Dacia - Țara Zeilor
DACIA-ȚARA ZEILOR
(DA.KȘA- ȚARA ZEILOR)
Capitolul I
OMUL PRIMORDIAL DIN FORTUL CARPATIC
Omul epocii glaciare

Pe lângă ceea ce este cunoscut și explicat de geologie, pe lângă cele știute și explicate de istorie, puțin mai poate fi spus despre existența și despre modul de viață al omului european în timpul epocilor glaciare.
Atâta vreme cât nicio informație nu devine utilă, nu vom putea adăuga la stocul de cunoștințe mai mult decât câteva considerații ale consecințelor posibile din viața vânătorului, care era omul european al acelor timpuri. Informațiile folositoare acum erudiților, când sunt analizate ca lumea, pot avea roade interesante, utilizabile.
Nu mai încape nicio îndoială că omul epocii glaciare a fost și vânător. Este, de asemenea, cunoscut că el își suplimenta hrana dobândită prin uciderea animalelor de carne, cu fructe și cu ciuperci, culese în timpul urmăririi animalelor, sau cu peștele pe care- l putea prinde în anotimpurile favorabile. Mai știm, cu siguranță, că animalele obișnuiau să vâneze. Gândind că aceasta era hrana de bază, vom încerca să extragem din aceste informații tot ceea ce poate fi sub- înțeles, pe baza descoperirilor și a deducției logice. Animalele ce puteau fi vânate sunt în general bine cunoscute. Varietatea lor era considerabilă în perioadele interglaciare, iar capturarea lor nu ridica probleme prea dificile. Lucrurile se schimbau complet când pământul era acoperit cu zăpadă și cu gheață, când nu numai numărul lor sporea mai greu, dar și diversitatea se reducea.
În asemenea vremuri, oamenii urmăreau în special animalele mai mari ca fiind mai„ folositoare”( dacă termenul nu izbește mai mult ca un barbarism). Este, de asemenea, cunoscut faptul că omul din epoca glaciară ajunsese să cunoască și să stăpânească beneficiile focului.
Cam atât despre aspectul material al vieții.
În ceea ce privește aspectul spiritual, știința are dovezi că omul din epoca glaciară a învățat să comunice prin vorbire articulată, deși nu poate fi cunoscut cu certitudine dacă el stăpânea deja o adevărată limbă.
Ceea ce știm noi referitor la împrejurările în care omul acelor vremuri a trăit, despre felul în care era silit să dobândească( deși termenul n-ar fi poate cel mai potrivit) hrana sa și felul în care putea folosi cuceririle sale, ne-ar putea ajuta să ne facem o idee asupra stadiului pe care l-a atins în scara valoilor umane.

Limba- necesară la vânătoare

Pentru că limba este cea mai bună oglindă a nivelului spiritual atins de o societate în dezvoltare, noi vom încerca să recunoaștem dacă omul din acele timpuri a reușit să stăpânească o limbă, ce era această limbă, de ce fel și ce treaptă de evoluție atinsese.
Dacă definim limba nu ca„ mijloc de intercomunicare voluntară și deliberată”, transmiterea prin vorbire articulată a unor cunoștințe acumulate, fără considerarea scopului comunicării, putem afirma că oamenii acelor timpuri foloseau cu adevărat o limbă. Dar, ce era și cât de bogată putea să fie, va trebui să descoperim din legăturile ce pot fi stabilite între acest trecut îndepărtat și momentele prezente.
Cert este că oamenii acelor vremuri, mai precis oamenii care au venit de sub zăpezi cu ultima încălzire a climei( sfârșitul glaciației Würm) vorbeau o limbă limitată la un număr de termeni corespunzător puținelor noțiuni pe care le aveau. Este, ca și sigur, că era o singură limbă simplă, deși poate existau doi sau mai mulți termeni pentru unele noțiuni. Această aserțiune este justificată de tipul de viață dus de omul timpurilor, care nu putea fi decât vânător.
Teritoriile de vânătoare ale europeanului în epoca glaciară erau imense, datorită animalelor pe care le vâna și datorită naturii terenului. Se poate presupune că terenurile erau acoperite pentru perioade lungi cu zăpadă proaspătă- poate mai mult de trei sferturi din an, ce cădea peste resturile de gheațădin timpul anului. Mai este sigur că văile erau unite cu zăpadă înghețată la obârșia ghețarilor. Cum procesul de topire a fost mai intens pe interior( intrados), capetele văilor au fost permanent acoperite cu gheață. Relieful era, în acest mod, atenuat făcând călătoria mai ușoară pe văi și pe înălțimi.
Animalele vânate erau cele mari. Mamuții, urșii, taurii, renii, bizonii, nu erau uciși cu ușurință. Acest lucru presupunea forță în lupta cu animalele și deseori oamenii suplineau forța prin numărul lor.
Vânătoarea se făcea prin strigăte de alarmă, numărul necesar de urmăritori și de luptători fiind completat de către membrii familiei sau, în caz de necesitate, de reuniuni ad- hoc. Adăposturile erau mai mult decât temporare, iar grupul de vânători devenea sedentar numai până consuma hrana pe care respectivul loc o putea furniza. Când animalele rămase din turma ce fusese izgonită își schimbau locul de păscut, oamenii le urmăreau mereu în mișcare, neștiind niciodată unde vor ajunge. Când animalul rănit era prea mare, asocierea devenea imperativă. Dar, astfel de asocieri erau ocazionale și durau numai până când animalul ucis de toți era mâncat pe loc, fript la focuri separate, vecine.
Atât se spune despre ce se știe referitor la vremurile trecute.
De cum terminau proviziile, familiile începeau să caute urme proaspete, fiecare pe cont propriu.

Dicționarul paleo- european

În aceste asociații întâmplătoare și temporare, comunicarea orală a fost – la început- prilejuită de schimbul de informații și de acordul privind tacticile de vânătoare. Un vorbitor lua loc în jurul focului unde carnea era prăjită pe proțapi uriași, la lumina foculurilor care conturau dansul flăcărilor.
Este evident tuturor, că, termenii acestei intercomunicări trebuia să fie de așa natură încât să facă posibilă înțelegerea pentru toți. Limba era astfel încât se afla într-un proces continuu de schimbare, într-o asimilare mutuală neîncetată. Astfel, zi de zi, an de an, o epocă după alta, oamenii au reușit să creeze o singură limbă, chiar dacă uneori ea ajungea să aibă doi, trei sau mai mulți termeni pentru aceeași noțiune. Astfel se explică bogăția de termeni sinonimi în limbile europene. Aceasta este explicația pentru termenii comuni existenți în limbile popoarelor care-și spun indo-europene, indo- ariene sau indo- germanice, toate fiind denumiri nejustificate, așa cum se va demonstra prin această lucrare.
Indicarea termenilor amintiți, încă existenți în limbile europene, va ușura aflarea răspunsului la întrebarea dacă putem vorbi despre o limbă a acelor timpuri îndepărtate, iar dacă este așa, ce era această limbă.
Am reușit să izolez un număr de asemenea termeni și am ordonat un dicționar explicativ paleo- european, care, deși poate neimportant pentru prezent, va fi îmbogățit de eforturile acelora care vor trata problema pe viitor. Vom afla aici doar un număr de termeni paleo- europeni, pe existența cărora vor fi bazate argumentele care justifică declarațiile noastre( vezi indexul de la sfârșit).
Filologia va găsi, de asemenea, alte trăsături specifice, ca probe ale originii primare comune a limbilor europene. Organizarea structurală, reproducerea onomatopeică, logica juxtapunerii monosilabelor în cuvinte compuse sunt numai o parte a ceea ce ar putea stabili natura specifică a unei limbi, ale cărei origini sunt pierdute în negura vremii.

Unitatea Europei- topită la dezgheț...

O trecere în revistă a investigațiilor referitoare la viața oamenilor europeni pe parcursul unei perioade atât de lungi este în afara spațiului lucrării prezente. Ne vom aminti numai câteva aspecte din viața dusă de ei începând cu cea din Valea Dârjovului, uneltele pe care le foloseau până la sfârșitul ultimei glaciații( Würm).
Perioadele succesive de glaciațiuni și de dezgheț care au trecut peste Europa au afectat profund viața oamenilor care au trăit în aceste părți. Sporind numeric învremuri de prosperitate, scăzând în împrejurări potrivnice, omul european a ajuns a fi produsul unei aspre selecții naturale. Acest proces dramatic a dus nu numai la îmbunătățirea fizică, dar și la cea spirituală. Picturile descoperite în divrse peșteri, acelea din Pirinei în particular, dovedesc o șlefuire sistematică a celor ce le-au creat.
Astfel, sfârșitul ultimei glaciațiuni l-a găsit pe omul european mult redus numeric, pendulând peste tot teritoriul unde-și găsește vânatul, puternic la trup și cu un stadiu avansat de evoluție. Cine ar putea spune la ce nivel se ridicase această perfecționare a spiritului omului din acele timpuri? Foarte puține date certe avem și se poate spune puțin pe baza datelor de care dispunem.
Cele câteva note pe care le avem la dispozițiene autorizează să nu fim prea sur- prinși de ceea ce noile informații, uimitoarele descoperiri le aduc rferitor la omul peșterii, care a pictat minunatele frumuseți de la Alta- mira.
Astel de noi informații nu fac decât să confirme noi stimulente în vederea descoperirilor de noi date pentru acei cu o imaginație bogată, ca și pentu cei realiști.
În concluzie, omul erei glaciare putea vorbi. Omul european avea o limbă, și una singură?...
Cercetara noastră pornește de la această treaptă bine stabilită. Cel mai important efect al schimbării, într-un climat mai cald, asupra populației nediferențiate înainte, în Europa, ar fi ruperea unității sale, fragmentarea sa vastă fiind ca rezultat al regresiei calotei de gheață. Cum căldura crescândă a început să influențeze totul, să învioreze condițiile de existență, au început să se formeze mările, să se acumuleze lacuri uriașe. Viața sălbatică nu mai era aceași peste tot.
Dar, schimbarea decisivă a produs-o bogăția fructelor, a ciupercilor și a peștilor, care au început să țină loc de carne, în cazul în care vânătoarea eșua, când animalele prinse, incapabile să se adapteze la noile condiții, dispăreau sau se mutau spre nord. Pentru om, toate acestea au fost un stimulent să se stabilească, acompaniat de dorința de asociere care a rezultat într-un nou nucleu social, mergând mai departe de simpla familie. Oamenii construiau case în pământ( bordeie) sau colibe, pe terasele însorite, sau ridicau locuințe lacustre pe malurile lacurilor.

Prima Epocă de Aur a Omenirii

Unitatea europeană descrisă anterior, pe care am încercat să o subliniez, avea să primească o lovitură mult mai severă, datorită altor efecte ale dezghețului.
Crestele munților, acoperite de zăpezi, odinioară îmbrăcate de calote de gheață, acoperind muntele până în văi, au început să apară. Aspectul lor era inegal. Stânci care păreau a cădea din cer se ridicau vertical, stânci golașe cu uriașe fisuri umplute cu gheață și cu prundiș, maldăre de stânci zdrobite, pe care le duceau la vale. Ici și colo, ghețarii lăsau din povara lor resturi de nisip și de stâncă. Și, din toate aceste fărâme, se formau noi curenți, se măreau prin unire, iar forța lor oarbă distrugea totul în cale, tăia văi adânci, al căror fund era patul torentelor sălbatece.
Acesta era noul aspect al Europei atunci când calota de gheață a început a se topi și a se expune la lumină și la căldură pământul, care mai înainte fusese ascuns dedesubt.
Goale la început, vârfurile au început să fie îmbrăcate în petice de mușchi; undeva, mai jos, jnepeniise cățărau pe solul depozitat de vânt. Mici rădăcini invizibile, pe asuns și constant, dezintegrau roca de pe care se hrăneau. Cine ar putea să spună exact câte ere, milenii au trecut până când cele mai joase dealuri să fie acoperit cu păduri? Totuși, în acest mod, puțin câte puțin, pădurea a luat din nou ființă, iarba a prins rădăcini, ființele ce nu părăseau solul au început să caute frunzele căzute, insecte, ca și furnicarul de viermi, aflat dedesubt. Toate ființele se bucurau de o viață mai ușoară, stând la soare, trăind și înmulțindu-se.
Oamenii, care mai înainte locuiseră în peșteri sau în adăposturi de stâncă, suntși ei prinși de noul ritm de viață. Aspectul nou al naturii îi ademenea și, oferind cu o nouă generozitate premizele vieții, îi îndemna la stabilitate, la un mod de viață mai atașat de pământul care îi hrănea, cu o libertate sporită. Pentru timpul actual, stâncile golașe și- au pierdut interesul în ochii oamenilor care încep să trăiască din plin în mijlocul naturii. Goliciunea înălțimilor stâncoase le făcea neinteresante, dificultățile pe care le impuneau deplasările și inutilitatea eforturilor făcute le arătau drept adevărate teritorii interzise, iar linia succesiunii lor a devenit o linie de separare pentru oamenii care formau noi grupuri, care intraseră pe făgașul unui mod nou de viață.

Fortul Carpatic și Fortul Gasconic

Aria europeană pusă în discuție este traversată de la est la vest, aproape central de lanțul munților Carpato- Hercinici, continuat de lanțul Thuringian. Crestele acestor munți formează o linie de separație între două arii geografice bine definite, care, începând de la granița actuală se dezvoltă de-a lungul a două direcții diametral opuse, manifestate în cursul apelor, unele spre nord, altele spre sud. Elba, Oderul, Vistula, Niemen- ul, îmbrățișează în bazinele lor hidrografice o lume având ca punct de contact comun în mlaștinile Pripetului.
Dunărea( Danubius sau Isterul roman) adună aproape toate apele curgând din această creastă, formând astfel, în sud, cel mai întins bazin hidrografic din Europa.
Aceste două arii geografice separate vor fi terenurile de dezvoltare a două familii de europeni, care, provenind din fondul comun reprezentat de omul european al epocii glaciare, s-au diferențiat progresiv până când au luat naștere două mari familii înrudite. Cea nordică, pe care o numim Balto- Mazură, mai târziu împărțită în alte două unități, neamurile germanic și slav,- fiecare cu o notă distinctă, dar cu un număr de trăsături comune, care dovedesc unitatea originii lor, o unitate avându-și originile nu în indo- europenism- germanism etc., cum se credea și se mai spunea, ci într-un europenism primar, vechi ca timpul.
Cel de la sud a fost alcătuit din populații care s-au dezvoltat în bazinul inferior și a devenit ceea ce am numit Carpato- Istrieni, singurul nume care, pentru motivele expuse mai jos, se bazează pe fapte reale, existente din timpuri imemoriale și care, singure, justifică orice logică.
Deși, după marea separare, cele două familii europene urmau să meargă pe căi diferite, ele au păstrat pentru totdeauna, ca o notă distinctivă, moștenirea comună pe care o avuseseră la bun început, limba aceea- o singură limbă-, nu prea unitară, creată de strămoșul lor comun, omul european al erei glaciare.
În capitolul referitor la limba popoarelor europene se va arăta ce anume a păstrat, fiecare popor în parte, din marea moștenire ce forma zestrea comună. În următorul paragraf, vom trata, în mod special, grupul Carpato- Istrian, deocamdată interesându-ne în acest studiu unde a fost locul de naștere al popoarelor între care s-au petrecut evenimentele atribuite de oamenii de știință celor numite ariene și care, de fapt, au dat naștere spiritualității vedice.
Ca prim rezumat al muncii de cercetare desfășurate, eu am ajuns la convingerea că două arii europene pot fi considerate ca loc de naștere al popoarelor care au creat ceea ce am numit spiritualitatea vedică.
Prima, cuprinzând bazinul hidrografic al Istrului sau Dunărea Inferioară, o numim Fortul Carpatic, în timp ce a doua este aria înconjurată de două râuri mari ale Franței de Sud: Rhonul și Loire, și pe care o vom denumi Fortul Gasconic*. Motivele care ne-au determinat să ne limităm la acestea și nu la alte zone, căci numai acestea pot să reclame dreptul de paternitate cu privire la lumea europeană sudică, sunt motivate atât prin toponimie, cât și prin limbă.

Animalele domestice- trimise ale zeilor

Animalele domestice- trimise ale zeilor
Grupul Carpato- Istrian care a rămas în partea de sud a Europei, când continentul a fost divizat( așa precum am arătat mai sus), își începe existența în condiții mai favorabile decât grupul nordic. Un climat mai bun, mai bogat și mai diversificat, o formă care a devenit variată datorită infiltrațiilor din sudul mai cald, toate contribuie la condiții de viață mai ușoară, la posibilități mai bune de locuit și de adăpost.
Schimbarea, sau poate chiar intuiția unor indivizi înzestrați, a asigurat oamenilor o cantitate considerabilă de animale vânate sau domesticite, însemnând prin aceasta același lucru pe care îl înțelegem și azi. Poate câteva animale erau deja îmblânzite încă din epocile interglaciare. Dar îmblânzirea nu înseamnă domesticire, nu înseamnă că omul ținuse animalul în jurul casei tot timpul perioadei interglaciare, folosit pentru alte bunuri produse și pe perioade mai lungi și variate.
Nordicii țineau animalele întrucâtva îmblânzite pentru a le sacrifica în vremea când vânătoarea propriu- zisă dădea greș, nu se poate spune însă că ei domesticiseră animalele pe care le luau în peregrinările lor. Asfel de animale erau doar carne proaspătă, menite să fie consumate ca oricare alt vânat.
Pe de altă parte, animalul domesticit aduce și alte avantaje, fiind crescut și hrănit pentru lână( în cazul oilor) sau pentru lapte, care avea să devină în mod progresiv, împreună cu produsele lactate, principala sursă de hrană pentru întregul clan, alături de carnea puietului sacrificat.
Mulgerea animalelor domesticite și utilizarea laptelui ca o hrană de bază a fost momentul crucial în diferențierea modurilor de viață ale celor două grupuri ale populațiilor europene, la nord și la sud de linia de graniță care ne este astăzi familiară.
Un vânător, permanent în mișcare- nordicul- nu are timp să aștepte creșterea animalelor îmblânzite și conduse. În aria de nord, animalele nu se înmulțesc prea repede, dar ele contribuie la bunăstarea posesorilor lor, prin carnea care a fost consumată rapid.
În sud s-a produs o dezvoltare diferită. Aici caprele și oile, spre exemplu, au început să fie utilizate variat.
Animalul producător de lapte oferea carne prin mielul din fiecare an și prin lâna anuală, un material permanent și aproape gratuit pentru îmbrăcăminte, astfel că aceste animale nu mai erau măcelărite, ci îngrijite ca niște trimise ale zeilor, sacrificarea lor fiind însoțită de un adevărat ritual, ca o jertfă, viața animalelor domestice devenind o preocupare de interes general și, prin urmare, pusă sub protecție religioasă.
De asemenea, acest depozit viu a început să se multiplice și a adus o schimbare cu efecte deosebite pentru viața oamenilor. Animalele domesticite ale unei gospodării aveau să crească de la câteva capete, la o turmă. O turmă, totuși, necesită spațiu, oameni care să se ocupe de ea, să adune și să planifice nutrețurile pe timpul iernii.
De la un anumit stadiu, omul a intrat în competiție cu turma, care la rândul ei avea nevoie de oameni. Aceștia, ca să fie siguri că nu vor flămânzi, aveau nevoie de turmă. Odată ce alimentația a fost asigurată, consecința a fost o viață mai fericită și mai frumoasă.
La început, frumusețea vieții se manifesta în îmbrăcăminte, căci, lâna anuală abundentă permitea varietatea hainelor. Acesta ar putea fi considerat începutul vieții spirituale, care face viața pastorală clasică, obiect de admirație.

Pământul Făgăduinței de la Carpați la Dunăre

Datorită tuturor avantajelor, dintre care numai o mică parte a fost prezentată aici, omul european al ariei din sudul liniei despărțitoare a apucat un drum de o dezvoltare uluitoare. Din momentul în care turmele au crescut pe lângă case, viața Carpato Istrianului a suferit o schimbare radicală: este momentul în care el a devenit păstor, când viața lui s-a schimbat total de cum fusese mai înainte.
Efectele schimbării urmau a fi dintre cele mai neașteptate. Sub conducerea celor mai vârstnici, care deveneau din ce în ce mai autoritari, productivitatea păstorilor Carpato- Istrieni a luat proporții fără precedent. Un om lipsit de copii era disprețuit. Rușinea de a nu avea copii a devenit de nesuportat pentru oamenii fără urmași. Sub protecția legilor sacre nescrise și urmate poate ca nicio lege scrisă din lume, capacitatea de înmulțire a păstorilor în Fortul Carpatic atingea numere impresionante*( N.edit.: Legendele românilor și scrierile antice amintesc de timpuri în care suprapopularea din zona carpatică era de nedescris. În Grecia antică, afirmația unui get a făcut epocă:„ La noi, cine nu are 15 soții este demn de milă!”...).
Spațiul în care turmele obișnuiau să umble libere, acum a devenit insuficient și supraaglomerat și, primele ieșiri din locurile împrejmuite au marcat începutul aventurilor. Din acest moment, locul de unde pleca și în care se întorcea, după un timp( la început mai scurt, apoi mai lung), a devenit„ acasă ”. Acasă, turmele erau întoarse în„ câmpiile cu fân”. Iarba era tăiată în vederea nevoilor de iarnă, în vreme ce locuri din ce în ce mai depărtate de casă erau căutate pentru păscut.
Pe măsura trecerii timpului, păstorii s-au obișnuit cu distanțele mari și procesul desprinderii s-a dezvoltat până când turmele au început să stea departe de casă din primăvară până in toamnă.
Nevoia unor adăposturi temporare atât pentru turme, cât și pentu oameni a apărut firesc și, mai mult decât atât, necesitatea unui adăpost sigur unde produsele adunate zilnic să fie prelucrate. Specialistul care prepara produsele venea de acum și el să stea cu turmele. Astfel, rând pe rând, au apărut stăpânul țarcului, stânele, casele temporare. Produsele se adunau, iar atâta vreme cât aceste oleaburi(acareturi, dependințe) nu erau prea departe de casă, măgarul și samarul( Șa mare de povară, fără scări, care se pune pe măgari și pe catâri; p. ext. încărcătură care se așează pe spatele unui animal de povară.) erau mijlocul potrivit pentru transport. Avea să vină și vremea când calul*( N.edit.: Foarte mulți istorici occidentali au ajuns la concluzia că domesticirea calului s-a produs mai întâi în Bărăgan./ Scrierile și miturile Greciei antice îi atribuie această realizare lui Poseidon, regele atlanților de la nordul Dunării, al cărui simbol, tridentul, reprezenta cele trei brațe ale Danubiului- Istrului.) va îndeplini mai bine această misiune.

Fortul Carpatic- Sanctuarul Oamenilor Primordiali

Cu vremea, produsele se acumulau în cantități mari. Era un timp în care vecinii colindau ținuturile după vânat și ei și-au dat seama că aceste surplusuri ale păstorilor puteau să-i scutească de truda urmăririi și nesiguranței vânatului. Așa se va ivi primul jaf, prima pierdere de bunuri, care a creat nevoia de apărare și a determinat formarea primului grup organizat în acest scop. A fost, fără îndoială, momentul în care s-a născut prima clasă, cea a luptătorilor, care urma să devină casta apărătorilor țării Ksha trya( ksaaltri- ya)*( N.T.D.:Trya- Troyan! Troia- Istria!).
Pentru aceia care plecau primăvara și se reîntorceau abia toamna acasă, Fortul Carpatic avea să capete iz de sanctitate; întoarcerea în locurile mult dorite era din ce în ce mai mult un prilej de sărbători vesele. Astfel era cu mii de ani în urmă.
Oare, cât de întins era teritoriul acele, de unde păstorii care străbăteau stepa nordico- pontică se înapoiau în fiecare toamnă? Grupul Carpato- Istrian, dezvoltându-se ca un prim nucleu în țara din jurul munților, din care cele mai frumoase râuri curgeau spre Ister*( N.edit.: Dunărea de Jos este locul în care a fost creată Omenirea!/ Pentru greci, Oceanos era„ părintele zeilor”, cei 50 de afluenți ai săi au devenit mit, geto-dacii considerau fluviul sfânt, iar celții divinizau pe Danu. Așa cum geto-dacii se purificau în Dunăre, evreii antici se botezau în apa IO.R.DANU-lui. Dunărea, apa primordială, ținea loc de Du(m)ne-zeu sau Iste(r)nem( numele Dunării)...Unii o văd...ister-ică!!), care le primea în apele sale bogate, după ce a adoptat viața pastorală a început să se simtă din ce în ce mai înghesuit între dealurile natale. Surplusul de populație a început să se răspândească peste noi zone, în jurul locurilor natale. Are loc întemeierea unor noi așezări aproape de rude, de-a lungul râurilor, totdeauna jos, la vale, dar niciodată nerupându-se legătura cu muntele strămoșesc. Astfel, acei care au mers în valea Tisei( Pathissus) sau au urmat cursul Nistrului( Tiras) s-au întâlnit pe malurile străvechiului fluviu purtând numele zeiței Danu, muma picăturilor de ploaie, născătoarea pășunilor bogate.
Aceasta este moștenirea comună pe care aceia care au plecat din Fortul Carpatic o vor lua cu ei peste tot, devenind caracterul specific pe care toți Carpato- Istrienii îl vor transplanta oriunde se vor stabili temporar sau pentru totdeauna.
Bazinul fiecărui râu, chiar a celui mai puțin important, va fi purtătorul trăsăturilor specifice, care-i conferă o notă de originalitate în cadrul complex unitar. O notă de originalitate de acest fel poate fi observată în: limbă, costume, în obiceiurile locale neimportante, cu caracter particular, dar niciodată pe de-a întregul rupte de complexul din care fac parte și care vine din adâncurile vremurilor trecute. Așa cum am demonstrat, unde Fortul Carpatic s-a saturat de oameni și de turme, surplusul a fost împins în afară, către zone mai puțin aglomerate, pentru a se permite pășunilor de acasă să se transforme în fânețe.

Casa Zeilor migratori din...România

Emigrația din fort a luat toate direcțiile posibile.
Estul a fost, fără îndoială, mai atrăgător, ca fiind mai deschis și mai bogat în pășuni virgine. Atâta vreme cât pășunile extra- carpatice nu erau prea îndepărtate, păstorii veneau acasă aducând cu ei produsele turmelor. Pe măsură ce pășunile se îndepărtau din ce în ce mai mult, călătoriile acasă deveneau tot mai rare. Dorul de casă creștea, în timp, o dată cu produsele acumulate.
Nu e dificilă evaluarea distanței parcurse de turme în căutarea a ceea ce terenurile de acasă nu puteau oferi în cantități satisfăcătoare. Socotind un spor de 15 km./ zi, păscând pe drum( în iulie, când trebuia făcut drumul înapoi, pentru a fi acasă înainte de venirea iernii, turmele puteau atinge un punct în zona Caucazului de nord, în stepele protejate de vârfurile mereu acoperite de zăpadă, ale celor mai înalți munți ai Europei).
Se mai întâmpla uneori, la interval de decenii, ca vremea rea să-i apuce pe drum, pe cei care nu ajunseseră la vreme la locurile pregătite pentru iernat. Prudența, născută din experiență, i-a învățat pe cei care crescuseră obișnuiți cu locurile îndepărtate să construiască adăposturi, pentru toate împrejurările. Apoi, repetarea evenimentului, n-a mai fost considerată grea, neobișnuită și iernatul departe de casă a devenit nu numai obicei, ci și necesitate.
O dovadă că păstorii carpato- istrieni au trecut prin acest stadiu, în expansiunea lor estică, îl prezintă, în piedmontul caucazian, binecunoscutul Drum al Zeilor sau Calea Zeilor, marcată cu stânci uriașe, drum menționat în mai multe izvoare istorice, în Kauștitaki- Upanișade( 1.3), Pindar( Isthmia v.20 și 29), Herodot( IV.52), Ovidiu( Faste III.7.14) ca și în Dimitrie Cantemir( Descriptio Moldaviae, p.70), menționat din nou de Hașdeu, arătat în Mapele ordonanței și, în sfârșit, descris de marele erudit al istoriei românești, Nicolae Densușianu, în Dacia Preistorică. Cheile Bycului, așa cum este numit șirul de stânci fără sfârșit de la Prut și până la Marea de Azov, de către oamenii care trăiesc lângă ele, sunt doar urme de orientare așezate de păstori de-a lungul rutei care-i purta acasă pe timp de iarnă, cu sau fără turmă. Nu este prea greu să ne imaginăm cum acești păstori carpato- istrieni au reușit să cucerească partea de vest a subcontinentului indian, o cucerire pe care aveau să o mărească urmașii lor.

Wed Aug 25, 2010 View user's profile Send private message
alinaileana

Joined: 16 Dec 2009
Posts: 28


Reply with quote
Post Migrația din Carpați spre Caucaz, Sumer, Ind
Pe pământurile pe care ajungeau în migrația lor de vară, pornind din stepa caucaziană de nord, păstorii carpato- istrieni aveau ocazia să afle despre existența unei țări în mai multe feluri asemănătoare locurilor natale, ale înaintașilor lor.
Regiunile vestice ale lanțului Hymalaia sunt, sub aspect climatic și geografic, foarte asemănătoare cu țara muntoasă din partea de nord a pământului dintre râurile Tiras și Tisa*( N.edit.: Nistru și Tisa. Etruscii se numeau tusci, arătându-și originea de pe Tyscia/ Tisa( y=u)...).
Reliful, pădurile și întregul sistem al celor două arii sunt foarte asemănătoare, deși atât de îndepărtate în spațiu.
Acum, după descoperirea ruinelor de la Harappa, ne putem gândi la implantarea lor de către cei bogați care se aflau în siguranță în aceste așezări. Este departe de a fi clar care dintre cele două aspecte ale lumii indiene a cauzat cucerirea Indiei de către păstorii care veneau din partea de apus. Ceea ce pare important este că, după o ședere mai îndelungată în zona Caucazului, păstorii au pornit și mai departe spre răsărit.
Urmează, firește, un timp când surplusul produselor este comercializat. Ar fi fost imposibil ca turmele care colindau peste stepa nordică să nu fi atras atenția populațiilor din Estul îndepărtat și din sud. În lumea cu care Carpato- Istrienii aveau legături din ce în ce mai multe, carnea, lâna și laptele oilor lor reprezentau posibilități de schimb cu mărfurile din sud și din est. Lumea sumeriană, cu centrele ei supraaglomerate, nu a apărut peste noapte. Și cine poate spune ce au fost predecesorii lor și dacă ei nu reprezentau, de fapt, un exemplu de urmat pentru oamenii din Asia Mică. Urmărirea unui asemenea proces ne-ar putea duce prea departe de subiectul istoriei de față, astfel că ne vom mulțumi cu observarea posibilității unei atracții către pământurile estice a carpato- istrienilor.
Tot ceea ce s-a spus până la acest punct este doar o reconstituire logică din ceea ce se poate spune că a fost susținut de câteva informații extrase din puținul care se știe la ora actuală. Ar rămâne ca noi să ilustrăm ce dovezi mai pot fi adăugate la cele știute deja și, în special, să demonstrăm că avansurile bazate pe logica dezvoltării proceselor istorice sunt fapte ce pot fi dovedite. Să încercăm, așadar, să aducem în discuție problemele cerute.
Probele vor fi căutate în aceeași ordine în literatura vedo- sanscrită, în toponimia ariei Dunării( în părțile inferioare și în cele superioare) și, în special, în limba literaturii antice a Indiei, cu privire la derivarea ei din fondul carpato- istrian.
Evident că nu vom putea epuiza într-o lucrare scurtă, toate dovezile care ar putea fi adunate, ci ne vom mulțumi cu câteva exemple, poate nu total convingătoare dar, fără îndoială, apte să încurajeze reflecția și cercetările.



Capitolul II

DA.KȘA- ȚARA ZEILOR

Celebrii arieni erau Carpato- Istrienii

Ideile prezentate în prima parte a acestui rezumat au demonstrat că așa- zisele populații ariene( nume pe care l-am înlocuit cu acela de Carpato- Istriene) sunt de fapt descendenții unei populații europene comune, existând din timpuri imemoriale, între țărmurile vestice ale continentului, meridianul Astrahan și paralelele 40° și 50°N.
Această populație avându-și originea în timpurile preglaciareși cu o continuitate neîntreruptă pe perioada glaciară a durat( cu multe trăsături unitare și comune) până în vremea ultimului dezgheț, când a intrat într-un proces de diferențiere.
S-a mai arătat că diviziunea majoră a unității europene a fost cauzată de apariția calotei de gheață a lanțului Carpato- Hercinic, continuându-se spre malul Oceanului și că, desprinzându-se din același fond, două grupuri de populații s-au dezvoltat separat până ce au format familii diferite: Balto- Mazură- la nord de linia despărțitoare și Carpato- Istrienii- la sud de ea.
Am arătat, de asemenea, că primele impulsuri în evenimentele cunoscute de istorie ca fapte de vitejie ale populațiilor ariene au fost ale păstorilor carpato- istrieni care, sub presiunea populației aglomerate, au părăsit Fortul Carpatic, au luat în stăpânire spațiul pontic de nord, s-au așezat pentru un timp( poate pentru câteva mii de ani) în aria Caucazului de nord, de unde, grăbiți de înaintarea masivă spre est, au continuat cucerirea întregului pământ în traseul lor, până în Valea Indului, în partea de nord, unde au stabilit noi așezări permanente.
Acesta pare să fie evenimentul Harappa, vremea crudei vărsări de sânge de către invadatorii din nord, probabil drept răspuns la o apărare încăpățânată susținută de populația băștinașă*( N.edit.: Eroare repetată de Napoleon Săvescu. Diferența este că, la finele anilor 1960, N. Miulescu nu beneficia de ulterioarele descoperiri științifice. Harappa și Mohendjo- Daro erau două orașe cu o civilizație greu de explicat pentru acele timpuri, care au fost distruse cu...arma atomică!!!). Dar, cumarheologia nu poate spuneprea mult despre acest subiect, ne vom sprijini pe surse literare, toponimice, ca și pe alte elemente de limbaj...
Din acest moment( cucerirea văii superioare a Indului), marile poeme epice ale lumii indiene, tot așa de bine ca și literatura sanscrită sunt pline de informații referitoare la aceste evenimente.

Vedele conțin spiritualitatea strămoșilor noștri

Ramayana - o serie de poeme eroice care au circulat pe cale orală pentru mii de ani( acum adunate, publicate și traduse în câteva limbi europene)- slăvește faptele mitologice ale unor eroi care au fost onorați cu supranumele RAMA (Magnificul)* (N.edit.: De observat că KOG- A- ION, Muntele Sfânt al dacilor, se traduce și prin Capul Magnificului...), drept recompensă pentru faptele lor extrordinare în cucerirea Indiei și în consolidarea teritoriului cucerit.
Mahabharata( Maha. Bhara. Ta) slăvește faptele eroului Bhara- Ta sub a cărui conducere, pare-se, una dintre cele mai importante ramuri a Carpato-Istrienilor, a participat la cucerirea țării pe care au numit-o Fortul Indian, o regiune cuprinzând bazinul superior al Indului, începând de la joncțiunea acestui fluviu cu acela numit Zaradrus- Saraswati, denumit în timpurile vechi, ca și acum, Satladja( Sutlej).
Atât Ramayana, cât și Mahabharata au adunat prin milenii multe cânturi epice despre faptele eroice ale unor oameni diferiți, încât este foarte greu să stabilim identitatea lor sau să-i plasăm în timp. În Mahabharata, de pildă, faptele eroului care a dat numele său poemului se povestesc și se slăvesc împreună cu faptele lui Krishna, care a încercat una dintre cele mai îndrăznețe reforme religioase pentru timpul său, deși viețile lor în timp sunt la distanțe de mii de ani, ca și cu ale acelora care nu s-a putut încă afla cine erau și dacă au existat cu adevărat. Vedele conțin aproape întreagă spiritualitatea aplicată de Carpato- Istrieni, încercând să explice misterele naturii( până la nașterea brahmanismului, care deschide o nouă epocă).
Mișcarea Upanișadelor, care a adus cu sine o dezbatere filosofică înaintată, a avut loc între aceste două evenimente.

Brahma și războiul castelor

Gândirea upanișadistă a ridicat casta militară, ca opoziție la dorința preoților brahmani de a impune panteonul vedic, în jurul căruia gravitau toate credințele ancestrale, și nou- născuta trinitate Brahma- Vișnu- Shiva, care și-ar justificat și sprijinit dreptul la locul de frunte într-o societate pe care intenționau să o supună intereselor castei lor.
Conservatori prin tradiție și păzitori ai credințelor ancestrale, membrii castei militare nu puteau să accepte o astfel de schimbare care ar fi slăbit considerabil autoritate de care aveau nevoie. Conducătorii militari dădeau ordine în numele și sub autoritatea puterii divine sau erau supuși prin virtute aceleiași vechi credințe.
În una dintre Upanișadele școlii Chandog( Chandogya)- Upanișade traduse în secolul trecut în limba engleză de către H.T. Colebrook, ca și în franceză de Barthelemi- Saint- Hilario-, adevărata existență a lui Brahma este problematizată de șapte înțelepți adunați sub autoritatea rajahului Aswapeti, din casta Ksatrya, subiectul dezbaterii fiind:
„ Ce este sufletul nostru?”
„ Ce este Brahma?”
Înseși întrebările indică faptul că noua zeitate supremă n-a fost acceptată dintr-o dată, de aceea sunt chemați să descurce misterele divine.
Acest conflict, la început ideologic, urma în final să aducă un război îngrozitor între cele două caste, cu consecințe dezastruoase pentru casta militară( vezi comentariul la acest război al lui H. Taine).
Efectele războiului pierdut de Ksatrya au fost suferite de către întreaga populație a ariei cuprinzând Asia Mică, Peninsula Balcanică și Fortul Carpato- Istrian în care învinșii au căutat refugiu din fața învingătorilor lor nemiloși. Antagonismul dintre cele două caste este poate tot așa de vizibil și în textele brahmane- un fel de texte liturgice-, cu imnuri pline de imprecații și de blesteme, nu rareori de o mare falsitate, în contrast flagrant cu frumusețile pe care le conțin imnurile vedice vechi sau upanișadele de protest ale școlilor menționate, tot așa de bine, ca și altele de același fel, pioase.
Aceste texte, la fel ca și altele, între care Legile lui Manu, vor forma materialul de bază pe care trebuie să-l comparăm cu textele relevante din literatura greacă veche și cu ceea ce ne rămâne din scriitorii lumii romane. Vom examina aceste materiale în lumina realităților referitoare la expansiunea lumii carpato- istriene, reflectată în toponimie, în limbă, în folclor etc.
Să începem cu Ramayana.

Luptele lui Bala- Rama- în Carpați...

Ramayana conține un număr de povestiri privind faptele eroului Rama, un personaj central căruia îi sunt atribuite acțiuni ce aparțin, de fapt, câtorva eroi care s-au evidențiat în luptele pentru cucerirea și pentru consolidarea legii carpato- istriene peste pământul și peste lumea subjugată( spiritual!...)*( N.edit.: Încercând să-și apropie și motive istorice pentru dominație, încă din sec. al XVIII- lea, statele occidentale au creat cultul„ celților primordiali”, inventând apoi imposibilul:„ celto- germanii” popor primordial...
Deloc întâmplător, SUA sunt formate din populații„ celto- germanice”, iar Rama a devenit...celt, inclusiv în„ operele” oculte...)
Două existențe mai mult sau mai puțin fabuloase pot fi recunoscute în mod deosebit. Prima este aceea a unui brahman Parasu- Rama, care poate fi căpetenia sub a cărui conducere păstorii s-au stabilit în bazinul superior al Indului, care a început o mare aventură de cucerire a peninsulei prin infiltrarea de-a lungul Gangelui și prin subjugarea popoarelor de aici, pe care le-au învins într-o serie de bătălii. Simpla lectură a poemului, necritică, dezvăluie numai povestiri despre o serie de fapte extraordinare ale acestui Parasu, considerat o reîncarnare a lui Vișnu( cel de-al șaselea avatar).
Rama înseamnă „ magnificul”.
Zeificarea personajului a avut loc, desigur, peste un timp îndelungat, pentru că Parasu nu era considerat o reîncarnare a lui Vișnu până în epoca brahmană, ulterioară timpului vedic, atunci când zeul Vișnu nici nu exista, nici Brahma, nici Shiva, toate zeitățile de mai târziu, inventate fiind de preoțimea brahmană, așa cum am mai spus.
Al doilea Rama a fost un rajah al castei Ksatrya, al cărui nume adevărat a fost Bala( însemnând șef, conducător, cel mai tare). Acest conducător Bala a fost, de asemenea, numit Rama și răsplătit cu mare onoare de a fi a opta reîncarnare a lui Vișnu( al optulea avatar al Domnului). Meritele rămân pentru Ksatrya și rajahul a fost recompensat pentru meritele deosebite dobândite în marele război dintre cele două caste, când Bala, unind rândurile celor care au luptat împotriva poporului său, a dus la victorie trupele brahmane formate mai mult din elemente ale unei populații ivite din amestecul cuceritorilor cu elementul băștinaș. Acest episod a fost tratat cu măiestrie de H. Taine în comentariile sale asupra cărții lui M. Koeppen„ Die Religion des Buddha and ihre Enstehung”.
Așa cum se va vedea mai jos, locul de desfășurare a unor evenimente legate de existența acestui Bala- supranumit Rama- se suprapune unei întinse părți a țării noastre și este legat de trăsături ale pământului nostru carpato- istrian, care poate fi găsit și azi. De aceea, în continuare redăm o parte din evenimentele povestite în Ramayana, însă într-o formă analizată: Ramayana- episodul Sita( după L. Sacollot).

Și maimuțele luptau alături de Rama!

Rama sau Vișnu, reîncarnat sub acest nume, a fost fiul lui Daseratha( Dacerada), rege în Ayodhya și Kauselya( Kohulia). El și-a petrecut primii ani din viață prin păduri, sub instruirea sihastrului Gotama. Când a ajuns la vârsta căsătoriei, a mers la curtea regelui Csamandagny pentru a o peți pe sora regelui, Sita, care venise să locuiască la fratele său în țara lui Mithila( Militta), unde domnea acesta din urmă. Aici, după îndeplinirea unui număr mare de fapte extraordinare( multe dintre ele asemănătoare cu cele ale lui Hercule), Rama a primit pe Sita de soție și s-a dus cu ea în capitala tatălui său, Ayodhya( Aodya).
După un timp, Sita a fost răpită de regele unei țări vecine și a fost salvată de Rama, după un război în care chiar și maimuțele au luptat de partea lui , sub conducătorul lor Aanuman( Anuma).
Întors acasă, Rama, într-o criză de gelozie, a trimis pe soția sa la moarte, suspectând-o că i-ar fi fost necredincioasă în timp ce se afla sub puterea răpitorului său. El a încredințat execuția acestei porunci fratelui său, eremitul Lakshman( Laciumana) care, supunându-se ordinului lui Rama, a plecat în pădure unde, neștiut de lume, urma să o elibereze. Dar Sita aștepta un copil. Lui Laciumana i s-a făcut milă de femeia nefericită, pe care s-a decis să o cruțe și a lăsat-o în voia soartei în pădure, întrucât se hotărâse să-l mintă pe fratele său, ale cărui ordine nu îndrăznea să le calce. Laciumana a înmuiat o săgeată în seva unui copac și a venit în fața fratelui său arătându-i săgeata pătată de sângele femeii pe care se presupunea că ar fi ucis-o.
Sita, care pierduse orice speranță, a fost găsită în pădure de sihastrul Vasishta, care, aflând că ființa abandonată era fiica regelui Janaka( Ionata), că muma ei era însuși pământul și soțul Rama a hotărât s-o ia sub protecția sa. Astfel, el a dus-o în refugiul său, unde Sita, la timpul cuvenit, a adus pe lume doi băieți gemeni*( N.edit.:Motivul Gemenilor divini este vechi și tradițional la popoarele ariene.), pe care Vasishta i-a luat sub îngrijire și i-a crescut cu mare devotament.
După un timp îndelungat, când copiii au devenit adolescenți, întâmplarea a făcut ca o armată a lui Rama să fie înfrântă de către cei doi fii ai săi. Însuși regele, care venise să-și răzbune pierderea oamenilor, a fost de asemenea înfrânt, ucis și readus miraculos la viață prin rugăciunile lui Vasishta. A fost prilejul pentru Bala- Rama de a afla că soția sa nu fusese ucisă și să știe cine erau cei doi care-l înfrânseseră.
Vom trece peste o serie de întâmplări de mai mică importanță pentru acest studiu și vom ajunge la concluzia povestirii.
Sita, a cărei inimi era zdrobită de suspiciunile nedrepte ale soțului ei, în ciuda inocenței sale dovedite, a invocat pământul- mamă s-o ia înapoi și, ca o mărturie a virtuții, să se deschidă și să o înghită de vie. Și așa s-a întâmplat, sub ochii soțului îngrozit.
Vom atrage atenția asupra unui fapt foarte important.
Nicăieri în povestire nu ni se spune numele celor doi fii ai lui Rama, care vor rămâne fără nume până la sfârșit. În ceea ce- l privește pe Laciumana, care nu a dus la îndeplinire ordinele fratelui său, dispare logic din povestire, pentru ca să trăiască în pădurea spre care era atras, atât de dorința de singurătate, cât și din teama de a fi urmărit și pedepsit de fratele atât de crud.

Ramayana descrie România...