Papornița Moșului
Rezultate 1 la 2 din 2

Subiect: Poeme de Gérard de Nerval (I)

  1. #1
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.486

    Poeme de Gérard de Nerval (I)



    Poeme de Gérard de Nerval (I)






    El desdichado

    Sunt tenebrosul, văduv, mereu neconsolat
    Senior peste-Acvitanii, cu turnul în surpare;
    Unica-mi stea e moartă, pe alăută-i dat
    Să port Melancolia cu al ei negru soare.

    În noaptea din morminte, tu, cea consolatoare,
    Redă-mi un ţărm italic, în mări de-azur scăldat,
    Şi floarea ce-mi plăcuse, leac inimii amare,
    O boltă unde roza cu viţa s-a legat.

    Amor sunt? Sau sunt Phoebus? Sunt Lusignan, Biron?
    Mi-e fruntea de-al Reginei sărut împurpurată.
    Am stat în grota unde sirenele înoată.

    Şi-am fost, în două rânduri, trecut peste-Acheron,
    Făcând să sune orfic, pe rând, din lira mea,
    Şi un suspin de sfântă şi-un râs de zână rea.


    Myrtho

    Visez la tine, Myrtho, divină vrăjitoare,
    La mândrul Posilippe, lucind de focuri mii,
    La fruntea ta scăldată-n lumini de miazăzi,
    La strugurele negru din pleata-ţi lucitoare,

    Din cupa ta băut-am beţia cu-nfocare,
    Din fulgerul ce-n ochiu-ţi strălucitor sclipi,
    Când în genunchi căzusem, pe Iac spre a-l slăvi,
    Căci sunt menit de Muză elin dintru născare.

    Eu ştiu de ce vulcanul s-a reaprins: adese
    Prin lavele-i sleite piciorul ţi-a trecut
    Şi-atunci s-a pus cenuşa pe zare-n straturi dese.

    De când ţi-a spart Normandul toţi idolii de lut,
    Sub pomul lui Vergiliu, sub laurul tăcut,
    Hortensia cea pală cu mirtul se-ntreţese.


    Horus

    Knef, zeul, prinse lumea s-o zguduie hapsân.
    Atunci din patu-i Isis, maternă prin natură,
    Sculându-se, spre soţu-i a arătat cu ură
    Şi-n ochiul ei fu focul mâniei iar stăpân.

    Vedeţi cum moare, zise, acest mehenghi bătrân
    Întregul frig al iernii l-a adunat în gură,
    El şchioapă de picioare, e laş la uitătură,
    Este al iernii rege, vulcanilor li-I zân.

    Iar vulturul se duse! Nou spirit vine-n taină.
    M-am îmbrăcat în cinstea-i cu a Cybelei haină…
    E-un prunc iubit de Hermes şi-Osiris mai dihai.

    Fugi apoi zeiţa în luntrea-i aurită,
    Lăsându-ne în mare imaginea-i slăvită,
    Şi se aprinse cerul sub al lui Iris strai.



    Anteros

    Mă-ntrebi despre mânia ce-mi face-atâta chiu,
    De ce îmi este încă cerbicea neplecată;
    E că Anteu fusese al spiţei mele tată,
    Iar zeului ce-nvinse să-i fiu potrivnic ştiu.

    Răzbunătoru-mi fuse duşman de timpuriu.
    El m-a-nsemnat pe frunte, cu buza-i mâniată;
    Sub a lui Abel faţă, de sânge, vai, pătată,
    Adeseori port chipul lui Cain, purpuriu.

    Iehova, cel din urmă învins de-a ta mânie,
    Care din fund de iaduri striga ,,Ah,tiranie!”
    A fost strămoşu-mi Belus sau tatăl meu, Dagon.

    Ei m-au trecut Cocytul, cu apele-i clocite
    Şi ca s-o apăr bine pe mama-Amalecyte
    Pun la picioru-i dinţii străvechiului dragon.



    Delfica

    Cunoşti tu oare, Dafne, romanţa cea fanată,
    Ce, pe sub mirţi, sub lauri, măslini cu rod bogat,
    Sub sicomori, sub sălcii cu frunza-n tremurat
    E luată de la capăt, odată şi-ncă-o dată?

    Mai recunoşti tu templul cu vastă colonadă,
    Lămâia-n care dinţii tăi albi s-au imprimat
    Şi peştera fatală, pe unde şi-a culcat
    Dragonu-nvins în luptă sămânţa blestemată?

    Vor reveni toţi zeii pe care-i plângi cu foc
    Şi zilele antice vor reveni la loc,
    Profetică, străbate pământu-o adiere;

    Sibila încă totuşi, cu chipul ei latin,
    Mai doarme pe sub arcul zidit de Constantin
    Şi-n ordine stau încă porticele severe.



    Artemis

    A treisprezecea vine, dar încă e cea primă
    Şi-i unică în toate, sau ceasu-i fericit;
    Să fii tu oare prima sau ultima, regină?
    Tu, rege-ai fost unicul sau ultimu-i iubit?

    Daţi celei iubitoare iubirea-vă deplină;
    De cea cândva iubită sunt încă îndrăgit;
    E moartea sau e moarta? O, chin, încânt vrăjit!
    Iar roza ei, din mână, e nalba de grădină.

    O, sfântă ce în Neapol reverşi din mâini scântei,
    Tu, roză peste care-i Gudula suverană,
    În cerurile vide să-ţi afli crucea vrei?

    Cădeţi, ah, roze albe, îi insultaţi pe zei,
    Cădeţi, fantome albe, din cerurile-n flamă.
    E Sfânta din abisuri mai sfântă-n ochii mei.


    Fotografie a lui Gérard de Nerval de Nadar
    Poeme din volumul „Les Chimčres”/„Himerele” (1854)


    Sursa:https://www.litero-mania.com/poeme-de-gerard-de-nerval/
    Ultima modificare făcută de latan.elena; 08.06.2021 la 12:23.

  2. #2
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.486
    Poeme de Gérard de Nerval (II)




    Hristos pe Muntele Măslinilor
    „Dumnezeu a murit; cerul e gol.
    Plângeţi, copii, nu mai aveţi tată.”
    (Jean Paul)

    I
    Când Domnul, ridicându-şi un brat spre empireu,
    Sub arborii cei sacri, aşa cum fac poeţii,
    S-a dat o noapte pradă durerii şi tristeţii
    Simţind că-nvăţăceii trădatu-l-au la greu

    S-a întors către aceia care-l urmau mereu
    Visându-se aidoma cu regii sau profeţii
    Şi-acum dormeau în vale un somn greoi, ca beţii,
    Şi-a început să strige: „Vai, nu e Dumnezeu!”

    Dar ei dormeau. „Prieteni, aflarăţi noua veste?
    Eu m-am izbit cu fruntea de bolţile celeste,
    Sunt plin de sânge, sufăr de-atâta timp, mă frâng,

    V-am înşelat, abisul se-ntinde pretutindeni
    Nu-i zeul la altare, şi-s jertfa lui, prieteni,
    Nu-i Dumnezeu, Ah, nu e!” Dar ei dormeau adânc.

    II

    Şi-a spus din nou: „Prin spaţii e totul numai moarte.
    Prin căile lactee-mi fu dat ca să colind,
    Să văd suflerea vieţii, purtându-şi hăt departe
    Nisipul ei de aur şi valul de argint

    Şi-am întâlnit în cale numai câmpii deşarte
    Pe care le-nconjoară oceanele mugind,
    Vagi sufluri ce-s menite ca sferele să poarte,
    Dar n-am văzut vreun spirit acolo vieţuind.

    În loc să dau de ochiul lui Dumnezeu, de smoală
    Văzui cum se deschide doar o orbită goală
    Din care izvorăşte un întuneric greu;

    Şi-un curcubeu păzeşte acea fântână sumbră,
    O, haos care are neantu-n chip de umbră,
    Spirală ce înghite lumi, zile, tot mereu.

    III

    „Destin, o santinelă mereu în neclintire,
    Necesitate rece, hazard cu palma grea,
    Tu sub omătul veşnic faci lumile-a răcire
    Şi universul palid îl faci a îngheţa;

    Mai ştii ce faci cu sorii-ţi, o forţă peste fire,
    Ciocnindu-se orbeşte prin spaţiu, stea cu stea,
    Şi mai împarţi tu oare puteri de nemurire
    Din lumea moartă-n lumea ce naşte-n urma sa?

    O tată, ai vârtutea ce morţii să-i întreme
    Şi tu să fii acela ce-n inimă îl port?
    Ai sucomba, ştiu bine, la ultimul efort

    Al îngerului negru, lovit de anateme;
    Şi iată-mă, sunt singur, menit a suferi
    Şi o să pier, de vreme ce toate vor pieri.”

    IV

    Nu se-auzea vreun geamăt al veşnicei victime
    Ce inima la lume zadarnic şi-a fost dat,
    Dar gata să leşine, cu creştetul plecat,
    Pe cel ce n-avea pace chematu-l-a la sine.

    „O Iuda, tu ştii preţul ce-l vor plăti pe mine,
    Grăbeşte de mă vinde, să isprăvim odat’;
    Prietene, eu sufăr, zac la pământ culcat,
    Tu cel puţin ai forţă în tine pentru crime.”

    Dar Iuda, alb la faţă, păşea împleticit
    Căindu-se amarnic, de preţ nemulţumit
    Şi îşi vedea păcatul ca scris pe toate cele.

    Numai Pilat, romanul trimis de împărat
    Simţi putină milă, dar, repede schimbat,
    ,,Aduceţi-mi nebunul!’’ – strigă la santinele.

    V

    E el, e chiar nebunu-n sminteala lui sublimă,
    Este Icar, ce-n vremuri la ceruri a suit,
    E Faeton, de zeii înaltului trăznit,
    E Atys mort, pe care Cybela-l reanimă.

    Privea-ndelung augurul în coastă la victimă,
    Se îmbăta pământul cu sângele-i slăvit,
    Din osii universul scotea un scârţâit
    Şi spre abis Olimpul părea că se înclină.

    A dat strigare Cezar spre Jupiter-Amon:
    Ce proaspăt zeu ajunse în lume la putere?
    Şi de nu-i zeu, pesemne e cel puţin demon…

    Ci-oracolul pe dată redus fu la tăcere,
    Doar Unicul dezleagă asemenea mistere,
    -Cel ce cu duhul vieţii l-a-nsufleţit pe om.



    Versurile de aur

    Om liber, de gândire nu eşti tu singur dus,
    În lume, unde viaţa de peste tot înfloare,
    Ţi-e dat să te ţii slobod prin propria-ţi vigoare,
    Dar cugetu-ţi priveşte la univers de sus.

    Tot animalu-n lume de-un duh este condus,
    E-un spirit al naturii în fiecare floare,
    Misterele iubirii-s ascunse în metale
    Şi totul are suflet şi-ţi este mai presus.

    Din zidul orb se uită la tine o privire,
    Materia, ea însăşi, de-un verb s-a fost pătruns,
    Deci dă-i întotdeauna o bună folosire;

    În fiinţele umile e-ades un zeu ascuns
    Şi-aşa cum naşte ochiul sub pleoapa ferecată
    Un spirit pur se naşte în pietre câteodată.


    Poeme din volumul „Les Chimčres”/„Himerele” (1854)
    Traducere din limba franceză de Octavian Soviany


    Sursa:https://www.litero-mania.com/poeme-de-gerard-de-nerval/


Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •