Corbu Daniel

Se împlinesc astăzi 133 de ani de la plecarea la poporul stelelor a poetei VERONICA MICLE. Cu această ocazie se cuvin mai multe cuvinte:

VERONICA MICLE ŞI POEZIA SA

În literatura română, poeta Veronica Micle nu poate fi despărţită de personalitatea lui Eminescu. E de datoria noastră să lămurim această relaţie pentru care, atât detractorii cât şi lăudătorii au consumat atâta cerneală, dar şi locul poetei în peisajul poeziei româneşti.

Ani la rând, o serie de spirite mercantile, urmărind succese editoriale facile (să amintim doar pe Octav Minar şi N.V. Baboeanu) au văzut în Veronica Micle o sumă a frivolităţilor şi o cauză a catastrofelor din viaţa lui Eminescu. În fond, prin documente inventate, prin falsificarea unor întâmplări, ei n-au reuşit decât să banalizeze o mare, tragică iubire, aşa cum o dovedesc astăzi scrisorile aproape întregite prin recenta ediţia Christina Zarifopol-Illias. Ce-i drept, fără Veronica Micle, fără magnetica legendă a iubirii lor, Eminescu pare a nu fi întreg.

Născută în orăşelul Năsăud, la 22 aprilie 1850, fiică a lui Ilie şi a Anei Câmpeanu, ea primea prenumele mamei, pe care avea să-l schimbe în cursul şcolii primare în Veronica. Rămasă văduvă înainte de naşterea viitoarei poete, Ana Câmpeanu îşi schimbă locul şi norocul. Trece munţii, se stabileşte mai întâi la Târgu Neamţ, cumpărând o casă vizavi de spital şi Şcoala Domnească, fostă metoh al Mănăstirii Neamţului, iar în 1853 se mută la Iaşi, unde, cu destule dificultăţi materiale, va reuşi să-i ofere fiicei o bună educaţie. Veronica urmează cur¬sul primar, apoi Şcoala Centrală de Fete din Iaşi. La absolvire, în 1863, şeful comisiei de examinare, profesorul Ştefan Micle, este atras de frumuseţea sa şi o cere în căsătorie în 1864. Viitorul rector al universităţii ieşene, pentru care tânăra soţie a avut un respect deosebit, avea să desăvârşească instrucţia poetei (pian, franceză, literatură universală) şi să-i încurajeze debutul lit¬erar.

Veronica Micle debuta în 1872 în revista ieşeană „Noul curier românesc”, sub pseudon¬imul Corina, cu două nuvele (Plimbare de mai în Iaşi şi Rendez-vous), colaborând după aceea la „Columna lui Traian”, „Familia”, „Literatorul”, „Revista nouă”, „Convorbiri literare”, cu poeme originale şi traduceri din Musset, Gautier şi La¬martine. Volumul „Poesii”, apărut la Bucureşti în 1887 şi dedicat Domnişoarei Aurica-Hagi Panteli, cuprinde şi două pagini de aforisme.

Prin tot ceea ce a scris, Veronica Micle rămâne în literatura română un poet romantic de sorginte eminesciană, excelând în special în poezia de dragoste. O considerăm astfel pe Ve¬ronica Micle, în linia unor comentatori din care pe întâiul loc îl aşezăm pe Augustin Z.N.Pop, primul emul al lui Eminescu (fără a-l pastişa, ca Samson Bodnărescu şi alţii), primul poet eminescian, atât prin ideaţie, cât şi prin formă şi ton. O poezie de profundă sensibilitate şi sinceri¬tate a sentimentului, în texte diferite realizate, de la descriptivism romantic până la blestem şi alungare.

Sigur că poezia sa datorează mult lui Emi¬nescu, problema este una de destin, dar exista, înainte de a-l cunoaşte pe marele poet, bleste¬mul şi tendinţa desăvârşirii prin poezie. Cei ce cunosc aventura de destin a celor doi, marea şi tragica iubire, nu pot despărţi lirica poetei de Eminescu. Şi au dreptate. Imaginea poetului nostru tutelar, model în absolut pentru orice poet român adevărat, apare în majoritatea textelor. „Dragoste şi Poezie. Ale lui pentru mine, ale mele pentru dânsul”, aşa îşi intitula Veronica Micle un volum alcătuit de ea după moartea poetului (74 poezii semnate Veronica Micle şi 22 de Mihai Eminescu), parcă special pentru a rămâne împreună. Să ne-amintim că poeta a fost cea dintâi care, în poema Să pot întinde mâna... („Convorbiri literare”, 1 nov. 1883) l-a numit pe Eminescu Luceafăr: „Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta/ Încetul la o parte şuviţele le-aş da,/ Senină să rămâie, curată ca un crin,/ Icoană de iubire la care să mă-nchin.// Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,/ Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,/ Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu/ Vedenie iubită la care mă-nchin eu.” Iar în celebra poemă „Lui X...” („Convorbiri literare”, 1 ian. 1886) îl numeşte Geniu. O cităm în întregime: „Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…/ Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt/ Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ./ Şi doreşti a mea iubire… prin iubire pân-la tine/ Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,/ Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,/ Când măreaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg./ Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii/ Şi numai din depărtare când şi când să te pri¬vesc,/ Martora măririi tale să fiu pân-la pragul morţii/ Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.”

În aproape toate poemele se simte construcţia eminesciană, de multe ori flagrant, ca în Şi dacă-un dor...: „Şi dacă-un dor mai simt în piept/ Când se iveşte luna,/ E ca să nu te mai aştept/ Şi azi ca-ntotdeauna.// / Şi mângâieri de mai pot fi/ Unei vieţi de jale,/ Ar fi de-a nu te întâlni/ Nicicând în a mea cale.// Iar fericită de eram/ Să fiu în astă lume,/ Pe tine nu te cunoşteam/ Nici îţi ştiam de nume.”
Credem interesant să amintim dedicaţia Veronicăi scrisă pe o fotografie dăruită lui Emi¬nescu la 27 de ani: („Sufletul meu şi după moarte va căuta umbra poetului iubit”). Cum se ştie, primul exemplar din volumul „Poesii”, apărut la începutul anului 1887, Veronica Micle îl trimite lui Eminescu, aflat la Botoşani, sub îngrijirea sur¬orii sale.

Poezie, Iubire. „Pasăre cu pene-albastre”, „Ai plecat”, „Ştiu c-amorul tău...”, „Ar fi des¬tul...”, „Drag mi-ai fost...”, „Fugi...”, „Scrisoare”, „La un portret” ş.a. sunt dovezile lirice ale unei iu¬biri despre care s-a vorbit atât, encomiastic sau ponegrator, precum şi ale unui destin poetic. A doua zi după moartea poetului, pe 16 iunie 1889, Veronica scria poemul Raze de lună, cu dedicaţia Lui: „«Ce n-ar da un mort în groapă pentr- un răsărit de lună!»/ Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe/ Duşi de-al iubirii farmec, – privind cerul împreună –/ Noi visam eternitate în durata unei clipe./ «Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază»/ Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;/ Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează/ Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură să răsfrânge!/ Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie/ A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată/ Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,/ Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată./ Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă/ Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;/ Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă/ Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne;/......../ Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună/ A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună/ Toate razele de lună, toate razele din soare/ Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.”

Poezie, Iubire. Destin. La nici două luni după moartea lui Eminescu, înnegurată, dezolată, după mai multe zile de zbucium sufletesc la Văratec, loc mirific din munţii Neamţului, unde avusese multe clipe fericite ale întâlnirilor cu Eminescu, Veronica Micle hotărăşte săvârşirea din viaţă cu ajutorul stricninei. Era dimineaţa zilei de 4 august. Pe mormânt avea să-i fie încrustată o strofă dintr-un poem de alura unei glose, scris în 1878: „Şi pulbere, ţărână de tine s-a alege,/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege,/ Nimicul te aduce, nimicul te reia,/ Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.”

Daniel CORBU