Iulia Gorneanu - autor


LEPĂDAREA MĂRȚIȘORULUI


Vreme nainte erau semne clare care cereau lepădarea mărțișorului, iar despărțirea de el nu se putea face oricum. Venirea berzelor, a rndunelelor, primul cntat al cucului, nflorirea cireșilor, a trandafirilor, a păducelului sau sărbători precreștine nchinate unor divinități ale vegetației erau momentele din calendarul popular care, potrivit fiecărei zone etnofolclorice n parte, impuneau predarea mărțișorului. Ea nu se făcea oricum, ci ntr-un ntreg context ritualic. Mărțișorul se arunca după cuc, după barză, era dat pe apă curgătoare ori legat de o crenguță nflorită. Se credea că, primind mărțișorul, pasărea, apa, floarea erau ferite de deochi și -printr-un transfer simbolic de proprietăți- i dăruiau fetei zborul, cntecul, culoarea, fertilitatea, frumusețea…

Așa cum mărțișorul trebuia prins n piept (legat la mnă sau la gt) la răsărit, „odată cu roșirea ceriului”, gestul lepădării lui nu trebuia să fie văzut de Soare, pentru că se supăra și „prlea” fața fetei. Privit din această perspectivă, mărțișorul poate fi considerat un fel de „talisman solar” .

„Unii copii poartă mărţişorul 12 zile la gt, iar după aceea l leagă de ramura unui pom tnăr. Şi dacă n acel an pomului i merge bine, se crede că şi copilului ncă i va merge bine n viaţă.

Alţii l ţin la gt pnă ce văd primul pom nflorit, şi atunci l lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv. Alţii l poartă pnă nfloare porumbarul sau porumbrelul şi păducelul, şi atunci, lundu-l, l pun pe un porumbar, respective pe un păducel, zicnd ca copilul să fie alb ca floarea acestor ciritei.

Şi iarăşi, alţii l poartă pnă cnd sosesc berzele (cocostrcii), iar atunci l aruncă după aceştia, zicnd: „Na-ţi negreţele,/ Şi dă-mi albeţele!”

n multe părţi, şi mai cu seamă n Muntenia, este datină ca să poarte mărţişor la gt sau la mnă nu numai copiii cei mici, adică băieţii şi fetiţele, ci şi fetele cele mari, ba pnă chiar şi o seamă de neveste tinere. Şi aceasta o fac ele cu scop ca să nu le ardă şi prlească soarele, căci: „Cine poartă mărţişoare/ Nu mai e prlit de soare”, ci ca să li se conserve culoarea albă a pielii pe faţă n timpul verii, ca şi n timpul iernii.

Pe la finea lunii lui martie unele dintre dnsele iau legătura marţului şi o pun pe trandafiri, iar moneta o dau pe vin, pine albă şi caş, creznd că fata care a purtat marţul, făcnd aceasta, i va fi faţa albă ca și caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul.

Altele, din contra, l poartă pnă ce ncepe cucul a cnta, sau pnă ce nfloreşte porumbarul ori vişinul, şi atunci l aruncă ca şi copiii, pe rămurelele acestor pomi sau pnă cnd sosesc berzele, şi atunci, cum le văd, le aruncă după acestea. nsă cele mai multe dintre dnsele caută ca atunci cnd l scot şi şi-l aruncă, să nu le vadă soarele, căci văzndu-le, le nnegrește pielea feţei..

Acestea sunt toate datinele şi credinţele romnilor, cte le-am putut eu pnă acuma aduna n privinţa mărţişorului.” S. Fl. Marian - „Sărbătorile la Romni, Crnilegile”, 1898

Fotografie - Al. Bellu