Papornița Moșului
Rezultate 1 la 3 din 3

Subiect: Corbul - Edgar Allan Poe

  1. #1
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.211

    Corbul - Edgar Allan Poe




    Corbul - Edgar Allan Poe


    Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
    Din oracole ceţoase, cărţi cu tâlc tulburător,
    Piroteam, uitând de toate, când deodată-aud cum bate,
    Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
    "E vreun trecător – gândit-am – şi-a bătut întâmplător.
    Doar atât, un trecător."

    O, mai pot uita vreodată? Vânt, decembrie cu zloată,
    Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
    Beznele-mi dădeau târcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
    Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
    Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
    Nume-n lume trecător.

    În perdele învinse roşul veşted de mătase
    Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
    Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvâcnind de teamă:
    "E vreun om care mă cheamă, vrând să afle-un ajutor –
    Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
    Nu-i decât un trecător."

    Astfel liniştindu-mi gândul şi de spaime dezlegându-l
    "Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
    Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
    Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
    Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător,
    Beznă, niciun trecător.

    Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
    Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
    Noapte numai, nesfârşită, bezna-n sinea-i adâncită,
    Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: "Lenore!"
    Doar ecou-adânc al beznei mi-a răspuns şoptit: "Lenore!"
    Doar ecoul trecător.

    Întorcându-mă-n odaie, tâmplele-mi ardeau văpaie,
    Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
    "La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate...
    Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor.
    Vreau, de sunt în beznă taine, să descopăr tâlcul lor!"
    Vânt şi niciun trecător.

    Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
    a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpânitor.
    N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
    Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
    Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpânitor,
    Sus, pe bust, se-opri din zbor.

    Printre negurile-mi dese, parcă-un zâmbet mi-adusese,
    Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
    Şi-am vorbit: "Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
    Corb bătrân, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adânc sobor!
    Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?"
    Spuse Corbul: "Nevermore!"

    Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
    Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntâmplător;
    Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
    Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
    Pasăre, de nu stafie, stând pe-un bust strălucitor-
    Corb ce-şi spune: "Nevermore".

    Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
    Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvânt sfâşietor.
    Mult rămase, ca o stană n-a mişcat nici fulg, nici pană,
    Până-am spus: "S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
    Va pleca şi el, ca mâine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor".
    Spuse Corbul: "Nevermore".

    Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
    M-am gândit: "E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
    L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
    L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
    Bocetul Nădejdii-nfrânte i-a ritmat, chinuitor,
    Doar cuvântul: "Nevermore"".

    Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strânsă,
    Jilţul mi l-am tras alături, lângă bustul sclipitor;
    Gânduri rânduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
    Lângă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
    Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
    Vorba Never – Nevermore.

    Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
    Îl priveam cum mă fixează, până-n gând străbătător,
    Şi simţeam iar îndoiala, mângâiat de căptuşeala
    Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
    Dar pe care niciodată nu-l va mângâia, uşor,
    Ea, pierduta mea Lenore.

    Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
    Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
    "Ţie, ca să nu mai sângeri, îţi trimite Domnul îngeri" –
    Eu mi-am spus – "să uiţi de plângeri, şi de dusa ta Lenore.
    Bea licoarea de uitare, uită gândul la Lenore!"
    Spuse Corbul: "Nevermore".

    "Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
    Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
    În noroasa mea ruină, lângă-un ţărm fără lumină,
    Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
    Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?"
    Spuse Corbul: "Nevermore".

    "Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
    Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
    Sufletu-ntâlni-va oare, în Edenul plin de floare,
    Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
    Fata căreia şi-n ceruri îngerii îi spun Lenore?"
    Spuse Corbul: "Nevermore".

    "Fie-ţi blestemat cuvântul! Piei, cu beznele şi vântul,
    Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
    Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
    Singur pentru veci mă lasă! Pleacă de pe bust în zbor!
    Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!"
    Spuse Corbul: "Nevermore".

    Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă întruna,
    Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor,
    Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
    Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
    Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
    Niciodată – Nevermore.

  2. #2
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.211

  3. #3
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.211



    Încercări psihologice pe marginea unor poeme de Edgar Allan Poe



    Annabel Lee
    (engl / ro)

    Cu mult timp în urmă, spune poetul, o fecioară trăia doar pentru iubirea către el, şi amândoi erau precum copiii, într-un regat la marginea mării. "But we loved with a love that was more than love", spune autorul. Ne-am iubit cu o dragoste mai presus de dragoste (decât ceea ce numim în termeni pământeşti "iubire") şi astfel cei doi au stârnit gelozia îngerilor. Mai departe, iubita poetului, Annabel Lee, este răpită de un nobil care o închide într-un mormânt unde nu piere, ci şade sub o formă incertă întru veşnicie. Nobilul este substituit în strofa următoare cu "the wind" (vântul) care "came out of the cloud at night / Chilling and killing my Annabel Lee". Însă nimic nu-i poate despărţi pe cei doi. Nici "cei mai bătrâni", nici "cei mai înţelepţi", nici "îngerii" sau "demonii", pe autorul de iubita sa, "the beautiful Annabel Lee". Aşa că el şade lângă mormântul ei, veghind-o, noapte de noapte, purtând-o în vise şi în vederea stelelor de pe cer ce seamănă cu ochii lui Annabel Lee, frumoasa şi defuncta sa logodnică. Vântul poate simboliza trecerea, ruperea stării originare de copilărie, nevinovăţie şi dragoste îngerească şi accederea la maturitate. Vântul schimbă direcţia, prin bătaia lui, iar răceala lui invocată în text, care o ucide pe Annabel Lee, asociată cu imaginea nobilului, ne duc cu gândul la o schimbare de statut social, pe care fata o suferă atunci când este forţată să plece cu nobilul. Autorul, lipsit de prezenţa ei, mai trăieşte doar cu imaginea ei, caracterizată prin "frumuseţe" (atribut specific femeii, ceea ce dovedeşte că autorul o aseamănă mamei sale - femeia prin excelenţă, de care este încă atras). Poezia devine o odă închinată unei frumoase care moare şi a cărei moarte autorul simte că trebuie să fie cunoscută de cititorii săi.

    ***
    *

    The Raven (Corbul)
    ro / en(imagine de Gustave Doré)



    Ritmul poemului invocă bătăile unei inimi însingurate, a poetului, care trece de la melancolie la angoasă şi apoi la nebunie. Părăsit de iubita sa, Lenore, îşi doreşte să fie posedat de un cuvânt (Nevermore) transformându-l într-un Faust refugiat în înţelepciune, în locul dragostei pierdute (simbolul Pallas Atena). Delirul de posesie îl transpune într-o realitate distinctă, care există concomitent cu dezolarea simbolizată de natură (it was in the bleak December) dar care se impune cu forţă asupra personalităţii sale pe calea somnului / a visului. (While I nodded, nearly napping şi filled me with fantastic terrors never felt before). Întocmai ca în Sărmanul Dionis, eroul suferă o transmutaţie, identificându-se cu obiectul care-l posedă (Corbul), devenind criptic ca marcă a neputinţei sinelui său de a găsi o soluţie beznei care îl înconjoară. (Darkness there, and nothing more). Este simptomatic faptul că autorul deschide întâi uşa, convins că bătăile veneau de acolo, abia apoi merge şi deschide fereastra. Uşa e un prag dincolo de care moartea întunecată nu este simbolizată prin Paradis (locul unde ar fi regăsit-o pe Lenore), ci prin neant (This I whispered, and an echo murmured back the word
    - Merely this, and nothing more) pe când fereastra este o deschidere spre realitate, acolo unde eroul este pus faţă în faţă cu propria sa ipostază, corbul, concentrată într-un cuvânt enigmatic, Nevermore. Corbul este chiar propriul său suflet (sinele cel mai profund), de culoarea nopţii, zburând prin înălţimi, uitat de prieteni şi cunoscuţi, sanctificat de cunoaşterea tainelor universului ca o contrapondere la dragostea pierdută. (But the raven, sitting lonely on the placid bust, spoke only / That one word, as if his soul in that one word he did outpour). Dar, deşi corbul cunoaşte taina, el refuză să o înfăţişeze literal. Psihicul autorului se învârte în cercuri tot mai largi în jurul soluţiei şi pare că nu o poate atinge. Cel posedat încearcă să scape de obiectul cu care se identifică dar acesta devine o parte din el. (And his eyes have all the seeming of a demon's that is dreaming). Din punctul meu de vedere, partea din el cu care se confundă poetul şi pe care şi-o reprimă este strălucirea, lipsa de zăgaz care deschide sufletului său dulceaţa posesiunii demonice. Poetul ştie că paradisul nu-i mai este accesibil, şi prin urmare nici imaginea iubitei sale Lenore, iar misterul acestei inaccesibilităţi se găseşte undeva, suspendat în timp, la marginea timpului.

    ***
    *

    The Bells (Clopotele)
    en / ro
    Al treilea vers din fiecare grup de versuri marchează viziunea poetului asupra etapelor vieţii: copilăria (a world of merriment), tinereţea (a world of happiness), bătrâneţea (a tale of terror) şi moartea (a world of solemn thought). În tot acest proces, în termeni hegelieni, spiritul, gândul, se esenţializează, retrăgându-se de la manifestările jucăuşe ale săniilor cu clopoţei la persistenţa şi degradarea morţii. Porumbelul poate simboliza Duhul lui Dumnezeu, prezenţă comună la E.A.Poe (What a liquid ditty floats / To the turtle-dove that listens, while she gloats / On the moon!) iar acoperirea lunii de către porumbel marchează refuzul de a îşi contempla propriul sine, transformat de timp (luna este simbolul femeii, care pentru autorul-bărbat joacă rolul unui sine imobil, nemărturisit, chiar reprimat). Orbirea poetului este sintetizată de repetarea vulcanică, obsedantă, a cuvântului "bells", ceea ce presupune triumful substantivului asupra verbului (în acest caz, verbul este keeping - a păstra, a nu lăsa să se piardă: Keeping time, time, time / In a sort of Runic rhyme), adică a esenţei asupra transformării.

    ***
    *

    Spirits of the Dead
    en
    Poemul mi-a amintit de ambivalenţa viaţă-moarte pe care o epocă o impune unei societăţi şi deci individului. Şansa sufletului fugar de a găsi linişte în mormânt, în sensul ca moartea fizică să-i fie prilej de continuitate spirituală alături de spiritele morţilor, a mai existat doar demult, în epoca preistorică, în animism şi totemism. (Thy soul shall find itself alone / 'Mid dark thoughts of the grey tomb-stone; şi Be silent in that solitude, / Which is not loneliness - for then / The spirits of the dead, who stood / In life before thee, are again / In death around thee, and their will / Shall overshadow thee; be still). Odată cu politeismul, şi apoi cu monoteismul, conştiinţa omului a fost permanent însoţită, în moarte, de prezenţa zeului suprem sau al zeităţii corespondente, niciodată n-a fost lăsat singur. Dulceaţa unei vrăji care să adune spiritele ca pe un soi de spiriduşi în jurul omului decedat este un soi de decadenţă, pe care stelele îl tratează cu dispreţ (The night, though clear, shall frown, / And the stars shall not look down / From their high thrones in the Heaven / With light like hope to mortals given, / But their red orbs, without beam, / To thy weariness shall seem / As a burning and a fever / Which would cling to thee for ever). În fapt, omul a fost decadent la început, deoarece a iubit focul pe care îl aprindea în peşteri, şi a iubit sângele, cu care mânjea vasele ceremoniale în urma vânatorii. În istorie, omul a învăţat să se civilizeze, ceea ce i-a redus instinctele sălbatice dar în acelaşi timp i-a diminuat forţa şi magia de a dispune de elementele lumii într-o viziune originală.

    ***
    *

    The Lake
    en(imagine: Potopul de Gustave Doré)



    Alternanţa zi-noapte a însemnat pentru poezia din emisfera nordică, supusă unui regim climateric bipolar, cu zile şi nopţi apropiate ca durată şi intensitate, prilejul unei analogii cu raportul contemplaţie-acţiune, unde contemplaţia era destinată nopţii, iar acţiunea zilei. Poemului îi lipseşte imaginea bărcii, care ar tremura pe undele lacului şi care ar fi simbolizat salvarea Arcei de la potop prin staţionarea bărcii pe cel mai înalt munte de pe pământ. Absenţa bărcii este compensată de prezenţa Edenului, care s-ar caracteriza printr-o deplasare fără oprelişti a fiinţei în nemărginit, ca loc unde Hristos merge pe valuri. (Whose solitary soul could make / An Eden of that dim lake). Însă Edenul invocat este o compensare constrângătoare a morţii savurate cu încântare de poet, aici ca şi în alte poeme, unde alege să stea de partea misterelor nopţii şi ale morţii. Ar putea alerga în Eden pentru a se întâlni cu Lenore, iubita sa, însă se teme de propria-i transformare, de situaţia în care ar ajunge în Eden ca altfel de om, fapt ce l-ar putea face să nu o mai iubească sau să o venereze pe Lenore. (Yet that terror was not fright, / But a tremulous delight - / A feeling not the jewelled mine / Could teach or bribe me to define / Nor Love - although the Love were thine). Lacul mai semnifică şi casa, locul natal, sau locul pe unde trec planetele (casa zodiacală) şi este înfăţişat în două versuri: Of a wild lake, with black rock bound / And the tall pines that towered around. Pinul, în engleză, se apropie de pronunţia cuvântului "durere" (pine / pain), iar alături de verbul to tower around semnifică neputinţa, claustrarea poetului într-o viziune grotescă a casei, lipsită de elementul ei unificator (căsătoria cu o femeie şi copiii).

    ***
    *

    Lenore
    en
    Soluţia la o criză (blocaj al gândirii) se bizuie pe posibilitatea spiritului uman de a primi informaţii pe cale intuitivă, din dimensiuni necunoscute ale realităţii. Pentru poet, Lenore era o parte din el însuşi. Dar partea cea mai aurită, nobilă, a sufletului său. (Ah, broken is the golden bowl! the spirit flown forever!). Cuvântul forever (pentru totdeauna) are o valoare mistică, intrinsecă. Este folosit la căsătoria între doi îndrăgostiţi şi are sens de legare, de condiţionare reciprocă. Fără Lenore, poetul se redefineşte, şi o face ca opozant al unui imaginar Guy de Vere. Secătuit de lacrimi, acuzator la adresa lumii care a lăsat-o să moară atât de tânără, de inocentă, Guy de Vere (cealaltă ipostază a poetului) îl acuză pe Dumnezeu pentru nedreptatea comisă. (How shall the ritual, then, be read?). Cuvântul read este foarte apropiat de termenul bread (pâine), care alături de vin se acordă după momentul mărturisirii păcatelor. (Peccavimus; but rave not thus! and let a Sabbath song / Go up to God so solemnly the dead may feel no wrong.). Există o opoziţie între părul fetei şi ochii săi. (The life upon her yellow hair but not within her eyes / The life still there, upon her hair - the death upon her eyes). Ceea ce reiese, în plan psihologic, din mărturisirea poetului este teama sa de a nu ucide. Samson, în Biblie, îşi datora puterea părului său, pe când despre ochi se spune că dacă ochiul te îndeamnă la păcat, mai bine îl scoţi decât să păcătuieşti cu privirea şi să ajungi în iad. În schimb, părul nu păcătuieşte. Cel mult, pentru o femeie, poate fi greşit dacă nu şi-l acoperă când intră în biserică, dar atât. Poetul ar ucide pentru a-şi recăpăta, în mod simbolic, masculinitatea. El inventează un Guy de Vere, un alter-ego, care este posibil să fi existat în realitate, dar pe care autorul ştie că nu-l poate condamna făţiş pentru moartea Lenorei, aşa că îl ucide simbolic.

    http://doctorulx.blogspot.com/2010/0...inea-unor.html




Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •