Regele visător
E ceva putred, grav în Danemarca!
Mor oamenii cu miile pe uliți
Și obosiți, soldații-adorm pe suliți
Când de pe stema porții zboară țarca.Din racle ies strigoi ca să vestească
Și umbla printre vii, ca printre semeni,
Fecioarele au toate-n pântec gemeni,
Dar toate vor muri fără să nască.Orbi, cavalerii stăruie la masă
Și hotărăsc, dar lămpile sunt stinse,
Caci în oraș, flămânde și învinse,
Oștile-atâtor visuri vin acasă.Din cer nu-i nici un zvon de mântuire,
Prin râuri nici un strop nu mai răzbate,
Iar brazdele sunt arse și crăpate
Ca niște buze fără ispășire.În schimb, corbii foșnesc prin piața largă
Și nu-s deloc a bună, precum nu e
Nici cucuveaua de pe cetățuie,
Nici stelele cu coada care-aleargăDe nopți întregi pe sus și poartă știrea,
De nesfârșite ori tulburătoare,
Ca în adânc stau duhuri sublunare
Ce vor sa cotropească omenirea.Fântânile din curți și de prin piețe
Sunt pline de otravă, iar din ape
Când vine câte-o gura să s-adape,
Ies șerpi cu limbi verzui și lunguiețe.Lingoarea curge muceda prin ganguri
Și noaptea uneori, când vântul bate,
Cadavrele, cu mâinile la spate,
Se leagănă, demult uitate-n ștreanguri.Blazoanele-au căzut de pe drapele
Și-n grajduri caii-s morți, încât nu-i nime
Să ducă veste țărilor vecine
De molima ce crește către ele.Și ne-ncetat prin burg străbate-un hohot
Când pe sub turnuri lungi, ca niște salbe,
Ce fetele-nvelite-n giulgiuri albe
Leproșii merg sunând încet din clopot.Liliecii prinși pe ziduri și pe lemne
Se scarpină sub aripi plini de râie
Și-n fiecare noapte o momâie,
Spun unii, prin cetate face semne.Iar când de sub mormanele de oase
Răsare luna palidă, buimacă,
Ies fluturi străvezii cu cap de vacă
Și zboară nebunatici peste case,Ies șobolani cu limbile de zgură
Și-aleargă, plini de pofte, pe stradele,
Prind leneși curtezanele fidele
Și le ucid, mușcându-le de gură…[…]Și-n timp ce moartea umbla-n Danemarca,
Nestingherită, plină de oroare,
Învăluit în straie orbitoare
Eu, Regele, mă plimb vâslind cu barca…
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” – [pagina 54]2. alegoria-legendară (povestea întâmplării /evenimentului la cea mai înaltă tensiune: Baladă studențească, Buffalo Bill, Douăsprezece umbre, Fata cu vioara, Regele visător, Trandafirul și călăul, Trenul fantomă, Turn înecat, Vraja vrăjilor etc.)Fata cu vioara
Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănțuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârșit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine.Voi o credeați nebună, negreșit,
Când o vedeați mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliți veșnica-i cântare.Dar adevăru-i altul și mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic.
Fata purta cu vioara un blestem!
Și ce blestem – sălbatic și amarnic.Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin piețe, dornică de viață,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceață.De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Își aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie.Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt și-un țipăt încleștat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră.Atunci, cu ochii mari, înspăimântați,
Din părul blond își smulse patru fire.
(Și voi râdeați, nebunilor, râdeaţi)
Fecioara însă, ea cânta-n neştire.Ce cântec pur și nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune.
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit,
Nu dăinuiră nici aceste strune,Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie.
Și-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie.
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” – [pagina 165]3. dramaticul eroic – culminând cu strofe de o frapantă frumusețe – adică: Balada celor șapte focuri, Balada lacrimei de aur, Capul de fată, Cea mai frumoasă floare, Coșmarul tiranului, Domnița blestemată, Infidelul, Mică baladă de dragoste, Pajul cu părul de aur, Răzbunarea șarpelui, Sfatul țării, Spada regelui etc.Capul de fată
Din cele șapte capete
Răpuse șase-n luptă.
Răni n-ar fi vrut să capete,
Dar lancea-i era ruptă.Deci strânse pumnul pe hanger
Și, ridicând văpaie,
Înfipse lama albă-n cer
Ultimul cap să-l taie.Dar, tocmai când să dea cu ea,
Văzu pe trunchi, deodată,
Că cel din urmă cap era
Un cap de fată!Și mâna se întorse-n șold
Și sufletul se frânse,
Molcome pleoape-n trist imbold
Cătau la dânsul plânse.Voinicul zace-n prund acu
Căci, dacă,-n solzi ca mierea,
Capul era de fată, nu
Și trupul și puterea…
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” – [pagina 155]
I. Negoițescu – Radu Stanca – ,,Un roman epistolar ”- Editura Albatros, 1978 – (my photo – pagina 188)
Volumul ,,Versuri” apărut în anul 1980 la editura Dacia, este un volum cuprinzător, punând la dispoziție 280 de poezii ale scriitorului. Este cea mai amplă selecție de poezii ale sale, apărută până acum, dar și volumul ,,111 cele mai frumoase poezii”, respectă însemnele poetului, împărțind materialul pe cicluri, având următoarea succesiune, conform însemnărilor făcute de însuși Radu Stanca în manuscrisul său:Ars Doloris, Baladele Regelui, Fumul ruinilor, Argonaut cosmic, Cina cea de dragoste – poezia Doti este așezată în fruntea ciclurilor, conform însemnării autorului. Ultimul capitol – Din tinerețe – încheie volumul cu încă nouă poezii care vor închide frumos cercul.
De când tot ce e ’n lume era numai poveste – acrilic /carton – (my painting)
,,Poezia lui Radu Stanca poate părea un simplu triumf al ornamentației curtenești. Bântuită de holograme anacronice, ea recompune din scintilații și stingeri un ev mediu la drept vorbind niciodată petrecut aievea. Ce vedem pe peretele alb al paginii sunt doar umbre elegante. Adevărul ultim, cel mai adânc, al scrisului lui Radu Stanca e, în definitiv, unul tragic și insuportabil, nu mult diferit în substanța lui de mărturiile unor Bacovia, Blecher sau Emil Botta.”
– Emil Ciotloș
[citat preluat de pe coperta volumului ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca”]În timpul facultății, la Cluj, Radu Stanca a legat o prietenie cu criticul și istoricul literar Ion Negoițescu – (n. 1921, Cluj – d. 1993, München), poreclit în cercul de prieteni Nego, a fost un poet, eseist, critic și istoric literar român, unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu – prietenie ce după terminarea facultății, când Radu Stanca a rămas la Sibiu iar Ion Negoițescu s-a întors la Cluj, s-a materializat într-un roman epistolar, ce cuprinde scrisori schimbate de cei doi tineri datate din 1945 până în anul 1961.Una din cele mai importante teme de discuție a fost Cercul Literar de la Sibiu care până în anul 1945 a publicat o revistă de artă și literatură. Planul celor doi tineri era să continuie acest proiect sub un alt nume: ,,Euphorion”. Acest proiect însă, a rămas doar la stadiul de idee.Epistolarul dezvăluie numeroase lucruri despre viața intimă a fiecăruia: probleme financiare, sentimentale sau pur și simplu pasiuni ale lor. Deseori discuțiile celor doi luau aspect de dezbatere. Multe scrisori capătă chiar tente eseistice în discuțiile pe tematici culturale, ambii angajându-se în lecturi de dificultate mare – chiar și scrise în limbi străine – pentru a-și susține ideile.Șirul epistolar ia sfârșit în 1961. Treptat, scrisorile din partea lui Radu Stanca se răresc datorită turnurii pe care o ia viața sa – având atunci familie și un post solicitant în calitate de prim-regizor al Teatrului Național din Cluj.Volumul a apărut în anul 1978 ca urmare a efortului istoricului literar Ion Negoițescu de a aduna și a publica aceste epistole sub forma unui roman de corespondențe.,,Din păcate, chiar pe linia acestei unități epice, lipsesc multe din scrisorile lui Radu Stanca adresate mie, care s-au pierdut, și care, prin existența lor, ar fi sporit indiscutabil interesul acestei cărți, datorită personalității și talentului epistolierului.
(…) Astfel, epistolariul de față este de fapt un ,,bildungsroman”, un roman al formării spirituale a doi tineri scriitori pasionați de muncă și ambițioși prin muncă. Desigur, și nu mă refer în primul rând la mine, care i-am supraviețuit cu atâția ani lui Radu, multe din contradicțiile, căutările și orgoliile de altădată s-au dizolvat în maturitatea ce depășește zbuciumul tinereții. În volumele pe care le-am publicat eu în ultimul deceniu, se găsesc destule din deciziile de gust și gând din acea tinerețe, dar și vederi noi, opuse lor: e legea firească a evoluției, a maturizării. (…) Parcurgând aceste pagini, pline uneori de amărăciuni provocate fie de neînțelegerea omenească, fie de mizeria materială pe care întreaga Europă a cunoscut-o după crâncenul război, ceea ce m-a uimit a fost totuși optimismul ce se degaja din ele, prin faptul că, în mai multe rânduri, după diferite încercări dureroase sau penibile, vezi gândul cum poate birui (ca să parafrazez pe cronicar).I.N.”
I. Negoițescu – Radu Stanca – ,,Un roman epistolar”- din Prefață [pagina 5]
I. Negoițescu – Radu Stanca – ,,Un roman epistolar” – Editura Albatros, 1978 – (my photo)
Cartea, într-o stare impecabilă, deși a fost publicată în anul 1978, am găsit-o de cumpărat într-un anticariat. Am citit-o cu multă nerăbdare, bucurie și neliniște. Corespondența dintre Radu Stanca și I. Negoițescu se înalță până la cele mai pure și desăvârșite trepte ale emoției. Nu există scrisoare oricât de banală ar părea, scrisă cu atât de multă trăire, la care să nu vibrezi, să nu intereseze, să nu încânte.
I. Negoițescu – Radu Stanca – ,,Un roman epistolar” – Editura Albatros, 1978 – (my photo – pagina 185)
,,În 1964, Dorina Stanca mi-a dăruit pachetul cu scrisorile trimise de mine de-a lungul vremii soțului ei, Radu. Mai recent, în urmă cu vreo câțiva ani, le-am recitit, împreună cu scrisorile ce mi le adresase mie Radu Stanca. În afară de emoția pricinuită de retrăirea epistolară a tinereții noastre, am descoperit că această corespondență, mult peste interesul ei documentar, apare, în linii mari, pe plan beletristic, ca un adevărat roman în scrisori. Și astfel mi-a venit ideea publicării ei. Dar, pentru a păstra tocmai caracterul romanesc, al dialogului viu, autentic, de opinii literare și estetice (secolul nostru ne-a deprins cu formula romanului-eseu), am recurs la ajutorul unui martor care nu a participat la dialogul respectiv, și care era în măsură deci să sesizeze mai bine, în sensul obiectivității, firul romanesc. L-am rugat așadar pe fratele lui Radu, Horia Stanca, să citească și să-mi semnaleze acele scrisori care asigură unitatea ,,epică” a corespondenței și să le completeze cu câteva note.Iată de exemplu o scrisoare din 1943, cum mai există și altele, lăsate la o parte (de fapt cronologic solitară, căci corespondența legată începe din 1945, când eu m-am reîntors la Cluj, iar Radu a rămas la Sibiu):13 ianuarie 1943
,,Dragă Negoițescu,
Din capul locului te rog să mă ierți că nu ți-am mai scris nimic, întrucât îmi amânam de pe alta plecare și, neavând cunoștință precisă a termenului ultim până la care urma să rămân pe aici, n-am putut organiza nici aceste rânduri cu care îți eram dator. Amânările de care îți vorbesc mai sus s-au produs ba odată dintr-un fel de motive, ba odată dintr-altul. În orice caz trebuie să-ți spun că de distrat pe la București nu m-am distrat prea grozav, așa că regret foarte mult de anu fi putut petrece sărbătorile împreună cu tine. În schimb – lucru care te va interesa probabil – am fost la Lovinescu împreună cu Ioana Postelnicu, la care am vorbit foarte mult despre tine. Îți voi spune detaliat totul la Sibiu. De asemenea, tot eu îți voi aduce și Revoluția lui Nicodin, din partea << Maestrului<<.
Eu revin acasă abia în jurul zilei de 29 ianuarie, asta deoarece dacă am întârziat până acum, mai întârzii 6 zile, întrucât în 20 va fi premiera piesei Horațiu (Corneille), iar în 21 un recital de dans al lui Harald Kreutzberg.
Pe aici oamenii tineri de litere… nu au nici un fel de humor și sunt foarte încuiați. L-am întâlnit pe Regman a cărui situație e în curs de clarificare. Anunță-i deci pe Băieți ca va fi și el la Sibiu pe la sfârșitul lui februarie, așa că să-i rețină o zi pentru conferință.
Am întâlnit de vreo două ori pe Paula și am ieșit cu ea la cinematograf. Spectacole simpatice am văzut, cu toate acestea. Anume: Nostra Dea, Cireși pentru Roma, Femeia Dracului (la care te sfătuiesc să mergi) și din nou Don Carlos. La cinematografe am fost mereu, dar ceva deosebit nu am vizionat. După-amiază merg din nou la Friedemann Bach, care abia acum a sosit aici.
Concerte nu au prea fost. Afară de concertul de duminica trecută, pe care l-ai auzit probabil la radio (Enescu-Georgescu), altceva n-am ascultat. După cum vezi, o activitate nu prea strălucită. În fine, despre toate acestea îți voi vorbi la Sibiu, unde abia aștept să te văd.
Îmi pare rău că am să pierd conferința lui Petru Hossu, însă la celelalte voi fi cumplit de prezent. Și fiindcă veni vorba de conferințe, trebuie să-ți comunic că pe aici toată lumea cu care am vorbit despre noi e dărâmată (pur și simplu!)…Al tău Radu”
I. Negoițescu – Radu Stanca – ,,Un roman epistolar”- din Prefață [pagina 3]Tristețe de toamnă
Privește din fereastra deschisă podgoria
Și câmpul de-astă vară! Ce repede s-au stins.
De-acum s-au întors tristețea și cerul ca leșia
Și peste toate vălul mâhnirilor s-a-ntins.De prin adâncuri, neguri și umbre se adună,
Pădurile răsuflă greoaie lângă drum,
Iar gândurile-mpinse sub cerul gol, pe lună,
Ca niște cete triste de leșuri par acum.Veranda-n care-o vară întreagă nenorocul
Ne-a năpădit de-aiurea e prăfuită azi,
Tristețea nu-și mai face prin încăpere jocul
Și tremurând aleargă cu ochii la pervaz.Pe vrafuri, lumânarea își micșorează grosul,
Iar dorul ni se face din zi în zi mai lin.
Parc-am uitat de sute de mii de ani mirosul
Buchetelor umplute cu izmă și pelin!Parc-am uitat de sute de ani că mai trăim!
— din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” [pagina 206],,Ars doloris” este o artă patetică, ce revine mereu la surse, căci, pentru a trăi etern e nevoie să să te hrănești din alte și alte suferințe.„Căci numai când voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde”, exclamă poetul, scoțându-și, o clipa, masca, pe care, apoi, și-o pune iarăși peste fața, păcălind cu travestiul sau de actor decadent:„Eu, îmbrăcat în negru, cum seniorii-s,
Voi recita ceva din «Ars doloris»,
Iar la sfârșit o palida harfistă
Va încheia serbarea asta trista” [din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” – Invitație la o artistă – pagina 179]Ars doloris
Îmi trebuie o nouă suferință
Ca să mă pot deprinde cu uitarea,
Căci în furtună numai o furtună
Astâmpără, pe stânci, descătușarea.Îmi trebuie-o durere fără seamăn,
Durerea veche să mi-o pot înfrânge,
Căci numai când voi plânge în tăcere
Pentru tăcerea ta nu voi mai plânge.De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-așteaptă să erupă,
E loc destul în mine pentru vinul
Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.Sunt mai încăpător decât o rană,
Mai vast decât o peșteră din ere
Și poate că e loc destul în mine
Și pentru tine și pentru tăcere.Doar pentru mine nu e loc în mine,
Eu singur nu-mi găsesc în mine locul,
De-aceea vreau o nouă suferință
Din care focul meu să-și soarbă focul,De-aceea vreau o nouă încleștare
Pe care harfa mea s-o strângă-n coarde.
Căci numai când voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.
— din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” [pagina 24]3 decembrie 1945
,,Dragă Negoițescu,Nu te mai pune pe gânduri cu tristețile mele. Cel puțin, de astă dată. Mă gândesc la câteva clipe după ultimul rând din ,,Ochiul” și, prin urmare, încă în febra entuziastă a unui efort căpătuit. Sunt, aș zice, în ultimul spasm al ,,facerii”, care spre deosebire de lungul calvar pe care l-a precedat, e plin de satisfacție și plăcere. Fără-ndoială în actul concret al nașterii se ascunde alături de așa-zisele dureri și un moment de voluptate fizică, de dragul căreia femeia acceptă sarcina procreării. Dacă n-ar exista acel moment, unic, care să merite atâta suferințe, mă îndoiesc că femeile nu s-ar constitui într-o <<grevă>> a lor, refuzând pe mai departe misiunea binecuvântată. Aidoma în actul creației literare, există acest moment unic, al unei revărsări de plăcere organică, de dragul căreia acceptăm continuul, dificilul efort, intermediar. Și cred că acest moment se poate fixa în clipa aceea sublimă, ireversibilă, liberatoare, când – împingând ușor pagina finală – cauți, într-un spațiu imaculat, sub ultimul rând, sub ultimul punct, locul blagoslovit în care vei scrie, tremurând de plăcere, cuvântul: cortina, dacă scrii o piesă, sfârșit, dacă scrii un roman, Radu Stanca, dacă scrii o poezioară.”
– Radu Stanca, scrisoare către I. Negoițescu – ,,Un roman epistolar” – [pagina 15]♦
Poetul Radu Stanca trebuie descoperit și redescoperit. El și-a regizat propriul spectacol interior, amestecat cu feeria visului și izbucnirile unei sensibilități torturate sub un peisaj imens, imaginar. Radu Stanca, poetul, actorul, artistul, își arătă adesea chipul chinuit de o trează amărăciune trăită aievea. O priveliște vastă, ce vede în depărtare pe poetul artist care susține primatul culorilor pure, pline de dinamism, ca mijloc de exaltare a luminozității Nemuririi și a trăirilor lui interioare – iar peste toate aceste descrieri sufletești, ,,în fumuri moi”, se vor legăna agale în apusuri coborâte prematur, faldurile catifelei unei scene căzută prea repede peste viața lui.Mai multe, și mai pline de semnificații, am găsit pentru prima dată aici, pe Colțul Cultural. Așa l-am descoperit și eu, plesnindu-mi obrazul de rușine pentru că nu-l descoperisem până atunci ca poet, pe dramaturgul, eseistul și regizorul de teatru, Radu Stanca.Volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” este de o frumusețe copleșitoare. 111 pași care m-au purtat peste ,,tristeți nenumărate”, desprinse din Marea Întristare.Și încă recitesc poeziile lui Radu Stanca, unde himerele ies rând pe rând din mintea poetului, ca printr-o „perdea de valuri sparte”, și umblu alene prin orașe de veacuri uitate, ,,trec Styxul, apa nopților”, sumbrele orașe, stârnesc cu tălpile praful prăbușit de pe zidurile cetăților și mă acopăr cu pulbere de bronz vălurită din sunetul clopotnițelor medievale.Și încă recitesc din poeziile lui Radu Stanca…Mulțumesc, Mihai!
Sursa:https://thetruthsofsilence.wordpress...i-radu-stanca/
Marcaje