umbra aceea, dar gand rasucit ma intoarna in sine. Aproape-s rotund si nu se cuvine sa pici in pomul vietii ca fructa roasa de vierme ascuns, de boarea de vant a uscarii, cand cel de sub pom, abia asteapta sa-nfiga coltii-n carnile tale, juruind adevarul, iar de-i partial neaflat, sa te arunce-n blesteme; or s-o fi prins de mine sminteala de zbieretul iezilor draci din nopti de craciun repetate, cand chemarea mielului alb, nu a fost alta la mine decat o spaima de moarte, de viata, si moarte…..
Dumneata nu mi-ai spus niciodata acest adevar mai essential decat mine, din teama, o stiu. Dar acum, trecand pragul marilor temeri, e vremea sa scriu la vederea oricui si a lumii, acest adevar despre care eu nu ma tem. Am invins matca mea, am invins regina a lumilor mele de taina, al caror mister numai tu il vei duce-n eter si-l ve-i inchide frumos intr-un cub de pamant, retopit la marea- sublime retorta- in care toti asteptam dezlegarea poruncii supreme, duhului materiei siesi, pe care o banui de-o vreme si eu, dar, pe cand ceilalti o plang, eu imi inchipui pieirea, sic anta in mine si lutul si piatra si frunza de gand, caci eu o sa pier nemurindu-va dumneavoastra ochii deschisi, tu marea mea ursitoare de bine si rau, doar parelnic. In sine eu stiu a fi binele-rau, iar misiunea cu care-am venit e sfarsita. Voi retrai in urmasii mei de taina ca mine, ce nu s-or mai teme de pruncii –poveste, n-or mai chema pictori sa marturiseasca ura care nu iarta suflarea mai sfanta: impacarea cu Marele Mut s-a produs, fara voie, cu voie. Nu stiu.
Tu, lumina si-ntunericul meu necuprins, chaosul meu, reintra-vei in mine, sunt mai rotund decat luna, iar petele pe care altii le vad e numai praful din ochiul de rand care nu-i trec de fata-i lucioasa, nu-i poate banui ori atinge adancul. Nu-mi plange pieirea, cat stiu ce mai e de facut. O spuse EMINUL! O spuse oricui, numai ca eu nu mai aveam ochiul acela deschis mai demult la chemarea aceleiasi guri, sa clintesc muntii din loc in bucuria izbanzii, si insulele sa le cutremur de adevarul ascuns, in sufletul meu mai pur ca viorile apei de munte mai tulbure, ca adancul din groaza, sunt furtuna cea mare, si-n ea voi pieri, zadarnic urmasii cata-vor scaparea in foc sau apa, in aer sau gand, in sine reimpacata, odihneascase-n pacea eternal, cum demult observase-n rugarea din imnul catre Salmocsis…
De ce sa mai crezi dumneata lumea asta marunta, care te-ameninta-n gand cu pietrele mele? Ea e stapana o clipa-n segmentul de timp; biata credea ca poate ucide ceea ce nici nu nascusem atunci; era un fat oarecare de chinuri, da-i azi Fat-Frumos; bietii de ei observau existenta terestra de scutece. Era masura privirilor lor pamantesti… De aceea se mai tem si azi, ca-n zadar incearca sa ucida in ganduri generatia soarelui meu cu-aceiasi nestire de grai si de neam…
Lumina carnilor mele reflecta-n oglinda inca nebanuita, puterea din fapta bunilor mei, care s-au stins doar parelnic, ochii le-au fost nicicum de pamant, s-au ionchis o clipa-n afara, ca sa-mi ramana pururi deschisi in mister. Spune-mi zeita, cunoscatoare de duhuri, cum ai putut alunga rand pe rand aripi negre ce-mi bantuiau somnul. Tu, mai mare-n gandire ca mine, ca asta o stiu- sunt o biata samanta din pastaie intrega pe care o pastrezi, spune-mi zambet al meu, bucuria mea necioplita mai spune-mi, si cum de m-ai putut ocroti de lumea cea negra care m-a vrut imparat in trei randuri, povesteste-le cum osanditul tau trup de fecioara le-a stat impotriva? Ti-au luat mintea celei nevinovate puicute, celeilalte bastonul cu ochii albastri., mai marii i-au dat otrava-n parelnica miere…. Rogu-te muma, spune-mi chiar dumneata, daca stii,… unde-i izvorul puterii pe care o stapanesc numai eu, daca poti… daca stii…
Zvarl teama din care ma priveai totdeauna, dar tot dumneata stii prea bine ca nu ti-am clintit vreo porunca, vreodata. Iar daca nu ai inteles totdeauna mare ace-mi urla-n pupile si-n tampla, e vremea mea batrano, sa nu-mi sfasii tacerea cand timpul se coace, si eu mi-s marea tacere, n-am dezlegare a spune mai mult. Chin prelung trecu-n fatidica varsta, luai bicul s-alung zafirii din templul vorbirii, dar gandul ca pasarea vremii se-nchise-n ecou. Peretii erau captusiti cu aceea vata- traditie tampa, prin care inca nu trece decat o bruma din gandirea strabunilor minunate epoci, spre care norocul ma-infige statornic, spre ce au visat cei strabuni, indelung, mai demult. Nimic nu e nou daca n-are lucrare-n trecut! Eu ma-mplinesc in pieire, moare odata cu mine pacatul: e vreme ca Omul de-oriunde, san u mai priveasca piezis painea vietii, fructa cea coapta din varful ori poala Carpatilor mei Oamenii-paremii semanat-au ei lumii, le-aduna-ntr-un cod get unitary, pe care fratii mei intru sange il stiu. E taina cea mare e 5 peste 4, in UNU, schimbarea naturii umane, o fi Om de omenie nu este chiar la indemana oricui. Dar, cand gandul meu ocroteste demult numai viata biciui cu rabdare in orice poem ratacirea, iar magi de-aiurea s-o bate-n patru margini de zare, voi fi crai cersetori cunoasterii mele pe care, nici eu nu o mai stiu, daca din carte mi-am rupt-o, din legea nescrisa, ori, numai din biletele tale ploscute cu lapte de om. Elixir si otrava am supt. Da-mi pacea dinainte de tine sa-mi cearna odihna-n tacerea pe care o merit…
Spui ca nu-ti scriu. Ti-am scris tot mereu. Nu-i scrisoare privirea-mi in ochii de lapte clipeau nevazute silabe altora? Dar bratele mele spre tine intinse, in anii cei gangavi? Tu marturie trupeasca a minunilor mele, totdeauna imi spuneai ca nu-ti scriu indeajuns mama. Nu pricepi ca mesajul adevarat era zborul sublim de gand inspre tine, incifrat pentru altii, tradus numai cat umple biata lor inima seaca? Eu nuami tie scriam si ti-am scris tot mereu, de aceea nimeni putea banui ca-n trei colturi vorbesc, pregatindu-mi rotundul care-avea sa-mi soseasca la ani 46; si inca nu-mi sunt de-ajuns! Mai ar trebui 10, sau chiar 20; cat chin prelungit!
Nu stiu nici azi de unde-ntr-o zi m-am trezit pricepand limba noastra dintai, romaneasca, nu stiu, nu pot banui, dupa 36 de ani de gangava, caci primul mesaj cam atunci l-am trimis incifrat in uimire, si parca nu cred ca l-am scris vreodata. Tu, marea mea, cutezanta, si prin tine pamantul DACIEI, nu vezi nici azi ca randurile mele, mai strambe, mai drepte sunt numai si numai scrisori catre tine, spr tine si numai spre tine? Dar cine altul ar merita acest timp masurat intr-o viata de Om, daca nut u, marea mea cutezanta perena, care mi-a dat si lacrimi si sange din carne si gand? Tot ce-am scris, tot ce spun si tot ce-mi va fid at sa graiesc e numai o biata litanie de marturisire spre tine, si numai spre tine…
Cui canta padurea-n pasare? Omul crede ca lui, dar pasarea canta naturilor siesi; astfel graiul nicicum n-ar fi perceput.
Ehei draga mea, unica mea bucurie dintai, vreme n-avem de scancet.
Fu planset de bucurie, durut, cufundat in privirea mai blanda ca scara de toamna cand DORIO-LOLIA sau IAMA si YAMI aceiasi, pe-o banca de ierbi asteptau rasaritul de luna, prevestind pe Romeo, iar Julieta nu scoate o soapta, pentru ca de la ei se nascu pacatul cel mare-n tacere. E taina pacat,unica umbra de gand nepatata, din inima smulsa. Dumneata mi-ai fost si taina si vorba cum poate mai bine ca mine o spusese printul valah Vasarava dar, cand biata lume va ramane saraca de mine, vor cauta si afla graiul meu in concertul acela in care piculina si vajnicul corn, va rasuna pentru mine prin toti, numai ca, poate voi fi cazut in demult, drept parte a umbrelor sale, iar norocosii ce-mi vin la izvor vor umple urcioare in care va rade cu hohot lumina din vorba piezisa, vor sorbi bucuros acel talc, pe care, mai marele-mi Pan aduna intr-al sau comanac din bolovanii vorbirii-sticlind proverbi in povestile vorbei. Pacala mi-l rase-n vazul prostiei, o lacrima smulse nea Iancu la birt, pe cand Ionica cel neprost, trase concluzia-n primele randuri tarzii dar adevarate, de proza:”Nu stiu altii cum sunt” pe cand tuturor mai da pilda Eminul:” Gandeste o mie, scrie o suta, iar semenilor tai, allege-le zece mai rasarite-n tiparnite, dupa ce le-ai curatat lamurit la focul vorbirii cuvantului sfant” Aici este porunca Dumnezeului limbii- patria noastra de nimeni invinsa, unica, spirituala. Atat.
Drept care-mplinindu-I porunca sunt IO roman, si ma cheama ca pe mine: om sau crestin.Ori vultur in trei turme de miei ori turle, minune pe Arges: steam eu dintai ca nu poti fi om intreg slujind la vreo umbra, precum dupa intaiul mare IOAN, reobservase minunea nebiruitul in romburi maiastre, cand aripe oarbe aplauda-n voie lumina.
Drept care, asculta mamuta, mai am-mneatale a-ti da mereu acelasi raspuns: nut e teme! De nu m-a fost doborat vorba-claca e vremea de-acuma s-asculte la mine si oameni si munte si marea. Ca pot sa tai luna si soarele vostru stiut in bucati si mi-s hrana cea mare: sunt timpul!
Eu musc mai demult materia incandescenta, ce nu are decat un aer superb de lucrare de sine si o remodelez in cunoasteri si numai si numai pe pohta inimii mele, cat chip mi-I asemeni pe astru. In lume eu stiu, ma caineaza amarnic si ieri ca si astazi destui ce-si lipaie pasii de melc prin talpile modei, si vor am fi calauza. Destul!
Vai, muma, neliniste din marea mea liniste, e vremea acuma, in corul de umbre, cand vara e stearpa sa-ti spun ceva si despre credinta care muta munti, prin puterile ascunse de-atotziditorul: da, muica, eu de-nceput prin strabuni sunt scaldat in lapte si miere, si n-am calcat de Ahile; am trupul intreg plin de rani; dar soldatul prostirii de neam va fugi ingrozit inca o data: nu sange va curge si apa din coasta, cat marea lacrima de sange, cu care oile-si jelesc inca baciul moldav, pentru ca Raraul, Duraul, Ceahlaul nascura primul meu get. In rest, toti fuseram si suntem de aici.D-aici, DACI: sarea pamantului meu rai.
O, limpede muma, dumneat nu esti alta decat zana vietii cu ochiul minune deschis de cu zorii Lilith, de aceea iti spun:
“Buna dimineata” Osanditul Grispor a zburat in nestirile sale, pilda-mi ramane aura ta, pestera sfanta!
Vegheaza-ma, Crivatul cunoasterii mele ucide, doboara nestirea. Scrisoarea de fata asteapta raspuns prin neuitarea de oameni-zapada ce-au fost, sunt si vor fi; de aceea adio, va spun tuturor, fiti ochi si urechi cuvintelor mele. Auziti-ma:”Calul e gata pentru ziua de razboi, insa biruinta vine de la Domnul” ( pilde,21:31)
Hristos a inviat! Ca sa traiasca vesnic in noi! Amin

Tudor Diaconu,
Pitesti,1968