Blestemul Dictatuluide la Viena
" shrinktofit="true">
Debrețin/Ungaria (anul1944). Soldați ai Armatei Române în luptă cu hortiștii pentru anulareadiktatului de la Viena și reunirea nordului Transilvaniei cu Țara sa MamăROMÂNIA
Pe de altă parte, exceptând Nord-Vestul Transilvaniei, înalte cazuri (Basarabia, Nordul Bucovinei şi Cadrilaterul), deciziile grave şitotal injuste din 1940 n-au fost lipsite de urmări. În primul rând, ele semenţin în vigoare, fiind „reglementate” oarecum de sistemul de tratate de laParis-New York impus după al II-lea război mondial. Pamfil Şeicaru, marelenostru jurnalist, probabil cel mai mare dintre toţi, a evidenţiat că ororile şierorile anului 1940 (respectiv abandonarea provinciilor noastre istoricestrăbune fără luptă) s-au multiplicat ulterior, în primul rând în 1944, cândRăzboiul Naţional de Eliberare a fost pur şi simplu suspendat prin trădare şiprin prostie de grupul nenorocit de pucişti de la Bucureşti, iar pe cale deconsecinţă, „tot ce s-a abătut, după 23 august 1944, asupra nefericitei noastrepatrii era virtual cuprins în actul loviturii de Stat”. Intervenţia mea vademonstra, cu suficientă relevanţă, sper, că în prima ordine cea mai temeinicăşi efectivă opoziţie în faţa Diktatului de la Viena o datorăm liderilorpolitici, diplomaţi şi militari care au reprezentat cu demnitate intereselepermanente ale României în anii 1940-1944.
Una din problemele care a afectat raporturileromâno-germane a fost aceea a anulării Diktatului de la Viena din 30 august1940. În fapt, Transilvania, în egală măsură cu restul provinciilor istorice pierduteîn vara tragică a anului 1940, a preocupat stăruitor în decursul întregii epocia conflagraţiei din 1939-1945 pe toţi străluciţii reprezentanţi ai corpuluidiplomatic românesc, în frunte cu titularii Ministerului Regal al AfacerilorStrăine din Bucureşti: Grigore Gafencu (decembrie 1938-mai 1940); Ion Gigurtu(iunie-iulie 1940); Mihail Manoilescu (iulie-septembrie 1940); Mihail Sturdza(septembrie-decembrie 1940); Ion Antonescu (ianuarie-iunie 1941); MihaiAntonescu (iunie 1941-august 1944); Grigore Niculescu-Buzeşti (august-noiembrie1944); Constantin Vişoianu (noiembrie 1944-februarie 1945); Gh. Tătărescu(martie 1945-noiembrie 1947). Este remarcabil că unii dintre cei menţionaţine-au lăsat importante volume cu caracter memorialistic, alţii (precum GrigoreNiculescu-Buzeşti) diverse sinteze de serviciu, în vreme ce Antoneştii şiTătărescu – materiale ce acoperă fonduri întregi în arhivele noastrediplomatice ori mărturii cuprinse în colecţii internaţionale de documente, ceidintîi graţie raporturilor lor speciale cu Adolf Hitler şi colaboratorii săi,iar ultimul – ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii de la Paris(iulie-octombrie 1946), în colecţiile de acte oficiale ale areopagului păcii.Mai puţin „interesant” din punctul de vedere al temei abordate de noi a fost C.Vişoianu, care a condus destinele diplomaţiei noastre într-o foarte scurtăperioadă, dar dominată şi bulversată de presiunile sovietice pentru impunereaGuvernului de factură comunistă dr. Petru Groza. Pentru cei menţionaţi, indiferentde convingerile politice şi de perioadele de gestionare a M.A.S. Român,problema anulării Diktatului de la Viena s-a impus ca un obiectiv primordial şiconstant al activităţii lor şi aceasta de la Mihail Manoilescu, care a semnataşa-zisul „arbitraj”, dar pe care l-a atacat şi contestat instantaneu, până laGh. Tătărescu, care şi-a susţinut bătălia până la discursul rostit în AdunareaDeputaţilor la 23 august 1947, cu prilejul ratificării Tratatului de Pace de laParis. Pentru fiecare dintre diplomaţii menţionaţi s-au aflat, în deosebităatenţie şi s-au constituit în exemplu, acţiunile de excepţie ale ilustruluiNicolae Titulescu din epoca interbelică în apărarea Transilvaniei româneşti,deci ale maestrului diplomaţiei Bucureştilor, care, pentru a-şi dovediataşamentul faţă de obiectivele luptei sale, a solicitat prin testament să fie(aşa cum este) înmormântat în inima Transilvaniei. De ce Transilvania? Pentrucă, aşa cum se exprimase într-un faimos discurs rostit la Ploieşti în mai 1915,pentru intrarea României în războiul Unităţii Naţionale. „… România nu poate fiîntreagă fără Ardeal (…). Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cuplăcere; pentru Ardeal nu-i sforţare, care să nu se ofere de la sine; pentruArdeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă,încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare! Ardealul nu e numai inimaRomâniei politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice!”.
Fiind de acord cu decizia impusă la Viena de Germania şiItalia în privinţa cedării nordului Transilvaniei Ungariei, Regimul RegeluiCarol al II-lea şi-a semnat, se cunoaşte prea bine, sfârşitul lamentabil, dupăce acceptase nenorocita evacuare a Basarabiei şi a nordului Bucovinei şiiniţiase negocieri cu Bulgaria relativ la Cadrilater. Noul Regim, algeneralului Antonescu, ca să nu-şi lege numele în nici un fel de noile cedăriteritoriale, s-a format la 14 septembrie 1940, lăsând în seama Guvernuluidemisionar, a oamenilor săi, să efectueze, practic, pe teren operaţia cosmetizăriinoilor graniţe ale României. În Guvernul legionaro-antonescian de la 14septembrie 1940, Mihail Sturdza, membru marcant al Mişcării Legionare, a fostdesemnat la conducerea M.A.S. de la Bucureşti. În ciuda legăturilor strânse cuBerlinul, Mişcarea Legionară n-a fost de acord cu cedarea Transilvaniei.Punctul de vedere respectiv a fost susţinut de reprezentantul legionar înConsiliul de Coroană din noaptea de 30-31 august 1940, iar Sturdza – înmemoriile sale – relatează că, plecând din Berlin, la începutul lui septembrie1940, şi având o discuţie cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe alReichului, i-a spus acestuia că, dacă Mişcarea Legionară ajungea la Putere, „nuvom mai permite nici o violare a graniţelor noastre”. Tot în aceeaşi lucrare,fostul titular al M.A.S. din Bucureşti consacra un capitol special atitudiniilegionarilor faţă de Diktatul de la Viena, pe care-l considera stupid, şi înprivinţa căruia, având în vedere rolul Germaniei la semnare, pretindea că ar ficomunicat unuia din colaboratorii Legaţiei Reichului la Bucureşti: „Cu aceasta(cu decizia de la Viena) aţi pierdut probabil războiul”. La 14-16 noiembrie1940, acompaniindu-l pe generalul Ion Antonescu la Roma, în vizită la BenitoMussolini, Mihail Sturdza s-a întîlnit cu omologul său italian, conteleGaleazzo Ciano, căruia, de asemenea, i-a imputat „contribuţia” Italiei înnaşterea Diktatului din 30 august 1940. În sfîrşit, în calitatea-i de lider aldiplomaţiei române, Mihail Sturdza l-a însoţit pe Antonescu şi la Berlin, la22-24 noiembrie 1940, asistîndu-l pe conducătorul Statului la întrevederilesale cu Hitler şi cu unii dintre colaboratorii săi, inclusiv cu Joakim vonRibbentrop. Din motive lesne de înţeles, memorialistul nu-l simpatiza de fel peAntonescu, dar a apreciat poziţia sa clară, exprimată pe un ton hotărât în faţaliderilor de la Berlin. Acolo – a reţinut Sturdza – Antonescu a prestat o„elocventă şi bine documentată protestare privitoare la Arbitrajul de laViena”. O situaţie cu totul curioasă, chiar anormală, a existat de-a lungulanilor 1941-1944, când România s-a angajat în războiul drept al eliberăriiBasarabiei şi Bucovinei de Nord, alături de Germania, care fusese iniţiatoareaimpunerii Diktatului vienez împreună cu Italia şi de Ungaria, beneficiaranefastei decizii. Dar ceea ce trebuie bine reţinut – fapt care, orice s-arpretinde, nu ţine câtuşi de puţin de o tentativă de reabilitare a MareşaluluiAntonescu – nici un moment Regimul de la Bucureşti din 1940-1944 n-a acceptatDiktatul vienez, l-a declarat caduc cu începere de la 15 septembrie 1941, l-aatacat pe cele mai diverse căi, inclusiv, dacă nu chiar în primul rând, laAdolf Hitler, autorul soluţiei din 30 august 1940.
Cei care au condus ostilităţile, care s-au impus în acesteacţiuni au fost Ion Antonescu, el însuşi ministru de Externe în prima jumătatea anului 1941, şi Mihai Antonescu, titularul M.A.S. între 29 iunie 1941 şi 23august 1944, care a pregătit – în fruntea unei echipe de excelenţi specialiştişi patrioţi – toată documentaţia Mareşalului pentru întâlnirile sale cu Hitler;el a condus „războiul nervilor” cu Budapesta, a adunat şi sistematizat, încadrul cunoscutului Birou al Păcii de după 16 iunie 1942, toate materialeletrebuincioase pentru viitoarea Conferinţă de Pace ori a pregătit şi editatmonumentala lucrare în două volume Siebenbürgen (1943), sub conducereaistoricului Constantin C. Giurescu, cu colaborarea unor condeie de primă mărimeale ştiinţei şi culturii naţionale. În anii conflagraţiei, dintre toţivizitatorii lui Adolf Hitler (regi şi şefi de state şi de guverne, diplomaţis.a.), nici unul, dar absolut nici unul, nu s-a bucurat de statutul pe care IonAntonescu nu numai că şi l-a impus, dar l-a impus şi lui Hitler, anume de adiscuta deschis cu Führerul orice problemă, oricât de gravă, chiar dacă încontradictoriu. Această situaţie a fost recunoscută de către Hitler înpersoană, iar interpretul Führerului, Paul Schmidt, a recunoscut-o fărăreticenţe, atât în memoriile sale, cât mai ales în cursul interogatorului luat deînvingători după război. La un moment dat, Schmidt a declarat anchetatorilorsăi americani: „…Toate conferinţele (lui Hitler) cu ungurii şi românii au atinsşi problema Transilvaniei (…). În special Mareşalul Antonescu nu oboseaniciodată, afirmând că românii erau de origine romană, că România era o ţarăeuropeană, o insulă europeană în marea slavă şi că Transilvania era stânca ceamai mare a insulei”. În abordarea problemei, rolul lui Paul Schmidt este foarteimportant, dat fiind că – în afara cazurilor în care Ion Antonescu şi-a dictatnotele asupra întâlnirilor sale cu Hitler – tălmaciul Führerului a fost acelacare a întocmit toate stenogramele oficiale germane ale întrevederilor, cares-au păstrat şi editat după război în diverse colecţii de documente, dar înprimul rând de Andreas Hillgruber. În acest loc se impune, desigur, să stăruimasupra faptelor în discuţie. Astfel, în anii 1940-1944, Hitler şi Antonescus-au întîlnit în mai multe rânduri. Examinarea stenogramelor celor 20 deîntrevederi ne îngăduie să desprindem că Ion Antonescu a supus atenţiei luiHitler: problema Transilvaniei în general, chestiunile desprinse din impunereaşi aplicarea Diktatului de la Viena, anularea lui imediată sau după terminareaostilităţilor. Câteva exemplificări sânt absolute necesare.
Chiar la prima întâlnire cu Adolf Hitler, Ion Antonescu adeclarat fără echivoc Führerului, blamând soluţia impusă la Viena, că pământulTransilvaniei „a aparţinut României în istoria lui şi n-a fost niciodatădivizat”. El a susţinut teza aceasta cu unele date istorice şi a dezminţit, deasemenea, în această ordine de idei, că secuii ar putea fi consideraţi unguri.El a subliniat că, desigur, România va sta acum liniştită, dar, la încheiereapăcii generale, ea îşi va ridica imediat din nou glasul pentru a obţinedreptate şi a făcut aluzie la faptul că el consideră posibilă o soluţionaresatisfăcătoare pe baza unui schimb de populaţii între Ungaria şi România (subl.autor.)”. Faţă de precizările lui Antonescu, Hitler a replicat finalmente că„Istoria nu se va opri în anul 1940″ (subl. autor) . La întrevederea din ziuaurmătoare, Antonescu a revenit asupra problemei Transilvaniei, deschisă prinDiktatul vienez, reamintindu-i lui Hitler că „România va avea un cuvânt greu despus la stabilirea păcii generale”. La întrevederea din 11 februarie 1942,Mareşalul a solicitat Führerului să impună Ungariei, din momentul în carefusese satisfăcută la Viena, să-şi angajeze în mai mare măsură forţele peFrontul de Est. La reuniunile din 23-24 martie 1944, deci la numai câteva ziledupă ocuparea Ungariei (inclusiv a nordului Transilvaniei) de către armatagermană, Antonescu a aflat prilejul cel mai nimerit pentru a contesta Diktatul,ceea ce a făcut într-una după ce Guvernul său l-a declarat caduc la 15 septembrie1941. În contextul precizat, însuşi Hitler a deschis problema, observînd că „numai poate rămâne singurul susţinător al Arbitrajului de la Viena”, ceea ce i-aîngăduit Mareşalului – după cum desprindem din notele dictate lui RaduDavidescu, şeful Cabinetului Militar al Conducătorului Statului – să facă oexpunere sintetică asupra trecutului românilor: „Poporul Românesc este o micănaţiune cu trecut îndelungat de lupte, sacrificii şi suferinţe şi (…) acestPopor stă pe locul lui din Secolul al III-lea, de la formarea Daciei de cătreromani. Singur a continuat lupta timp de 1.000 de ani cu toţi barbarii. Deşi nuavem documente, nu este posibil ca timp de o mie de ani să fi rămas cu braţeleîncrucişate pentru a privi hoardele barbare trecând în sus şi în jos. De laanul 900 Poporul Românesc a început lupta contra ungurilor. Această luptă adurat o mie de ani şi când, la 1918, credeam că s-a terminat, acest procesistoric a fost redeschis prin Arbitrajul de la Viena…”
În ciuda demersurilor sale, Mareşalul n-a obţinut, până înaugust 1944, vreo declaraţie certă a Führerului pentru anularea concretă aDiktatului vienez, ci doar promisiuni, apoi asigurări. În definitiv a fostexact ceea ce Hitler i-a declarat generalului la a doua întrevedere a lor, din23 noiembrie 1940, anume că Istoria nu avea să se oprească la acel moment,recunoscând deschis că arbitrajul nu mai reprezenta soluţia ideală. A fostmotivul fundamental pentru care, la ultima sa întrevedere cu Hitler, din 5august 1944, Mareşalul, căutând să exprime condiţiile în care România ar maiputea rămâne alături de Germania, a dorit să afle o sumă de asigurări, dreptcare, după problemele concrete puse liderului nazist (sprijinul Reichuluipentru apărarea terestră a nord-estului României, pentru apărarea aeriană şiconsecinţele unei schimbări de atitudine a Turciei în război), cea de-a patra afost „chestiunea privitoare la atitudinea viitoare a Ungariei şi ce se vapetrece în spaţiul ungar în viitorul apropiat”. Schmidt, în stenograma sa,confirmă pretenţiile lui Ion Antonescu. Pe deplin stăpân atunci pe destineleUngariei, Hitler a dat o garanţie absolută că nu se va întîmpla nimic, că vainterveni decisiv „în cazul celui mai mic pericol” (Schmidt). Era vorba,evident, de desfăşurarea ostilităţilor şi Mareşalul putea pleca liniştit de laRastenburg, convins că Führerul avea să se răsgândească în privinţaarbitrajului vienez. Oricum, Antonescu n-o declară, dar deja se putea dispensade o asemenea asigurare de vreme ce Germania, nemaifiind capabilă să asisteRomânia, el a rămas convins că-l alertase pe Hitler în privinţa posibileidetaşări a Bucureştilor de Axă, deşi stenograma Schmidt îl contrazicecategoric, nespunând ceva despre un asemenea demers. Subliniem că, dacă, cuadevărat, Mareşalul optase din acel moment, de la 5 august 1944, pentrupărăsirea Axei, fapt pe care l-a comunicat precis lui Clodius în seara zilei de22 august 1944 la Bucureşti, el avea asigurări de la Aliaţi – cu care trataseintens prin delegaţii proprii şi intermediari începând din martie 1944 – că, încazul unui armistiţiu, Diktatul de la Viena avea să fie anulat. Abandonându-lpe moment pe Mareşal în discuţia de faţă, cred că se impune să atrag atenţiaasupra iniţiativei sale de a edita elegantul şi temeinicul Album prezentând fruntariileRomâniei (în mai multe limbi de circulaţie internaţională), care a slujitdelegaţiei române la Paris, în 1946, şi, ulterior, a fost reeditat. Tot astfelse impune să reţinem aceste rânduri din Memorandumul redactat de MihaiAntonescu şi predat de Mareşal lui Hitler cu prilejul vizitei sale din 11februarie 1942, la Marele Cartier General al Wehrmachtului: „Poporul Românîndeplineşte azi în lupta de la Răsărit o misiune anonimă şi colectivă înprăbuşirea slavismului, care este marea misiune a Poporului German. Dar PoporulRomân are o misiune şi faţă de el însuşi: Transilvania. Poporul Român s-anăscut în Carpaţii Daciei, a trăit în unitatea geopolitică a Daciei, pe carenici Imperiul Roman unificator nu a înlăturat-o şi nici invaziile nu l-au pututîndepărta. Singur, lovit de veacuri, invazii şi imperialisme, el a înfruntat,aici, toate primejdiile şi aici va muri. Transilvania nu este un pământ, unteritoriu, este leagănul românilor, este sufletul nostru. Cum nu poţi scoate peNiebelungi şi pe luptătorii lui Adolf Hitler din Valea Rinului, nici o forţă depe lume nu ne va scoate din Podişul Transilvaniei. Poporul Român luptă azi încontra slavismului şi a comunismului, dar mâine el va trebui să lupte în contraacelora care i-au luat pământul fără luptă. Transilvania este datoria noastrăfaţă de noi înşine şi nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea. Maibine să ne prăbuşim într-o luptă dreaptă, decât să trăim veacuri în ruşineanedreptăţii […]. Poporul Român […] are dreptatea cu el, trebuie să aibă şiforţa de a o obţine şi a o păstra, pentru zidirea acestor drepturi, PoporulRomân are datoria să nu-şi distrugă toate forţele ca să se expună la invaziaungară şi umilinţa românească sau la cerşirea unor drepturi pe care trebuie săle treacă prin sabie, dacă aceia care i le-au răpit nu i le restituie…” Larândul lui, Mihai Antonescu a fost permanent alături sau pe urmele Mareşalului,susţinând drepturile României asupra nordului Transilvaniei în întrevederile cuAdolf Hitler, cât mai ales în cele cu Joachim von Ribbentrop, al cărui invitata fost la Berlin şi căruia, la 16 noiembrie 1941, i-a făcut o declaraţie deprincipiu de la care nu s-a abătut până la 23 august 1944: „Consider ca odatorie elementară, domnule ministru, acum când mă primiţi la Berlin în vizităoficială şi când discut cu dv. problemele neamului românesc, să vă afirm simpluşi lămurit că Actul de la Viena din 1940 este un act născut mort (…). Că acestact nu va putea să rămână niciodată în picioare pentru că Poporul Român îl va călcaîn picioare, dacă nu se va putea altfel”.
În ianuarie 1943, Mihai Antonescu l-a însoţit pe Mareşalla Rastenburg, la întrevederea cu Hitler din 10 ale lunii respective, ori avânddiscuţii separate cu Joachim von Ribbentrop. Acestuia i-a anunţat că subiectspecial al discuţiilor este tot problema Transilvaniei, astfel că, atunci cândFührerul a primit delegaţia română, a avut loc – după cum a relatat însuşiliderul diplomaţiei române colegilor din Guvern – următorul dialog insinuant:în timpul mesei, diferite convorbiri. Cel dintâi lucru, care m-a întrebatFührerul imediat a fost: câte ceasuri i-ai vorbit lui Ribbentrop pe chestiaTransilvaniei? Spun: „Nu încă, mi-o rezerv pentru diseară.” La care Führerulmi-a răspuns: Nu mai este nevoie, că mi-a vorbit Mareşalul destul. I-am spus:„Totuşi va trebui s-o reiau, afară dacă Excelenţa Voastră îmi dă un răspunscare să facă inutilă convorbirea…” În etapa postbelică, în cadrulpreparativelor delegaţilor români pentru participarea la Conferinţa Păcii de laParis, chestiunea anulării integrale a Diktatului vienez s-a aflat, seînţelege, în centrul preocupărilor. După cum şi în politica Marilor Puteri, alURSS, de exemplu. În mai-iunie 1946, Bucureştii au primit cele dintâi semnaleliniştitoare în sensul că Marii Aliaţi (U.R.S.S., în rândul întâi) respinseserăorice pretenţie ungară asupra Transilvaniei. În atare condiţii, a fost deînţeles motivul pentru care, la 13 august 1946, în excelentul expozeu prezentatîn plenul Forumului Păcii de la Paris ministrul de Externe al României, Gh.Tătărescu, a insistat din primul moment, cu satisfacţie, asupra anulăriiDiktatului vienez, după cum urmează: „Proiectul de Tratat de Pace oferăîntregului Popor Român şi o altă sursă de recunoştinţă prin hotărîrea formulatăde articolul 2, care declară nulă şi neavenită sentinţa de la Viena din 30august 1940, în virtutea căreia Transilvania de Nord era alipită în modarbitrar la Ungaria şi readuce frontiera româno-ungară la traseul de la 1ianuarie 1938. Această hotărâre, care redă României Transilvania de Nord,smulsă Patriei Române prin violenţă şi constrângere, pune în sfârşit capătpentru vecie opresiunii îndelungate şi repetate a cărei victimă a fost PoporulRomân. Pronunţată în numele Justiţiei şi în acelaşi timp – sântem convinşi – înnumele sacrificiilor fără număr consimţite de întreaga naţiune română, aceastăhotărâre deschide perspective serioase unei colaborări fecunde între PoporulRomân şi Poporul Ungar şi promite să stingă ultimele focare de agitaţii,moştenire a unui trecut dureros, care a împiedicat până astăzi stabilirea unorrelaţii amicale între aceste două popoare. România primeşte acest act reparatorcu voinţă fermă de a-şi îndeplini fără şovăire rolul său de factor alconcordiei şi ordinei între celelalte popoare libere şi democratice…” La ce sereferea, în fond, Gh. Tătărescu?
După 23 august 1944, cum am precizat, România, dreptrecunoştinţă pentru cotitura efectuată în război şi pentru a se atenuapierderea Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei în folosul URSS,a fost susţinută de Aliaţi să obţină anularea sentinţei de la Viena. Începutuldatează chiar din vremea discuţiilor de la Moscova pentru Convenţia deArmistiţiu. După cum se ştie, în Convenţie s-a înscris un articol cu prevedericondiţionate (restituirea Transilvaniei ori a celei mai mari părţi a provincieiRomâniei), pentru ca în anii 1945-1946 să câştige teren cauza anulăriiintegrale a Diktatului de la Viena. Tratatul de Pace s-a semnat la 10 februarie1947, la Paris, iar la 23 august 1947 Parlamentul României l-a ratificat înunanimitate în temeiul intervenţiei lui Gh. Tătărescu, care a prezentatnecesară expunere de motive, din care reţinem aceste precizări pline desemnificaţie: „Tratatul ce veţi ratifica constituie nota de plată a unui războipierdut, dar el constituie în acelaşi timp şi actul reparator al unei cauzecâştigate. El abundă în clauze purtătoare de griji şi de poveri, dar elcuprinde şi câteva clauze purtătoare de lumină şi de nădejdi: pacea,independenţa, colaborarea internaţională, Transilvania”. Pacea, aşadar, s-aîntronat în anul de graţie 1947, oribilul Diktat fiind anulat prin literaTratatului de la Paris, dar cele petrecute la 30 august 1940 şi întreg lanţulde grozăvii ce au urmat Deciziei de la Viena încă nu puteau fi uitate. Retrasşi hăituit, căci în curînd avea să fie arestat şi să moară în gulagul comunist,Mihail Manoilescu, în febra specifică presimţirii propriului sfîrşit, şi-acompus memoriile, în care, ca unul dintre foştii principali „actori” ai drameivieneze, insera următoarea judecată şi previziune în privinţa destinului celorcare îi forţaseră mâna în problema sacrificării Transilvaniei:
„…. Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină dedeznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primito cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini afost împuşcat de un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfârşit cândnemţii l-au descoperit că îi trăda; Csaky a murit în condiţii stranii la douăluni după funestul arbitraj, iar Bardossi, ministrul ungur de la Bucureşti,devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946. Transilvania noastră evrăjită”. O corectură, evident, se impune: Manoilescu, însuşi, avea săcompleteze lista celor care aveau să suporte blestemul Diktatului vienez! Înatare situaţie, s-ar putea oare afla o încheiere mai nimerită pentru toatădrama Transilvaniei din 1940?
" shrinktofit="true">
Debrețin/Ungaria (anul1944). Soldați ai Armatei Române în luptă cu hortiștii pentru anulareadiktatului de la Viena și reunirea nordului Transilvaniei cu Țara sa MamăROMÂNIA
Pe de altă parte, exceptând Nord-Vestul Transilvaniei, înalte cazuri (Basarabia, Nordul Bucovinei şi Cadrilaterul), deciziile grave şitotal injuste din 1940 n-au fost lipsite de urmări. În primul rând, ele semenţin în vigoare, fiind „reglementate” oarecum de sistemul de tratate de laParis-New York impus după al II-lea război mondial. Pamfil Şeicaru, marelenostru jurnalist, probabil cel mai mare dintre toţi, a evidenţiat că ororile şierorile anului 1940 (respectiv abandonarea provinciilor noastre istoricestrăbune fără luptă) s-au multiplicat ulterior, în primul rând în 1944, cândRăzboiul Naţional de Eliberare a fost pur şi simplu suspendat prin trădare şiprin prostie de grupul nenorocit de pucişti de la Bucureşti, iar pe cale deconsecinţă, „tot ce s-a abătut, după 23 august 1944, asupra nefericitei noastrepatrii era virtual cuprins în actul loviturii de Stat”. Intervenţia mea vademonstra, cu suficientă relevanţă, sper, că în prima ordine cea mai temeinicăşi efectivă opoziţie în faţa Diktatului de la Viena o datorăm liderilorpolitici, diplomaţi şi militari care au reprezentat cu demnitate intereselepermanente ale României în anii 1940-1944.
Una din problemele care a afectat raporturileromâno-germane a fost aceea a anulării Diktatului de la Viena din 30 august1940. În fapt, Transilvania, în egală măsură cu restul provinciilor istorice pierduteîn vara tragică a anului 1940, a preocupat stăruitor în decursul întregii epocia conflagraţiei din 1939-1945 pe toţi străluciţii reprezentanţi ai corpuluidiplomatic românesc, în frunte cu titularii Ministerului Regal al AfacerilorStrăine din Bucureşti: Grigore Gafencu (decembrie 1938-mai 1940); Ion Gigurtu(iunie-iulie 1940); Mihail Manoilescu (iulie-septembrie 1940); Mihail Sturdza(septembrie-decembrie 1940); Ion Antonescu (ianuarie-iunie 1941); MihaiAntonescu (iunie 1941-august 1944); Grigore Niculescu-Buzeşti (august-noiembrie1944); Constantin Vişoianu (noiembrie 1944-februarie 1945); Gh. Tătărescu(martie 1945-noiembrie 1947). Este remarcabil că unii dintre cei menţionaţine-au lăsat importante volume cu caracter memorialistic, alţii (precum GrigoreNiculescu-Buzeşti) diverse sinteze de serviciu, în vreme ce Antoneştii şiTătărescu – materiale ce acoperă fonduri întregi în arhivele noastrediplomatice ori mărturii cuprinse în colecţii internaţionale de documente, ceidintîi graţie raporturilor lor speciale cu Adolf Hitler şi colaboratorii săi,iar ultimul – ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii de la Paris(iulie-octombrie 1946), în colecţiile de acte oficiale ale areopagului păcii.Mai puţin „interesant” din punctul de vedere al temei abordate de noi a fost C.Vişoianu, care a condus destinele diplomaţiei noastre într-o foarte scurtăperioadă, dar dominată şi bulversată de presiunile sovietice pentru impunereaGuvernului de factură comunistă dr. Petru Groza. Pentru cei menţionaţi, indiferentde convingerile politice şi de perioadele de gestionare a M.A.S. Român,problema anulării Diktatului de la Viena s-a impus ca un obiectiv primordial şiconstant al activităţii lor şi aceasta de la Mihail Manoilescu, care a semnataşa-zisul „arbitraj”, dar pe care l-a atacat şi contestat instantaneu, până laGh. Tătărescu, care şi-a susţinut bătălia până la discursul rostit în AdunareaDeputaţilor la 23 august 1947, cu prilejul ratificării Tratatului de Pace de laParis. Pentru fiecare dintre diplomaţii menţionaţi s-au aflat, în deosebităatenţie şi s-au constituit în exemplu, acţiunile de excepţie ale ilustruluiNicolae Titulescu din epoca interbelică în apărarea Transilvaniei româneşti,deci ale maestrului diplomaţiei Bucureştilor, care, pentru a-şi dovediataşamentul faţă de obiectivele luptei sale, a solicitat prin testament să fie(aşa cum este) înmormântat în inima Transilvaniei. De ce Transilvania? Pentrucă, aşa cum se exprimase într-un faimos discurs rostit la Ploieşti în mai 1915,pentru intrarea României în războiul Unităţii Naţionale. „… România nu poate fiîntreagă fără Ardeal (…). Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cuplăcere; pentru Ardeal nu-i sforţare, care să nu se ofere de la sine; pentruArdeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă,încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare! Ardealul nu e numai inimaRomâniei politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice!”.
Fiind de acord cu decizia impusă la Viena de Germania şiItalia în privinţa cedării nordului Transilvaniei Ungariei, Regimul RegeluiCarol al II-lea şi-a semnat, se cunoaşte prea bine, sfârşitul lamentabil, dupăce acceptase nenorocita evacuare a Basarabiei şi a nordului Bucovinei şiiniţiase negocieri cu Bulgaria relativ la Cadrilater. Noul Regim, algeneralului Antonescu, ca să nu-şi lege numele în nici un fel de noile cedăriteritoriale, s-a format la 14 septembrie 1940, lăsând în seama Guvernuluidemisionar, a oamenilor săi, să efectueze, practic, pe teren operaţia cosmetizăriinoilor graniţe ale României. În Guvernul legionaro-antonescian de la 14septembrie 1940, Mihail Sturdza, membru marcant al Mişcării Legionare, a fostdesemnat la conducerea M.A.S. de la Bucureşti. În ciuda legăturilor strânse cuBerlinul, Mişcarea Legionară n-a fost de acord cu cedarea Transilvaniei.Punctul de vedere respectiv a fost susţinut de reprezentantul legionar înConsiliul de Coroană din noaptea de 30-31 august 1940, iar Sturdza – înmemoriile sale – relatează că, plecând din Berlin, la începutul lui septembrie1940, şi având o discuţie cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe alReichului, i-a spus acestuia că, dacă Mişcarea Legionară ajungea la Putere, „nuvom mai permite nici o violare a graniţelor noastre”. Tot în aceeaşi lucrare,fostul titular al M.A.S. din Bucureşti consacra un capitol special atitudiniilegionarilor faţă de Diktatul de la Viena, pe care-l considera stupid, şi înprivinţa căruia, având în vedere rolul Germaniei la semnare, pretindea că ar ficomunicat unuia din colaboratorii Legaţiei Reichului la Bucureşti: „Cu aceasta(cu decizia de la Viena) aţi pierdut probabil războiul”. La 14-16 noiembrie1940, acompaniindu-l pe generalul Ion Antonescu la Roma, în vizită la BenitoMussolini, Mihail Sturdza s-a întîlnit cu omologul său italian, conteleGaleazzo Ciano, căruia, de asemenea, i-a imputat „contribuţia” Italiei înnaşterea Diktatului din 30 august 1940. În sfîrşit, în calitatea-i de lider aldiplomaţiei române, Mihail Sturdza l-a însoţit pe Antonescu şi la Berlin, la22-24 noiembrie 1940, asistîndu-l pe conducătorul Statului la întrevederilesale cu Hitler şi cu unii dintre colaboratorii săi, inclusiv cu Joakim vonRibbentrop. Din motive lesne de înţeles, memorialistul nu-l simpatiza de fel peAntonescu, dar a apreciat poziţia sa clară, exprimată pe un ton hotărât în faţaliderilor de la Berlin. Acolo – a reţinut Sturdza – Antonescu a prestat o„elocventă şi bine documentată protestare privitoare la Arbitrajul de laViena”. O situaţie cu totul curioasă, chiar anormală, a existat de-a lungulanilor 1941-1944, când România s-a angajat în războiul drept al eliberăriiBasarabiei şi Bucovinei de Nord, alături de Germania, care fusese iniţiatoareaimpunerii Diktatului vienez împreună cu Italia şi de Ungaria, beneficiaranefastei decizii. Dar ceea ce trebuie bine reţinut – fapt care, orice s-arpretinde, nu ţine câtuşi de puţin de o tentativă de reabilitare a MareşaluluiAntonescu – nici un moment Regimul de la Bucureşti din 1940-1944 n-a acceptatDiktatul vienez, l-a declarat caduc cu începere de la 15 septembrie 1941, l-aatacat pe cele mai diverse căi, inclusiv, dacă nu chiar în primul rând, laAdolf Hitler, autorul soluţiei din 30 august 1940.
Cei care au condus ostilităţile, care s-au impus în acesteacţiuni au fost Ion Antonescu, el însuşi ministru de Externe în prima jumătatea anului 1941, şi Mihai Antonescu, titularul M.A.S. între 29 iunie 1941 şi 23august 1944, care a pregătit – în fruntea unei echipe de excelenţi specialiştişi patrioţi – toată documentaţia Mareşalului pentru întâlnirile sale cu Hitler;el a condus „războiul nervilor” cu Budapesta, a adunat şi sistematizat, încadrul cunoscutului Birou al Păcii de după 16 iunie 1942, toate materialeletrebuincioase pentru viitoarea Conferinţă de Pace ori a pregătit şi editatmonumentala lucrare în două volume Siebenbürgen (1943), sub conducereaistoricului Constantin C. Giurescu, cu colaborarea unor condeie de primă mărimeale ştiinţei şi culturii naţionale. În anii conflagraţiei, dintre toţivizitatorii lui Adolf Hitler (regi şi şefi de state şi de guverne, diplomaţis.a.), nici unul, dar absolut nici unul, nu s-a bucurat de statutul pe care IonAntonescu nu numai că şi l-a impus, dar l-a impus şi lui Hitler, anume de adiscuta deschis cu Führerul orice problemă, oricât de gravă, chiar dacă încontradictoriu. Această situaţie a fost recunoscută de către Hitler înpersoană, iar interpretul Führerului, Paul Schmidt, a recunoscut-o fărăreticenţe, atât în memoriile sale, cât mai ales în cursul interogatorului luat deînvingători după război. La un moment dat, Schmidt a declarat anchetatorilorsăi americani: „…Toate conferinţele (lui Hitler) cu ungurii şi românii au atinsşi problema Transilvaniei (…). În special Mareşalul Antonescu nu oboseaniciodată, afirmând că românii erau de origine romană, că România era o ţarăeuropeană, o insulă europeană în marea slavă şi că Transilvania era stânca ceamai mare a insulei”. În abordarea problemei, rolul lui Paul Schmidt este foarteimportant, dat fiind că – în afara cazurilor în care Ion Antonescu şi-a dictatnotele asupra întâlnirilor sale cu Hitler – tălmaciul Führerului a fost acelacare a întocmit toate stenogramele oficiale germane ale întrevederilor, cares-au păstrat şi editat după război în diverse colecţii de documente, dar înprimul rând de Andreas Hillgruber. În acest loc se impune, desigur, să stăruimasupra faptelor în discuţie. Astfel, în anii 1940-1944, Hitler şi Antonescus-au întîlnit în mai multe rânduri. Examinarea stenogramelor celor 20 deîntrevederi ne îngăduie să desprindem că Ion Antonescu a supus atenţiei luiHitler: problema Transilvaniei în general, chestiunile desprinse din impunereaşi aplicarea Diktatului de la Viena, anularea lui imediată sau după terminareaostilităţilor. Câteva exemplificări sânt absolute necesare.
Chiar la prima întâlnire cu Adolf Hitler, Ion Antonescu adeclarat fără echivoc Führerului, blamând soluţia impusă la Viena, că pământulTransilvaniei „a aparţinut României în istoria lui şi n-a fost niciodatădivizat”. El a susţinut teza aceasta cu unele date istorice şi a dezminţit, deasemenea, în această ordine de idei, că secuii ar putea fi consideraţi unguri.El a subliniat că, desigur, România va sta acum liniştită, dar, la încheiereapăcii generale, ea îşi va ridica imediat din nou glasul pentru a obţinedreptate şi a făcut aluzie la faptul că el consideră posibilă o soluţionaresatisfăcătoare pe baza unui schimb de populaţii între Ungaria şi România (subl.autor.)”. Faţă de precizările lui Antonescu, Hitler a replicat finalmente că„Istoria nu se va opri în anul 1940″ (subl. autor) . La întrevederea din ziuaurmătoare, Antonescu a revenit asupra problemei Transilvaniei, deschisă prinDiktatul vienez, reamintindu-i lui Hitler că „România va avea un cuvânt greu despus la stabilirea păcii generale”. La întrevederea din 11 februarie 1942,Mareşalul a solicitat Führerului să impună Ungariei, din momentul în carefusese satisfăcută la Viena, să-şi angajeze în mai mare măsură forţele peFrontul de Est. La reuniunile din 23-24 martie 1944, deci la numai câteva ziledupă ocuparea Ungariei (inclusiv a nordului Transilvaniei) de către armatagermană, Antonescu a aflat prilejul cel mai nimerit pentru a contesta Diktatul,ceea ce a făcut într-una după ce Guvernul său l-a declarat caduc la 15 septembrie1941. În contextul precizat, însuşi Hitler a deschis problema, observînd că „numai poate rămâne singurul susţinător al Arbitrajului de la Viena”, ceea ce i-aîngăduit Mareşalului – după cum desprindem din notele dictate lui RaduDavidescu, şeful Cabinetului Militar al Conducătorului Statului – să facă oexpunere sintetică asupra trecutului românilor: „Poporul Românesc este o micănaţiune cu trecut îndelungat de lupte, sacrificii şi suferinţe şi (…) acestPopor stă pe locul lui din Secolul al III-lea, de la formarea Daciei de cătreromani. Singur a continuat lupta timp de 1.000 de ani cu toţi barbarii. Deşi nuavem documente, nu este posibil ca timp de o mie de ani să fi rămas cu braţeleîncrucişate pentru a privi hoardele barbare trecând în sus şi în jos. De laanul 900 Poporul Românesc a început lupta contra ungurilor. Această luptă adurat o mie de ani şi când, la 1918, credeam că s-a terminat, acest procesistoric a fost redeschis prin Arbitrajul de la Viena…”
În ciuda demersurilor sale, Mareşalul n-a obţinut, până înaugust 1944, vreo declaraţie certă a Führerului pentru anularea concretă aDiktatului vienez, ci doar promisiuni, apoi asigurări. În definitiv a fostexact ceea ce Hitler i-a declarat generalului la a doua întrevedere a lor, din23 noiembrie 1940, anume că Istoria nu avea să se oprească la acel moment,recunoscând deschis că arbitrajul nu mai reprezenta soluţia ideală. A fostmotivul fundamental pentru care, la ultima sa întrevedere cu Hitler, din 5august 1944, Mareşalul, căutând să exprime condiţiile în care România ar maiputea rămâne alături de Germania, a dorit să afle o sumă de asigurări, dreptcare, după problemele concrete puse liderului nazist (sprijinul Reichuluipentru apărarea terestră a nord-estului României, pentru apărarea aeriană şiconsecinţele unei schimbări de atitudine a Turciei în război), cea de-a patra afost „chestiunea privitoare la atitudinea viitoare a Ungariei şi ce se vapetrece în spaţiul ungar în viitorul apropiat”. Schmidt, în stenograma sa,confirmă pretenţiile lui Ion Antonescu. Pe deplin stăpân atunci pe destineleUngariei, Hitler a dat o garanţie absolută că nu se va întîmpla nimic, că vainterveni decisiv „în cazul celui mai mic pericol” (Schmidt). Era vorba,evident, de desfăşurarea ostilităţilor şi Mareşalul putea pleca liniştit de laRastenburg, convins că Führerul avea să se răsgândească în privinţaarbitrajului vienez. Oricum, Antonescu n-o declară, dar deja se putea dispensade o asemenea asigurare de vreme ce Germania, nemaifiind capabilă să asisteRomânia, el a rămas convins că-l alertase pe Hitler în privinţa posibileidetaşări a Bucureştilor de Axă, deşi stenograma Schmidt îl contrazicecategoric, nespunând ceva despre un asemenea demers. Subliniem că, dacă, cuadevărat, Mareşalul optase din acel moment, de la 5 august 1944, pentrupărăsirea Axei, fapt pe care l-a comunicat precis lui Clodius în seara zilei de22 august 1944 la Bucureşti, el avea asigurări de la Aliaţi – cu care trataseintens prin delegaţii proprii şi intermediari începând din martie 1944 – că, încazul unui armistiţiu, Diktatul de la Viena avea să fie anulat. Abandonându-lpe moment pe Mareşal în discuţia de faţă, cred că se impune să atrag atenţiaasupra iniţiativei sale de a edita elegantul şi temeinicul Album prezentând fruntariileRomâniei (în mai multe limbi de circulaţie internaţională), care a slujitdelegaţiei române la Paris, în 1946, şi, ulterior, a fost reeditat. Tot astfelse impune să reţinem aceste rânduri din Memorandumul redactat de MihaiAntonescu şi predat de Mareşal lui Hitler cu prilejul vizitei sale din 11februarie 1942, la Marele Cartier General al Wehrmachtului: „Poporul Românîndeplineşte azi în lupta de la Răsărit o misiune anonimă şi colectivă înprăbuşirea slavismului, care este marea misiune a Poporului German. Dar PoporulRomân are o misiune şi faţă de el însuşi: Transilvania. Poporul Român s-anăscut în Carpaţii Daciei, a trăit în unitatea geopolitică a Daciei, pe carenici Imperiul Roman unificator nu a înlăturat-o şi nici invaziile nu l-au pututîndepărta. Singur, lovit de veacuri, invazii şi imperialisme, el a înfruntat,aici, toate primejdiile şi aici va muri. Transilvania nu este un pământ, unteritoriu, este leagănul românilor, este sufletul nostru. Cum nu poţi scoate peNiebelungi şi pe luptătorii lui Adolf Hitler din Valea Rinului, nici o forţă depe lume nu ne va scoate din Podişul Transilvaniei. Poporul Român luptă azi încontra slavismului şi a comunismului, dar mâine el va trebui să lupte în contraacelora care i-au luat pământul fără luptă. Transilvania este datoria noastrăfaţă de noi înşine şi nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea. Maibine să ne prăbuşim într-o luptă dreaptă, decât să trăim veacuri în ruşineanedreptăţii […]. Poporul Român […] are dreptatea cu el, trebuie să aibă şiforţa de a o obţine şi a o păstra, pentru zidirea acestor drepturi, PoporulRomân are datoria să nu-şi distrugă toate forţele ca să se expună la invaziaungară şi umilinţa românească sau la cerşirea unor drepturi pe care trebuie săle treacă prin sabie, dacă aceia care i le-au răpit nu i le restituie…” Larândul lui, Mihai Antonescu a fost permanent alături sau pe urmele Mareşalului,susţinând drepturile României asupra nordului Transilvaniei în întrevederile cuAdolf Hitler, cât mai ales în cele cu Joachim von Ribbentrop, al cărui invitata fost la Berlin şi căruia, la 16 noiembrie 1941, i-a făcut o declaraţie deprincipiu de la care nu s-a abătut până la 23 august 1944: „Consider ca odatorie elementară, domnule ministru, acum când mă primiţi la Berlin în vizităoficială şi când discut cu dv. problemele neamului românesc, să vă afirm simpluşi lămurit că Actul de la Viena din 1940 este un act născut mort (…). Că acestact nu va putea să rămână niciodată în picioare pentru că Poporul Român îl va călcaîn picioare, dacă nu se va putea altfel”.
În ianuarie 1943, Mihai Antonescu l-a însoţit pe Mareşalla Rastenburg, la întrevederea cu Hitler din 10 ale lunii respective, ori avânddiscuţii separate cu Joachim von Ribbentrop. Acestuia i-a anunţat că subiectspecial al discuţiilor este tot problema Transilvaniei, astfel că, atunci cândFührerul a primit delegaţia română, a avut loc – după cum a relatat însuşiliderul diplomaţiei române colegilor din Guvern – următorul dialog insinuant:în timpul mesei, diferite convorbiri. Cel dintâi lucru, care m-a întrebatFührerul imediat a fost: câte ceasuri i-ai vorbit lui Ribbentrop pe chestiaTransilvaniei? Spun: „Nu încă, mi-o rezerv pentru diseară.” La care Führerulmi-a răspuns: Nu mai este nevoie, că mi-a vorbit Mareşalul destul. I-am spus:„Totuşi va trebui s-o reiau, afară dacă Excelenţa Voastră îmi dă un răspunscare să facă inutilă convorbirea…” În etapa postbelică, în cadrulpreparativelor delegaţilor români pentru participarea la Conferinţa Păcii de laParis, chestiunea anulării integrale a Diktatului vienez s-a aflat, seînţelege, în centrul preocupărilor. După cum şi în politica Marilor Puteri, alURSS, de exemplu. În mai-iunie 1946, Bucureştii au primit cele dintâi semnaleliniştitoare în sensul că Marii Aliaţi (U.R.S.S., în rândul întâi) respinseserăorice pretenţie ungară asupra Transilvaniei. În atare condiţii, a fost deînţeles motivul pentru care, la 13 august 1946, în excelentul expozeu prezentatîn plenul Forumului Păcii de la Paris ministrul de Externe al României, Gh.Tătărescu, a insistat din primul moment, cu satisfacţie, asupra anulăriiDiktatului vienez, după cum urmează: „Proiectul de Tratat de Pace oferăîntregului Popor Român şi o altă sursă de recunoştinţă prin hotărîrea formulatăde articolul 2, care declară nulă şi neavenită sentinţa de la Viena din 30august 1940, în virtutea căreia Transilvania de Nord era alipită în modarbitrar la Ungaria şi readuce frontiera româno-ungară la traseul de la 1ianuarie 1938. Această hotărâre, care redă României Transilvania de Nord,smulsă Patriei Române prin violenţă şi constrângere, pune în sfârşit capătpentru vecie opresiunii îndelungate şi repetate a cărei victimă a fost PoporulRomân. Pronunţată în numele Justiţiei şi în acelaşi timp – sântem convinşi – înnumele sacrificiilor fără număr consimţite de întreaga naţiune română, aceastăhotărâre deschide perspective serioase unei colaborări fecunde între PoporulRomân şi Poporul Ungar şi promite să stingă ultimele focare de agitaţii,moştenire a unui trecut dureros, care a împiedicat până astăzi stabilirea unorrelaţii amicale între aceste două popoare. România primeşte acest act reparatorcu voinţă fermă de a-şi îndeplini fără şovăire rolul său de factor alconcordiei şi ordinei între celelalte popoare libere şi democratice…” La ce sereferea, în fond, Gh. Tătărescu?
După 23 august 1944, cum am precizat, România, dreptrecunoştinţă pentru cotitura efectuată în război şi pentru a se atenuapierderea Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei în folosul URSS,a fost susţinută de Aliaţi să obţină anularea sentinţei de la Viena. Începutuldatează chiar din vremea discuţiilor de la Moscova pentru Convenţia deArmistiţiu. După cum se ştie, în Convenţie s-a înscris un articol cu prevedericondiţionate (restituirea Transilvaniei ori a celei mai mari părţi a provincieiRomâniei), pentru ca în anii 1945-1946 să câştige teren cauza anulăriiintegrale a Diktatului de la Viena. Tratatul de Pace s-a semnat la 10 februarie1947, la Paris, iar la 23 august 1947 Parlamentul României l-a ratificat înunanimitate în temeiul intervenţiei lui Gh. Tătărescu, care a prezentatnecesară expunere de motive, din care reţinem aceste precizări pline desemnificaţie: „Tratatul ce veţi ratifica constituie nota de plată a unui războipierdut, dar el constituie în acelaşi timp şi actul reparator al unei cauzecâştigate. El abundă în clauze purtătoare de griji şi de poveri, dar elcuprinde şi câteva clauze purtătoare de lumină şi de nădejdi: pacea,independenţa, colaborarea internaţională, Transilvania”. Pacea, aşadar, s-aîntronat în anul de graţie 1947, oribilul Diktat fiind anulat prin literaTratatului de la Paris, dar cele petrecute la 30 august 1940 şi întreg lanţulde grozăvii ce au urmat Deciziei de la Viena încă nu puteau fi uitate. Retrasşi hăituit, căci în curînd avea să fie arestat şi să moară în gulagul comunist,Mihail Manoilescu, în febra specifică presimţirii propriului sfîrşit, şi-acompus memoriile, în care, ca unul dintre foştii principali „actori” ai drameivieneze, insera următoarea judecată şi previziune în privinţa destinului celorcare îi forţaseră mâna în problema sacrificării Transilvaniei:
„…. Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină dedeznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primito cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini afost împuşcat de un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfârşit cândnemţii l-au descoperit că îi trăda; Csaky a murit în condiţii stranii la douăluni după funestul arbitraj, iar Bardossi, ministrul ungur de la Bucureşti,devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946. Transilvania noastră evrăjită”. O corectură, evident, se impune: Manoilescu, însuşi, avea săcompleteze lista celor care aveau să suporte blestemul Diktatului vienez! Înatare situaţie, s-ar putea oare afla o încheiere mai nimerită pentru toatădrama Transilvaniei din 1940?
Răspunde cu citat
Marcaje