„FAPTUL CĂ MOARTEA E O VALOARE E UNA DIN PUȚINELE CERTITUDINI PE CARE LE-AM DOBÂNDIT”



E dimineață în Morges, pe malul Lacului Geneva. În biroul lui înțesat cu sute de cărți, scriitorul Ion Vianu așteaptă în spatele ecranului de computer apelul pe skype. La 87 de ani, fiul marelui estetician Tudor Vianu mă întâmpină cu curiozitate și bunăvoință, dar și cu ascuțimea inteligenței, cu așezarea celui care a văzut multe la viața lui și cu limpezimea celui care le-a înțeles. De vorbă cu autorul multi-premiatului „Amor Intellectualis”, unul din ultimii descendenți ai unei aristocrații veritabile, care și-a dedicat viața medicinii, doar pentru a se întoarce în cele din urmă la scris.
Interviu de Dia Radu
Fotografie de Dănuț Cristișor
-A-ți povesti viața e un act ordonator. Cu atât mai mult, cred, pentru un scriitor sau pentru cineva căruia psihanaliza nu-i e străină. Domnule Vianu, care e prima dvs. amintire?
-Cea mai veche amintire a mea e o amintire despre moarte. Aveam doi ani, iar tatăl meu s-a aplecat spre mine și mi-a spus, cu tonul cu care vorbești unui copil: „Uite, el e Alecu!” La scurt timp, Alecu, fratele tatălui meu, a murit de o septicemie. Iar eu, fără să știu nimic, mi-am amintit odată și am întrebat: „Unde e Alecu?” Tata nu a fost în stare să spună nimic. Mama a răspuns cu un ton înăbușit: „Alecu a murit”. Am intrat deci în această viață cu o întâmplare legată de moarte, de descoperirea limitelor. Mai târziu, i-am spus mamei: „Dacă toți oamenii mor, înseamnă că și eu voi muri.” Dar ea mi-a dat foarte multă încredere: „Dragul meu, asta e așa de departe, că e ca și cum n-ar fi”. Mi-a deschis o perspectivă a unei ”finitudini infinite”. Astăzi, la 88 de ani, nu mă mai simt deloc în aceeași situație.
Continuare:https://divanulimaginar.ro/2021/10/1...kjRM65f5ESdjd8