Papornița Moșului
Pagina 2 din 3 PrimulPrimul 123 UltimulUltimul
Rezultate 11 la 20 din 24

Subiect: Ion Antonescu: "Avem dovezi!"

  1. #11
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.546
    Recuperarea demnităţii

    Publicat în 11 septembrie 2012
    Procesul de la Nürnberg a aşezat în boxa acuzaţilor pe conducătorii celui de-Al treilea Reich, pe care i-a judecat şi condamnat „pentru crime împotriva păcii, crime de război şi crime împotriva umanităţii” (unele dintre acuzaţii, pur şi simplu, inventate şi adaptate momentului). Philippe Petain, aliatul francez al Germaniei, erou al Primului Război Mondial, a fost de asemenea condamnat la moarte, dar Charles de Gaulle i-a comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă. Regele Mihai nu a procedat la fel cu Mareşalul Antonescu. Benito Mussolini, şeful Italiei fasciste, a fost împuşcat împreună cu Clara Petacci de către un rebel italian, apoi au fost expuşi în public, atârnaţi de picioare. Mareşalului Antonescu nu i s-a acordat nici măcar dreptul sfânt de a avea un mormânt.Decretul-lege nr. 312 din aprilie 1945, pe baza căruia au fost judecaţi acuzaţii În „Procesul Marii Trădări Naţionale” stabilea două categorii de culpe – pentru dezastrul ţării şi pentru crime de război. Conform decretului-lege, vinovaţi de dezastrul ţării se făceau cei care „au promovat hitlerismul sau fascismul şi care, având răspunderea politică efectivă, au permis înaintarea armatelor germane pe teritoriul ţării, iar după 6 septembrie 1940 (venirea la putere a lui Ion Antonescu – n.n.) au militat pentru pregătirea sau desăvărşirea faptelor de mai sus prin viu grai, prin scris sau prin orice alte mijloace”. Deci, învinuiţi pentru comiterea de crime de război erau, sine-die, cei care hotărăseră declararea sau continuarea războiului contra U.R.S.S. şi a Naţiunilor Unite.La 17 mai, s-au pronunţat 13 condamnări la moarte, dintre care şase în contumacie (capii Mişcării Legionare, foşti membri ai guvernului după 6 septembrie 1940). La 1 iunie 1946, la sugestia ministrului Lucreţiu Pătrăşcanu, Regele Mihai a comutat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viaţă pentru condamnaţii Constantin Pantazi, fost ministru al Apărării, Radu Lecca, fost împuternicit al guvernului pentru problemele evreieşti şi Eugen Cristescu, fost director al Serviciului Special de Informaţii. În aceeaşi zi, în „Valea Piersicilor” din Închisoarea Jilava, Mareşalul Ion Antonescu, fost Conducător al Statului, Mihai Antonescu, fost Vice prim-ministru şi Ministru de Externe, Gheorghe Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei şi generalul Constantin (Piki) Vasiliu, fostul şef al Jandarmeriei, au fost asasinaţi printr-o execuţie-măcel.Mareşalul Ion Antonescu la Tătărăşeni
    Perioadă extrem de bogată în evenimente legate de istoria României, în a doua parte a lunii august a acestui an am primit o invitaţie, căreia, din păcate nu i-am putut da curs. Venea din partea fostului director al casei Corpului Didactic din Botoşani, iar evenimentul urma să se producă la la Tătărăşeni, în ziua de vineri, 31 august 2012. Aşa a şi fost. Temeritate? Posibil! Patriotism? Categoric! Spirit de dreptate? Mai mult ca sigur!… în fapt, toate la un loc. Dacă până acum nu aţi auzit sau nu aţi călcat prin Tătărăşeni, de acum înainte cu siguranţă veţi auzi de acest sat. Şi asta pentru că undeva pe o uliţă aproape pierdută de lume, într-o zi de vineri, la amiază, a avut loc un eveniment de excepţie.„Vineri, 31 august 2012, în satul din comuna Havârna, satul Tătărăşeni, în prezenţa a aproximativ treizeci de persoane, de la profesori-doctori la simpli ţărani, a fost dezvelit un bust al Mareşalului Ion Antonescu, amplasat în curtea casei profesorului de istorie Gică Manole, fost director al Casei Corpului Didactic din Botoşani. Profesorul, doctor in istorie, a suportat toate cheltuielile lucrării şi amplasării monumentului. La dezvelirea bustului au participat cadre didactice şi oameni de cultură, printre care profesorii dorohoieni Ioan Puiu şi Ciprian Voloc, Cornel Dretcanu, directorul şcolii din Ibăneşti, scriitorul Victor Teişanu, scriitorul şi publicistul Aurel Brumă din Iaşi. Au fost trimise invitaţii şi pentru câtiva preoţi, care ar fi trebuit să sfinţească bustul, dar şi pentru militari în rezervă, dar aceştia s-au eschivat şi nu au mai ajuns la dezvelirea bustului al carui autor a preferat să rămâna anonim.” „Acest bust nu a fost ridicat doar lui Ion Antonescu, ci tuturor celor care s-au sacrificat în Al Doilea Razboi Mondial pe Frontul de Est, pentru dezrobirea Basarabiei şi a nordului Bucovinei – peste 350.000 de fii ai poporului român care au murit”, a spus Gica Manole. Cei mai mulţi dintre cei prezenţi au afirmat ca Mareşalului i s-ar cuveni un alt loc în istorie”. „Este un început pentru recuperarea identităţii naţionale”, a afirmat Aurel Brumă.Statui cu Mareşalul Ion Antonescu sunt interzise în locurile publice
    Abuziva Ordonanţă de Urgenţă nr. 31/ 2002, iniţiată, redactată şi emisă sub presiune străină de interesele Neamului Românesc, la Cap. IV, Art,.12, prevede: „Se interzice ridicarea sau menţinerea în locuri publice, cu excepţia muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative referitoare la persoanele vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.” Regretabil, amintita reglementare transformată în lege, nu aminteşte nimic de (i)„legalitatea” aşa-numitului „Tribunal al Poporului”, de mascarada „Procesului Marii Trădări Naţionale”, derulat sub regie sovietică, de (in)competenţa completului de judecată şi de tot scenariul demn de absurdul pieselor de teatru ale lu Eugen Ionescu. Nefirească şi neconstituţională, OUG 31/2002 se aplică selectiv, cum spune românul: „pentru unii mumă, pentru alţii ciumă”. Beneficiind de presiunile U.D.M.R. aflate mai bine de două decenii în echipele care au distrus România, criminalul de război Vass Albert – asasin de români – beneficiază de monumente în cel puţin trei localităţi ale Ţării, deci, talerul (in)justiţiei este înclinat după cum bate vântul guvernelor. Din partea autoriţăţilor, nici o reacţie.„Ne-a dezrobit Basarabia, ne-a dezrobit nordul Bucovinei”
    Evenimentul la care facem referire nu s-a întâmplat în vreun loc plin de semnificaţii şi nici măcar într-unul public, ci în curtea casei unui sătean. Săteanul nu este însă oricine, ci profesorul doctor în istorie Gică Manole, care şi-a îndeplinit una dintre năzuinţele pe care le avea de câţiva ani. Alături de un sculptor a muncit timp de câteva săptămâni şi a reuşit să îşi amplaseze în grădină, chiar în faţa casei, bustul celui care a condus practic România în cel de-Al Doilea Război Mondial. În ciuda unor opinii extrem de critice la adresa mareşalului, Gică Manole are o cu totul altă părere faţă de rolul pe care Antonescu l-a avut în istoria României. Cum legea îi interzice să monteze un bust al acestuia în loc public, a făcut-o în propria-i curte. De ce? „Ne-a dezrobit Basarabia, ne-a dezrobit nordul Bucovinei şi au arătat lumii că poporul român este un popor mândru şi eroic şi nu laş şi vegetal cum spun atâţia netrebnici. Aşadar, este o chestie de afişare a unei demnităţi fireşti care orice cetăţean român poată să o aibă raportându-se la eroii neamului său şi la jertfele sale infinite. Este un gest de recuperare a demnităţii”, a explicat Gică Manole.„Dacă Mareşalul nu are un monument în ţara lui, ei bine l-am făcut eu în onoarea lui”
    La 15 mai 1946, înainte de declararea sentinţei, Ion Antonescu a adresat Tribunalului Poporului un memoriu prin care îşi exprima poziţia faţă de învinuirile aduse în actul de acuzare şi care se încheia astfel: „Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol. Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se desolidarizeze de guvernarea la care au participat. Eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi de furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea toate greşelile pe care, eventual, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-au făcut”.Domnul prof. dr Gică Manole a ales ziua de 31 august, pentru că pe 31 august 1944 Ion Antonescu a fost predat ruşilor. „Şi pentru că sunt două secole de când ruşii ne-au răpit Basarabia, am simţit nevoia să ridic un monument celui care ne-a eliberat Basarabia şi nordul Bucovinei. Dacă el nu are, în ţara lui, un monument, ei bine l-am făcut eu în onoarea lui şi tuturor camarazilor săi morţi pe front, la două secole, ca un fel de remember. Nu uitaţi! Datoria voastră este să reîntregiţi România”, a spus Gică Manole de lângă bustul lui Antonescu. Profesorul de istorie crede că mareşalul nu trebuie blamat pentru intrarea în a doua conflagraţie mondială alături de nemţi deoarece în opinia sa nu a fost un aliat al lui Hitler, ci al marii puteri europene care ere Germania, singura în măsură să asigure graniţele României. „În secolul al XX-lea două milioane de români s-au jertfit ca să clădim noi, din România mică, România cea Mare şi sfântă, «de la Nistru până la Tisa»”, a precizat Gică Manole.„Ca şi cum ai avea un mic bust al lui Eminescu în biblioteca personală”Bustul a fost realizat de un sculptor care, fără să îşi motiveze gestul, a dorit să rămână anonim. Acestuia i se alătură şi un catarg în vârful căruia, începând cu 31 august 2012, flutură Tricolorul României. Participanţii la manifestarea din curtea casei profesorului l-au felicitat pentru iniţiativă şi au subliniat la rândul lor că Antonescu practic nu a avut de ales în anii ’40, optând, dintre două rele, Germania şi Rusia, pe cel mai mic. „Eu privesc acest lucru fără a exagera ca şi cum ai avea un mic bust al lui Eminescu în biblioteca personală, ca şi cum ai avea o medalie cu chipul lui Nicolae Iorga. Este o personalitate a istoriei românilor, este o personalitate tragică. Înainte de a judeca istoria prin prisma conceptelor de bine şi rău ar trebui să ne gândim la situaţia în care era Ion Antonescu atunci: era prins între două forţe malefice, una venea din Germania, cealaltă venea din Rusia. Deja pierduserăm o parte a Ardealului, rămânea să pierdem tot sau să luăm atitudine. El a luat atitudine. Cu oricare din cele două părţi s-ar fi aliat ar fi ieşit rău”, a afirmat profesorul doctor dorohoian Ciprian Voloc. Acesta a amintit că proprietatea privată este inviolabilă şi, ca atare, gestul lui Gică Manole nu vine în contradicţie cu vreo prevedere legală. Prof. dr. Voloc a mai arătat că în istorie nu există personalităţi absolut pozitive, tot aşa cum nu există nici absolut negative, astfel încât perioada în care mareşalul a condus România are la rândul ei aspecte bune şi rele. „Nu cred că ar fi vrut nimeni să fi fost în locul lui atunci şi să trebuiască să adopte o decizie”, a mai spus Ciprian Voloc, care a adăugat că peste 300.000 de ostaşi români au pierit pe frontul de est, în general pentru eliberarea teritoriilor româneşti ocupate de ruşi şi alţi mai mult de 200.000 pe cel de vest.„El nu s-a aliat cu hitlerismul, el s-a aliat cu Germania”Fostul director al Liceului „Regina Maria” din Dorohoi a remarcat curajul de care a dat dovadă prof. dr. Gică Manole. „Un om care înţelege că nu se poate precupeţi nimic spre a arăta adevărul celor care suntem astăzi în confruntare cu neadevărul, cu încălcarea a ceea ce înseamnă cumpăna dreptăţii în istorie, a ceea ce înseamnă apărarea demnităţii poporului român, ori mareşalul Antonescu poartă tocmai aceste simboluri ale neamului românesc. El este purtătorul nostru de cuvânt şi simţire acum şi dintotdeauna, în memoria neamului românesc figura lui nu se va şterge niciodată”, a afirmat prof. Ioan Puiu. Acesta a adăugat că, deşi există forţe care se opun reabilitării mareşalului, în subconştientul fiecărui român este o doză suficientă de raliere la politica acestuia. „Figura mareşalului Antonescu nu se leagă cu absolut nimic de ceea ce înseamnă fascism, el nu s-a aliat cu hitlerismul, el s-a aliat cu Germania, cu puterea, cu forţa armatei germane în scopul de a dobândi teritoriile pierdute, de a împlini idealurile româneşti”, a mai arătat Ioan Puiu.Între erou şi criminal de războiAjuns să conducă destinele României, generalul Antonescu a fost pus în faţa unei situaţii extrem de dificile. A chemat partidele istorice să participe la conducerea Ţării, dar acestea s-au eschivat. Aliaţii tradiţionali, Franţa, Marea Britanie erau preocupate de însăşi soarta lor. În aceste condiţii Conducătorul Statului a decis intrarea Romaniei în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, Germania fiind singura care ar fi putut garanta ca teritoriile româneşti, pierdute în 1940 prin Dictatul de la Viena şi Pacul Ribbentrop-Molotov, să fie realipite ţării. La 22 iunie 1941, Armata Română a trecut Prutul, călcând pe pământ românesc! Pentru o scurtă perioadă teritoriile au fost recuperate, însă pierdute din nou. Actului trădării de la 23 august 1944, comis de Regele Mihai, a deschis drum Armatei Roşii ocuparea României şi a facilitat instalarea, cu sprijin sovietic, a i comunismului. Istoricii încă nu au ajuns la un consens asupra faptelor Mareşalului, unii condamnându-l pentru asocierea cu Germania, alţii considerându-l un erou pentru că a încercat şi a reuşit pentru o vreme să realipească Ţării teritoriilor româneşti ocupate de ruşi.În România mai trăiesc patrioţi!Ordonanţa 31/2002 interzice afişarea în locuri publice a busturilor Mareşalului, ajungându-se astfel la situaţia amplasării celui în discuţie pe domeniul unei proprietăţi private. De altfel, există un precedent oarecum asemănător. Josif Constantin Drăgan a construit şi instalat un bust al Mareşalului Ion Antonescu în curtea bisericii Sf. Constantin şi Elena, din Capitală, ctitorită de Mareşal. Bustul din curtea bisericii a fost, până la urmă demontat din înalte ordine, emise în urma repetatelor şi insolentelor presiunilor venite de la neprietenii alogeni ai românilor. Cele două evenimente sunt separate în timp, de neconstituţionala OUG 31/2002 gestul profesorului Gică Manole având, în opinia mea, mai multă greutate. Să sperăm că dreptul românului Gică Manole nu va fi încălcat de o lege strâmbă.Notă:
    După dezvelirea monumentului de la Tătărăşeni, profesorul a primit mesaje de ameninţare cu moartea, iar Poliţia Română încă nu a reuşit să depisteze persoana sau persoanele care au emis acele mesaje condamnate de lege. Acestor mesaje, profesorul dr. Gică Manole le-a adresat un răspuns: „Veniţi, vă aştept!” Poliţia Română are datoria să apere cetăţenii Ţării, iar românii să respecte şi să cinstească astfel de oameni, precum prof. dr. Gică Manole!
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  2. #12
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.546
    ← Comerţ şi servicii în vechiul Bucureşti


    Memoria statuilor: Mareșalul Ion Antonescu la Tătărășeni

    Publicat în 14 septembrie 2012 de Aurel Brumă
    Incomod aşezat în absurdul unor decizii de mămăligă pripită, imposibil de măsurat, de tăiat cu aţa adevărului istoric, mareşalul Ion Antonescu continuă să nutrească biografia, viaţa atâtor şi atâtor oameni. Testamentul său circulă, cum Psalmii lui David, pe Internet, indiferent de tabuurile politicianiste şi de diplomaţia parşivă care încearcă să ridice ziduri de lut crăpat în jurul adevărurilor sale. Secerarea vieţii Ostaşului formulează mitul eroic. Iar în tot mai adânca aplecare de grumaz a românului, în acest experiment al devitalizării identitare, se încuibă frica, teama, autocenzura bolnavă, nemeritat asumată între atâtea parascovenii lestând o democraţie de import pentru consumul diurn al românilor. Martir al bolşevismului sovietic – şi mă uit la individul de după ochelarii negri, preşedintele completului de judecată al însăilatului „Tribunal al poporului” din ΄46, cum încearcă scremut să traducă sentinţa din rusă, limba în care a fost mai mult ca sigur şcolit de NKVD – şi mă doare maxilarul în scrâşnet, aşa cum îl durea pe îngropatul de obuz de lângă Odesa, tatăl meu, Constantin.Fixat, cum şi Ţara, într-o discordantă regrupare de interese ale marilor puteri, ale forţelor mondialiste oculte, ale bursei profiturilor nemeritate, Ion Antonescu îşi asuma martiriul greşelii de a găsi calea supravieţuirii naţiunii printr-o devoţiune jertfelnică aparte. Vândut, trădat în viaţă dar şi în moarte, transformat în moneda de schimb a unor câştiguri interne aparente dar acoperind uriaşe profituri exogene, Mareşalul aşteaptă, încă aşteaptă desigilarea dovezilor nevinovăţiilor sale. Iar acestea sunt atât de clare, atât de vizibile încât, printr-o inversare de perspectivă, devenind uriaşe, ne refuzăm percepţia lor. Şi cum altfel dacă, după o zeciuială înmiită de avere smulsă de sovietici, o altă zeciuială trebuia să se adauge, post-revoluţionar, pentru alţi profitori nemeritaţi ai îngenunchierii fiinţei naţionale româneşti. Şi mă uit la tristele figuri ale preşedinţilor României, figuri de ceară bolnavă, ce se vor topi în uitare în curând, ieşind de sub umbra de trăire reală a adevăraţilor conducători de destin românesc, între care, într-ales, Ştefan şi Mihai şi Cuza şi Ferdinand, Antonescu. Iar Ion Antonescu este cu atât mai real, mai actual, declara un împătimit al istoriei româneşti, cu cât, după el, locul de conducător devotat ţării nu a mai fost ocupat de nimeni de atunci. Regalitatea? S-a autoexclus la 23 august 1944. Punct!Dorinţa ridicării unui semn de piatră întru istorie prin Ion Antonescu îl bântuia demult pe tumultuosul cărturar botoşănean. Încă din timpul apariţiei celei de a doua ediţii a excelentei monografii dedicate lui Ştefan cel Mare – o contemporaneizare riguroasă a marelui domnitor, încă înaintea strângerii într-un unic volum de ordinul sutelor de pagini a eseurilor dialogate despre universul duhului trăitor românesc: „Exorcismul tăcerii”, o operă în care fusese secundat de mai tânărul dar valorosul filosof-poet Ciprian Voloc şi cu mult înainte de primăvara aceasta în care prin exegeza „Titu Maiorescu – om politic” i se confirma amânata ocupare a locului de excelenţă pentru titlul de doctor în ştiinţe istorice.Alunecam spre Tătărăşenii Havârnei pe ultima pagină de august copleşit de recitirea paginilor de sagă tragică a vieţii şi lucrării Mareşalului, de personalităţile care vor face neîncăpătoare curtea casei din dâmbul de uliţă aproape anonimă până la Gică Manole. Tricolorul mă salută într-o vibraţie intensificată de emoţiile amfitrionului. Săteni, gazetari de valoare profesională din Botoşani şi Dorohoi, profesori, prieteni, curioşi pe aripa stângă a bustului acoperit. În dreapta iarba reînverzită, spaţiu dedicat altor invitaţi de elită (preoţi, reprezentanţi ai Asociaţiei Veteranilor de Război, autorităţi) se răsfaţă neatinsă. De parcă, cum şi altădată, istoria reală poate fi încremenită pe genunchi de un decret, un OUG sau alt script dat de marii anonimi ai momentului. Or ăştia habar nu au că istoria este cu atât mai vie cu cât i se fixează atele şi ghips în dorinţa unei fracturări convenabile unor interese de grup dar nu şi de conştiinţă naţională reală, perpetuă, regenerabilă. Explicaţia se află, în parte, pe telefonul profesorului Manole, în mesaje. Mi le arată: frica, teama încuibată absurd şi adânc şi de-aiurea în unii şi alţii, sindromul nedepăşirii cutumelor celor 50 de ani de cenzură comunistă. Şi mă cuprinde o tristeţe de priveghi din care mă scoate replica gazdei: „Uită-i. Nu meritau să-şi atingă istoria. Paginile lor sunt albe. Începem.” Cvartet uman dinaintea bustului încă acoperit, palma profesorului descleindu-se din topitura solară şi, eliberat din căuşul pânzei, portretul de piatră al Mareşalului Antonescu. Valorosul autor al lucrării, un prieten al istoricului care a solicitat anonimatul (!) lipseşte. Pudoare? Modestie? Teamă?Şi aleg în scurtătura carnetului fumul de candelă al cuvintelor.Dr. În ştiinţe istorice, prof. Gică Manole: Prezenţa dumneavoastră aici este un semn că ce am făcut eu şi cu meşterul sculptor nu a fost în zadar.Am trudit de pe 12 august şi până la 22 august la ridicarea acestui monument.Un monument ridicat celui care a fost un simbol al demnităţii noastre naţionale: Mareşalul Ion Antonescu. Şi nu doar mareşalului Ion Antonescu i-am ridicat şi i-am dedicat acest bust ci şi tuturor acelora care au murit pe Frontul de Est pentru dezrobirea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Peste 350.000 de fii ai României au murit pe Frontul de Est, la Stalingrad, la Cotul Donului, la Odesa, la Cernăuţi, pentru ca patria românească să fie la Nistru, întru hotarele sale fireşti. Dumneavoastră ştiţi cum arată istoria noastră astăzi. Dacă am ridicat un bust mareşalului Antonescu am făcut-o pentru că, o ştiu bine, a fost un om cinstit, şi-a iubit din tot sufletul şi a slujit neamul şi statul român. El a slujit România în patru războaie: războiul al doilea balcanic, războiul prim mondial, războiul cu Ungaria din 1919 şi, evident, al doilea război mondial.Domnilor, nimeni în această ţară – spune mareşalul Ion antonescu înainte de a fi executat din ordinul lui Stalin în 1946, 1 iunie – n-a slujit şi n-a făcut mai mult bine patriei numită România, decât el. Îl cred, îl credem. Fiindcă onoarea, cinstea şi demnitatea naţională pentru el au fost mai presus de îndoială. De asemenea vreau să vă spun că mareşalul Ion Antonescu merită un bust în patria sa, România, deoarece a avut puterea şi curajul să desrobească prin jertfă şi luptă aspră Basarabia şi Bucovina în iulie – august ΄41. De asemenea, la trecerea Tisei, în 1919, iulie, când armata română condusă de generalii Măldărescu şi Traian Moşoiu, (printre ostaşi se afla şi fruntaşul Gheorghe Manole, bunicul meu), regele Ferdinand ia Ordinul Mihai Viteazul de la pieptul său, îl cheamă pe Antonescu şi-i spune: „Colonel Antonescu, eu, regele tău, ştiu cât îţi datorează România. Iată, Ordinul Mihai Viteazul îşi aparţine!” Iar gestul regelui Ferdinand a fost îndreptăţit şi de faptul că viitorul mareşal Antonescu a fost în spatele victoriei de la Mărăşeşti , fiind la secţia operaţii a Marelui Stat Major al armatei române, artizan al victoriei războiului cu Ungaria din aprilie – august 1919.De ce un bust Mareşalului Ion Antonescu… Pentru că acest bărbat cu adevărat a salvat România de la moarte. Acest bărbat a salvat statul român dela dispariţie. Pentru că acest bărbat a avut curajul, întâia oară în istorie, să spună nu lui Stalin şi armatei sovietice. Pentru că acest bărbat a reuşit, cu armata română, să desrobească în iulie-august 1941 Basarabia. Evident, istoria îl va judeca drept, spune el înainte de a fi executat. Până acum istoria este nedreaptă cu el. Spunea: trebuia să am statui în toate marile oraşe ale României, dacă biruiam. Dar fiind arestat, înfrânt şi predat ruşilor în ΄44, eu continui să cred că prin simbolul său de demnitate, de cinste, de hărnicie, de onoare şi de curaj românesc, Mareşalul Ion Antonescu merită şi azi în România, în marile oraşe, statui gigantice. El este, dacă vreţi, un simbol al demnităţii istoriei noastre. În testul marilor eroi ai neamului făcut acum 10 ani, Ştefan cel Mare a ocupat locul întâi, al doilea loc a revenit lui Mihai Eminescu apoi urmează Carol I iar pe locul şase naţiunea română care nu-i uitucă, nu-i vegetală, l-a aşezat şi pe Mareşalul Ion Antonescu. Aşadar eu consider că ridicarea unui bust Mareşalului Antonescu aici, în ograda casei mele părinteşti, la Tătărăşăni, Havârna, Botoşani este o reparaţie morală şi istorică pentru cel care a făcut toată viaţa doar servicii istoriei noastre, demnităţii noastre şi neamului românesc. Mareşalul Ion Antonescu – erou martir al neamului nostru, mort atât de dramatic la 1 iunie 1946, lui şi celor care au murit pe Frontul de Est între 1941 – 1944,în satul acesta al ţării am ridicat acest monument din sufletul meu, cu bună inimă şi în credinţă.Nu este uşor să ridici un monument, mai ales când are caracter de singularitate, puţini îl vor înţelege, mulţi îl vor condamna. Dar eu stau drept în cugetul meu şi ştiu că ceea ce am făcut este dintr-un sentiment de adâncă recunoştinţă faţă de cel care a fost în stare, împreună cu armata română, să ne croiască un destin emn şi onorabil în istorie şi sub soarele lui Dumnezeu.Profesor Ioan Puiu – Dorohoi:Azi noapte la PrutRăzboiul a-nceputRomânii trec dincolo, iară,Să ia prin armă şi scutMoţia pierdută astă vară.Mergem în câmpia BasarabieiPlină de glorie, plină de dor,Şi-n Bucovina cea cu brazi înalţiMergem ΄nainte, dragi camarazi.Cu acest cântec înainte a pornit armata română avându-l în frunte pe Mareşalul Ion Antonescu, om rupt din sufletul poporului român, omul care întreaga sa viaţă şi-a dedicat-o cu chibzuinţă, fără temere, cu riscuri în bună parte, omul care nu a servit nici o clipă interesului politicianist, faţă de ceea ce se întâmplă astăzi la noi. Dacă străbatem memoriile contemporanilor lui vedem că nu a replicat niciodată în favoarea cuiva sau că a manifestat tolerenţă faţă de cineva. Şi mă gândesc la corupţia care străbate în conştiinţa noastră astăzi. Aş avea curajul să spun că în vremea guvernării lui Antonescu, ca niciodată, România a fpst tămăduită de această boală. Mareşalul Antonescu a fost dârz în faţa acestei stări care ameninţa neamul românesc. Sigur că Mareşalul Ion Antonescu a intrat în vizorul unor forţe oculte ale timpului, ulterior în vizorul celor care au fost învingători conform preceptului antic de victimizare a victimelor. Probabil că în sufletul lui peren, până la judecata de apoi, el duce în lumea de dincolo, cu foarte multă tristeţe şi amărăciune starea aceasta de învinşi în care am fost aduşi. Iar starea de învinşi o suportăm şi noi, cei de astăzi. Dincolo de preceptele cu privire la ceea ce au fost anii comunismului, România a fost greu umilită, distrusă, lăsată descoperită – o simplă piaţă de desfacere pentru capitalurile din afară. Probabil că cei de atunci şi cei de acum, care doreau aceasta, şi-au atins scopul. Cu atât mai mult noi trebuie să ne sprijinim conştiinţele pe ceea ce este şi trebuie să rămână în noi Mareşalul Antonescu. El este chintesenţa românismului. Nu există patriotism dincolo de românism. Şi el a apărat această demnitate cu spiritul jertfei. El rămâne pentru noi o mare emblemă. În conştiinţa noastră Antonesciu este reabilitat. Este omul care trebuie să aibă statui pretutindeni. Gestul pe care l-a făcut domnul Gică Manole, să dea Dumnezeu Sfântul să fie un început pentru toţi românii, pentru toţi cei care trăiesc sentimentul de continuitate în apărarea intereselor naţionale. Statuia sa, chiar dacă nu va sta încă în pieţele publice, trebuie să stea în ograda fiecărui bun român.Profesor Corneliu Drescanu: Urcând către casa domnului Gică Manole am avut senzaţia că urc spre o mişcare de rezistenţă. O mişcare ascunsă dar care apără o identitate şi reconstruieşte o nouă privire, o nouă radiografie şi o nouă tendinţă în istorie, aceea de a recupera. Există în dreptul strrăvechi expresia: Restitutio in integrum. Din acest moment domnul Manole pune pe temelia, pe soclul dezvelit, nu numai chipul Mareşalului Antonescu ci chipul unei istorii ce trebuie reabilitată, recuperată dar mai ales repusă în drepturi în manualele şcolare şi în programele de învăţământ. (…) Cred că se impune să aducem aici omagiu celui care a fost un apărător cu principii deosebite, Ion Antonescu, care spunea: munca şi dreptatea, călăuza şi adevărul, cinstea şi justiţia, aceste principii fiind călăuzitoare în guvernarea lui care a constituit o carte de identitate în destinul poporului nostru. Aici, la nord de Botoşani, există un istoric căruia ar trebui să i se acorde mai mult respect, inclusiv din partea oficialităţilor locale. Unde sunt profesorii de istorie? Unde sunt membrii cercului pedagogic? Exersând un text biblic se arată că între poporul străvechi şi Dumnezeu s-a creat un semn fiindcă Dumnezeu le-a poruncit să pună o bornă, un semn de hotar unde va fi locul de întâlnire. Aici, în acest moment se pune o bornă, un semn. Şi în orizontul viitor cred că se va spune: Da, ne întâlnim la statuia lui Antonescu, şi asta va însemna mult.Profesor Gruia Cojocaru: Aici, în acest loc, în Tătărăşenii Havârnei, a început astăzi un proces de recuperare naţională şi un demers de demnitate. Consider că gestul pe care domnul Manole pe care l-a făcut prin realizarea acestui bust al Mareşalului Ion Antonescu e un act de curaj în condiţiile în care istoria e nedreaptă cu poporul român. Întâmplător sau poate carmic, în această lună m-am aflat în Germania şi mergând prin Nűrenberg, acolo unde a fost procesul naziştilor, am intrat în locul unde ministrul de externe german Ribbentrop a pus o bornă între noi şi Basarabia, între noi şi nordul Bucovinei plus ţinutul Herţei. Şi mă gândeam că, dacă el a ajuns hulit de toată lumea, de ce Mareşalul Antonescu nu este recuperat. Pentru că, aşa cum s-a spus şi aici, a fost de partea învinşilor. Şi totuşi noi, poporul român, nu avem atâta demnitate încât să recuperăm faptic memoria lui Antonescu? Iată că aici, în acest loc, semnul acestei demnităţi a erupt. Şi tocmai pentru aceasta trebuie ca noi, cei de azi, să-i mulţumim istoricului, profesorului Gică Manole, pentru acest act de demnitate şi curaj. Sunt convins că nu-i va fi uşor în următorul interval de timp. Şi poate până la capătul zilelor. Dar dacă noi vom da dovadă de curaj şi de demnitate o să ştim să-l ajutăm şi să-l sprijinim. Iar aici, la kilometrul zero al demnităţii naţionale ne vom întâlni în fiecare an.Doctor în filosofie, profesor Ciprian Voloc – Dorohoi: Cred că toată lumea şi-a făcut o idee şi a reintrat imaginativ în acele zile şi în acei ani deosebit de grei pentru România şi pentru români. Ne aflăm astăzi într-o situaţie stranie în care multe personalităţi, mulţi oameni importanţi au refuzat să participe, să ajungă alături de noi. Motivaţia nu este greu de întrezărit dar eu vreau să atrag atenţia că noi aici, astăzi, nu am încălcat în nici un fel legea promulgată de Adrian Năstase (şi nu ştiu dacă este o coincidenţă în faptul că Adrian Năstase este acolo unde este), deoarece legea spune foarte clar că este interzisă instalarea unui bust al Mareşalului Ion Antonescu în locuri publice, cu excepţia muzeelor. Dar noi ne aflăm pe proprietatea privată a domnului Gică Manole iar frica manifestată de anumite persoane nu este, din punctul meu de vedere, justificată. Proprietatea privată, conform constituţiei, este inviolabilă. Dacă vrei poţi să te declari filonazist, în casa ta poţi face ce vrei. Noi ne declarăm filoromâni. Şi nu trebuie să uităm că asocierea lui Ion Antonescu cu nazismul este mai mult decât forţată, este o grosolănie a istoriei. El nu a avut concepţii naziste. Nici „soluţia finală” nu a vrut să o pună în aplicare. Îl felicit pe domnul Gică Manole. Cu siguranţă acest efort, după cum mi-a mărturisit, îi oferă puterea de a merge mai departe. S-ar părea că astăzi nu mai avem aproape deloc repere, iar această încercare de a rezista în calitate de român îşi are drept rezultat şi dezvelirea acestui bust al Mareşalului Ion Antonescu.În casa mare masă de pomenire cu aşezarea cuminte a sătenilor şi a celor veniţi de mai departe. Şi aproape fiecare are de vărsat un strop de vin în amintirea neamurilor spulberate sub glonţ într-unul din multele războaie sau în alte condiţii de nefericire. Mă uit la bust, da, poate că soclul are volumetrie disproporţionată faţă de bust sau poate tocmai asta s-a vrut, punerea în valoare a fragilităţii umane dar şi forţa pe care o concentrează, aşa cum firul de iarbă ieşit din crăpăturile stâncii. Şi-l întreb pe doctorul în ştiinţe istorice, profesorul, autorul de importante cărţi de istorie şi civilizaţie românească dacă sunt de aprins lumânări, dacă vernisajul se îngeamănă pomenirii.Gică Manole: Este şi o pomenire, dar o pomenire fericită de prezenţa tuturor celor care au venit astăzi, 31 august 2012 aici, la Tătărăşeni, Havârna, pentru a inaugura bustul Mareşalului Ion Antonescu ridicat în curtea casei părinteşti. Sigur că trebuie să-i pomenim pe cei care au murit pentru patrie. Citez aici titlul unei mari cărţi, una dintre ultimele cărţi ale lui Mihail Sergheievici Şolohov: „Ei au căzut pentru patrie”. Dacă ruşii îşi iubesc şi îşi onorează eroii, cu atât mai mult poporul român care a fost victimă a istoriei de atâtea ori este obligat. Şi noi, românii, astăzi, în plin post-modernism diluat de conştiinţa naţională suntem condamnaţi să fim atenţi la sudoarea şi jertfa celor din trecut. În Tătărăşăni – Havârna, în două războaie mondiale au murit 70 de bărbaţi. Evident că, ridicând bustul Mareşalului Ion Antonescu aici, la Tătărăşeni, în ogradă, m-am gândit şi la cei mulţi, necunoscuţi, care au murit între 1941-1944. Ei nu sunt puţini, sunt mulţi, foarte mulţi, ca şi florile câmpului, ca să-l citez pe Mihail Sadoveanu care a scris despre moartea fiului său, Mihu, în septembrie 1944, „ca şi florile câmpului sunt mulţi şi nevinovaţi care zac sub iarbă” murind pentru ca România să aibă demnitate, mândrie, onoare şi naţiunea să fie liberă iar dreptatea noastră istorică să triumfe. Căci cei care au luptat conduşi de Ion Antonescu au murit pentru Basarabia noastră sfântă şi pentru nordul Bucovinei la fel de sfânt. Lor şi numai lor şi Mareşalului Ion Antonescu le închin acest monument „istoric”, zic eu, din curtea casei părinteşti.AB: Nu este un gest politic.GM: Nici vorbă. Cine îl interpretează politic, ca pe un gest de frondă sau de poliţă politică este de rea credinţă sau un inconştient. O fac pentru că o aspră necesitate interioară m-a determinat să purced la acest gest. Trebuie un semn pentru cei care au plecat, şi care au fost demni şi au murit cu demnitate.Să nu uităm că generalul american Schyler din misiunea militară a Statelor Unite dela Bucureşti a trimis Departamentului de Stat în iunie 1946, imediat după execuţia mareşalului Antonescu, o scurtă prezentare a evenimentelor. Spune generalul Schyler: Mareşalul Antonescu s-a purtat cu o extraordinară demnitate la proces. Şi-a apărat cauza cu multă nobleţe şi are în multe privinţe dreptate. De asemenea, de la participanţi direcţi, am aflat că a murit cu multă demnitate şi care face cinste lui şi poporului în numele căruia a căzut”.AB: Există multe, încă multe documente care validează realul comportament al Mareşalului în degringolada războiului. Din păcate, se zice, aceste documente sunt sub sigiliu, fie la Moscova, fie undeva, în Orientul Mijlociu. Ce ştiţi?GM: Eu ştiu că nu cunoaştem cu adevărat toate documentele epocii în care a trăit mareşalul. Mihai Biciucă a editat trei volume: „Procesul Mareşalului Antonescu”. Ştiu că Mareşalul Antonescu, în ultimul său cuvânt, între altele, a zis aşa: „ Toate erorile şi greşelile guvernării mele mi le asum. Toţi ai mei s-au dezis de mine. Poate au făcut aşa pentru că le este frică. Eu nu mă dezic de nimic. Totul iau asupra mea, în afară de crimă!” Eu ştiu doar atât: Ion Antonescu rămâne mai departe un simbol al drepturilor noastre istorice nu doar afişate ci împlinite în istoria noastră din Est şi din Nord-Est. Din acest moment eu cred că sunt bine înţeles în gestul meu. Am făcut ceea ce am făcut ca un gest de recunoştinţă pentru el şi pentru toate sutele de mii de fii ai poporului nostru care s-au jertfit pentru patrie, pentru desrobirea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Orice interpretare politică a acestui gest este nulă şi neavenită şi lovită de rea credinţă.AB: Cineva, un intelectual al Tătărăşenilor, îmi vorbea de codul special al profesorului Manole. Codul lui Gică Manole: tricolorul.GM: Da fiindcă m-am născut sub acest semn. Am găsit acum 14 ani actul de vânzare-cumpărare al pământului pe care stăm aici, acum, casa şi grădina. Aparţinea unei femei din Havârna, Ecaterina Sava. În 1935 ea a vândut de veci lui Vasile şi Aglaia Câşlaru, bunicii mei după mamă, cu 500 de lei în faţa unui notar din Darabani, unul Danilov, acest pământ. Şi spune acea femeie de 85 de ani: Vând de veci lui Vasile şi Aglaia Câşlaru pământul acesta pe care îl am dela tatăl meu care l-a primit ca împroprietărire dela Cuza Vodă. Şi uite ce minune: Sava primeşte pământ dela Cuza Vodă, fiica Ecaterina îl vinde bunicilor Câşlaru şi în 1930 tatăl meu, Cozma, a ridicat casa împreună cu Zamfira Manole iar eu le urmez. Or astăzi ce se întâmplă aici este şi un gest de sfidare a atitudinii dulcege şi a stării de lipsă de coloană vertebrală pe care o au toţi în raport cu aşa zisele personalităţi controversate ale istoriei noastre. Ion Antonescu nu poate fi controversat tocmai fiindcă este un personaj de o înaltă ţinută morală şi istorică. Prinţul Golţîn, 1917, pe frontul de est, l-a cunoscut pe locotenent colonelul Ion Antonescu. După ce l-a cunoscut a zis: „Am impresia şi convingerea că locotenent colonelul Ion Antonescu este un militar de mare ţinută şi un om de mare caracter”. Judecata prinţului Goliţîn din 1917 a fost probată, la infinit va fi probată de istorie şi de destinul dramatic al lui Ion Antonescu. Gândindu-mă la gestul meu, l-am făcut fiindcă mi se pare cu totul de nepermis ca unui martir al neamului nostru, mort pentru Basarabia şi nordul Bucovinei, să nu i se ridice un semn în piatră în ţara lui curată şi sfântă numită România şi pe care atât de mult a iubit-o.AB: Când aţi ţinut mâna pe colţul eşarfei acoperitoare bustului, câte alte mâini aţi simţit suprapuse?GM: Infinite. Infinite. Să fluturi tricolorul deasupra capului Mareşalului te gândeşti la toate umbrele eroilor neamului nostru, vechi şi noi care zac sub iarbă şi s-au jertfit întru temelia traincică a neamului nostru. Un semn de recunoştinţă nesfârşită am pentru cei care au fost în stare să moară, cu adevărat să moară – nu doar să vorbească, pentru ţara lor, România. De aceea am alăturat şi sfântul nostru tricolor – ca un gest de recunoştinţă pentru cei care nu mai sunt şi care au murit pentru patrie.Cameramanii sunt brusc alertaţi de suferinţa vădită de un pneu al maşinii (lipseşte roata de rezervă) şi accelerează filmarea. Renunţăm la interioare (masa de pomenire, odaia de lucru a istoricului condamnat la navetism perpetuu, icoanele părinţilor, biblioteca) şi căutăm un loc potrivit dialogului final. Spovada. Sunt translat pe unghiuri neînchipuit de complicate, scos din încornarea unui trunchi de fost măr domnesc, presupunerile, alternanţa de dihotomii ale aşezării în realul convenabil camerelor de filmat continuând parcă povestea Mareşalului dar în alt registru. Mă nelinişteşte trucajul, artificialul, recompunerea într-un estetism conjunctural, nepotrivit biologiei momentului. Şi revin pe contextualitatea absenţelor dela eveniment: „Mai periculos este un mort fals decât unul adevărat” – Eduardo de Filippo. Filmăm, plecare pripită, verificarea, punerea în normal a roţii la un atelier din Dorohoi. Meşterul vede aparatura video şi vrea să ştie unde şi ce. Am filmat la statuia lui Antonescu, spun eu, iar acela se rupe în hohote. Nu ştia că interimarul preşedinte s-ar lega cu ceva de teritoriul botoşănean. Rectific, fac adăugirile necesare iar cel din faţa mea trece brusc la poziţia de ostaş în front, la drapel: „ Pentru Mareşalul Ion Antonescu, atât cât îl ştiu eu, vă verific încă 100 de roţi pe gratis, că merită!”
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  3. #13
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.546
    ----- Forwarded Message -----
    From: Elisabeth Paunescu <ettapaunescu@live.com>
    To:
    Sent: Friday, September 21, 2012 5:43 PM
    Subject: FW: Antonescu si Bratianu


    În ciuda curgerii timpului, problemele noastre au rămas aceleaşi: nimeni n-a fost in stare să spună adevărul dintr-o poziţie de putere, precum cea a lui Antonescu atunci.
    În zilele minciunii univesale, a spune adevărul e un act de dizidenţă.
    Pentru a înţelege prezentul, e necesar să ne cunoaştem trecutul: să-l aflăm!

    P.S. Dupa ce o citesti, parca ar fi vorba despre ce se intampla acum pe meleagurile noastre...
    Nimic nou sub soare...
    Alte personaje, aceleasi metehne...
    Ajuta-ne, Doamne !


    Ion Antonescu, "Scrisoare de răspuns adresată lui C.I.C. Brătianu" (29 octombrie 1942)

    Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră.

    Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.
    Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu.

    Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni.
    În virtutea cărui drept?
    Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele d.stră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?!

    Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari.
    În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

    Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea d.stră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.
    Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat,în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia;
    Câte răspunsuri aveţi?!

    Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: "incapacitate"; "tâlhărie"; "falsificări" şi "furturi de urne", în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; "demisii în alb"; "bătăi şi omoruri"; "călcarea legilor şi Constituţiei"; luări de comisioane" la toate furniturile statului; "traficările de influenţă" practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor d.stră legiutoare; "scandalurile cu contingentările" cu "grâul britanic"; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum "aţi profitat de ea"; risipa avutului public; "concesionările oneroase ale bunurilor statului"; "demagogie"; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d.stră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie -mari şi mici- făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.

    Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor d.stră de ieri, cu care -ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie- sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc.
    şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

    Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată -de totdeauna- atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi -de la cel dintâi dintre d.stră, până la cel din urmă- încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

    Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre d.stra. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor.

    Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi d.stră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de d.stră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca d.stră.
    Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi - mici şi mari - oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui d.stră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea d.stră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914-1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca o culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.

    Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.

    Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de d.stră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu d.stră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin "minciună", "promisiuni", "furt de urne" sau prin "sprijin ocult masonic şi iudaic", ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se salva, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul d.stră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem.

    Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele d.stră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al d.stră şi când aclama un om nou, care eram eu.
    Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra.
    După ce am reluat Basarabia şi Bucovina, v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi d.stră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru.
    V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat.
    După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi.
    V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă "aranjez" cu Anglia şi cu America.
    Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump.
    Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului.
    Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.
    Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii?
    Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră, de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie.
    Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei.
    Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi "aranjaţi-vă" cu Anglia.
    Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea.
    A mă fi "oprit la Nistru" şi a "retrage astăzi forţele din Rusia" înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic -şi aceasta este cea mai mare crimă- a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic.
    Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

    Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun.
    Conducătorul nefericit al Franţei -şi mai nefericite de azi- a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă "Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor".

    Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.
    Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă "opresc la Nistru" şi nici nu pot "să retrag armata din Rusia". Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi d.stră, ci neamul ar plăti-o scump.
    Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată.
    Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: "Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere".
    Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru "minciuni şi himere" şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.

    V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea d.stră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.

    V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub d.stră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care -împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă- aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu - Urdăreanu - Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza.

    Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie."

    (Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu,dos. 61/1940, f. 88-221)












































    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  4. #14
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.546

    Mareşalul Ion Antonescu

    Mareşalul Ion Antonescu

    Publicat în 17 decembrie 2012 de Administrator
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  5. #15
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.546
    Restituiri: Scrisoarea Mareșalului Ion Antonescu adresată lui W. Filderman, președintele Federației Comunității Evreiești din România

    Publicat în 27 august 2013 Redacția
    DOMNULE FILDERMAN, În două petiţii succesive îmi scriţi „de tragedia zguduitoare“ şi mă „imploraţi“ în cuvinte impresionante, reamintind de „conştiinţă“ şi de „omenie“ şi subliniind că sînteţi „dator“ să apelaţi „la mine“ şi „numai“ la mine, pentru evreii din România, care sînt trecuţi în ghetouri pregătite pentru ei pe Bug. Pentru a amesteca tragicul în intervenţia Dvs., subliniaţi că această măsură „este moartea, moartea, moartea fără vină, fără altă vină, decît aceea de a fi evrei“. Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai sensibil ca mine la suferinţa celor umili şi fără apărare. Înţeleg durerea Dvs., dar trebuie, mai ales trebuia să înţelegeţi şi Dvs., toţi, la timp, pe a mea , care era aceea a unui neam întreg. Vă gîndiţi, v-aţi gîndit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei şi ce se petrece astăzi, cînd zi de zi şi ceas de ceas plătim cu mărinimie şi în sînge, cu foarte mult sînge, ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere şi ne-au tratat de la Nistru pînă la Odessa şi pe meleagurile Mării de Azov? Dar potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori, făcîndu-vă că uitaţi pricinile care au determinat situaţiile pe care le plîngeţi. Să-mi daţi voie să vă întreb şi prin Dvs. să întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atît mai frenetic cu cît suferinţele şi loviturile primite de noi erau mai mari. Ce-aţi făcut Dvs., anul trecut cînd aţi auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi cînd au putut au omorît mişeleşte soldaţii cu bîte. Avem dovezi. Aceiaşi ticăloşi au întîmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit-o cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare. În timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus jalea şi doliul în multe familii româneşti. Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiţi fiindcă 20 de ani au întins o mînă prietenească acestor fiare ingrate. Sînt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi Dvs. şi pe care le puteţi afla în amănunt. V-aţi întrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Vă puteţi explica de ce în înaintarea noastră am găsit copii evrei de 14-15 ani, cu buzunarele pline de grenade? V-aţi întrebat cîţi din ai noştri au căzut omorîţi mişeleşte e coreligionarii Dvs., cîţi din ei au fost îngropaţi înainte de a fi morţi? Voiţi şi în această privinţă dovezi, le veţi avea. Sînt acte de ură, împinsă pînă la nebunie, pe care evreii Dvs. au afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier, dar astăzi demn şi conştient de drepturile lui. Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi, evreii Dvs., ajunşi comisari sovietici, împing trupele sovieti¬ce în regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruşi, la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă pierderi. În regiunea Mării de Azov, trupele noastre retrăgîndu-se temporar şi-au lăsat cîţiva ofiţeri şi soldaţi răniţi pe loc. Cînd au reluat înaintarea şi-au regăsit răniţii mutilaţi îngrozitor. Oamenii care puteau fi salvaţi şi-au dat ultimul suspin în chinuri groaznice. Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul şi urechile. Îţi dai, Domnule Filderman, seama de spectacol? Te îngrozeşti? Te înduioşezi? Te întrebi, de ce atîta ură, din partea unor evrei ruşi cu care nu am avut niciodată nimic de împărţit. Dar ura lor este a tuturor, este ura Dvs. Nu vă înduioşaţi, dacă aveţi cu adevărat suflete, de ceea ce nu merită, înduioşaţi-vă de ceea ce merită. Plîngeţi cu mamele care şi-au pierdut în astfel de chinuri copiii sau cu aceia care şi-au făcut şi lor şi vă face şi Dvs. atîta rău. MAREŞAL ANTONESCU
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  6. #16
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.546
    „Singurul om cu care se poate sta de vorbă în România este Mareşalul Antonescu!”

    Publicat în 30 august 2013 Ion Măldărescu
    „Dorind să devină erou cu orice preţ, decis să culeagă laurii personali pe seama suferinţelor de neînchipuit pricinuite poporului român, Regele a obţinut efemere satisfacţii din partea celor cărora le-a închinat Ţara şi Neamul. Când, la sfârşitul anului 1947, comuniştii pe care i-a adus la putere l-au debarcat din propria lor barcă, regele nu mai era decât un infirm moral, pentru care nici Stalin, nici Truman n-au ridicat un deget”. (Josif Constantin Drăgan) Actul de la 23 august 1944 a constituit şi constituie încă subiectul unor dezbateri şi controverse, cele mai multe fiind subiective. Aşa cum am mai afirmat – istoria nu se face cu „dacă” şi „poate”, de aceea facem din nou „recurs la istorie”. Prezentul text este o adaptare comentată a unui fragment din volumul „Antonescu Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire”, Mărturii şi documente coordonate şi îngrijite de Josif Constantin Drăgan, Veneţia, Editura Nagard,1986, vol.I-IV. Chiar de la primele discuţii cu Hitler, Mareşalul i se adresase: „Merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes…” După marele eşec de la Bătălia Stalingradului, Mareşalul Antonescu afirmase: „Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu îl pierdem pe al nostru”. Conştient de evoluţia evenimentelor, a început să caute soluţii pentru o ieşire demnă şi neimputabilă din război, într-un moment, când – este necesar de precizat – soarta acestuia nu era încă decisă. Bazându-se pe principiul consfinţit prin Constituţia Ţării: „Regele domneşte şi nu guvernează”, raţionamentul după care s-a condus Mareşalul a fost acela de a-l ţine pe Rege, departe de deciziile politice conjuncturale tocmai pentru a nu-i afecta imaginea. Printre controversele amintite se află şi întrebarea, dacă Mareşalul Ion Antonescu a fost chemat la palat în fatidica zi de 23 august 1944 sau a cerut să meargă în audienţă? După o documentare atentă şi imparţială, se poate afirma cu certitudine că Mareşalul NU a dorit să ajungă la Rege în acele împrejurări. Explicaţia este simplă şi ţine de conduita morală a Mareşalului. În ziua de 23 august 1944, făcându-se o serie de presiuni asupra sa, Conducătorul Statului a afirmat: „N-am ce căuta la Rege. Regele nu trebuie să fie amestecat în politică. Toată răspunderea o am eu şi, dacă lucrurile merg prost, el să rămână neîntinat.” Armistiţiul având implicaţii atât de profunde, eventualitatea unor conflicte cu armata germană erau mai mult decât previzibile. În această privinţă, Mareşalul iniţiase şi realizase, în mare secret, o serie de măsuri militare şi administrative de apărare a Ţării, folosite ulterior de complotişi, care şi-au însuşit apartenenţa. Din nefericire, aversiunea regelui faţă de mareşal – întreţinută permanent de regina-mamă Elena, care ura tot ce-i românesc – a învins raţiunea şi interesele Neamului Românesc. Ambiguitatea şefilor partidelor politice şi istorice a contribuit şi ea la luarea deciziei, lăsând drum liber trădării de Neam şi Ţară. În discuţia avută în ziua de 21 august 1944 – „ca de la soldat la soldat” – cu generalul german Hans Friessner, comandantul Grupului de armate Ucraina-Sud, acesta l-a avertizat pe Mareşal cu privire la zvonurile care circulau în Ţară: „- Noi stăm aici, împreună, în aceeaşi barcă, pe o mare furtunoasă. Cine debarcă, acela nu se pune în pericol numai pe el, numai naţiunea lui, ci întreaga naţiune europeană (şi câtă dreptate avea! – n.r.). Mareşalul i-a răspuns: - Rog pe Excelenţa Voastră să-mi permită să vorbesc, de asemenea, de la soldat la soldat şi tot aşa de deschis, de la om la om. Este evident şi de la sine înţeles că războiul actual decide soarta Europei şi, în special, soarta poporului român. Nu numai eu şi pătura noastră conducătoare, ci şi poporul român, în covârşitoarea lui majoritate sunt bine-convinşi şi-şi dau seama ce înseamnă superioritatea care creşte ameninţător, a statului ruso-bolşevic; aceasta cu atât mai mult cu cât poporul român şi statul român, secole întregi au luptat în contra soartei vitrege a asupririi ruseşti şi a trebuit să suporte ca Rusia, în năzuinţele ei spre sud-estul european să smulgă necontenit bucăţi din trupul românesc. [...] Germania a comis grele greşeli politice. Astfel, în cursul acestui răsboi, niciodată Germania, prin reprezentanţii ei, n-a declarat care sunt intenţiile germane faţă de fiecare stat, dacă victoria finală este câştigată. O astfel de declaraţie ar fi adus o lămurire pentru popoarele europene şi ele s-ar fi unit în lupta comună contra Rusiei sovietice. [...] Germania a pregătit războiul contra Rusiei deja încă din 1930 şi totuşi, comite – abia un an înaintea începerii acestuia – o mare greşeală, jefuind singură braţul ei drept, prin sfărâmarea şi ciopârţirea frontierelor române în favoarea rusiei, Ungariei şi Bulgariei… [...] Credeţi dumneavoastră, Excelenţă, că simplul cetăţean român, soldatul şi ofiţerul român, dintre care mulţi au în Transilvania predată Ungariei, părinţi, fraţi, surori, rude şi averi, şi care au fost sistematic jefuiţi, închişi, batjocoriţi şi asasinaţi de unguri – şi aceasta cu toate intervenţiile mele faţă de conducerea germană şi în special faţă de domnul von Ribbentrop, care totuşi, prin Dictatul de la Viena se obligase să garanteze un tratament omenesc populaţiei române din acea regiune – nu-şi pune întrebarea: pentru ce aliatul României în răsboiul contra Rusiei permite Ungariei toate acestea? [...] Cum stă acum sufletul poporuluio român faţă de acest tratament, când propaganda de partea aliaţilor îi umple urechile zilnic, că România va fi iarăşi instalată în drepturile ei teritoriale, care i-au fost tăiate, pe nedrept, la Viena? [...][2]Este singur caz în istorie când un popor intră ca aliat într-un război, fără să aibă un tratat de alianţă militară şi politică. nu este aceasta o dovadă evidentă a ţinutei etice şi onorabilităţii loiale cu care poporul român stă de partea Germaniei în acest răsboi şi călătoreşte în acelaşi vas, fără să ştie încotro se îndreaptă? Căci, până azi, cu toate încercările mele, conducerea germană n-a declarat niciodată deschis ce soartă a rezervat acestui popor român, aliat credincios şi loial. [...] Eu nu sunt un supraom, nu am în spatele meu nici un partid politic, sunt singur şi totuşi am ajuns să conduc statul român timp de patru ani. [...] Eu sun singurul conducător de stat din Europa care poate să meargă în mijlocul poporului lui fără gardă de corp, fără să aibă teamă că i se va întâmpla ceva…” După o astfel de demonstraţie, Germania, fiind în culpă, putea să se aştepte la orice. Generalul german nu a intuit substratul celor auzite, nebănuind decât parţial complexitatea situaţiei politice în care se afla Mareşalul. Loial, acesta prevenise astfel – în felul său – Germania despre intenţiile ieşirii din alianţă, consecinţă a sentimentului de nedreptate suportat de poporul român. Dacă din punct de vedere militar situaţia frontului din Moldova şi Basarabia mai permitea oarecare speranţe de redresare, prin uneltirile oblăduite de Regele Mihai şi camarila sa, situaţia din Ţară luase alt curs. În noaptea de 21 spre 22 august 1944, la palat, complotiştii se întâlniseră din nou, fixând data loviturii de palat la 24, apoi 26 august. Convocat La Preşedinţia Guvernului în jurul orei de 20.30, Clodius, Ministrul Reichului la Bucureşti a luat cunoştinţă de măsurile impuse de desfăşurarea evenimentelor. Generalul Pantazi i-a reproşat lui Clodius că „angajamentul conducerii germane de a păstra frontul din Moldova nu fusese ţinut şi comandamentul german retrăsese, în ajunul ofensivei sovietice, majoritatea diviziilor blindate de pe acel front. Deoarece situaţia economică şi militară a României nu-i permite să reziste singură ofensivei armatelor sovietice, guvernul român se vede silit ca, în cazul când nu va primi ajutorul prompt din partea Germaniei, să ia în considerare încheierea unui armistiţiu cu aliaţii. Clodius era rugat să transmită urgent conţinutul convorbirii la Berlin”. În acest sens, un punct delicat fusese depăşit: acela al încunoştiinţării guvernului german. Din păcate, Clodius a considerat avertismentul drept unul trecător, neacordându-i importanţa cuvenită. Însuşi Stalin afirmase: „Singurul om cu care se poate sta de vorbă în România este Mareşalul Antonescu!” În aceeaşi seară, mareşalul a avut o întrevedere cu Gh. Brătianu, reprezentantul lui Vintilă Brătianu, care solicita ca armistiţiul să fie încheiat de Mareşal. Acesta a solicitat să-i fie remisă o „scrisoare de garanţie” de la Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, promiţând că având aceast acord, va declanşa demersuri pentru scoaterea României din război: „Vă rog, domnule Brătianu să mă înţelehgeţi, este vorba de o răspundere istorică şi atunci, luaţi-vă şi dumneavoastră, printr-un act scris, răspunderea şi nu prin discuţiuni care se pierd şi mâine pot fi negate”. Nevăzând niciun inconvenient în obţinerea unui astfel de document, Gh. Brătianu a promis că va aduce confirmarea scrisă a celor trei şefi de partide (I. Maniu, Gh. Brătianu şi Titel petrescu), Mareşalului, până la ora 15.00 a aceleiaşi zile (23 august 1944 -n.n). Opoziţia nu s-a ţinut de cuvânt, iar Maniu nu a mai fost de găsit decât după comiterea abjectului act de arestare a mareşalului de către Regele Mihai. La ministerul de Externe de la Stockholm, prin doamna Kolontay, ajunsese acceptarea sovietică a propunerilor româneşti. Ruşii acceptaseră propunerile Mareşalului, temându-se să nu-i prindă iarna pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Niculescu-Buzeşti, şeful cifrului, – care nu avea prea mare încredere în Iuliu Maniu, socotindu-l şovăitor şi incapabil de acţiune – (conform mărturisirilor ulterioare ale lui Emil Bodnăraş), a predat telegrama de la Friedrich Nanu, direct regelui. [5] Sătul de tutela Mareşalului, regele Mihai i-a declarat lui Gh. Brătianu că va face singur armistiţiul. „Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine iar sub papuc!” Relevant este dialogul din dimineaţa zilei de 23 august, pe care Mareşalul l-a avut cu medicul său personal, maiorul-medic Constantin Zilişteanu, din care reiese decizia conducătorului statului de a încheia armistiţiul: „- Să trăiţi, domnule Mareşal, i s-a adresat medicul. - Bună dimineaţa, doctore [...] ai venit să vezi de sănătatea mea? - Nu, domnule Mareşal, în aceste zile Ţara are privirile îndreptate spre Domnia Voastră, de la care aşteaptă salvarea. După un moment de tăcere, privindu-l pe doctor, i s-a adresat cu un ton hotărât: - Ei, bine, doctore, s-o ştii şi dumneata: astăzi fac Pace. Gata! S-a terminat războiul!” Doctorul a părăsit încăperea, uluit de ceea ce auzise… Dacă pentru complotiştii de la Palatul Regal, în acea toridă zi de 23 august, minutele se scurgeau cu o încetineală chinuitoare, aşteptându-l pe cel căruia i se pregătise capcane, pentru acesta din urmă ele se rostogoleau cu repeziciune, actul trădării regale apropiindu-se inexorabil. Automobilul Mareşalului străbătea – pentru ultima oară – drumul de la Snagov la Bucureşti. În urmă cu unsprezece luni, la 25 septembrie 1943, într-o duminică la fel de înăbuşitoare, la Roma, un alt automobil se deplasa pe străzi pustii, spre reşedinţa unui alt suveran, purtându-l pe Benito Mussolini. Marele Consiliu Fascist (M.C.F.) îl demisese pe Mussolini din funcţia de şef al partidului, acuzându-l că „refuză în mod obstinat să înţeleagă situaţia”, spre deosebire de Mareşalul Ion Antonescu, pe care şefii opoziţiei (I.Maniu, Gh.Brătianu şi T.Petrescu) îl socoteau cel mai indicat pentru a încheia armistiţiul cu Aliaţii. Situaţia la care se referea M.C.F. din Italia era oarecum similară cu a României, marea deosebire fiind aceea că, Mussolini nu prezenta nicio garanţie pentru încheierea unui armistiţiu între Italia şi aliaţi. Mussolini plecase de la vila Torlonia, contrar sfatului Rachelei, soţia sa, care-i adresase aproape aceleaşi cuvinte auzite, în dimineaţa zilei, din gura Clarei Pettaci: „Nu te duce la rege, Benito, nu poţi avea încredere în el!”. În cele din urmă, Mareşalul Antonescu admisese să meargă la Palat, numai după ce fusese investit, de către principalele partide (prin promisiunea lui Gh. Brătianu), cu dreptul de a încheia armistiţiul, drept recunoaştere a meritelor sale. Mussolini mersese la regele său după ce fusese demis de la şefia Partidului Fascist italian, pe când Conducătorul statului Român era deţinătorul puterii în România. Ducele nu mai reprezenta nimic, nu numai pentru ţara sa, ci şi pentru partidul căruia îi aparţinea. Mussolini, când aflase de la secretarul regelui că trebuie să se prezinte, nu la Palatul Regal, ci la Villa Savoia, în ţinută civilă, solicitase venirea la Roma a unor unităţi de „Cămăşi Negre”. Mareşalului Antonescu i s-a propus luarea de măsuri speciale de protecţie, dar, după cum se cunoaşte, acesta le-a refuzat cu fermitate. În concepţia sa, Palatul regal era supremul sanctuar al statului. S-ar fi înjosit, ar fi înjosit Ţara şi concepţia sa despr monarhie, dacă ar fi admis să-i treacă prin minte, o singură clipă, gândul că la Palatul Regal s-ar pune la cale o mârşevie. Ultimul său gest de comandă – care ar fi putut fi salvator – dovedeşte o înaltă ţinută morală, prin care a ferit Coroana de atingerea presigiului ei. A refuzat cu preţul vieţii să admită gândul de a ştirbi grav şi ireversibil drepturile sfintei ospitalităţi, ce nu poate fi tăgăduit nici celui mai umil bordel. Spre deosebire de Mussolini, ale cărui dispoziţii nu mai erau realizabile, Mareşalul avea posibilitatea înfăptuirii armistiţiului încă la orele 15.30 ale zilei de 23 august 1944. Regele Victor Emanuel îl chemase pe Mussolini când acesta devenise un simplu cetăţean particular, dar, regele, plin de consideraţie pentru Omul-Mussolini şi pentru Duce, se gândise la toate formele de protocol ce trebuiau respectate: un general, un colonel, mai mulţi ofiţeri şi cincizeci de carabinieri aşteptau în parcul vilei să primească un cetăţean al Italiei. La Palatul Regal din Bucureşti, fuseseră luate, de asemenea, măsuri de „primire” a Conducătorului Statului. Însuşi Regele încredinţase ordonanţei sale secretul cifrului de la camera-seif, unde urma să fie închis Marşalul. De la general, la subofiţer, Coroana se rostogolise lamentabil. În numele regelui şi din ordinul lui, dat unor grade inferioare – sub comanda maiorului Anton Dumitrescu, a fost arestat Mareşalul Antonescu. Nu cunosc un alt caz când un înalt ofiţer s-a asociat cu ordonanţa la o crimă sau tâlhărie. În speţă, suveranul s-a prăbuşit de la înălţimea tronului, la nivelul ordonanţei. Pe Mussolini, om distrus de soartă şi de semenii lui, maşina îl ducea de-a lungul Villei Salaria, în căldura sufocantă şi tăcerea apăsătoare a acelei dupăamiezi de duminică. Trecând prin poarta deschisă a Villei savoia, şoferul a remarcat, cu uimire, că Regele Victor Emanuel aştepta pe scări, asistat de un adjutant în uniformă de Mareşal al Italiei. Regele, un om în vârstă, de peste 70 de ani a coborât treptele, întâmpinându-l pe Mussolini, cu zece ani mai tânăr, cu mâna întinsă. Regele nu-i datora tronul şi nici recunoştinţă. Mai mult, Mussolini datora Regelui instaurarea regimului fascist, totuşi… Regele s-a întreţinut prieteneşte cu Mussolini, l-a sfătuit şi l-a convins că este spre binele Ţării şi al lui să se retragă, iar Mussolini l-a înţeles şi i-a urmat sfatul. După întrevedere, regele l-a condus pe Mussolini până la ieşire şi, despărţindu-se, i-a strâns mâna, asigurându-l că El, Victor Emanuel îi va garanta viaţa. Cu exact 330 de zile mai târziu, la orele 16 şi 12 minute, automobilul Mareşalului, urmat de maşina de escortă, în care se aflau doar doi ofiţeri şi trei subofiţeri, pătrundea în curtea Palatului regal din Bucureşti. După arestare, după supliciul şi umilinţa îndurate în camera-seif lipsită de aer, unde fusese aruncat împreună cu Mihai Antonescu, Mareşalul a fost predat comuniştilor şi depus de către Emil Bodnăraş într-o casă conspirativă a comuniştilor, din cartierul bucureştean Vatra Luminoasă, unde au ajuns după orele 1 noaptea şi au fost lăsaţi (sub pază înarmată) în grija unei femei de serviciu, eliberată cu şase ore înainte de la închisoarea Văcăreşti. Faptul în sine demostrează legătura directă între Regele Mihai, serviciul de pază al Palatului Regal şi comunişti. Este interesantă redarea scenei şi a îămprejurărilor în care Ileana din Nadomir relatează cum a preparat prima masă a Mareşalului, care nu mâncase din ziua precedentă: „Cămara pustie, bucătăria la fel. Găsii doar un săculeţ de mălai, cât să ajungă pentru o mămăligă, Deodată auzii în stradă strigătul unui zarzavagiue. Ieşii în stradă şi strigai. - N-am nimic, cocoană. Vândui tot. An zărit în coşul zarzavagiului câţiva dovleci şi-am întrebat: - Cum îi dai? - Sunt pentru porci, cocoană… - Nu-i nimic. pentru ce avem noi nevoie, sunt buni. După prepararea hranei, femeia s-a adresat Mareşalului: - La dejun o să aveţi mămăligă cu dovlecei.” Mareşalul nu era din cei ce obişnuiesc să se ghiftuiască. Nu o dată împărţise hrana cu soldatul sau cu muncitorul. A mâncat fiertura din dovleci cu mămăligă şi nu s-a simţit cu nimic degradat. Dorinţa destăpânită de a evada de sub tutela Mareşalului, alimentată de o haită de profitori, dar şi de mama sa, Elena, a împins pe inconştientul rege să trădeze, să încalce legea pământului şi a ospeţiei. Permanent tutelat, cu studiile neterminate Mihai a împărţit gloria cu Mareşalul, suferinţa lăsând-o pe umerii celui din urmă. La 23 august 1944, Regele Mihai a comis un act de trădare multiplă, prin arestarea Mareşalului, prin citirea la radio a „Proclamaţiei către ţară” (scrisă de Lucreţiu Pătrăşcanu), care a echivalat cu capitularea necondiţionată a României în faţa U.R.S.S.. Regele a trădat interesele României, a trădat Armata Română, a trădat pe Conducătorului statului, comandantul – de facto – al Armatei Române, predându-le, în plin conflict militar, drept trofee ruşilor. Între 23 august şi 12 septembrie 1944, România s-a aflat în stare de război, atât cu fostul aliat – Germania, cât şi cu inamicul – Uniunea Sovietică. În această perioadă, peste 170.000 de militari români – lipsiţi, prin ordinul regelui, de dreptul de a se apăra – au fost luaţi prizonieri, adăugându-se astfel celorlalţi ostaşi căzuţi prizonieri pe Frontul de Est, dar şi militarilor germani, care se predaseră Armatei Române. Cu toţii au fost luaţi, duşi la muncă forţată în minele din Donbas, în lagărele din Siberia sau în Extremul Orient. Puţini s-au mai întors la familiile lor. S-au auzit şi se aud şi astăzi voci care întreabă: ce-a căutat Armata Română peste Nistru? Nişte popândăi televizaţi afirmau că România a dus pe Frontul de Est „un război de cotropire”. Nişte idioţi erijaţi în istorici, care judecă istoria cu „dacă” şi „poate”, analizând evenimentele post-factum (cu ce drept?). Îi întreb la rândul meu: ce-a căutat Armata Română peste graniţa de vest a Ţării? Ce-a căutat în Ungaria? Ce-a căutat în Cehoslovacia? Ăla n-a fost război de cotropire? În timp ce Mareşalului Ion Antonescu i se impută că a trecut Nistrul, ex regelui Mihai i se aduc elogii pentru că a continuat războiul până la hotarele Germaniei, pentru că mai departe nu le-au dat voie sovieticii. Ei singuri trebuiau să învingă Germania! România nu se putea opri atunci când vroia ea! Accepând situaţia iniţială, era obligatorie şi acceptarea condiţiilor conjuncturale, a neajunsurilor ivite pe parcurs. Răspunsul este simplu şi dur: legile aspre ale războiului ne-au mânat şi peste Nistru, alături de Wehrmacht, şi peste Tisa, împinşi din spate de „Glorioasa Armată Sovietică”. „A la guerre comme a la guerre!” Dacă ar avea un dram de conştiinţă (greu de crezut, chiar şi la vârsta senectuţii sale), fantoma asta care ne-a bântuit istoria şi ne tracasează prezentul ar face bine să se retrage la Săvârşin sau – de ce nu – la vreo mânăstire, pentru a medita şi a-şi ispăşi păcatele repetatelor trădări ale intereselor româneşti.
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  7. #17
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.546
    „Singurul om cu care se poate sta de vorbă în România este Mareşalul Antonescu!”

    Publicat în 30 august 2013 Ion Măldărescu
    „Dorind să devină erou cu orice preţ, decis să culeagă laurii personali pe seama suferinţelor de neînchipuit pricinuite poporului român, Regele a obţinut efemere satisfacţii din partea celor cărora le-a închinat Ţara şi Neamul. Când, la sfârşitul anului 1947, comuniştii pe care i-a adus la putere l-au debarcat din propria lor barcă, regele nu mai era decât un infirm moral, pentru care nici Stalin, nici Truman n-au ridicat un deget”. (Josif Constantin Drăgan) Actul de la 23 august 1944 a constituit şi constituie încă subiectul unor dezbateri şi controverse, cele mai multe fiind subiective. Aşa cum am mai afirmat – istoria nu se face cu „dacă” şi „poate”, de aceea facem din nou „recurs la istorie”. Prezentul text este o adaptare comentată a unui fragment din volumul „Antonescu Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire”, Mărturii şi documente coordonate şi îngrijite de Josif Constantin Drăgan, Veneţia, Editura Nagard,1986, vol.I-IV. Chiar de la primele discuţii cu Hitler, Mareşalul i se adresase: „Merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes…” După marele eşec de la Bătălia Stalingradului, Mareşalul Antonescu afirmase: „Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu îl pierdem pe al nostru”. Conştient de evoluţia evenimentelor, a început să caute soluţii pentru o ieşire demnă şi neimputabilă din război, într-un moment, când – este necesar de precizat – soarta acestuia nu era încă decisă. Bazându-se pe principiul consfinţit prin Constituţia Ţării: „Regele domneşte şi nu guvernează”, raţionamentul după care s-a condus Mareşalul a fost acela de a-l ţine pe Rege, departe de deciziile politice conjuncturale tocmai pentru a nu-i afecta imaginea. Printre controversele amintite se află şi întrebarea, dacă Mareşalul Ion Antonescu a fost chemat la palat în fatidica zi de 23 august 1944 sau a cerut să meargă în audienţă? După o documentare atentă şi imparţială, se poate afirma cu certitudine că Mareşalul NU a dorit să ajungă la Rege în acele împrejurări. Explicaţia este simplă şi ţine de conduita morală a Mareşalului. În ziua de 23 august 1944, făcându-se o serie de presiuni asupra sa, Conducătorul Statului a afirmat: „N-am ce căuta la Rege. Regele nu trebuie să fie amestecat în politică. Toată răspunderea o am eu şi, dacă lucrurile merg prost, el să rămână neîntinat.” Armistiţiul având implicaţii atât de profunde, eventualitatea unor conflicte cu armata germană erau mai mult decât previzibile. În această privinţă, Mareşalul iniţiase şi realizase, în mare secret, o serie de măsuri militare şi administrative de apărare a Ţării, folosite ulterior de complotişi, care şi-au însuşit apartenenţa. Din nefericire, aversiunea regelui faţă de mareşal – întreţinută permanent de regina-mamă Elena, care ura tot ce-i românesc – a învins raţiunea şi interesele Neamului Românesc. Ambiguitatea şefilor partidelor politice şi istorice a contribuit şi ea la luarea deciziei, lăsând drum liber trădării de Neam şi Ţară. În discuţia avută în ziua de 21 august 1944 – „ca de la soldat la soldat” – cu generalul german Hans Friessner, comandantul Grupului de armate Ucraina-Sud, acesta l-a avertizat pe Mareşal cu privire la zvonurile care circulau în Ţară: „- Noi stăm aici, împreună, în aceeaşi barcă, pe o mare furtunoasă. Cine debarcă, acela nu se pune în pericol numai pe el, numai naţiunea lui, ci întreaga naţiune europeană (şi câtă dreptate avea! – n.r.). Mareşalul i-a răspuns: - Rog pe Excelenţa Voastră să-mi permită să vorbesc, de asemenea, de la soldat la soldat şi tot aşa de deschis, de la om la om. Este evident şi de la sine înţeles că războiul actual decide soarta Europei şi, în special, soarta poporului român. Nu numai eu şi pătura noastră conducătoare, ci şi poporul român, în covârşitoarea lui majoritate sunt bine-convinşi şi-şi dau seama ce înseamnă superioritatea care creşte ameninţător, a statului ruso-bolşevic; aceasta cu atât mai mult cu cât poporul român şi statul român, secole întregi au luptat în contra soartei vitrege a asupririi ruseşti şi a trebuit să suporte ca Rusia, în năzuinţele ei spre sud-estul european să smulgă necontenit bucăţi din trupul românesc. [...] Germania a comis grele greşeli politice. Astfel, în cursul acestui răsboi, niciodată Germania, prin reprezentanţii ei, n-a declarat care sunt intenţiile germane faţă de fiecare stat, dacă victoria finală este câştigată. O astfel de declaraţie ar fi adus o lămurire pentru popoarele europene şi ele s-ar fi unit în lupta comună contra Rusiei sovietice. [...] Germania a pregătit războiul contra Rusiei deja încă din 1930 şi totuşi, comite – abia un an înaintea începerii acestuia – o mare greşeală, jefuind singură braţul ei drept, prin sfărâmarea şi ciopârţirea frontierelor române în favoarea rusiei, Ungariei şi Bulgariei… [...] Credeţi dumneavoastră, Excelenţă, că simplul cetăţean român, soldatul şi ofiţerul român, dintre care mulţi au în Transilvania predată Ungariei, părinţi, fraţi, surori, rude şi averi, şi care au fost sistematic jefuiţi, închişi, batjocoriţi şi asasinaţi de unguri – şi aceasta cu toate intervenţiile mele faţă de conducerea germană şi în special faţă de domnul von Ribbentrop, care totuşi, prin Dictatul de la Viena se obligase să garanteze un tratament omenesc populaţiei române din acea regiune – nu-şi pune întrebarea: pentru ce aliatul României în răsboiul contra Rusiei permite Ungariei toate acestea? [...] Cum stă acum sufletul poporuluio român faţă de acest tratament, când propaganda de partea aliaţilor îi umple urechile zilnic, că România va fi iarăşi instalată în drepturile ei teritoriale, care i-au fost tăiate, pe nedrept, la Viena? [...][2]Este singur caz în istorie când un popor intră ca aliat într-un război, fără să aibă un tratat de alianţă militară şi politică. nu este aceasta o dovadă evidentă a ţinutei etice şi onorabilităţii loiale cu care poporul român stă de partea Germaniei în acest răsboi şi călătoreşte în acelaşi vas, fără să ştie încotro se îndreaptă? Căci, până azi, cu toate încercările mele, conducerea germană n-a declarat niciodată deschis ce soartă a rezervat acestui popor român, aliat credincios şi loial. [...] Eu nu sunt un supraom, nu am în spatele meu nici un partid politic, sunt singur şi totuşi am ajuns să conduc statul român timp de patru ani. [...] Eu sun singurul conducător de stat din Europa care poate să meargă în mijlocul poporului lui fără gardă de corp, fără să aibă teamă că i se va întâmpla ceva…” După o astfel de demonstraţie, Germania, fiind în culpă, putea să se aştepte la orice. Generalul german nu a intuit substratul celor auzite, nebănuind decât parţial complexitatea situaţiei politice în care se afla Mareşalul. Loial, acesta prevenise astfel – în felul său – Germania despre intenţiile ieşirii din alianţă, consecinţă a sentimentului de nedreptate suportat de poporul român. Dacă din punct de vedere militar situaţia frontului din Moldova şi Basarabia mai permitea oarecare speranţe de redresare, prin uneltirile oblăduite de Regele Mihai şi camarila sa, situaţia din Ţară luase alt curs. În noaptea de 21 spre 22 august 1944, la palat, complotiştii se întâlniseră din nou, fixând data loviturii de palat la 24, apoi 26 august. Convocat La Preşedinţia Guvernului în jurul orei de 20.30, Clodius, Ministrul Reichului la Bucureşti a luat cunoştinţă de măsurile impuse de desfăşurarea evenimentelor. Generalul Pantazi i-a reproşat lui Clodius că „angajamentul conducerii germane de a păstra frontul din Moldova nu fusese ţinut şi comandamentul german retrăsese, în ajunul ofensivei sovietice, majoritatea diviziilor blindate de pe acel front. Deoarece situaţia economică şi militară a României nu-i permite să reziste singură ofensivei armatelor sovietice, guvernul român se vede silit ca, în cazul când nu va primi ajutorul prompt din partea Germaniei, să ia în considerare încheierea unui armistiţiu cu aliaţii. Clodius era rugat să transmită urgent conţinutul convorbirii la Berlin”. În acest sens, un punct delicat fusese depăşit: acela al încunoştiinţării guvernului german. Din păcate, Clodius a considerat avertismentul drept unul trecător, neacordându-i importanţa cuvenită. Însuşi Stalin afirmase: „Singurul om cu care se poate sta de vorbă în România este Mareşalul Antonescu!” În aceeaşi seară, mareşalul a avut o întrevedere cu Gh. Brătianu, reprezentantul lui Vintilă Brătianu, care solicita ca armistiţiul să fie încheiat de Mareşal. Acesta a solicitat să-i fie remisă o „scrisoare de garanţie” de la Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, promiţând că având aceast acord, va declanşa demersuri pentru scoaterea României din război: „Vă rog, domnule Brătianu să mă înţelehgeţi, este vorba de o răspundere istorică şi atunci, luaţi-vă şi dumneavoastră, printr-un act scris, răspunderea şi nu prin discuţiuni care se pierd şi mâine pot fi negate”. Nevăzând niciun inconvenient în obţinerea unui astfel de document, Gh. Brătianu a promis că va aduce confirmarea scrisă a celor trei şefi de partide (I. Maniu, Gh. Brătianu şi Titel petrescu), Mareşalului, până la ora 15.00 a aceleiaşi zile (23 august 1944 -n.n). Opoziţia nu s-a ţinut de cuvânt, iar Maniu nu a mai fost de găsit decât după comiterea abjectului act de arestare a mareşalului de către Regele Mihai. La ministerul de Externe de la Stockholm, prin doamna Kolontay, ajunsese acceptarea sovietică a propunerilor româneşti. Ruşii acceptaseră propunerile Mareşalului, temându-se să nu-i prindă iarna pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Niculescu-Buzeşti, şeful cifrului, – care nu avea prea mare încredere în Iuliu Maniu, socotindu-l şovăitor şi incapabil de acţiune – (conform mărturisirilor ulterioare ale lui Emil Bodnăraş), a predat telegrama de la Friedrich Nanu, direct regelui. [5] Sătul de tutela Mareşalului, regele Mihai i-a declarat lui Gh. Brătianu că va face singur armistiţiul. „Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine iar sub papuc!” Relevant este dialogul din dimineaţa zilei de 23 august, pe care Mareşalul l-a avut cu medicul său personal, maiorul-medic Constantin Zilişteanu, din care reiese decizia conducătorului statului de a încheia armistiţiul: „- Să trăiţi, domnule Mareşal, i s-a adresat medicul. - Bună dimineaţa, doctore [...] ai venit să vezi de sănătatea mea? - Nu, domnule Mareşal, în aceste zile Ţara are privirile îndreptate spre Domnia Voastră, de la care aşteaptă salvarea. După un moment de tăcere, privindu-l pe doctor, i s-a adresat cu un ton hotărât: - Ei, bine, doctore, s-o ştii şi dumneata: astăzi fac Pace. Gata! S-a terminat războiul!” Doctorul a părăsit încăperea, uluit de ceea ce auzise… Dacă pentru complotiştii de la Palatul Regal, în acea toridă zi de 23 august, minutele se scurgeau cu o încetineală chinuitoare, aşteptându-l pe cel căruia i se pregătise capcane, pentru acesta din urmă ele se rostogoleau cu repeziciune, actul trădării regale apropiindu-se inexorabil. Automobilul Mareşalului străbătea – pentru ultima oară – drumul de la Snagov la Bucureşti. În urmă cu unsprezece luni, la 25 septembrie 1943, într-o duminică la fel de înăbuşitoare, la Roma, un alt automobil se deplasa pe străzi pustii, spre reşedinţa unui alt suveran, purtându-l pe Benito Mussolini. Marele Consiliu Fascist (M.C.F.) îl demisese pe Mussolini din funcţia de şef al partidului, acuzându-l că „refuză în mod obstinat să înţeleagă situaţia”, spre deosebire de Mareşalul Ion Antonescu, pe care şefii opoziţiei (I.Maniu, Gh.Brătianu şi T.Petrescu) îl socoteau cel mai indicat pentru a încheia armistiţiul cu Aliaţii. Situaţia la care se referea M.C.F. din Italia era oarecum similară cu a României, marea deosebire fiind aceea că, Mussolini nu prezenta nicio garanţie pentru încheierea unui armistiţiu între Italia şi aliaţi. Mussolini plecase de la vila Torlonia, contrar sfatului Rachelei, soţia sa, care-i adresase aproape aceleaşi cuvinte auzite, în dimineaţa zilei, din gura Clarei Pettaci: „Nu te duce la rege, Benito, nu poţi avea încredere în el!”. În cele din urmă, Mareşalul Antonescu admisese să meargă la Palat, numai după ce fusese investit, de către principalele partide (prin promisiunea lui Gh. Brătianu), cu dreptul de a încheia armistiţiul, drept recunoaştere a meritelor sale. Mussolini mersese la regele său după ce fusese demis de la şefia Partidului Fascist italian, pe când Conducătorul statului Român era deţinătorul puterii în România. Ducele nu mai reprezenta nimic, nu numai pentru ţara sa, ci şi pentru partidul căruia îi aparţinea. Mussolini, când aflase de la secretarul regelui că trebuie să se prezinte, nu la Palatul Regal, ci la Villa Savoia, în ţinută civilă, solicitase venirea la Roma a unor unităţi de „Cămăşi Negre”. Mareşalului Antonescu i s-a propus luarea de măsuri speciale de protecţie, dar, după cum se cunoaşte, acesta le-a refuzat cu fermitate. În concepţia sa, Palatul regal era supremul sanctuar al statului. S-ar fi înjosit, ar fi înjosit Ţara şi concepţia sa despr monarhie, dacă ar fi admis să-i treacă prin minte, o singură clipă, gândul că la Palatul Regal s-ar pune la cale o mârşevie. Ultimul său gest de comandă – care ar fi putut fi salvator – dovedeşte o înaltă ţinută morală, prin care a ferit Coroana de atingerea presigiului ei. A refuzat cu preţul vieţii să admită gândul de a ştirbi grav şi ireversibil drepturile sfintei ospitalităţi, ce nu poate fi tăgăduit nici celui mai umil bordel. Spre deosebire de Mussolini, ale cărui dispoziţii nu mai erau realizabile, Mareşalul avea posibilitatea înfăptuirii armistiţiului încă la orele 15.30 ale zilei de 23 august 1944. Regele Victor Emanuel îl chemase pe Mussolini când acesta devenise un simplu cetăţean particular, dar, regele, plin de consideraţie pentru Omul-Mussolini şi pentru Duce, se gândise la toate formele de protocol ce trebuiau respectate: un general, un colonel, mai mulţi ofiţeri şi cincizeci de carabinieri aşteptau în parcul vilei să primească un cetăţean al Italiei. La Palatul Regal din Bucureşti, fuseseră luate, de asemenea, măsuri de „primire” a Conducătorului Statului. Însuşi Regele încredinţase ordonanţei sale secretul cifrului de la camera-seif, unde urma să fie închis Marşalul. De la general, la subofiţer, Coroana se rostogolise lamentabil. În numele regelui şi din ordinul lui, dat unor grade inferioare – sub comanda maiorului Anton Dumitrescu, a fost arestat Mareşalul Antonescu. Nu cunosc un alt caz când un înalt ofiţer s-a asociat cu ordonanţa la o crimă sau tâlhărie. În speţă, suveranul s-a prăbuşit de la înălţimea tronului, la nivelul ordonanţei. Pe Mussolini, om distrus de soartă şi de semenii lui, maşina îl ducea de-a lungul Villei Salaria, în căldura sufocantă şi tăcerea apăsătoare a acelei dupăamiezi de duminică. Trecând prin poarta deschisă a Villei savoia, şoferul a remarcat, cu uimire, că Regele Victor Emanuel aştepta pe scări, asistat de un adjutant în uniformă de Mareşal al Italiei. Regele, un om în vârstă, de peste 70 de ani a coborât treptele, întâmpinându-l pe Mussolini, cu zece ani mai tânăr, cu mâna întinsă. Regele nu-i datora tronul şi nici recunoştinţă. Mai mult, Mussolini datora Regelui instaurarea regimului fascist, totuşi… Regele s-a întreţinut prieteneşte cu Mussolini, l-a sfătuit şi l-a convins că este spre binele Ţării şi al lui să se retragă, iar Mussolini l-a înţeles şi i-a urmat sfatul. După întrevedere, regele l-a condus pe Mussolini până la ieşire şi, despărţindu-se, i-a strâns mâna, asigurându-l că El, Victor Emanuel îi va garanta viaţa. Cu exact 330 de zile mai târziu, la orele 16 şi 12 minute, automobilul Mareşalului, urmat de maşina de escortă, în care se aflau doar doi ofiţeri şi trei subofiţeri, pătrundea în curtea Palatului regal din Bucureşti. După arestare, după supliciul şi umilinţa îndurate în camera-seif lipsită de aer, unde fusese aruncat împreună cu Mihai Antonescu, Mareşalul a fost predat comuniştilor şi depus de către Emil Bodnăraş într-o casă conspirativă a comuniştilor, din cartierul bucureştean Vatra Luminoasă, unde au ajuns după orele 1 noaptea şi au fost lăsaţi (sub pază înarmată) în grija unei femei de serviciu, eliberată cu şase ore înainte de la închisoarea Văcăreşti. Faptul în sine demostrează legătura directă între Regele Mihai, serviciul de pază al Palatului Regal şi comunişti. Este interesantă redarea scenei şi a îămprejurărilor în care Ileana din Nadomir relatează cum a preparat prima masă a Mareşalului, care nu mâncase din ziua precedentă: „Cămara pustie, bucătăria la fel. Găsii doar un săculeţ de mălai, cât să ajungă pentru o mămăligă, Deodată auzii în stradă strigătul unui zarzavagiue. Ieşii în stradă şi strigai. - N-am nimic, cocoană. Vândui tot. An zărit în coşul zarzavagiului câţiva dovleci şi-am întrebat: - Cum îi dai? - Sunt pentru porci, cocoană… - Nu-i nimic. pentru ce avem noi nevoie, sunt buni. După prepararea hranei, femeia s-a adresat Mareşalului: - La dejun o să aveţi mămăligă cu dovlecei.” Mareşalul nu era din cei ce obişnuiesc să se ghiftuiască. Nu o dată împărţise hrana cu soldatul sau cu muncitorul. A mâncat fiertura din dovleci cu mămăligă şi nu s-a simţit cu nimic degradat. Dorinţa destăpânită de a evada de sub tutela Mareşalului, alimentată de o haită de profitori, dar şi de mama sa, Elena, a împins pe inconştientul rege să trădeze, să încalce legea pământului şi a ospeţiei. Permanent tutelat, cu studiile neterminate Mihai a împărţit gloria cu Mareşalul, suferinţa lăsând-o pe umerii celui din urmă. La 23 august 1944, Regele Mihai a comis un act de trădare multiplă, prin arestarea Mareşalului, prin citirea la radio a „Proclamaţiei către ţară” (scrisă de Lucreţiu Pătrăşcanu), care a echivalat cu capitularea necondiţionată a României în faţa U.R.S.S.. Regele a trădat interesele României, a trădat Armata Română, a trădat pe Conducătorului statului, comandantul – de facto – al Armatei Române, predându-le, în plin conflict militar, drept trofee ruşilor. Între 23 august şi 12 septembrie 1944, România s-a aflat în stare de război, atât cu fostul aliat – Germania, cât şi cu inamicul – Uniunea Sovietică. În această perioadă, peste 170.000 de militari români – lipsiţi, prin ordinul regelui, de dreptul de a se apăra – au fost luaţi prizonieri, adăugându-se astfel celorlalţi ostaşi căzuţi prizonieri pe Frontul de Est, dar şi militarilor germani, care se predaseră Armatei Române. Cu toţii au fost luaţi, duşi la muncă forţată în minele din Donbas, în lagărele din Siberia sau în Extremul Orient. Puţini s-au mai întors la familiile lor. S-au auzit şi se aud şi astăzi voci care întreabă: ce-a căutat Armata Română peste Nistru? Nişte popândăi televizaţi afirmau că România a dus pe Frontul de Est „un război de cotropire”. Nişte idioţi erijaţi în istorici, care judecă istoria cu „dacă” şi „poate”, analizând evenimentele post-factum (cu ce drept?). Îi întreb la rândul meu: ce-a căutat Armata Română peste graniţa de vest a Ţării? Ce-a căutat în Ungaria? Ce-a căutat în Cehoslovacia? Ăla n-a fost război de cotropire? În timp ce Mareşalului Ion Antonescu i se impută că a trecut Nistrul, ex regelui Mihai i se aduc elogii pentru că a continuat războiul până la hotarele Germaniei, pentru că mai departe nu le-au dat voie sovieticii. Ei singuri trebuiau să învingă Germania! România nu se putea opri atunci când vroia ea! Accepând situaţia iniţială, era obligatorie şi acceptarea condiţiilor conjuncturale, a neajunsurilor ivite pe parcurs. Răspunsul este simplu şi dur: legile aspre ale războiului ne-au mânat şi peste Nistru, alături de Wehrmacht, şi peste Tisa, împinşi din spate de „Glorioasa Armată Sovietică”. „A la guerre comme a la guerre!” Dacă ar avea un dram de conştiinţă (greu de crezut, chiar şi la vârsta senectuţii sale), fantoma asta care ne-a bântuit istoria şi ne tracasează prezentul ar face bine să se retrage la Săvârşin sau – de ce nu – la vreo mânăstire, pentru a medita şi a-şi ispăşi păcatele repetatelor trădări ale intereselor româneşti.
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  8. #18
    Senior Member
    Data înscrierii
    07.03.2013
    Posturi
    221
    Maresalul Antonescu: va chem pe toti...

    „…Poporul românesc n-a lovit niciodata prin spate si nu si-a dezlantuit niciodata cuvântul sau fapta fara masura.


    Poporul românesc n-a cotropit niciodata un pamânt strain si n-a atins nici o brazda fara drept si fara lupta. Pentru el, cuvântul a fost totdeauna sfintit. si el a stiut raspunde de veacuri la prietenie, cu fratietate si la întelegere, cu recunostinta.

    Din cauza influentelor politicianismului, a ignorarii pericolului si a nepasarii care caracterizeaza natia, minoritarii au patruns în tot aparatul statului si au reusit sa se infiltreze, în cantitate considerabila, pe treptele cele mai înalte ale conducerii. De aici, fara sa o arate si lucrând ca niste adevarate termite, cu metoda si întotdeauna perfid, sapa necontenit la temelia statului…

    Puterea unui Neam fata de el însusi si prezenta unui Neam în lume si în Istorie se dovedeste prin unitatea cu care, în ceasurile de încercare stie sa-si afirme cugetul si vointa nestramutata.

    În România trebuie sa traiasca si sa fie pusi în valoare mai întâi Românii; ceilalti, daca ramân locuri libere, vin dupa ei. Împotriva tuturor piedicilor si intrigilor dusmane, a clevetirilor si amenintarilor nemernice, trebuie sa ducem Ţara în matca viitorului, în val de veac, ca sa-i asiguram drepturile nepieritoare.

    Revolutiile nationale nu sunt acte de violenta, revolte, ci idei în mars. Toate adevaratele revolutii nationale s-au întemeiat prin zidiri si nu prin prabusiri. Ele au folosit toate rezervele natiunii si au întrebuintat toate generatiile, respectând institutiile fundamentale ale vietii si ale scopurilor omului.

    De aceea, va chem pe toti, din toate generatiile si din toate clasele, ca sa înfaptuim marea chemare a istoriei noastre.” – Mareșalul Ion Antonescu

  9. #19
    Senior Member
    Data înscrierii
    07.03.2013
    Posturi
    221
    Maresalul Ion Antonescu si Ardealul

    http://www.ziarulnatiunea.ro/2014/03/05/ion-antonescu-diferendul-romano-maghiar-si-pozitia-germaniei/


    Mihai Antonescu către Killinger, în cadrul convorbirilor avute la 9 august 1941: “I-am adăugat domnului von Killinger că noi nu suntem un popor de pustă şi, cu toate că am cunoştinţa nevoii de a crea un stat puternic, totuşi Neamul Românesc nu va părăsi niciodată drepturile sale asupra Transilvaniei. În arcul carpatic ne-am născut şi aici vom muri, luptând pentru restabilirea drepturilor noastre, alături de oricine sau împotriva oricui. Ar fi un gest de trădare naţională dacă am crede că drepturile Ardealului pot să facă obiect de compensaţie, cu atât mai mult cu cât linia etică permanentă a Generalului Antonescu şi punctul de vedere al guvernului român sunt că târguri internaţionale pe drepturile istorice şi vitale ale unui neam nu se pot face”.
    Ultima modificare făcută de Eugen; 06.03.2014 la 20:29.

  10. #20
    Senior Member
    Data înscrierii
    07.03.2013
    Posturi
    221
    Maresalul Ion Antonescu si Rusia

    Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi trebuie să recunoaştem, îl continuă genial. Este rusul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unui ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România – zăgăzuirea ruşilor … ”

    Prof. Univ. Dr Gh. Buzatu / Special pentru Ziaristi Online - See more at: http://www.ziaristionline.ro/2013/01....QiiksUZn.dpuf

Pagina 2 din 3 PrimulPrimul 123 UltimulUltimul

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •