Tunelurile Dacilor...?!?

[Adrian Pop]

Tutza Anghel via Eugen Prodan


Bucegiul subteran
extraterestriiprintrenoi.wordpress.comIdeea că sub pământ, în general, şi sub munţi în particular, s-ar afla un imperiu subteran există din „illo tempore”. O exprimare concretă a ei ar fi noţiunea Shambala venită din Orientul îndepărta...






Îmi place · · Distribuie · acum aproximativ o oră ·

[Adrian Pop]

Bucegiul subteran

De Gabriela Dobrescu 17/08/2013
Ideea că sub pământ, în general, şi sub munţi în particular, s-ar afla un imperiu subteran există din „illo tempore”. O exprimare concretă a ei ar fi noţiunea Shambala venită din Orientul îndepărtat, dar care a interesat pe mulţi europeni, printre care şi români.

Shambala ar fi o ţară mirifică, imprecis localizată, subterană. Primii europeni care au plecat în căutarea ei în Asia în anul 1627 au fost călugării iezuiţi Ştefan Cacella şi Ioan Cabral.
Pe teritoriul ţării noastre, primii care s-au interest de problema Shambalei au fost locuitorii din concavitatea primei curburi a Carpaţilor. Secuiul Körösi Csoma Sandor, născut în anul 1784 în satul Chiuruş din Covasna, care a vieţuit între anii 1827 şi 1830 în mănăstirile tibetane Zangla şi Kanim, considera că Shambala există, fizic vorbind, şi că este amplasată la nord de râul Sir Daria, între paralela 45o şi 50o.

Pe de altă parte, celebrul doctor sas Hönigberger din Braşov, deşi aprecia că ţara miraculoasă este tot în nordul Indiei, totuşi se apropia mai mult de adevăr, susţinând că în ea nu pot intra decât cei iniţiaţi. Doctorul Zerlendi din Bucureşti, un personaj real al nuvelelor lui Mircea Eliade, considera, ca şi acesta, că Shambala este un spaţiu calitativ deosebit de spaţiul profan. Mircea Eliade ajunsese probabil la această concluzie după ce, aflându-se pe drumul sfânt al Badrinathului din Tibet, întrebase din eremit în eremit unde este intrarea în Shambala şi nu aflase nimic.
Nimeni pe plan mondial, şi au fost nenumăraţi cercetători, nu a găsit intrări în subteran, deşi mari iniţiaţi ca Apollonius din Tyana se zice că ar fi făcut-o. Oricum, ca factor comun al cercetărilor, a rezultat indicaţia că intrările în Shambala sunt amplasate în munţi sau în păduri sfinte, cum ar fi cea din Morbihan (Franţa), numită Brocelinde.
Când problema existenţei Shambalei părea lămurită că aparţine unui plan subtil paralel, iată că teoria pământului gol (sau cu mari caverne) reapare în Statele Unite în anul 1906 prin scriitorul William Reed, revigorată în anul 1959 de Amadeo Gianinni şi ulterior de Ray Palmer (în revista Flying Saucers).

Dar evenimentul cel mai important se produce în anul 1947, când, respectabilul contraamiral Richard E. Byrd relatează cum pe neaşteptate, zburând peste Polul Nord, a intrat în interiorul Terrei.

Fascinat de cele văzute acolo, s-a gândit să repete expediţia, de data aceasta pe la Polul Sud, ceea ce a şi făcut în anul 1956. Cine vrea să urmărească expunerea a celor văzute de R. E. Byrd poate citi cartea “O lume ascunsă” de Raymond Bernard, apărută la noi în anul 1994 în editura Savas Press.
Din sinteza diferitelor surse care s-au exprimat în problema vieţuirii subterane, eventual organizată pe mai multe etaje în adâncime, reţinem că pe Terra ar exista două zone privilegiate pentru aceasta, şi anume Brazilia şi Tibetul (poate chiar sub mănăstirea Lasha). Aceste două supercavităţi ar putea fi legate între ele printr-o reţea magistrală la care s-ar putea racorda reţele locale.

Alte puncte de acces ar mai exista pe planeta noastră. Interes din acest punct de vedere ridică muntele Shasta din California (a se vedea „Telos” în 3 volume de Aurelian Louise Jones, ed. For You) care deja este sfredelit de baze ultrasecrete de cercetări militare, eventuale camere subterane aflate sub piramida de la Gizeh “văzute” de clarvăzători, viziunea lui Jules Verne în “Călătorie spre centrul pământului” (viziuni care aproape toate, din celelalte romane, s-au şi adeverit), imperiul subteran semnalat cert de Erich von Däniken în statul Equador în zona denumită Peştera Tayos (Los Tayos).

În anul 1976 a avut loc acolo o expediţie formată din 65 persoane printre care şi astronautul Neil Armstrong. Zona conţine circa 400 peşteri Tayos având gura de intrare la cote înalte chiar şi la cota 1000. S-a descoperit, în afară de o faună bogată mai multe cărţi cu file aurite care ar conţine marile secrete ale omenirii.
În Peru intrarea într-un regat subteran s-ar afla lângă oraşul Tepica.
În Mexic în statul San-Louis-Potosi în subteran se intră prin peşteri aflate în păduri milenare. Pe de altă parte s-a semnalat la cota 2700 aflată în regiunea Csilitla o gură de ieşire din subteran . În apropierea vulcanilor Popokatepeti şi Inlakiatl se află alte guri de acest gen.
Chiar şi în Grecia în sud-estul Peloponezului s-au descoperit cavităţi subterane imense denumite „Alepotripa”.
Oamenii de ştiinţă Anna Petrocilos, B. Dairos şi K. Kalatos au descoperit obiecte metalice, cranii supradimensionate, scrieri necunoscute, etc.
Considerând ca foarte importantă locaţia Shasta se mai pot face unele precizări. Se pare că unul dintre tunelurile care pleacă de aici se îndreaptă spre sud şi după circa 300 mile (483 km) debuşează în peretele canionului Boynton care se află în statul Arizona lânga oraşul sacru Sedona. Energia incredibilă de acolo este generată de 7 vortexuri magnetice vindecătoare. Este interesant de menţionat că sunt doar extrem de puţini români spiritualizaţi care au ajuns acolo, printre aceştia fiind Elena Ignat din Deva şi generalul Emil Străinu din Bucureşti, amândoi având bogate materiale informative încă nevalorificate.
În continenetul nord american există o vastă reţea de tunele subterane, o parte din ele rămase de la o civilizaţie necunoscută, o alta realizată în zilele noastre în scop tactic-militar. Cele două tipuri de tunele sunt interconectate, pe unele din ele putându-se circula cu trenuri speciale – care leagă circa 80 oraşe subpământene. Schema acestei complexe reţele pentru vestul Statelor Unite, a fost publicată de William Hamilton.
În afară de asemenea locaţii celebre (într-un fel sau altul) arătate, nu poate să nu existe şi alte puncte mai modeste, dar tocmai prin aceasta, posibil mai importante.
În cartea “India văzută şi nevăzută” scriitorul spiritualizat Vasile Andru (născut în Bucovina cedată, la 22 mai 1942) arată că, stând de vorba cu un mistic din Ceylon, acesta i-ar fi spus că şi în insula lui există o asemenea poartă secretă.
Ajungând în Noua Zeelandă Vasile Andru a constatat că şi acolo există la Cap Treinga un loc sacru unde sunt proiectate canale de comunicare cu lumile exterioare dar şi o intrare în Shambala.
În această situaţie apare ca legitimă întrebarea: de ce n-ar exista asemenea volume subterane şi în ţara unde a fost primul focar al civilizaţiei şi al culturii europene, adică în România? Aceasta cu atât mai mult cu cât toate basmele româneşti conţin şi admit o lume subterană numită Tartar. Pe de alta parte Yan Van Helsing a auzit de existenta unor căi de comunicare subterana în munţii Carpaţi.
În acest sens informaţiile care există la noi sunt relativ reduse.
O informaţie concretă (pasibilă de a fi verificată) aparţine doctorului inginer C. Cojocaru care consideră că actualele mari mănăstiri grupate pe zone, ar fi legate, şi pe distanţe mari între ele, prin tuneluri subterane realizate în timpuri preistorice. Legătura era făcută, se înţelege, pentru alte obiective sacre dispărute care se aflau pe amplasamentul mănăstirilor şi cetăţilor de azi.
Plecând de la constatarea diverselor studii de natură diferită făcute până în prezent, apare ca frecventa prezenţa unui munte acolo unde ne referim la volume subterane.
Mergând pe această idee, din punct de vedere geologic, zona munţilor calcaroşi din Bihor-Vlădeasa (munţii Apuseni) ar părea cea mai propice pentru spaţii subterane.
Alţi munţi care au mai fost vizaţi şi cu ocazia localizării Kogaianonului (unde se retrăgea periodic în subteran Zalmoxis) sunt: Ceahlăul (muntele sfânt al ţării), Călimanii (deşi sunt vulcanici), Rarăul (dar şi Giumalăul), peştera Polovragi, defileul Dunării, Godeanu (şi chiar Retezatul) etc. Se observă că din această enumerare lipseşte intenţionat Bucegiul, pentru că tocmai asupra lui vreau să mă ocup în mod special, din motive care vor fi arătate.
Munţii Bucegi, dintre toţi ceilalţi ai României, au atras prin poziţia lor, aproape de Bucureşti dar şi de alte două oraşe mari, Ploieşti şi Braşov, număul cel mai mare de turişti din ţară şi din străinătate.
Încă din secolul XVIII sunt consemnate impresii de călătorie şi cercetare ale unor montaniarzi îmdrăzneţi care, la vremea aceea, nu beneficiau nici de cabane, nici de trasee marcate.
Astfel, în anul 1785, botanistul Lerchenfeld vizitează schitul Peştera (din Pestera Ialomiţei) pe care îl notează cu denumirea de “kloster skitt”. Tot acolo ajunsese în anul 1840 John Paget şi după el Schur. Nu insistăm asupra acestui istoric întrucât el însuşi constituie un studiu separat; dar nu putem să nu menţionăm şi pe francezul J. A. Vaillant care, la Paris, în anul 1844, a tipărit cartea “La Romanie” în care, în volumul al treilea, de 464 de pagini, descrie ascensiunea sa în Bucegi.
Prin împietruirea accesului, realizat de austrieci în anul 1739, pe Valea Prahovei, de către domnitorul Gheorghe Bibescu în anul 1846, inerent, afluxul de vizitatori din Ţara Românească a crescut.
În primul an de domnie, la 5 august 1866, regele Carol I a şi vizitat Mănăstirea Sinaia, după ce, încă înainte de această dată parcursese câteva trasee în Bucegi. Punându-se problema construirii unui palat regal, amplasamente iniţiale ca cele de la actualul schit Cetăţuia de lângă Mănăstirea Ciolanu, sau de pe valea Doftanei de la Glodeasa, au fost eliminate din diferite motive. Castelul trebuia să ajungă în Bucegi, unde a şi fost inaugurat la 7 noiembrie 1883 (s.n.).
În el a locuit Regina Elisabeta – Carmen Sylva care, fiind dotată cu o sensibilitate deosebită, a fost atrasă de la început de misterele Bucegilor pe care i-a parcurs călare şi pe jos, culegând de la localnici şi ciobani legendele care se mai păstraseră.

Tocmai ea a fost persoana care a lansat ipoteza, pe baza acestor legende, că sub platoul Bucegilor ar putea exista domenii subterane. În cartea sa “Poveştile Peleşului”, în capitolul intitulat Cetatea Babei, se referă la o cetate în inima Bucegilor care ar avea încăperi subterane în care erau depozitate sculuri de aur în vrafuri enorme, aur exploatat, tot în subteran, de pitici.
De atunci, legat de acest subiect, au circulat unele versiuni care nu au putut fi verificate. Personal, acum mulţi ani în urmă, am căutat să stau de vorbă cu porteurul (cărător de mari greutăţi pentru aprovizionarea cabanelor) Popa din Buşteni, dar n-am putut obţine nici o informaţie fiind într-o stare de moment necooperantă. Despre el se zvonea că, împreună cu alţi doi tovarăşi, ar fi intrat într-o încăpere subterană, unde ar fi văzut mult aur.
O informaţie de acelaşi gen provine din jurul anului 1716, cunoscută sub numele de “Comoara lui Varga”. Acesta a fost un clujean care, murind de o boală misterioasă declanşată din senin, a lăsat un testament din care rezultă că, împreună cu alţi doi tovarăşi, a descoperit – într-un munte neprecizat – o încăpere subterană în care se găseau bogăţii de nedescris, comori greu de imaginat din aur, argint şi pietre scumpe. Pe locurile precizate în testament ulterior au fost făcute săpături şi cercetări fără rezultat.
Cele două situaţii din Bucegi şi Apuseni (probabil) prin asemănarea lor pot reprezenta un scenariu din „illo tempore” sau cel din Bucegi să fie o pastişă a celui mai vechi (din Apuseni).
Exemplele sunt neconcludente dar merită a fi menţionate, ideatica lor găsindu-se şi în alte „povestiri” asemănătoare din Tibet şi din munţii Anzi.
În anul 1936, în câteva numere din revista „Etudes Traditionnelles” de la Paris, a apărut studiul Dacia Hiperboreană, care, după ce a fost tradus şi în limba italiană în anul 1984 şi republicat în Franţa în anul 1987, a apărut tradus şi la noi în anul 1994, sub titlul “Dacia Hiperboreană” în editura Rosmarin. În această carte, la pagina treizeci şi cinci, scrie: “În plus, Muntele Om este traversat de o grotă imensă care este una din cele mai mari din lume, în sensul că nu i s-a dat încă de capăt. A fost exploatată pe vreo douăzeci de kilometri şi atât.”
Autorul studiului şi a afirmaţiei de mai sus este Vasile Lovinescu, suveranul “Prinţ al Arcanelor”, decedat la Fălticeni, la 14 iulie 1984. De unde ştia Vasile Lovinescu de existenţa acestei grote imense cercetată deja, chiar parţial, nu rezultă de nicăieri. Având însă în vedere profunzimea şi seriozitatea operei sale, nu se poate neglija această senzaţională informaţie care trebuie păstrată ca un punct de plecare.

În anii 1966-1968, arheologul Daniel Ruzo din Peru venea în ţara noastră şi cerceta munţii Bucegi în special, ajungând, se înţelege, şi la Vârful Omul şi zona lui adiacentă, cu care ocazie a condus realizarea unui film “Mistere în piatră” al Studioului Alexandru Sahia.
Întors în ţara lui, şi-a publicat constatările, care, pe ansamblu, au fost foarte favorabile ţării noastre, judecând după formularea: “Carpaţii (româneşti) sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute în ziua de azi.”
În cele ce urmează voi prezenta textual pasajele inedite care ne interesează di cartea “La historia fantastica de un descubrimiento” publicată în editura Diana din Mexic, în traducerea inginer Silviu Câmpeanu.

“Era o veche carte poştală reproducând o fotografie a celei mai importante stânci din Carpaţi. Românii o numesc Omul, o denumire de mare semnificaţie. Deşi mai puţin importantă ca operă sculpturală decât capul principal din Marcahuasi (Peru), reprezintă acelaşi lucru, adică pe omul acestei planete, şi ar putea purta acelaşi nume pe care l-am dat şi stâncii din Peru: Monumentul Omenirii. Privită dintr-o anumită direcţie şi iluminare, sculptura reprezintă un mare cap omenesc.”
“… Excursiile la Omul – mai întâi cu cineaştii întreprinderii române de stat (studioul Alexandru Sahia, n. n.), şi apoi fără ei, au fost extrem de interesante. În Peru, Brasilia, Mexic, Anglia, Franţa şi Egipt, sculpturile protoistorice au rămas complet uitate. În România, însă, stâncile anterioare potopului dăinuiesc, legate prin legende de Hercules şi alte personaje mitologice.”
Nu am putut efectua lucrări mai îndelungate în România şi asta ne-a împiedicat să descoperim munţii şi pădurile sfiinţite. Acestei misiuni trebuie să i se dedice persoanele care se interesează de studiile noastre în această regiune a lumii.
Suntem siguri că în tradiţiile populare vor conduce până la munţii sculptaţi. Studiind ceea ce am descoperit în puţinele zile în Carpaţi se vor putea urmări urmele străvechi ale căror primi paşi i-am lăsat însemnaţi.

Legendele muntelui Omul vorbesc de personaje care veneau din cer. Deşi monumentul de la Omul nu are coloane, cele trei mase de stâncă ale sale au fost denumite coloane (stâlpi), fiind identificate cu trei personaje mitologice: Uranus, Atlas şi Titan. Un munte de alături este denumit cu numele Pleiadelor şi altul se cheamă Bătrânele (Babele).
Trebuie să se stabilească originea acestor nume. Profesorul Vulcănescu (Romulus, n.n.) poate da lămuriri cercetărilor referitor la legendele pietrelor, stâncilor şi munţilor româneşti; în cartea de faţă, cu fotografii luate pe trei continente, le poate da siguranţă că atât sculpturile cât şi miturile sunt dinaintea potopului.

Omul este o stâncă cam de zece metri înălţime. Reprezintă un cap omenesc şi seamănă bine cu o stâncă cioplită de pe podişul Marcahuasi. Se pot vedea în aceeaşi fotografie două feţe omeneşti mult mai mici, una de negroid, mai jos, la dreapta, şi alta de rasă albă, la stânga, din care se vede numai o jumătate, ca şi cum ar privi de la marginea monumentului către stânga privitorului.
Se vede un ochi, nasul şi o parte a gurii. Experienţa noastră în alte locuri arată ce este vorba de o viză, adică de o linie ideală care pleacă de la acel ochi la punctul observat (la punctul pe care-l vizează, n. n.), situaţie care trebuie luată în consideraţie la ridicarea unui plan al regiunii. În partea opusă a monumentului, foarte erodat de vâturi, nu se mai poate vedea nici o figură. Date fiind cele trei rase diferite pe care le putem vedea astăzi, putem fi siguri că trebuie să fi fost reprezentată cel puţin încă o rasă pe această parte opusă. Există ceva mult mai interesant în această mică sculptură făcută la stânga jos; dacă rotim fotografia, în locul feţei sculptate la mijloc, vom vedea un cap perfect de câine. Astfel, simbol veşnic al câinelui – credinţa şi devotamentul – rămâne şi aici legat de stânca Omul şi de peşterile Tezaurului care trebuie să existe în Carpaţi.
Este posibil ca “viza” la care ne-am referit să semnaleze prin ea însăşi sau prin planul la a cărui origine ar putea sta, poarta de intrare în acele peşteri.
Magnific situat pe un vârf şi vizibil de la mari distanţe, Omul reprezintă omenirea şi confirmând cunoştinţe foarte avansate, trebuie să fie un centru geodezic străvechi.
Sculpturile de care ne vom ocupa şi peşterile a căror existenţă este întotdeauna marcată de această calitate a sculpturilor, trebuie să se sfle într-un plan aerofotografic înscris în triangulaţia topografică a regiunii.
Am ajuns cu trenul la Sinaia şi cu un jeep până în Bucegi la 25 iunie (1966 n. n.). Doream să vedem Sfinxul pe care-l prezintă turiştilor toate pliantele româneşti. Nu este nici un motiv de a-l numi Sfinx. Este vorba de un monument străvechi, distrus în partea din faţă. Văzut din spate, e format din trei capete omeneşti cu coafuri diferite. Cea a celui de al treilea este mai alungită. Primul cap a păstrat doar profilul stâng şi a pierdut nasul. A fost denumită Sfinx şi nu este vorba de o sculptură care să reunească un cap omenesc cu un corp de animal. Pe aceeaşi înălţime mai sunt alte formaţii stâncoase prelucrate de om, însă care au suferit mult din cauza slabei calităţi a stâncilor. Numai una a dat în fotografie un cap omenesc acoperit cu un fel de cască cu un moţ ascuţit: un războinic.
În ziua următoare am pornit spre Omul şi am ajuns la un punct din care se putea vedea la mare distanţă. Foarte aproape de noi, o stâncă arăta un cap omenesc, iar cam la cinci sute de metrii depărtare, se vedea un grup de doi lei.

Toate aceste sculpturi şi cele pe care le vom descrie se află pe stâncă şi vederea lor perfectă cere un anumit punct. Lumina soarelui şi umbrele ce le produce îmbunătăţesc aceste imagini. Deci este vorba şi aici de un fel de sculptură absolut originală, cunoscută pe toată planeta şi care nu a mai fost repetată ulterior, în vremuri istorice. De la sumerieni, orice sculptură are trei dimensiuni şi este făcută din blocuri de piatră extrase din cariere. Au trecut peste opt mii cinci sute de ani de când omul nu mai face sculpturi în stânca naturală. Obişnuinţa cu sculpturile tridimensionale a împiedicat până astăzi descoperirea acestor lucrări sculpturale considerate capricii ale naturii.
Când am pornit spre Omul, din acest punct al drumului nostru către el, spre stânga, am văzut un mare cap de om sau leu care ne privea de la înălţimea unui semicerc asemănător cu bolta unei porţi. Putem denumi leonin capul omenesc ce încununează poarta. Este în acelaşi timp un personaj şi simbolul leului, paznicul peşterii şi al tezaurului. Ca dovadă, altă fotografie ne arată acest monument văzut din profil. În ea se vede aceeaşi poartă şi pe culmea ei, figura din profil a unui rege sau a unui sacerdot.

Am mai spus că adevăratul tezaur este sângele omenirii. Peşterile din Carpaţi există, desigur, şi sunt simbolizate de această falsă poartă. Desigur că în ele s-au salvat unele grupuri umane în vremea potopului lui Noe. Ca şi la mormintele faraonilor, poarta falsă este un mesaj pentru cercetător şi o cursă pentru cei ce nu au cunoştinţele necesare.
În Carpaţi se repovestesc basme despre mari tezaure amenajate de mari familii sau grupuri umane importante şi ascunse în peşteri. După aceste povestiri, morţi misterioase jalonează calea milenară a acestor bogăţii. Sunt acuzaţi de crime paznicii acestor tezaure care se succed din generaţie în generaţie sau blestemele magice care le apără intrările. Fapte istorice extraordinare se află legate cu aceste povestiri. Este posibil ca templierii să fi cunoscut secretul şi să fi folosit peşteriile protoistorice. …”

“… Multe observaţii ne permit să asigurăm că în Carpaţi există centre religioase protoistorice, ca acelea pe care le-am descoperit în Peru, Mexic, Franţa, Anglia şi Egipt. Avem fotografii ale sculpturilor făcute în stâncă naturală, cu stiluri identice cu cele din acele locuri. Cunoaştem mitologia străveche care vine tot din protoistorie. Însă aici, în Carpaţi, se află ceva în plus: poarta tezaurului care presupune un plan; urmăndu-l se pot găsi spaţiile subterane. Ochiul care priveşte de la extremitatea peretelui sculptat al stâncii Omului, cu siguranţă că semnalează una din direcţiile principale ale acestui plan.
Am văzut problema tezaurului şi a peşterilor păzite de leu şi de câine. Am întâlnit câinele Cerber cu trei capete în Peru şi Mexic. Departe, tocmai la Omul, am găsit câinele. Rugăm cititorul să privească fotografia stâncii Omul faţa omenească din partea de jos, la stânga. Am mai spus că, dacă întoarcem fotografia şi o aşezăm în partea de sus, apare o magnifică sculptură a unui cap de câine. Această dublicitate de expresie în aceeaşi sculptură şi prezenţa câinelui, constituie o dovadă în plus care leagă Omul de statuile protoistorice descoperite în Peru şi Mexic.
Grupul de doi lei pe care l-am întâlnit pe drumul spre Omul prezintă pe aceştia privind în direcţii diferite, la un unghi întrec priviri de 120°.”
Am încheiat partea de text din cartea lui Daniel Ruzo care se referă la Vârful Omul, parte extrasă dintr-un capitol care se numeşte Poarta Comorii. Din cele expuse rezultă că Vârful Omul este un important centru al unei reţele geodezice sacre şi că sculptura realizată pe stâncă ar permite aflarea unei direcţii imaginare, la capătul căreia, să se găsească intrarea (sau una din ele) într-un imperiu subteran, intrare care a şi sugerat titlul capitolului respectiv: “Poarta Comorii”. Este evident că nu este vorba numai de o comoară materială, ci în special de una spirituală care să transmită informaţii de la un ciclu la altul al civilizaţiilor care s-au dezvoltat pe Terra din timpuri ancestrale.
Din păcate, neavând originalul cărţii “La historia fantastica de un descubrimiento”, nu putem studia fotografiile care însoţesc textul, respectiv cele trei rase reprezentate pe suprafaţa stâncii prin figuri mici. De asemenea, nu putem vedea câinele care apare o dată cu rotirea fotografiei. Indicaţiile date de Daniel Ruzo sunt încă suficient de incitante pentru ca tineri cercetători să facă un set de atâtea fotografii, inclusiv în infraroşu, şi în nopţile senine cu o lună plină, până când vor găsi staţia optimă şi ora exactă care să permită o cunoastere absolută a detaliilor acestor de fapt trei stânci. Până atunci pot să menţionez că, dintre animalele găsite pe fotografiile stâncilor pe care le posed, câinii sunt cei mai numeroşi, ceea ce, teoretic, de fiecare dată, înseamnă că ne aflăm în apropierea unei comori, unei porţi de intrare în subteran.
Dacă Lobsang Rampa a lansat ideea unui depozit iniţiatic subteran în munţii Tibetului şi Erich von Daniken pe cea a unui depozit asemănător în munţii Ecuadorului, este acceptabil ca Daniel Ruzo să propună închiderea unei triade sacre de asemenea depozite, în munţii Bucegi.
În sprijinirea ultimei locaţii converg mai multe argumente.
Întâi, personalitatea autorului, respectiv Daniel Ruzo. Aceasta n-a fost un intelectual de rând, chiar dacă avea atestări pluridisciplinare. Avea ceva în plus, şi mult mai valoros. Era solid pregătit în domeniul ştiinţelor oculte, domeniu din care îşi apropiase multiple specialităţi. Cunoştea în primul rând baza acestui domeniu, adică Astrologia. Simbolistica îl preocupa deja de la vârsta de douăzeci de ani, când, în prefaţa cărţii “Atriul lampadarelor”, publicată la Madrid, introduce o povestire simbolică.

Deja de la optsprezece ani se interesa şi se documenta în Spiritism, pentru ca peste doi ani să ajungă la Teosofie. La douăzeci şi trei de ani intră în domeniul Antropozofiei, iar la douăzeci şi şapte de ani în cel al Profeţiilor. În scurt timp ajunge să posede cea mai vastă şi completă bibliotecă din lume, specializată în Michel Nostradamus, bibliotecă care conţinea circa o mie două sute de cărţi citite efectiv, ceea ce se poate constata după adnotările făcute. Dar nu se mulţumeste numai cu atât. La cincizeci şi unu de ani, intrând în gruparea condusă de Rodney Collin în Mexic, începe să-i studieze pe Gurdjieff şi Uspensky. La cincizeci şi trei de ani cunoaşte la Paris experienţa şi tehnicile lui Bô-Yin-Râ. La cincizeci şi opt de ani, stă şase luni în Indonezia pentru a activa în cadrul mişcării Subud, după care a contribuit la înfiinţarea unor centre ale acestei mişcări la Lima, Rio de Janeiro, Sao Paolo, Niteroi şi Saigon.
Meritele cu totul ieşite din comun ale unei minţi atât de geniale i-au fost recunoscute de masoneria din Peru care, la vârsta de treizeci şi şapte de ani, i-au acordat un loc în Consiliul Suprem, având gradul 33.
Daniel Ruzo a fost o personalitate deosebit de complexă având în plus şi alte titluri atestate de: jurist, etnolog, poet, arheolog. [Din poporul nostru se profila un asemenea geniu în persoana lui Alexandru Coşbuc, fiul marelui poet. Din păcate, el a trebuit să părăsească această viaţă în tinereţe, în urma unui accident de automobil în judeţul Gorj.]
Revenind la Daniel Ruzo, intuiţia, cultura esoterică, clarvederea şi recunoaşterea terenului, fără a se bănui că se inspirase din ce afirmase Vasile Lovinescu în anul 1936, îi puteau permite să amplaseze un tezaur iniţiatic în munţii Bucegi.
Al doilea argument este legat de denumirea OM, observând că tot interesul şi l-a manifestat Daniel Ruzo pentru acest vârf şi nu pentru alt obiectiv, ca de exemplu, stânca Saturn, Sfinxul sau Peştera Ialomiţei.

Am arătat deja, din anul 1998, importanţa pe care cuvântul OM o are în spiritualitatea Indiei, importanţă prea bine cunoscută pentru a mai reveni asupra ei. Pe de altă parte, din articolul publicat în publicaţiile “Munţii Carpaţi” şi “Al cincilea anotimp” (Oradea) în anul 1999, mai rezultă că nici în India, nici într-o altă ţară din lume, toponimul OM nu se mai regăseşte decât cu totul sporadic. În acest timp, la noi sunt cel puţin cinci din cele mai înalte vârfuri ale unor munţi care au numele de OM (Piatra Craiului, Rodnei, Suhard, Cozia şi binenţeles, Bucegi cu 2504,9 m.), la care se adaugă patru cursuri de apă şi alte forme de relief: poiană, deal, etc. Concluzia articolului era că deci, cuvântul OM nu venea din India, ci fusese preluat de aceştia de la noi, cu ocazia deplasărilor de populaţii prea bine cunoscute.
Dacă OM desemnează pe însuşi marele Zamolxe, în care în componenţa numelui chiar intră, se naşte întrebarea care este, totuşi, originea acestui cuvânt.
În anul 1993, Tom Kenyon din statul Washington, U.S.A., a fost contactat, în timpul unei meditaţii, de nişte fiinţe interdimensionale, cunoscute în mod colectiv sub numele de Hathori şi care trăiesc în a patra dimensiune a Universului nostru, stăpâni ai sunetului şi ai energiei. Elementele care alcătuiesc Terra sunt pământul, focul, apa şi aerul, cărora le corespund nişte stări subtile care sunt de fapt fiinţe conştiente. Conceptul acesta este mai greu de înţeles, dar se va ajunge în viitorul apropiat când va fi umanim acceptat.
În ceea ce priveşte starea subtilă a aerului, în cultura Hathor, se numeşte pur şi simplu OM.
În cartea scrisă de Tom Kenyon (împreună cu Virginia Essene) tradusă şi în româneşte în editura For You, se dă o explicaţie mai largă şi perfect credibilă a acestor concepte hathoriene.
Aşa că OM, aerul şi spaţiul, au origine acum precizată. În plus, faptul că frecvenţa cuvântului este specifică teritoriului ţării noastre indică şi faptul că tocmai acesta a fost ales pentru contacte primordiale. OM, ca şi celelalte nume ale celorlalte elemente (pământul EL, apa LEEM şi focul KA) sunt nişte nume-sunete. Aceasta înseamnă că abordarea secretelor vârfului (vârfurilor) OM trebuie făcută şi prin canale sonore-muzicale, urmând a fi găsită cheia specifică.
Pe canal astrologic se poate constata o corespondenţă între OM aer, cu semnul Vărsătorului, care este un semn de aer, dar şi semnul ţării noastre – şi astăzi de actualitate primordială, când omenirea iese din zodia Peştilor şi intră în cea a Vărsătorului.
În ziua de 17 aprilie 1980, când împlinise şaptesprezece ani, Matei Ward din Statele Unite, a murit în mod neaşteptat. Mama sa, Suzanne Ward, de la începutul anului 1944, a început să aibă legături telepatice cu fiul său, de la care primea diferite informaţii, tot aşa după cum, deşi într-o modalitate diferită, B.P.Haşdeu comunica cu sufletul fiicei sale, Iulia.

Acest fenomen de intercomunicare prin tehnici diverse: scris, comunicare directă în stare de veghe sau de somn, spiritism, vizualizări, este prea bine cunoscut şi acceptat pe plan mondial, pentru a ne mai pierde vremea de a-l sustine şi argumenta. Înrăiţii materialişti, indiferent de poziţia lor înaltă în societatea “ştiinţifică” şi politică, n-au decât să nu citească asemenea “poveşti”, căci şi aşa nu prea interesează persoana lor şi puterea efemeră pe care încă o mai deţin.
Pe baza comunicărilor primite, Suzanne Ward a publicat o primă carte “Tell me about Heaven” în anul 2000, care peste doi ani a şi fost tradusă în româneşte. În anul 2001 a apărut şi volumul doi al acestei lucrări, care, în anul următor a şi apărut în limba noastră în aceeaşi editură For You, având titlul “Cheia reinstaurării Paradisului pe Pământ”.
De menţionat că în acest volum Suzanne Ward comunică şi cu alte entităţi elevate, recomandate ca atare de fiul ei, Matei.
În ceea ce ne priveşte, vom folosi informaţiile transmise de entitatea spirituală numită HUGO. Cităm:
“În ceea ce priveşte Pământul, ştim că în laboratoarele subterane, în speţă în sud – vestul Statelor Unite, ei (omuleţii cenuşii, n.n.)” utilizează materialul lor genetic pentru a se reproduce pe ei înşişi. Când au sosit pe Pământ, cu multe decenii în urmă, ei i-au învăţat pe savanţii aleşi de guvernul vostru (al U.S.A., n.n.) tehnologia clonării – şi aşa a fost introdusă clonarea în civilizaţia voastră (adică a noastră). … Ei n-au intenţionat să rămână prea mult, dar au fost prinşi în capcana densităţii Pământului şi şi-au dat seama că nu mai puteau să părăsească planeta deoarece sistemele lor nu mai erau la nivelul acelei densităţi înalte din care au venit.
Pentru a-şi păstra puritatea rasei şi pentru a fi siguri că sunt într-un număr suficient de mare pentru a supravieţui oricărei încercări de exterminare, ei s-au clonat într-un ritm rapid. Nu, doamnă, ei nu formează chiar o armată. Sunt zone vaste în subteranele părţilor locuite ale Pământului pe care cetăţenii le-ar considera incredibile dacă s-ar afla că există. Ar fi la fel de uimiţi dacă ar şti că fiinţe nepământene sunt locuitori permanenţi ai planetei. … De la sosirea lor, cu aproape jumătate de secol în urmă, aceşti “extratereştrii” – după cum greşit s-a pus în ghilimele, nu au fost nicăieri, cu excepţia imenselor oraşe labirint de sub suprafaţa Pământului.”
Comunicarea primită de la Hugo confirmă existenţa unor vaste încăperi subterane care există de mii de ani, chiar dacă nu au fost folosite în sud-vestul U.S.A., decât în ultimii zeci de ani, încăperi care în prezent, sau la un momet dat sunt sau au fost locuite de extratereştrii. La Beijing au fost studiate de oameni de ştiinţă 716 discuri care s-a crezut că sunt din gresie şi care aveau gravată pe ele o scriere spiralată care pornea din centrul lor. S-a constatat că ele au o vechime de cel puţin 12000 de ani şi că sunt confecţionate din metale necunoscute pe Terra, având în compoziţie 40% cobalt şi 8% aluminiu.

Partea care ne interesează este că discurile au fost găsite în nişte enorme spaţii subterane în care nu se mai pătrunsese niciodată până atunci, în anul 1965.
Descoperirea a fost făcută de arheologul Tsum Um Nui în munţii Baia Kara, unde mai trăiau câteva triburi Ham şi Dropa, care erau urmaşii unor extratereştrii ce îşi avariaseră navele cu care veniseră şi care au rămas definitiv pe planeta noastră, după cum rezultă din descifrarea discurilor.
Ipoteza colonizării planetei Terra cu extratereştrii în diferite etape este astăzi admisă ca de bun simţ şi acceptată de cercetători evoluaţi pe plan mental şi spiritual.
Un pionier al acestei teorii ultrarevoluţionare a fost, cum nu se poate produce nici o mirare, un român. În Revista de Filosofie numărul 2 din anul 1938, vâlceanul Dumitru Drăghicescu (4 mai 1875 – 25 august 1945) a publicat articolul “Reflexions sur l’origine et la destinée de l’homme”.
El admite că originea omului este legată de vizita unor extratereştrii care au aterizat în Asia sau în Atlantida. Aceştia au putut veni din planete diferite, de unde s-ar explica şi rasele diferite de la noi. Contactul s-a stabilit pe vremea apariţiei omului de la Piltdown, om care deja nu mai avea fruntea teşită, caracteristică omului din Neanderthal din Pleistocen. Dumitru Drăghicescu, doctor în Sociologie sub conducerea lui Emil Durkheim, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, senator şi deputat de Vâlcea, colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu, ambasador al ţării noastre în Mexic, deci incontestabil a fost o mare personalitate.
În anul 1973, tânărul student Vlad Manoliu Furnică din Bucureşti, pe bază de argumente de toponimie şi orografie locală, lansează ipoteza că această primă aterizare s-ar fi realizat chiar pe platoul munţilor Bucegi.
Reluând ipoteza propusă de Vasile Lovinescu şi Daniel Ruzo asupra unor spaţii subterane în jurul Vârfului omul, vom adăuga unele consideraţii personale care ar putea contribui la elucidarea, măcar parţială, a problemei.

Zona superioară a Văii Obârşiei (Ialomiţei) este dominată de o stâncă denumită Biserica Trăsnită, sau banal, Piatra Trăsnită (Mecetul Turcesc), care apare insolită în peisaj, terminând brusc, ca un perete vertical, o coamă prelungită şi acoperită de sol vegetal, ca un zid de sprijin al capătului acesteia înspre albie. Interesant este faptul că acest perete vertical bombat are la baza sa, de jur împrejur, o masă răspândită haotic de stânci sfărâmate de dimensiuni diferite. Această situaţie pare normală atât timp cât stânca a fost trăznită la modul propriu. Dar observând că atâtea masive de stâncă au fost trăznite, dar nu s-au dezintegrat (vezi marea stâncă Baba Mare, nu departe de Sfinx), trebuie să admiţi ipoteza că trăzneala a fost o justificare, o simplificare, o explicaţie de conjunctură sau de mascare.
Pe de altă parte, ştiind că Valea Obârşia Ialomiţei este o vale glacială, s-ar putea spune că blocurile şi bolovănişurile nu ar proveni decât din gheţarii care s-au oprit în scurgerea lor şi s-au topit acolo.
Dar şi această ipoteză este şubredă, căci depozite se află numai pe un versant al văii, şi oricum, valea continuă a fi glacială, după forma ei, şi mai aval.
În anul 1968, peruanul Daniel Ruzo, făcând excursia de documentare în munţii Bucegi, şi plecând de la Vârful Omul pe traseul turistic marcat cu bandă albastră, care se desfăşoară pe malul stâng al Obârşiei Ialomiţei, înainte de a ajunge la cascada Obârşiei, a remarcat pe malul celălalt, această stâncă care nu prezenta ceva deosebit, în comparaţie cu ce văzuse el până atunci, decât sculptura unui eventual cap bărbătesc văzut din faţă, la care se distingeau ochii şi nasul.
Daniel Ruzo avea o mare experinţă de teren în astfel de situaţii, în afară de faptul că poseda calităţii de pecepţii extrasenzoriale dezvoltate în mai multe şcoli de parapsihologie. A zăbovit mai mult în acest loc, şi din fotografiile făcute atunci, rezultă că şi inginer Doru Todericiu (ulterior devenit Pierre Carnac) şi inginer Ionescu Vasile din Sinaia, şi doamna Todericiu, care toţi îl însoţeau acolo, au admirat stânca în formă de promontoriu şi fragmentele de piatră răspândite strict în jurul ei, fără ca acestea să ajungă măcar la marginea văii.
Pe de altă parte, în anul 2000, arh. Silvia Păun, publicând cartea “Absida altarului”, reproduce trei fotografii de cea mai bună calitate a stâncii denumită de ciobani Biserica Trăznită, fotografii făcute de Maia Pârvulescu. Autoarea consideră că stânca, absidată (curbată) spre sud, are cavităţi subterane care aşteaptă a fi investigate, bazându-se pe declaraţiile unor cunoscuţi care, dormind sus pe stâncă, au fost urmăriţi mai multe zile de memoria zgomotelor, ca produse de o apă curgătoare, pe care le auziseră toată noaptea ca venind din interiorul masivului pietros.
Faţă de aceste observaţii şi de faptul că atât Daniel Ruzo, cât şi Vasile Lovinescu au considerat, pe raţionamente sau feelinguri diferite, că în zona Vârful Omul ar putea fi cavităţi şi culoare subterane de ordinul kilometrilor, ar fi de luat în seamă şi o ipoteză, după care, sfărâmăturile de roci de la Biserica Trăznită ar reprezenta produsele rezultate de la excavarea unui asemenea culoar (galerie, cavitate).
Imperiul subteran bănuit de Ruzo şi Lovinescu ar presupune o reţea complicată de galerii care ar trebui să aibă numeroase puncte de acces.
Se poate admite ipoteza noastră, că figurile văzute probabil de Ruzo (căci în fotografiile din cartea menţionată, scrisă de Silvia Păun, s-ar mai putea distinge şi altele) marchează tocmai verticala pe care se află la adâncime de circa doisprezece metri, o gură de intrare (ieşire) a acestei reţele subterane. Gura este acoperită tocmai de materialele sfărâmate rezultate de la execuţie. Vechimea lucrării (ca şi adâncimea de doisprezece metri) am stabilit-o prin mijloace radiestezice, la patruzeci şi opt de mii de ani. Accesul în galerie s-ar putea face şi printr-un puţ vertical aflat pe platforma stâncii, care este ciudat de aplatizată.
Urmează ca, tot prin metode neconvenţionale, să se verifice şi de alcineva această ipoteză, lăsând la latitudinea generaţiilor viitoare de a o transpune în teren, dacă ea ar rezulta ca viabilă.
Existenţa unei guri de intrare în subteran la Biserica Trăznită se pare că era cel puţin bănuită de inginerul Vasile Ionescu care fusese luat în echipa Ruzo tocmai în calitate de mare cunoscător al Bucegilor.
Daniel Ruzo întrebase dacă se ştie ceva despre Bucegiul subteran şi Vasile Ionescu tocmai de aceea îl dusese la Biserica Trăznită unde au zăbovit mai mult şi s-au fotografiat. Din păcate, arhiva fotografică a revistei Cutezătorii a dispărut, ea incluzând filmele făcute de domnul Grigore Prepeliţă, fotograful expediţiei. Din fericire, am copiat în anul 1975 două clişee la Biserica Trăznită din aceste filme, la un format minim de 6×6 cm. (din motive economice), care pot fi prezentate acum mărite, cu pierderile de calitate inerente.
Mergând pe această idee, consider că este cazul de a fi prezentate câteva peşteri existente în Bucegi, care ar putea foarte bine să fie guri, bineînţeles astăzi astupate, de comunicare cu exteriorul a unor spaţii subterane izolate sau legate între ele prin culoare.
Vor începe cu un obiectiv în acest sens, cel mai apropiat de Vârful Omul:
Peştera I din Bucşoiu – numită şi peştera de pe Valea Pietrelor, se află pe versantul vestic al muntelui Bucşoiu, al cărui vârf are o cotă apropiată de cea a Omului, adică 2492 metri. Peştera are două intrări foarte apropiate, din care cea superioară se află la cota 2352 metri, adică la 140 metri sub înălţimea la care se află Vârful Bucşoiu.
Peşterii I s-a găsit până în prezent o lungime de 373 de metri, prezentând o denivelare de plus 56 de metri, ceea ce o aduce la cota 2406 metri, adică la cea mai mare înălţime la care se află o peşteră activă în România. Pe deasupra, este cea mai rece peşteră fără gheaţă din munţii noştri, înregistrându-se temperatura de 0o în luna iulie.

Peştera a fost descoperită de Emilian Cristea care a exploatat-o prima dată în anul 1967, împreună cu geograful Vasile Sencu. Cunoaşterea ei mai amănunţită, respectiv cartarea ei, s-a făcut prin nouă deplasări în intervalul de cinci ani cuprins între anii 1981 şi 1986 de o echipă de zece speologi şi alpinişti conduşi de Ică Giurgiu.
Pereţii peşterii sunt uscaţi, cu excepţia zonei terminale, unde sunt uzi şi în plus apar două cascade, una de cinci metri şi alta 11 metri înălţime.
Galeria principală a peşterii, care are de altfel câteva ramificaţii, are o înălţime medie de 2 metri, dar pe anumite porţiuni ajunge la 5 metri.
Trecând peste faptul că este foarte rece, peştera putea fi un adăpost temporar.
Cercetări serioase făcute cu ajutorul radiesteziei, ar putea constata că galeria principală de 373 de metri şi cele secundare necartate ar putea constitui anticamera unor galerii care să ducă la o cavitate de mare amploare şi la adâncime mai mare.
Peştera Rătei se află cel mai departe de Vârful Omul şi este amplasată în masivul Lespezi care constituie capătul sudic al crestei de vest care delimitează platforma Bucegilor, creastă începută la nord cu masivul Doamnele, urmat apoi de masivele Bătrâna, Strungile, Tătaru, Deleanu şi Lucăcilă.
Masivul terminal Lespezi este bine delimitat de Ialomiţa şi de afluentul ei de dreapta Brăteiul, care, mai spre izvoare, se numeşte doar Răteiul. Vârful acestui masiv poartă acelaşi nume, Lespezi, şi are cota 1685. Gura peşterii este, evident, pe malul stâng şi are pragul gurii la cota 1080 m.

În timpurile noastre, peştera a fost descoperită în anul 1904 de Alexandru Oprescu, dar cel care a studiat-o cu interes a fost mai târziu, geologul Dan Patrulius. Peştera a fost cercetată de cercul speologic “Focul Viu”, ajungându-se prin însumarea galeriilor polietajate la o lungime totală de 5160 metri.
Amănunte referitoare la peşteră pot fi găsite în lucrarea “Geologia Masivului Bucegi” scrisă de Dan Patrulius şi în arhiva cercului speologic. Peştera Rătei este activă, având o reţea hidrografică complexă, cum de altfel, este şi întreaga ei configuraţie, cu galerii meandrate, hornuri şi stalactite şi stalagmite roşii. Dintre denumirile care s-au încetăţenit este de reţinut cea de “Galeria cu Gururi” pe a cărei podea apar nişte ornamente denumite “ziduri chinezeşti”.

Din punct de vedere turistic, Peştera Rătei, de altfel greu de vizitat, prezintă ceva cu totul deosebit prin complexitatea şi frumuseţea ei.

Ceea ce prezintă un interes mai mare este remarca geologului Dan Patrulius, după care sistemul subteran al Peşterei Rătei ar putea fi foarte mare. Plecând de la această sugestie, cercetători geologi radiestezişti sau dublaţi de radiestezişti puri trebuie să stabilească dacă fundul galeriilor nu este fals şi dacă lungimea acestora, sau a uneia din ele, să fie mult mai lungă pe sub întreaga ramă vestică a platoului Bucegi, chiar până la peştera Ialomiţei. Acest tunel ar putea face parte dintr-un vast imperiu subteran realizat de reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre în timpuri de mult uitate. Peştera Brătei ar putea să fie gura cea mai sudică a acestui imperiu.
Printre primele descrieri de peşteri în Bucegi, figurează cele făcute de Mihai Haret în anul 1924 în lucrarea “Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera”.
Este vorba de Peştera Pustnicului, o nişă aflată în peretele vertical în care este săpată Peştera Ialomiţei şi aflată în imediata apropiere a intrării acesteia.
Mai în aval, în dreptul Cheilor Tătarului, Mihai Haret semnalează Peştera Ursului care are o sută de metri şi este implantată în Colţul Tătarului, adică pe malul drept al Ialomiţei.
A doua peşteră semnalată de Mihai Haret, tot în Cheile Tătarului, avea două sute de metri lungime, dar intrarea nu se vedea.
Peştera Mică din Cheile Tătarului se află pe versantul stâng al Văii Tătarului, afluent de dreapta al Ialomiţei, la sud de Cabana Padina. Peştera se află la cota 1548 de metri şi are lungimea totală de 125 de metri. Ea are două intrări: prima cu o înălţime de 3 metri şi a doua colmatată, şi două încăperi în care s-au găsit urme de Ursus spaeleus şi o piesă de silex din paleoliticul superior.
Peştera Ursului din Cheile Tătarului, în apropiere de cea anterioară, se află la aceeaşi altitudine, dar are numai o sută de metri lungime şi o singură intrare de 1.60 metri înălţime. Peştera a fost descoperită în anul 1912, dar ulterior intrarea s-a colmatat integral până în anul 1957, când a fost curăţată cu ocazia studiilor de teren hidroenergetice. Şi aici, ca şi în Peştera Mică, s-au făcut sondaje care au evidenţiat urme de locuire a omului şi resturi osoase de Ursus Spaeleus.
Peşterile prezentate până acum delimitează întreg platoul Bucegilor, de la Nord la Sud, începând de la Vârful Omul, ceea ce admite posibilitatea unei reţele subterane pe sub tot acest platou.

În această concepţie maximală, menţionarea şi a altor peşteri n-ar mai prezenta interes în stadiul acesta de lansare a ipotezei. Este de bun simţ a sesiza importanţa magistrală a Peşterii Ialomiţei (şi nu fantezist, cum i se spune Ialomicioara) în angrenajul ipotezei subterane. Dar a vorbi în trecere despre un subiect atât de fastuos nu este posibil, căci el nu poate fi tratat decât separat. Totuşi, în trecăt, se poate arăta că Peştera Ialomiţei a fost cercetată de dl. Grigore Albu zis Graal din Bucureşti care, pe desenele parietale şi inciziile descoperite, a ajuns la concluzia că ele sunt din anul 5041 î.H. şi că strămoşii noştri care le-au făcut existau în anul 11393 î.H.
Ideile şi informaţiile prezentate pot constitui o incitare a spiritelor neconvenţionale pentru începerea unor demersuri individuale sau colective, pentru precizarea sau completarea lor.
Dan Corneliu Brăneanu

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

04 ianuarie 2009

Bucegii isi dezvaluie tainele

[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image001.jpg[/IMG]
Pentagonul spioneaza cu sateliti
Pentagonul are mai multe programe militare secrete si de spionaj geodezic, folosind mai multi sateliti geostationari de inalta tehnologie. Unul dintre acestia, care se bazeaza pe tehnologia bionica a undelor de forma, a reperat in anul 2002 o structura aparte intr-o anumita zona a muntilor Bucegi. In primul rand, spatiul gol identificat in interiorul muntelui nu avea corespondenta cu exteriorul, ci incepea direct din interiorul muntelui, la o anumita distanta de panta acestuia. In al doilea rand, avea forma unui tunel foarte regulat care cotea brusc spre centrul muntelui, sub un unghi de 26 de grade. Traseul tunelului era perfect plan. Cel de-al treilea element a pus pe ganduri echipa Pentagonului.
Scanarea din satelit a muntelui a evidentiat doua blocaje majore ale structurii din interiorul solid de piatra care margineau inceputul tunelului si sfarsitul lui si respingeau orice tip de sondare sau analiza, ca si cum ar fi protejat ceva in acel loc. Erau baraje energetice artificiale: primul era plan, drept ca un zid, ca un perete care bloca accesul in tunel. Al doilea era imens, ca o cupola sau semisfera, care se afla la capatul opus tunelului, aproape de centrul muntelui.
Massini a recunoscut ca acolo se afla ceva extrem de important si care era foarte bine protejat. Ansamblul tunel-semisfera se afla intr-un plan paralel cu solul, iar barajul semisferic se afla pe verticala ce corespunde stancilor de pe creasta numite Babele. De fapt, verticala iesea la aproximativ 40 de metri intre Babele si Sfinxul din Bucegi.

O structura similara in Irak

Echipa de la Pentagon a observat ca barajul energetic semisferic are exact aceeasi frecventa de vibratie si aceeasi forma ca cel dintr-o alta structura subpamanteana foarte secreta pe care ei o descoperisera inainte, in apropiere de Bagdad, in Irak. La scurt timp dupa descoperirea din subsolul Irakului s-a declansat razboiul si dupa cateva luni americanii au avut acces, in cel mai mare secret, la zona respectiva, despre care irakienii nu stiau absolut nimic. Oricat s-au straduit, nu au reusit sa penetreze zidul energetic, iar intreaga operatiune era tinuta in cel mai mare secret.

Trecutul misterios al planetei

Massini a mai precizat ca ceea ce se afla acolo avea legatura cu trecutul misterios al planetei dar si cu istoria organizatiei lor. Faptul ca Pentagonul a remarcat similitudinea datelor de investigare intre structura subterana de langa Bagdad si cea interioara din munti[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image002.jpg[/IMG]i Bucegi i-a agitat foarte mult pe cei din elita masonilor. Initial aproape devenise panica generala. Panica era datorita faptului ca aceasta structura – mult mai mare si mai complexa decat cea din Irak – se afla pe teritoriul Romaniei. Coreland acest fapt cu unele aspecte referitoare la viitorul Romaniei ajungem la o viziune corecta a motivelor de ingrijorare pe care le au in prezent marii masoni. Oricat de mult ar dori ei sa disimuleze aceasta, actiunile si intentiile lor ne arata cu prisosinta contrariul.
O enigma foarte mare era felul in care reusisera cei care l-au construit sa realizeze structura si golurile direct in interiorul muntelui, fara nici-o corespondenta in afara lui. Massini a furnizat planul corect pentru a ajunge la tunel, asa cum a fost el calculat de specialistii din Pentagon. Cea mai apropiata strapungere era posibila la 60-70 de metri de primul baraj energetic, pe coasta muntelui. Venerabilul a garantat sprijinul tehnologic ultra sofisticat al armatei SUA pentru realizarea strapungerii spre primul baraj energetic. Era vorba de un dispozitiv foarte performant de forare in mare viteza a rocii care utiliza un jet de plasma puternic si un camp magnetic rotitor. Massini a cerut insa respectarea cu strictete a secretului si prezenta lui ferma in acel loc in momentul strapungerii muntelui.

Ziarul

Ziarul a publicat un amplu articol despre muntii Bucegi si ciudateniile semnalate in zona. Iata un extras semnificativ:

"Busteni. Piscurile muntilor se cufunda in nori. Crucea de pe Caraiman impunge cerul cu semetie. Nimic n-ar prevesti ca linistea seculara a naturii ar putea fi tulburata de evenimente neobisnuite. Traian Trufin stie insa ca totul e doar aparenta. Aici a trait cele mai stranii intamplari.
Este convins ca sub Carpatii nostri exista o alta lume. Bucegii sun[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image004.jpg[/IMG]t considerati de catre specialisti un punct energetic foarte puternic.
S-au emis ipoteze asupra existentei unor galerii subterane, s-au facut teste radiestezice. Cercetarile au demonstrat ca zona este incarcata energetic mai mult ca oricare alta din Romania. Traian Trufin, muzeograf conservator la Muzeul "Cezar Petrescu" din Busteni, publicist si cercetator al fenomenelor stranii la care a fost martor, a incercat sa gaseasca niste explicatii."
"In 1993, timp de doua saptamani, in partea de sud a orasului, oamenii aveau insomnii, indiferent de varsta. M-am gandit ca sunt emanatii de noxe de la fabrica de hartie. Nici vorba de asa ceva. Era ciudat ca, desi nu dormeau, oamenii nu se simteau obositi. Mi-au confirmat acest lucru cel putin 20 de persoane", povesteste muzeograful. Unii localnici au ajuns sa traiasca adevarate stari de euforie. Manifestarile aveau loc numai in timpul noptii. Dupa ce au bagat in sperieti tot orasul, au incetat la fel de brusc cum aparusera."
"Apoi au inceput cutremurele. Paradoxal, dar acestea n-au putut fi localizate in Bucegi si nici nu aveau vreo legatura cu sursa seismica din Vrancea. Seria de cutremure a inceput in 1994 si a tinut 3 ani. " Se produceau la ore fixe: la ora 20 si la 3 noaptea. In fiecare zi, invariabil. Nu erau insa seisme propriu-zise. Se manifestau dupa alte legi. Aveau un areal redus: Azuga - Busteni - Sinaia. Uneori cuprindeau doar un cartier din Busteni. Se auzea din pamant un vuiet, ca si cum s-ar fi prabusit sub picioarele tale tavanul unei grote. Nu apareau nici miscari orizontale, nici verticale", povesteste Traian. A numarat peste 100 de astfel de miscari seismice."
"Aveam niste casti de radioamator. Receptionam in ele un program de radio.
Dar am observat ca numai in zona Busteni. Iesind din oras, spre Bucuresti sau Brasov, nu mai receptionam nimic. Cred ca exista un puternic cimp energetic in zona care amplifica semnalele radio", crede Traia[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image005.jpg[/IMG]n. A mai observat si alte fenomene bizare. In jurul Crucii de pe Caraiman apar deseori aureole ciudate si chiar holograme.
"Traian crede ca toate anomaliile din Busteni sunt cauzate de existenta unor galerii subterane in maruntaiele muntilor. Aceste uriase tunele subterane sunt de natura artificiala si au fost sapate de civilizatii nepamantene. Aici au loc experiente, punctul fierbinte fiind in zona crucii de pe Caraiman. Asa se explica bubuiturile care insotesc cutremurele. Sau receptionarea undelor radio, emise nu din eter, ci din aceste coridoare. Cine produce acele amplificari stranii, in ce scop, cui ii sunt destinate acele comunicari radio bizare, Traian nu poate raspunde. "Convingerea mea este ca exista in subteran o alta lume. Extraterestrii cunosc totul despre lumea de la suprafata. Spectrul lor informational este foarte larg. Dar nu stiu ce fel de activitate desfasoara acolo si nici de ce nu vor sa comunicam. Probabil pentru ca omenirea inca nu este pregatita sa inteleaga niste lucruri", conchide geologul. Spera ca fenomenele se vor intensifica si pana la urma vor deveni o cale de comunicare intre cele doua civilizatii. Oricum, e mai mult decat lipsa de explicatii satisfacatoare pe care au oferit-o pana acum oamenii de stiinta."
"Vizionara Valentina, femeia oarba din Iasi care poate pune diagnostice si prin telefon, sustine ca a descoperit prin metode proprii ca un important suvoi de energie, de aceeasi calitate cu cea care alimenteaza complexul de la Gizeh, scalda si Sfinxul nostru din Bucegi. Iar subteranele nedescoperite ale acestuia comunica cu piramidele din Egipt. "Acolo e trecutul omenirii. Dar nu-i omenirea de acum doua mii de ani. E cu mult mai demult, tare mult inainte. Sfinxul din Bucegi este ocrotitorul pamantului pe care locuim. De fapt, in Bucegi, la Sfinx vine un suvoi foarte puternic de energie. Atunci cand cu stiinta care va fi pe pamant va birui cineva sa ajunga sub Muntii Bucegi, va da peste toate aceste inscrisuri si documente insemnate si, dupa semnele acelea, va sti ce are de facut. Dar asta se va intampla numai dupa ce suvoiul de energie de deasupra va slabi", spune clarvazatoarea care n-a fost niciodata in Bucegi."

Adio secrete!

In ultimile zile ale lunii iulie 2003 a avut loc forarea in interiorul muntelui, insa totul s-a aflat la varfurile puterii de stat: adio secret! Masina a forat mai intai dupa o ciudata deviatie a campului magnetic, apoi insa s-a corectat traiectoria. Galeria semana cu un tunel de metrou, era perfect slefuita si ducea pana la tunelul enigmatic descoperit din satelit. La capatul apropiat al tunelului se afla o poarta imensa din piatra care se deplasase prin culisare spre stanga. Inaintea acestei porti uriase se afla celebrul baraj energetic. Trei oameni din prima echipa de interventie speciala s-au apropiat foarte mult de barajul invizibil si l-au atins imprudent, murind pe loc de stop cardiac. Orice obiect (roca, plastic, metal sau lemn) aruncat spre el se prefacea imediat in praf fin. Doi generali de la Pentagon si consilierul prezidential american erau acolo.

Marea Galerie

Massini stia cel mai mult despre originea acestei descoperiri si avea cunostinte despre cel putin un element care se gasea in sala cea mare semisferica. Dincolo de barajul energetic redutabil, care a cauzat moartea a trei oameni, se afla poarta imensa din roca solida. In peretele tunelului, in fata portii se afla o zona patrata cu latura de 20 cm perfect finisata pe care era trasat cu precizie un triunghi echilateral cu varful in sus. Patratul slefuit se afla intre imensa poarta de piatra si barajul energetic invizibil. Cezar a simtit ca exista o anumita compatibilitate intre energia barajului si cea a lui, ceva in genul unei simpatii reciproce. Atingand usor cu mana suprafata invizibila a barierei energetice, Cezar a simtit fine furnicaturi pe piele. A inaintat si a trecut cu totul prin barajul care nu avea mai mult de un centimetru grosime. Oficialii americani erau absolut uluiti.
Atingand triunghiul de pe patratul de roca slefuita, Cezar a deschis astfel poarta uriasa de piatra care a culisat silentios in perete. Aceasta comanda unica anula barajul energetic si deschidea totodata poarta de piatra. Marea Galerie care se arata acum in toata splendoarea ei era luminata, fara sa contina totusi nici-o sursa de lumina. In mod straniu, imediat dupa dezactivarea primului baraj energetic de la intrarea in Marea Galerie, scutul semisferic urias de la celalalt capat al ei s-a activat brusc trecand la un nivel de vibratie superior si emitand o mare radiatie luminoasa.
La o analiza mai atenta, peretele Marii Galerii era acoperit ce parea sintetic dar crea senzatia ca are si o parte organica in el. Avea culoarea petrolului dar reflexiile erau verzi si chiar albastru inchis. Nuantele culorilor aveau un efect profund relaxant asupra psihicului si modificau sensibil aprecierea corecta a distantei. Materialul peretelui era oarecum aspru la pipait dar nu putea fi nici zgariat si nici indoit. Rezista la orice tentativa de rupere, strapungere zgariere sau taiere. In mod straniu, flacarile focului erau absorbite inauntrul sau: practic, focul nu putea subzista pe acel material. Americanii au recunoscut ca materialul este o stranie combinatie intre materia organica si cea anorganica. La 280 de metri galeria cotea brusc spre dreapta intr-un unghi ascutit. La o distanta mult mai mare, in departare, se vedea o lumina albastra feerica, ce scanteia ca o stea. Inregistrarile din satelit aratau existenta unui spatiu imens la capatul Marii Galerii, dar acesta era si el protejat de un ecran energetic. Lumina albastra de la capatul galeriei este doar reflexia unei portiuni din scutul energetic protector al uriasei sali in forma de aula.

In subsolul Irakului

In ce priveste structura similara din subsolul Irakului, ea a fost descoperita folosind indicatiile oferite de acelasi satelit de spionaj militar care revelase si datele pentru structura din muntii Bucegi. Consilierul american pe probleme de securitate nationala a primit un fax ultrasecret prin care era instiintat de faptul ca scutul energetic semisferic din subsolul Bagdadului se activase brusc, pulsand cu o mare frecventa. Informatia uluitoare era aceea ca in fata lui aparuse o holograma a planetei care prezenta secvential si progresiv continentul Europa, apoi zona de sud-est, apoi teritoriul Romaniei apoi muntii Bucegi si in sfarsit localizarea structurii din interiorul lor aratand coridorul marii galerii si scutul energetic semisferic pulsand cu putere.Era evident ca cele doua scuturi energetice semisferice erau intr-o directa dar misterioasa legatura astfel incat activarea unuia a dus la activarea si a celuilalt. Poate exista chiar o retea de astfel de structuri subpamantene in intreaga lume.

Deconspirarea operatiunilor

Vestea proasta era ca presedintia SUA a fost instiintata si a contactat diplomatia romana prin intermediul serviciilor secrete. In doar cateva zeci de minute, intreaga operatiune fusese deconspirata. Planul seniorului Massini se ducea de rapa. Initial au vrut sa preia controlul la nivel politic, insa politicienii nostri care aveau dreptul sa fie avizati asupra acestor aspecte au intrat in panica si nu puteau face fata evenimentelor. Cezar s-a decis sa dezvaluie toate aspectele, intrigile si planurile care implicau legaturile cu Massini. Tensiunea diplomatica crestea din ce in ce mai mult deoarece presiunile Washingtonului cereau imperios comunicarea cu generalii de la Pentagon aflati la locul operatiunilor.

Sedinta de urgenta a CSAT

Discutiile de la Bucuresti au avut succes, in sensul ca faptele au fost aduse la cunostinta unor persoane cu mare probitate morala si care sunt profund patriotice. O sedinta de urgenta a Consiliului Suprem de Aparare al Tarii (CSAT) a creat un imens val de simpatie pentru Departamentul Zero. Cei mai multi au fost cutremurati de ceea ce au aflat atunci. Dupa decizia CSAT de a se continua cercetarile sub conducerea Departamentului Zero, s-a inventariat tot ceea ce se gasea in uriasa Sala a Proiectiilor. De la Bucuresti, ordinele se succedau unele peste altele, se anulau reciproc, erau cand vehemente, cand evazive, si tradau o mare tensiune. Membrii CSAT erau intr-o sedinta continua, mentinand legatura cu baza din muntii Bucegi. Ei au hotarat sa faca publica aceasta descoperire formidabila din muntii Romaniei, dupa ce in prealabil au dezbatut problema pe toate fetele. Statul roman urma sa faca intregii lumi o declaratie oficiala. Cativa membri CSAT s-au opus cu vehementa.

Declaratia oficiala a Romaniei

Cand diplomatia americana a fost informata ca Romania va transmite un comunicat mondial de presa de o importanta cruciala pentru omenire, totul a devenit un haos. Nimeni nu stia, dar toti banuiau ca se intampla ceva foarte grav si important. Presedintele a fost chemat pentru o convorbire telefonica directa cu Casa Alba. In cateva ore fusesera blocate toate tranzactiile si intelegerile statului roman cu organismele financiare internationale. Se astepta din clipa in clipa ordinul de declarare a starii de urgenta in zona montana si in capitala.
Discutiile dintre oficialii americani care sosisera de urgenta la Bucuresti si partea romana s-au facut fara translator. Au fost atat de violente incat nu putine au fost momentele de criza in care diplomatii strigau unii la altii cat puteau de tare, proferand multiple amenintari cu represalii. Celelalte state ale lumii nu cunosteau nimic din aceasta problema, iar americanii stiau bine ca existau oricand cateva tari foarte puternice care s-ar fi coalizat imediat cu Romania pentru sustinerea declaratiei publice.
Declaratia ar fi cuprins principalele date ale descoperirii din muntii Bucegi, punand la dispozitia intregii lumi dovezi, fotografii si alte elemente esentiale pentru clarificare. Ar fi fost invitati cei mai mari oameni de stiinta pentru studii si cercetari. Dar cel mai important aspect l-ar fi constituit dezvaluirile despre trecutul extrem de indepartat al omenirii si despre istoria reala care a fost aproape complet contrafacuta.

"In nici-un caz!"

Americanii au reactionat cu vehementa pentru ca acea declaratie ar fi spulberat intr-o clipa influenta lor planetara, si poate ar fi aruncat in haos economia si societatea tarii lor. Acesta a fost motivul principal invocat de ei, acela de a nu crea panica. Dar au uitat sa recunoasca ca aceasta posibila stare de angoasa si perturbare sociala ar fi aparut ca rezultat direct al minciunii si manipularii realizata deliberat de-a lungul secolelor de catre francmasonerie. S-a primit si o interventie speciala a Papei care indemna la o mare cumpatare inainte de acest pas fundamental pentru omenire. Papa a transmis chiar ca va pune la dispozitia statului roman anumite documente stravechi din arhiva secreta papala care sunt de o mare importanta pentru Romania si sprijina dovezile descoperirii din munti. Dupa 24 de ore de discutii s-a ajuns la un acord final de colaborare romano-american in niste termeni precisi. Pozitia statului roman a fost aceea de amanare a dezvaluirilor, de prezentare a lor in mod gradat omenirii.

Sala Proiectiilor (sau arhiva Atlanta)
[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image007.jpg[/IMG]

Marea Galerie se termina brusc in aula gigantica din interiorul muntelui care avea o inaltime de 30 de metri si o lungime de 100 metri. Sala Proiectiilor este delimitata de scutul energetic si are dimensiuni mai mici decat aula din munte. Avansand spre scutul energetic, portiunea de scut din fata este delimitata ca o usa si devine stravezie si apoi dispare pentru a putea intra in Sala Proiectiilor. Scutul are rolul de a proteja de diversele influente nefaste din exterior. Odata intrat in Sala, scutul redevine compact. Din interior, scutul are o culoare alb-aurie.
In partea din spate, scutul nu mai cobora pana la nivelul solului, ca in zona din fata: Sala Proiectiilor avea jumatatea din spate acoperita de zidul de roca. In acel masiv perete din piatra, inalt de circa 10-12 metri, sunt dispuse trei guri enorme de tunel: una drept in fata, iar celelalte doua – simetric, de o parte si de alta a acesteia si sunt luminate difuz, intr-o nuanta verzuie. Accesul la aceste tunele este strict interzis, prin protocolul secret care a fost semnat intre statul roman si SUA.

Mese gigantice pentru uriasi

Incepand din fata, de la intrare, Sala Proiectiilor contine un sir de mese imense din piatra, dispuse de-a lungul peretelui din dreapta, urmand curbura acestuia. Similar,
exista un alt sir de-a lungul peretelui din stanga. Nici una dintre mese nu avea o inaltime mai mica de doi metri. Pe grosimea placii de deasupra sunt taiate in relief, cu precizie, semne diferite dintr-o scriere nemaivazuta care seamana cu caracterele cuneiforme din antichitate. Scrierea contine si simboluri mai generale, cum ar fi triunghiul si cercul. Desi semnele nu sunt vopsite, ele ies in evidenta printr-o usoara radiatie fosforescenta, in culori diferite de la o masa la alta.

[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image008.jpg[/IMG]Sunt cate cinci mese pe fiecare parte a salii. Pe unele dintre ele exista diferite obiecte care par a fi instrumente tehnice. De la multe dintre ele coboara spre sol o multime de fire albe translucide care se aduna in cutii dreptunghiulare dintr-un material lucios, argintiu, aflate in afara mesei, direct pe sol.
Cablurile fine sunt extrem de flexibile si usoare iar in interiorul lor se observa mici impulsuri luminoase care aluneca pe toata lungimea lor.
La apropierea de oricare dintre mese, se activeaza simultan pe suprafata ei o proiectie holografica care prezinta aspecte dintr-un anumit domeniu stiintific. Imaginile tridimensionale sunt perfecte si foarte mari, cu o inaltime de aproape doi metri si jumatate. Pe suprafata dreptunghiulara a meselor din piatra slefuita exista o fanta ingusta, lunga de cateva zeci de centimetri, paralela cu latura mare a mesei din care apar proiectiile holografice. Proiectiile ruleaza singure insa in acelasi timp ele sunt interactive si depind de cel care le urmareste si atinge suprafata mesei.



Combinatii genetice

Urcand pe un trepied adus special, se poate vedea ca suprafata meselor este acoperita cu o pelicula dintr-un material sticlos, intunecat. Pelicula e impartita in mai multe patrate mari delimitate prin linii drepte, care formeaza un fel de caroiaj. La una dintre mese domeniul proiectiilor este biologia astfel ca se deruleaza imagini cu plante si animale, unele complet necunoscute. Atingand unul dintre patrate, holograma infatiseaza structura corpului uman a celui care dirijeaza proiectia. Se deruleaza imagini holografice ale diferitelor zone ale corpului care se rotesc mereu. Alte patrate arata proiectii ale altor fiinte, de pe alte corpuri ceresti. Atingand simultan doua patrate diferite se infatiseaza o analiza stiintifica complexa prezentand ADN-ul fiintelor respective si posibilitatile de compatibilitate intre ele. Pe lateral, apar linii verticale cu explicatii in ciudata scriere iar in final apare forma mutanta cea mai probabila, ca o combinatie intre cele doua informatii genetice.

Giganti adevarati

Cei care au construit intregul edificiu trebuie ca erau foarte inalti, altfel nu se pot explica dimensiunile gigantice ale tuturor obiectelor din Sala Proiectiilor.
O confirmare a existentei uriasilor pe teritoriul Romaniei o gasim in ziarul Ziarul. "Echipa de la Ziarul este insotita de cercetatorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul ca "povestile" oamenilor din comuna Bozioru despre uriasii care au locuit pe acele meleaguri au si dovada concreta: o necropola cu schelete de uriasi. Aceasta a fost descoperita intamplator, in urma cu peste 20 de ani, cand s-a hotarat ca in Scaieni sa se planteze o livada de meri. Sapand pe o colina, satenii au descoperit schelete uriase, masurand in jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Dragoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la fata locului. Pana la "culmea" unde fusesera plantati pomii, coboram in panta abrupta, pe o ulita inecata de noroi.
O data ajunsi, nea Ilie ne arata intreaga livada, care acum nu mai rodeste: "Peste tot sunt mormintele uriasilor. Faceam gropi, sa plantam puietii, cand dau de o capatana de om, mare cat un dovleac de prasila. Nici ca mai vazusem asa ceva. Ne uitam toti cruciti. Sap mai departe si dau si de niste oase de la picioare, cat aracii de vie. O namila de om fusese raposatu".
Exista multe legende care amintesc despre vremurile cand pe Pamant traiau uriasi. Mitologiile sumeriana, egipteana, hitita, greaca au un intreg "capitol" despre razboaiele purtate de zeii cei batrani cu generatia titanica, fiinte de dimensiuni gigantice, zamislite de zei. Pe atunci, spun legendele, pe Pamant traiau doar zeii. Gigantii aveau si alte defecte in afara de statura colosala. Aveau mai multe brate, capete sau fete, adesea doar un ochi in frunte, din care cauza erau numiti ciclopi, si erau cam tantalai. Buni de munca grea, dar sa nu te fi aflat in calea lor cand se suparau. Aruncau cu stanci colosale de se cutremura pamantul. Fiii "normali" ai zeilor s-au folosit de giganti pentru a acapara puterea si a-i detrona pe zeii batrani. Fotografia alaturata infatiseaza un schelet uman urias gasit de americani in Irak. Lucrurile incep sa se lege ...).

[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image010.jpg[/IMG]

[Adrian Pop]

04 ianuarie 2009

Bucegii isi dezvaluie tainele

[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image001.jpg[/IMG]
Pentagonul spioneaza cu sateliti
Pentagonul are mai multe programe militare secrete si de spionaj geodezic, folosind mai multi sateliti geostationari de inalta tehnologie. Unul dintre acestia, care se bazeaza pe tehnologia bionica a undelor de forma, a reperat in anul 2002 o structura aparte intr-o anumita zona a muntilor Bucegi. In primul rand, spatiul gol identificat in interiorul muntelui nu avea corespondenta cu exteriorul, ci incepea direct din interiorul muntelui, la o anumita distanta de panta acestuia. In al doilea rand, avea forma unui tunel foarte regulat care cotea brusc spre centrul muntelui, sub un unghi de 26 de grade. Traseul tunelului era perfect plan. Cel de-al treilea element a pus pe ganduri echipa Pentagonului.
Scanarea din satelit a muntelui a evidentiat doua blocaje majore ale structurii din interiorul solid de piatra care margineau inceputul tunelului si sfarsitul lui si respingeau orice tip de sondare sau analiza, ca si cum ar fi protejat ceva in acel loc. Erau baraje energetice artificiale: primul era plan, drept ca un zid, ca un perete care bloca accesul in tunel. Al doilea era imens, ca o cupola sau semisfera, care se afla la capatul opus tunelului, aproape de centrul muntelui.
Massini a recunoscut ca acolo se afla ceva extrem de important si care era foarte bine protejat. Ansamblul tunel-semisfera se afla intr-un plan paralel cu solul, iar barajul semisferic se afla pe verticala ce corespunde stancilor de pe creasta numite Babele. De fapt, verticala iesea la aproximativ 40 de metri intre Babele si Sfinxul din Bucegi.

O structura similara in Irak

Echipa de la Pentagon a observat ca barajul energetic semisferic are exact aceeasi frecventa de vibratie si aceeasi forma ca cel dintr-o alta structura subpamanteana foarte secreta pe care ei o descoperisera inainte, in apropiere de Bagdad, in Irak. La scurt timp dupa descoperirea din subsolul Irakului s-a declansat razboiul si dupa cateva luni americanii au avut acces, in cel mai mare secret, la zona respectiva, despre care irakienii nu stiau absolut nimic. Oricat s-au straduit, nu au reusit sa penetreze zidul energetic, iar intreaga operatiune era tinuta in cel mai mare secret.

Trecutul misterios al planetei

Massini a mai precizat ca ceea ce se afla acolo avea legatura cu trecutul misterios al planetei dar si cu istoria organizatiei lor. Faptul ca Pentagonul a remarcat similitudinea datelor de investigare intre structura subterana de langa Bagdad si cea interioara din munti[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image002.jpg[/IMG]i Bucegi i-a agitat foarte mult pe cei din elita masonilor. Initial aproape devenise panica generala. Panica era datorita faptului ca aceasta structura – mult mai mare si mai complexa decat cea din Irak – se afla pe teritoriul Romaniei. Coreland acest fapt cu unele aspecte referitoare la viitorul Romaniei ajungem la o viziune corecta a motivelor de ingrijorare pe care le au in prezent marii masoni. Oricat de mult ar dori ei sa disimuleze aceasta, actiunile si intentiile lor ne arata cu prisosinta contrariul.
O enigma foarte mare era felul in care reusisera cei care l-au construit sa realizeze structura si golurile direct in interiorul muntelui, fara nici-o corespondenta in afara lui. Massini a furnizat planul corect pentru a ajunge la tunel, asa cum a fost el calculat de specialistii din Pentagon. Cea mai apropiata strapungere era posibila la 60-70 de metri de primul baraj energetic, pe coasta muntelui. Venerabilul a garantat sprijinul tehnologic ultra sofisticat al armatei SUA pentru realizarea strapungerii spre primul baraj energetic. Era vorba de un dispozitiv foarte performant de forare in mare viteza a rocii care utiliza un jet de plasma puternic si un camp magnetic rotitor. Massini a cerut insa respectarea cu strictete a secretului si prezenta lui ferma in acel loc in momentul strapungerii muntelui.

Ziarul

Ziarul a publicat un amplu articol despre muntii Bucegi si ciudateniile semnalate in zona. Iata un extras semnificativ:

"Busteni. Piscurile muntilor se cufunda in nori. Crucea de pe Caraiman impunge cerul cu semetie. Nimic n-ar prevesti ca linistea seculara a naturii ar putea fi tulburata de evenimente neobisnuite. Traian Trufin stie insa ca totul e doar aparenta. Aici a trait cele mai stranii intamplari.
Este convins ca sub Carpatii nostri exista o alta lume. Bucegii sun[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image004.jpg[/IMG]t considerati de catre specialisti un punct energetic foarte puternic.
S-au emis ipoteze asupra existentei unor galerii subterane, s-au facut teste radiestezice. Cercetarile au demonstrat ca zona este incarcata energetic mai mult ca oricare alta din Romania. Traian Trufin, muzeograf conservator la Muzeul "Cezar Petrescu" din Busteni, publicist si cercetator al fenomenelor stranii la care a fost martor, a incercat sa gaseasca niste explicatii."
"In 1993, timp de doua saptamani, in partea de sud a orasului, oamenii aveau insomnii, indiferent de varsta. M-am gandit ca sunt emanatii de noxe de la fabrica de hartie. Nici vorba de asa ceva. Era ciudat ca, desi nu dormeau, oamenii nu se simteau obositi. Mi-au confirmat acest lucru cel putin 20 de persoane", povesteste muzeograful. Unii localnici au ajuns sa traiasca adevarate stari de euforie. Manifestarile aveau loc numai in timpul noptii. Dupa ce au bagat in sperieti tot orasul, au incetat la fel de brusc cum aparusera."
"Apoi au inceput cutremurele. Paradoxal, dar acestea n-au putut fi localizate in Bucegi si nici nu aveau vreo legatura cu sursa seismica din Vrancea. Seria de cutremure a inceput in 1994 si a tinut 3 ani. " Se produceau la ore fixe: la ora 20 si la 3 noaptea. In fiecare zi, invariabil. Nu erau insa seisme propriu-zise. Se manifestau dupa alte legi. Aveau un areal redus: Azuga - Busteni - Sinaia. Uneori cuprindeau doar un cartier din Busteni. Se auzea din pamant un vuiet, ca si cum s-ar fi prabusit sub picioarele tale tavanul unei grote. Nu apareau nici miscari orizontale, nici verticale", povesteste Traian. A numarat peste 100 de astfel de miscari seismice."
"Aveam niste casti de radioamator. Receptionam in ele un program de radio.
Dar am observat ca numai in zona Busteni. Iesind din oras, spre Bucuresti sau Brasov, nu mai receptionam nimic. Cred ca exista un puternic cimp energetic in zona care amplifica semnalele radio", crede Traia[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image005.jpg[/IMG]n. A mai observat si alte fenomene bizare. In jurul Crucii de pe Caraiman apar deseori aureole ciudate si chiar holograme.
"Traian crede ca toate anomaliile din Busteni sunt cauzate de existenta unor galerii subterane in maruntaiele muntilor. Aceste uriase tunele subterane sunt de natura artificiala si au fost sapate de civilizatii nepamantene. Aici au loc experiente, punctul fierbinte fiind in zona crucii de pe Caraiman. Asa se explica bubuiturile care insotesc cutremurele. Sau receptionarea undelor radio, emise nu din eter, ci din aceste coridoare. Cine produce acele amplificari stranii, in ce scop, cui ii sunt destinate acele comunicari radio bizare, Traian nu poate raspunde. "Convingerea mea este ca exista in subteran o alta lume. Extraterestrii cunosc totul despre lumea de la suprafata. Spectrul lor informational este foarte larg. Dar nu stiu ce fel de activitate desfasoara acolo si nici de ce nu vor sa comunicam. Probabil pentru ca omenirea inca nu este pregatita sa inteleaga niste lucruri", conchide geologul. Spera ca fenomenele se vor intensifica si pana la urma vor deveni o cale de comunicare intre cele doua civilizatii. Oricum, e mai mult decat lipsa de explicatii satisfacatoare pe care au oferit-o pana acum oamenii de stiinta."
"Vizionara Valentina, femeia oarba din Iasi care poate pune diagnostice si prin telefon, sustine ca a descoperit prin metode proprii ca un important suvoi de energie, de aceeasi calitate cu cea care alimenteaza complexul de la Gizeh, scalda si Sfinxul nostru din Bucegi. Iar subteranele nedescoperite ale acestuia comunica cu piramidele din Egipt. "Acolo e trecutul omenirii. Dar nu-i omenirea de acum doua mii de ani. E cu mult mai demult, tare mult inainte. Sfinxul din Bucegi este ocrotitorul pamantului pe care locuim. De fapt, in Bucegi, la Sfinx vine un suvoi foarte puternic de energie. Atunci cand cu stiinta care va fi pe pamant va birui cineva sa ajunga sub Muntii Bucegi, va da peste toate aceste inscrisuri si documente insemnate si, dupa semnele acelea, va sti ce are de facut. Dar asta se va intampla numai dupa ce suvoiul de energie de deasupra va slabi", spune clarvazatoarea care n-a fost niciodata in Bucegi."

Adio secrete!

In ultimile zile ale lunii iulie 2003 a avut loc forarea in interiorul muntelui, insa totul s-a aflat la varfurile puterii de stat: adio secret! Masina a forat mai intai dupa o ciudata deviatie a campului magnetic, apoi insa s-a corectat traiectoria. Galeria semana cu un tunel de metrou, era perfect slefuita si ducea pana la tunelul enigmatic descoperit din satelit. La capatul apropiat al tunelului se afla o poarta imensa din piatra care se deplasase prin culisare spre stanga. Inaintea acestei porti uriase se afla celebrul baraj energetic. Trei oameni din prima echipa de interventie speciala s-au apropiat foarte mult de barajul invizibil si l-au atins imprudent, murind pe loc de stop cardiac. Orice obiect (roca, plastic, metal sau lemn) aruncat spre el se prefacea imediat in praf fin. Doi generali de la Pentagon si consilierul prezidential american erau acolo.

Marea Galerie

Massini stia cel mai mult despre originea acestei descoperiri si avea cunostinte despre cel putin un element care se gasea in sala cea mare semisferica. Dincolo de barajul energetic redutabil, care a cauzat moartea a trei oameni, se afla poarta imensa din roca solida. In peretele tunelului, in fata portii se afla o zona patrata cu latura de 20 cm perfect finisata pe care era trasat cu precizie un triunghi echilateral cu varful in sus. Patratul slefuit se afla intre imensa poarta de piatra si barajul energetic invizibil. Cezar a simtit ca exista o anumita compatibilitate intre energia barajului si cea a lui, ceva in genul unei simpatii reciproce. Atingand usor cu mana suprafata invizibila a barierei energetice, Cezar a simtit fine furnicaturi pe piele. A inaintat si a trecut cu totul prin barajul care nu avea mai mult de un centimetru grosime. Oficialii americani erau absolut uluiti.
Atingand triunghiul de pe patratul de roca slefuita, Cezar a deschis astfel poarta uriasa de piatra care a culisat silentios in perete. Aceasta comanda unica anula barajul energetic si deschidea totodata poarta de piatra. Marea Galerie care se arata acum in toata splendoarea ei era luminata, fara sa contina totusi nici-o sursa de lumina. In mod straniu, imediat dupa dezactivarea primului baraj energetic de la intrarea in Marea Galerie, scutul semisferic urias de la celalalt capat al ei s-a activat brusc trecand la un nivel de vibratie superior si emitand o mare radiatie luminoasa.
La o analiza mai atenta, peretele Marii Galerii era acoperit ce parea sintetic dar crea senzatia ca are si o parte organica in el. Avea culoarea petrolului dar reflexiile erau verzi si chiar albastru inchis. Nuantele culorilor aveau un efect profund relaxant asupra psihicului si modificau sensibil aprecierea corecta a distantei. Materialul peretelui era oarecum aspru la pipait dar nu putea fi nici zgariat si nici indoit. Rezista la orice tentativa de rupere, strapungere zgariere sau taiere. In mod straniu, flacarile focului erau absorbite inauntrul sau: practic, focul nu putea subzista pe acel material. Americanii au recunoscut ca materialul este o stranie combinatie intre materia organica si cea anorganica. La 280 de metri galeria cotea brusc spre dreapta intr-un unghi ascutit. La o distanta mult mai mare, in departare, se vedea o lumina albastra feerica, ce scanteia ca o stea. Inregistrarile din satelit aratau existenta unui spatiu imens la capatul Marii Galerii, dar acesta era si el protejat de un ecran energetic. Lumina albastra de la capatul galeriei este doar reflexia unei portiuni din scutul energetic protector al uriasei sali in forma de aula.

In subsolul Irakului

In ce priveste structura similara din subsolul Irakului, ea a fost descoperita folosind indicatiile oferite de acelasi satelit de spionaj militar care revelase si datele pentru structura din muntii Bucegi. Consilierul american pe probleme de securitate nationala a primit un fax ultrasecret prin care era instiintat de faptul ca scutul energetic semisferic din subsolul Bagdadului se activase brusc, pulsand cu o mare frecventa. Informatia uluitoare era aceea ca in fata lui aparuse o holograma a planetei care prezenta secvential si progresiv continentul Europa, apoi zona de sud-est, apoi teritoriul Romaniei apoi muntii Bucegi si in sfarsit localizarea structurii din interiorul lor aratand coridorul marii galerii si scutul energetic semisferic pulsand cu putere.Era evident ca cele doua scuturi energetice semisferice erau intr-o directa dar misterioasa legatura astfel incat activarea unuia a dus la activarea si a celuilalt. Poate exista chiar o retea de astfel de structuri subpamantene in intreaga lume.

Deconspirarea operatiunilor

Vestea proasta era ca presedintia SUA a fost instiintata si a contactat diplomatia romana prin intermediul serviciilor secrete. In doar cateva zeci de minute, intreaga operatiune fusese deconspirata. Planul seniorului Massini se ducea de rapa. Initial au vrut sa preia controlul la nivel politic, insa politicienii nostri care aveau dreptul sa fie avizati asupra acestor aspecte au intrat in panica si nu puteau face fata evenimentelor. Cezar s-a decis sa dezvaluie toate aspectele, intrigile si planurile care implicau legaturile cu Massini. Tensiunea diplomatica crestea din ce in ce mai mult deoarece presiunile Washingtonului cereau imperios comunicarea cu generalii de la Pentagon aflati la locul operatiunilor.

Sedinta de urgenta a CSAT

Discutiile de la Bucuresti au avut succes, in sensul ca faptele au fost aduse la cunostinta unor persoane cu mare probitate morala si care sunt profund patriotice. O sedinta de urgenta a Consiliului Suprem de Aparare al Tarii (CSAT) a creat un imens val de simpatie pentru Departamentul Zero. Cei mai multi au fost cutremurati de ceea ce au aflat atunci. Dupa decizia CSAT de a se continua cercetarile sub conducerea Departamentului Zero, s-a inventariat tot ceea ce se gasea in uriasa Sala a Proiectiilor. De la Bucuresti, ordinele se succedau unele peste altele, se anulau reciproc, erau cand vehemente, cand evazive, si tradau o mare tensiune. Membrii CSAT erau intr-o sedinta continua, mentinand legatura cu baza din muntii Bucegi. Ei au hotarat sa faca publica aceasta descoperire formidabila din muntii Romaniei, dupa ce in prealabil au dezbatut problema pe toate fetele. Statul roman urma sa faca intregii lumi o declaratie oficiala. Cativa membri CSAT s-au opus cu vehementa.

Declaratia oficiala a Romaniei

Cand diplomatia americana a fost informata ca Romania va transmite un comunicat mondial de presa de o importanta cruciala pentru omenire, totul a devenit un haos. Nimeni nu stia, dar toti banuiau ca se intampla ceva foarte grav si important. Presedintele a fost chemat pentru o convorbire telefonica directa cu Casa Alba. In cateva ore fusesera blocate toate tranzactiile si intelegerile statului roman cu organismele financiare internationale. Se astepta din clipa in clipa ordinul de declarare a starii de urgenta in zona montana si in capitala.
Discutiile dintre oficialii americani care sosisera de urgenta la Bucuresti si partea romana s-au facut fara translator. Au fost atat de violente incat nu putine au fost momentele de criza in care diplomatii strigau unii la altii cat puteau de tare, proferand multiple amenintari cu represalii. Celelalte state ale lumii nu cunosteau nimic din aceasta problema, iar americanii stiau bine ca existau oricand cateva tari foarte puternice care s-ar fi coalizat imediat cu Romania pentru sustinerea declaratiei publice.
Declaratia ar fi cuprins principalele date ale descoperirii din muntii Bucegi, punand la dispozitia intregii lumi dovezi, fotografii si alte elemente esentiale pentru clarificare. Ar fi fost invitati cei mai mari oameni de stiinta pentru studii si cercetari. Dar cel mai important aspect l-ar fi constituit dezvaluirile despre trecutul extrem de indepartat al omenirii si despre istoria reala care a fost aproape complet contrafacuta.

"In nici-un caz!"

Americanii au reactionat cu vehementa pentru ca acea declaratie ar fi spulberat intr-o clipa influenta lor planetara, si poate ar fi aruncat in haos economia si societatea tarii lor. Acesta a fost motivul principal invocat de ei, acela de a nu crea panica. Dar au uitat sa recunoasca ca aceasta posibila stare de angoasa si perturbare sociala ar fi aparut ca rezultat direct al minciunii si manipularii realizata deliberat de-a lungul secolelor de catre francmasonerie. S-a primit si o interventie speciala a Papei care indemna la o mare cumpatare inainte de acest pas fundamental pentru omenire. Papa a transmis chiar ca va pune la dispozitia statului roman anumite documente stravechi din arhiva secreta papala care sunt de o mare importanta pentru Romania si sprijina dovezile descoperirii din munti. Dupa 24 de ore de discutii s-a ajuns la un acord final de colaborare romano-american in niste termeni precisi. Pozitia statului roman a fost aceea de amanare a dezvaluirilor, de prezentare a lor in mod gradat omenirii.

Sala Proiectiilor (sau arhiva Atlanta)
[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image007.jpg[/IMG]

Marea Galerie se termina brusc in aula gigantica din interiorul muntelui care avea o inaltime de 30 de metri si o lungime de 100 metri. Sala Proiectiilor este delimitata de scutul energetic si are dimensiuni mai mici decat aula din munte. Avansand spre scutul energetic, portiunea de scut din fata este delimitata ca o usa si devine stravezie si apoi dispare pentru a putea intra in Sala Proiectiilor. Scutul are rolul de a proteja de diversele influente nefaste din exterior. Odata intrat in Sala, scutul redevine compact. Din interior, scutul are o culoare alb-aurie.
In partea din spate, scutul nu mai cobora pana la nivelul solului, ca in zona din fata: Sala Proiectiilor avea jumatatea din spate acoperita de zidul de roca. In acel masiv perete din piatra, inalt de circa 10-12 metri, sunt dispuse trei guri enorme de tunel: una drept in fata, iar celelalte doua – simetric, de o parte si de alta a acesteia si sunt luminate difuz, intr-o nuanta verzuie. Accesul la aceste tunele este strict interzis, prin protocolul secret care a fost semnat intre statul roman si SUA.

Mese gigantice pentru uriasi

Incepand din fata, de la intrare, Sala Proiectiilor contine un sir de mese imense din piatra, dispuse de-a lungul peretelui din dreapta, urmand curbura acestuia. Similar,
exista un alt sir de-a lungul peretelui din stanga. Nici una dintre mese nu avea o inaltime mai mica de doi metri. Pe grosimea placii de deasupra sunt taiate in relief, cu precizie, semne diferite dintr-o scriere nemaivazuta care seamana cu caracterele cuneiforme din antichitate. Scrierea contine si simboluri mai generale, cum ar fi triunghiul si cercul. Desi semnele nu sunt vopsite, ele ies in evidenta printr-o usoara radiatie fosforescenta, in culori diferite de la o masa la alta.

[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image008.jpg[/IMG]Sunt cate cinci mese pe fiecare parte a salii. Pe unele dintre ele exista diferite obiecte care par a fi instrumente tehnice. De la multe dintre ele coboara spre sol o multime de fire albe translucide care se aduna in cutii dreptunghiulare dintr-un material lucios, argintiu, aflate in afara mesei, direct pe sol.
Cablurile fine sunt extrem de flexibile si usoare iar in interiorul lor se observa mici impulsuri luminoase care aluneca pe toata lungimea lor.
La apropierea de oricare dintre mese, se activeaza simultan pe suprafata ei o proiectie holografica care prezinta aspecte dintr-un anumit domeniu stiintific. Imaginile tridimensionale sunt perfecte si foarte mari, cu o inaltime de aproape doi metri si jumatate. Pe suprafata dreptunghiulara a meselor din piatra slefuita exista o fanta ingusta, lunga de cateva zeci de centimetri, paralela cu latura mare a mesei din care apar proiectiile holografice. Proiectiile ruleaza singure insa in acelasi timp ele sunt interactive si depind de cel care le urmareste si atinge suprafata mesei.



Combinatii genetice

Urcand pe un trepied adus special, se poate vedea ca suprafata meselor este acoperita cu o pelicula dintr-un material sticlos, intunecat. Pelicula e impartita in mai multe patrate mari delimitate prin linii drepte, care formeaza un fel de caroiaj. La una dintre mese domeniul proiectiilor este biologia astfel ca se deruleaza imagini cu plante si animale, unele complet necunoscute. Atingand unul dintre patrate, holograma infatiseaza structura corpului uman a celui care dirijeaza proiectia. Se deruleaza imagini holografice ale diferitelor zone ale corpului care se rotesc mereu. Alte patrate arata proiectii ale altor fiinte, de pe alte corpuri ceresti. Atingand simultan doua patrate diferite se infatiseaza o analiza stiintifica complexa prezentand ADN-ul fiintelor respective si posibilitatile de compatibilitate intre ele. Pe lateral, apar linii verticale cu explicatii in ciudata scriere iar in final apare forma mutanta cea mai probabila, ca o combinatie intre cele doua informatii genetice.

Giganti adevarati

Cei care au construit intregul edificiu trebuie ca erau foarte inalti, altfel nu se pot explica dimensiunile gigantice ale tuturor obiectelor din Sala Proiectiilor.
O confirmare a existentei uriasilor pe teritoriul Romaniei o gasim in ziarul Ziarul. "Echipa de la Ziarul este insotita de cercetatorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul ca "povestile" oamenilor din comuna Bozioru despre uriasii care au locuit pe acele meleaguri au si dovada concreta: o necropola cu schelete de uriasi. Aceasta a fost descoperita intamplator, in urma cu peste 20 de ani, cand s-a hotarat ca in Scaieni sa se planteze o livada de meri. Sapand pe o colina, satenii au descoperit schelete uriase, masurand in jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Dragoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la fata locului. Pana la "culmea" unde fusesera plantati pomii, coboram in panta abrupta, pe o ulita inecata de noroi.
O data ajunsi, nea Ilie ne arata intreaga livada, care acum nu mai rodeste: "Peste tot sunt mormintele uriasilor. Faceam gropi, sa plantam puietii, cand dau de o capatana de om, mare cat un dovleac de prasila. Nici ca mai vazusem asa ceva. Ne uitam toti cruciti. Sap mai departe si dau si de niste oase de la picioare, cat aracii de vie. O namila de om fusese raposatu".
Exista multe legende care amintesc despre vremurile cand pe Pamant traiau uriasi. Mitologiile sumeriana, egipteana, hitita, greaca au un intreg "capitol" despre razboaiele purtate de zeii cei batrani cu generatia titanica, fiinte de dimensiuni gigantice, zamislite de zei. Pe atunci, spun legendele, pe Pamant traiau doar zeii. Gigantii aveau si alte defecte in afara de statura colosala. Aveau mai multe brate, capete sau fete, adesea doar un ochi in frunte, din care cauza erau numiti ciclopi, si erau cam tantalai. Buni de munca grea, dar sa nu te fi aflat in calea lor cand se suparau. Aruncau cu stanci colosale de se cutremura pamantul. Fiii "normali" ai zeilor s-au folosit de giganti pentru a acapara puterea si a-i detrona pe zeii batrani. Fotografia alaturata infatiseaza un schelet uman urias gasit de americani in Irak. Lucrurile incep sa se lege ...).

[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image010.jpg[/IMG]

[Adrian Pop]

http://www.fara-secrete.ro/pestera-d...-proiectiilor/

Fara-Secrete.ro şi alţi 3 au distribuit un link.

Pestera de pe piciorul Babelor - pestera care duce catre interiorul Masivului Bucegi spre...
www.fara-secrete.roPe 11 August 2013, eu impreuna cu echipa ce am creat-o, am realizat o expeditie in Bucegi, pentru cautarea “misterioaselor” tuneluri. Trebuie sa precizez ca cele 2 zile in care am stat au fost niste “zile de foc”, deoarece am stat numai pe drumuri, pe tot felul de trasee speciale, care nu sint recom...

• Distribuie

---

• Opţiuni
  Fara-Secrete.ro
  
  
  Pestera de pe piciorul Babelor - pestera care duce catre interiorul Masivului Bucegi spre Complexul Salii Proiectiilor!
  O pestera despre care nu s-a vorbit multa vreme!
  
  Ce este interesant aici si imi atrage atentia faptul ca pestera aceasta are o adancime de peste 123 m si o lungime de 91 m, ceea ce ma intriga si mai mult avand in vedere ca este plasata oarecum oblic pe Masivul Bucegi. Aceasta pestera stabilea în urma lor un nou record naţional de dezvoltare (lungime) pentru peşterile în conglomerat din munţii noştri, depăşindu-se cu 15 m cifra atinsă în Peştera 1 din Bucşoiu.
  
  
  Îmi place · · 84 · acum 23 minute ·
  
  
  
• Opţiuni
  Radu Cinamar.ro
  
  
  Pestera de pe piciorul Babelor - pestera care duce catre interiorul Masivului Bucegi spre Complexul Salii Proiectiilor!
  O pestera despre care nu s-a vorbit multa vreme!
  
  Ce este interesant aici si imi atrage atentia faptul ca pestera aceasta are o adancime de peste 123 m si o lungime de 91 m, ceea ce ma intriga si mai mult avand in vedere ca este plasata oarecum oblic pe Masivul Bucegi. Aceasta pestera stabilea în urma lor un nou record naţional de dezvoltare (lungime) pentru peşterile în conglomerat din munţii noştri, depăşindu-se cu 15 m cifra atinsă în Peştera 1 din Bucşoiu.
  
  
  Îmi place · · 32 · acum 23 minute ·
  
  
  
• Opţiuni
  Departamentul-Zero.ro
  
  
  Pestera de pe piciorul Babelor - pestera care duce catre interiorul Masivului Bucegi spre Complexul Salii Proiectiilor!
  O pestera despre care nu s-a vorbit multa vreme!
  
  Ce este interesant aici si imi atrage atentia faptul ca pestera aceasta are o adancime de peste 123 m si o lungime de 91 m, ceea ce ma intriga si mai mult avand in vedere ca este plasata oarecum oblic pe Masivul Bucegi. Aceasta pestera stabilea în urma lor un nou record naţional de dezvoltare (lungime) pentru peşterile în conglomerat din munţii noştri, depăşindu-se cu 15 m cifra atinsă în Peştera 1 din Bucşoiu.
  
  
  Îmi place · · 1 · acum 23 minute ·
  
  
  
• Opţiuni
  Dragos VS Anunnaki Reptilians
  
  
  Pestera de pe piciorul Babelor - pestera care duce catre interiorul Masivului Bucegi spre Complexul Salii Proiectiilor!
  O pestera despre care nu s-a vorbit multa vreme!
  
  Ce este interesant aici si imi atrage atentia faptul ca pestera aceasta are o adancime de peste 123 m si o lungime de 91 m, ceea ce ma intriga si mai mult avand in vedere ca este plasata oarecum oblic pe Masivul Bucegi. Aceasta pestera stabilea în urma lor un nou record naţional de dezvoltare (lungime) pentru peşterile în conglomerat din munţii noştri, depăşindu-se cu 15 m cifra atinsă în Peştera 1 din Bucşoiu.
  
  
  Îmi place · · 8 · acum 24 minute ·
  
  • Lui Dragos VS Anunnaki Reptilians şi altor 7 le place asta.
    
    
    
    
  
  
  
  
  
  

[Adrian Pop]

Leonardo Firenze a distribuit o fotografie postată de Fara-Secrete.ro.




DESCOPERIREA DIN BUCEGI DIN 11 AUGUST 2003 - CEA MAI MARE DESCOPERIRE DE PE PLANETA SI CEA MAI MARE DIN TOATE TIMPURILE! ASTA-I FRATE TUNELUL URIASILOR DIN MASIVUL BUCEGI Baza secretă din munţii Bucegi - Pregatirea echipei de specialisti de la Pentagon pentru a fora in Masivul Bucegi pentru a ajunge in interiorul sau in Complexul Salii Proiectiilor (11 August 2003)! Mari tensiuni diplomatice! Presedintele Iliescu (carpa KGB-ista) convoaca o sedinta de urgenta a CSAT sub presiunea colosala exercitata din partea Statelor Unite ale Americii care doreau cu orice pret sa nu se faca publica descoperirea! Cei mai multi oameni din CSAT au fost cutremurati de ce au aflat, insa in acel timp s-a creat un urias val de simpatie patriotica, doar putini au fost cei care s-au opus publicarii acestei descoperiri colosale. In cele din urma carpa KGB-ista Iliescu accepta protocolul de colaborare dintre SUA si Romania care a fost semnat pe 10 ani. Clipa mult aşteptată a sosit in august, într-o dimineaţă însorită am fost contactat prin filiera obişnuită, dar curând aveam să realizez că măsurile de precauţie erau de acea dată mult mai severe. Nu voi intra în amănunte, care oricum nu interesează prea mult. Puţin după prânz am ajuns la una din bazele militare secrete de la poalele munţilor, de unde am fost preluat cu elicopterul Departamentului Zero, fiind însoţit de doi mi¬litari cu uniformă specială, care erau înarmaţi, încă de la Bucureşti, după consemnele ştiute, nici unul dintre cei care mă escortau nu a rostit o vorbă. Schimbările de vehicul şi de pază erau însoţite doar de ordine scurte, la obiect, întreaga acţiune se dovedea a fi rapidă şi precisă. Deşi cunoşteam prea bine aspectele implicate şi motivele pentru care era necesară asigurarea unei maxime secu¬rităţi, mărturisesc totuşi că eram puţin contrariat de stricteţea măsurilor de siguranţă care erau luate, consi-derându-le exagerate. Mi-am dat însă repede seama că nu eram aproape deloc în măsură să apreciez la adevărata ei valoare întreaga operaţiune şi că trebuia să mă consider un tip foarte norocos pentru că mi se oferea nesperata şansă de a avea acces la ceea ce consideram a fi, probabil, cea mai importantă descoperire din timpurile moderne. Faptul că am fost chemat de Cezar şi că măsurile de securitate erau extraordinare îmi oferea certitudinea că, într-adevăr, acolo fusese descoperit ceva de o importanţă colosală. Reflectam la faptul că, în timp ce imensa majoritate a oamenilor îşi duceau traiul zilnic, de multe ori într-un mod cât se poate de banal, această descoperire ar fi putut să transforme radical concepţiile tuturor într-o perioadă foarte scurtă de timp. Zâmbeam amar la gândul că, în conjunctura mondială prezentă, părerea mea era probabil mult prea idealistă. Pentru a determina o trans¬formare de proporţii care să implice o justă analiză şi înţelegere atât a trecutului umanităţii cât şi a semnificaţiei profunde a vieţii, este nevoie de o abilă diplomaţie, de inteligenţă şi de virtuţi nobile pentru a te „strecura" print¬re numeroasele piedici de natură mentală, psihică sau chiar materială care încă domină masele de oameni. Cufundat în aceste gânduri aproape că nu am obser¬vat coborârea elicopterului, care se apropia de noua bază ce fusese construită în munţi. Reflecţiile mele s-au eva¬porat ca prin farmec la vederea ansamblului care se afla la câţiva zeci de metri sub mine. Deşi eram oarecum fami¬liarizat cu operaţiunile de tactică militară şi cu tehnica folosită în astfel de ocazii, totuşi ceea ce puteam să văd atunci întrecea cu mult orice închipuire. In primul rând am realizat prezenţa masivă a forţelor americane datorită numărului mare de vehicule de teren care le sunt caracte¬ristice şi a unor ansambluri masive , ascunse sub nişte prelate uriaşe pe care se vedea desenat steagul SUA. Puteam, de asemenea, să observ singurul drum amenajat, destul de larg, care venea din vale prin pădure, precum şi cele două centuri de securitate militară a accesului în bază; ele apăreau ca un fel de hotare late, formând fiecare aproape un cerc complet înjurul unei intrări mari în peretele stâncos al muntelui, între cele două centuri con¬centrice de securitate exista un parc de camioane militare, câteva autovehicule de teren, precum şi două trei vehicule a căror formă şi scop nu le-am putut identifica pe loc. Am estimat că de-a lungul celor două centuri erau plasaţi aproximativ două sute de militari. Cei de pe centura inte-rioră purtau o uniformă specială, de culoare neagră, iar militarii de pe centura exterioară purtau uniformă obişnuită. Fiecare dintre aceştia avea armă automată, iar distanţa dintre ei era de doar câţiva metri. Am văzut că barăcile soldaţilor erau plasate între cele două hotare, iar cele ale echipei speciale se aflau imediat în spatele celei de-a doua centuri. Drumul era blocat de bariere duble şi masive în dreptul fiecărei centuri, cu dublu pichet de con¬trol de fiecare parte a lui. Am apreciat distanţa între cele două centuri de securitate la aproximativ cincizeci de metri. Se pare că activitatea era frenetică, deoarece obser¬vam un du-te-vino continuu între cele două comanda¬mente, dar mai ales în interiorul perimetrului-focar, până la peretele care fusese tăiat în munte. Observaţiile mele generale au fost întrerupte de ateri¬zarea elicopterului pe un loc amenajat în interiorul perimetrului principal, după a doua centură de securitate. Am coborât şi imediat am fost încadrat de doi militari , care de această dată erau americani. Ne-am deplasat doar vreo douăzeci de metri de la elicopter, cei doi din echipa specială fiind în faţă, iar americanii în spatele meu. Mi s-a spus să mă opresc şi am rămas acolo în picioare, toţi cinci, cam o oră; în mod evident, aşteptau ordinul de pre¬luare a mea. Abia atunci am început să realizez cu adevărat pro¬porţiile operaţiunii care se desfăşura în zonă şi să intuiesc importanţa ei excepţională. Iniţial am fost mirat de „trata¬mentul" la care eram supus; nu pentru că m-aş fi simţit jignit, ci mai ales pentru stricteţea aproape incredibilă cu care se desfăşurau acţiunile în cadrul bazei, îi priveam pe cei patru care mă încadrau politicos, dar foarte ferm; nu s-au clintit din poziţia în care se aflau, nu s-au relaxat, nu au vorbit şi aproape că nici nu au clipit timp de o oră, cât am aşteptat acolo. Complet impasibili, îmi dădeau mai mult impresia unor roboţi, decât a unor făpturi umane. Neavând încotro, am rămas şi eu aproape nemişcat între ei, îndoindu-mă doar din când în când pentru a nu amorţi. Am încercat să aflu motivul aşteptării noastre, precum şi alte amănunte, dar era ca şi cum aş fi vorbit la patru stâlpi de beton. Am înţeles atunci că ordinele erau extrem de severe şi stricte şi nu am mai pus alte întrebări, aşteptând resemnat venirea lui Cezar. Cu toate că era relativ obositor să rămân în picioare un timp destul de îndelungat în acelaşi loc, am folosit acel prilej pentru a observa cu atenţie ceea ce se afla în jurul meu. Emoţia de care fusesem cuprins încă de la plecarea din Bucureşti se amplificase şi mai mult. Mă aflam, prac¬tic, la mai puţin de o sulă de metri de ţinta viselor şi pre¬supunerilor mele, de o fenomenală descoperire care aştepta poate de zeci de mii de ani să fie revelată. Fiorul necunoscutului care plutea în aer cuprindea parcă întrea¬ga bază, insuflând în mod tainic fiecărei persoane de acolo un aer aparte, grav, de enigmatică focalizare inte¬rioară. În faţa mea, puţin lateral dreapta de la locul în care mă aflam, se deschidea în munte gura largă a unui tunel. Puteam să văd sistemul modern de iluminare care fusese montat la intrare şi care continua în interiorul tunelului. Din nefericire, unghiul în care mă aflam şi prezenţa unui mare cort de campanie şi a două construcţii modulare ultramoderne, în formă de emisferă, îmi bloca perspecti¬va, în aceeaşi zonă principală în care mă aflam existau mai multe jeep-uri şi vehicule americane, iar în marginea din stânga mea erau două ansambluri uriaşe, acoperite fiecare cu câte o prelată, care după formă sugerau că adă¬posteau lăzi uriaşe, al cărui conţinut nu îl cunoşteam. Gura tunelului era blocată de o barieră lată din metal, fiind păzită de o parte şi de alta de doi militari americani; uniforma lor sugera că făceau parte din trupele de elită ale puşcaşilor marini. Insă ceea ce mi-a atras îndeosebi privirea era uriaşul hangar săpat în piatra muntelui, care se afla în dreapta tunelului păzit. Era imens, măsurând cam zece metri înălţime şi, din câte am putut eu aprecia, cam cincizeci de metri adâncime. Era perfect realizat, cu pereţii finisaţi şi bolta curbată în mod impecabil. M-am întrebat ce tehnologie au folosit dacă au reuşit să construiască tot ceea ce vedeam în aproximativ o lună. Ulterior aveam să aflu cu stupoare că realizarea forajului în cazul hangaru¬lui nu durase decât o singură zi. În interiorul halei erau stivuite multe lăzi pe o parte, iar pe cealaltă parte se aflau trei construcţii speciale, ca nişte camere lungi al căror scop, cred, nu putea fi decât cel de analiză şi cercetare. De altfel, în interiorul hangaru¬lui era o relativă agitaţie, deoarece puteam să observ multe persoane cu halate albe, care intrau sau ieşeau grăbite din acele mini-laboratoare, purtând în mâini diferite obiecte sau hârtii. Atât pe culoarul din mijloc al hangarului, cât şi afară, aproape de gura tunelului, am văzut mai multe vehicule mici cu motor electric, pe care unii dintre cei de acolo le foloseau pentru a se deplasa în interior. Nici tunelul şi nici hangarul nu erau prevăzute cu uşi culisante, probabil datorită complicaţiilor construc¬tive, care nu erau momentan necesare. Hangarul avea totuşi, în partea de sus, un sistem mecanic de „perdea", confecţionat dintr-un material semitransparent, care nu era lăsat decât pe un sfert din înălţimea intrării. Sistemul de iluminat era impecabil şi am observat două mari ge¬neratoare care funcţionau undeva mai jos, pe coasta muntelui, între cele două centuri de securitate şi control. La o oarecare depărtare de marele cort de campanie, în stânga mea, se afla un şir de barăci moderne iar în spatele lor mai multe corturi de campanie de dimensiuni medii, care cu siguranţă reprezentau adăposturile de noapte pen¬tru personalul de cercetare şi pentru militari. Nu am observat însă nimic care să semene a loc în care se pregăteşte hrana; concluzia mea a fost că aceasta este adusă zilnic cu un camion, probabil cu o pază foarte se¬veră. Ulterior aveam să aflu că bucătăria fusese amenajată câţiva kilometri mai la vale şi că, într-adevăr, un grup de militari din echipa specială a DZ făcea zilnic drumul cu un camion, aducând hrana pentru cei din bază. Această soluţie a fost preferată pentru a reduce şi mai mult activi¬tatea periferică a personalului şi pentru a micşora, de asemenea, riscurile de securitate. Masa era servită separat de fiecare grupă de militari, la barăcile lor. în perimetrul-focar ea era servită în cortul mare de campanie, atât pen¬tru militarii români şi americani, cât şi pentru echipele de cercetători. Am aflat că americanii veniseră cu alimente proprii şi cu bucătarii lor, însă aceştia fuseseră trimişi la un loc cu cei români, în bucătăria de la poalele muntelui. Cele două construcţii semisferice erau reşedinţele staff-ului român şi, respectiv, al celui american. Cezar mi-a dezvăluit ulterior că în una dintre acestea, care era mai mică, locuia el şi generalul Obadea, iar în cealaltă se aflau doi generali de la Pentagon şi un consilier pe probleme de securitate naţională de la Washington. Aceste clădiri extraordinar de ergonomice semănau mai mult cu clădirile unor staţii de cercetare de pe alte planete şi lăsau o impresie foarte plăcută, de comfort şi mare siguranţă. Materialul din care erau făcute avea culoarea albă şi era delimitat în suprafeţe hexagonale, iar în apropierea vâr¬fului exista o bandă lată dintr-un material de culoare albastru închis. Pe această bandă erau dispuse un fel de leduri luminoase uriaşe, despre care mi s-a spus că, atunci când luminau noaptea, creau o atmosferă calmă şi deosebit de frumoasă. Am urmărit un anumit timp activitatea din perimetru; fiecare persoană se mişca rapid şi dădea senzaţia că ştie cu precizie ce are de făcut. Din când în când venea sau pleca un jeep, ori militarii descărcau ceva din lăzile de sub prelată. Din păcate, distanţa şi obstacolele nu mi-au per¬mis să observ cu claritate obiectele care erau deplasate. Eram totuşi mirat de prezenţa relativ masivă a ameri¬canilor, deoarece Cezar mă lăsase să înţeleg că va fi doar o echipă care să mânuiască dispozitivul de forare cu plasmă. Chiar în momentele în care făceam diferite supoziţii cu privire la acest aspect, am remarcat faptul că unul din¬tre militarii români, care se afla în faţa mea a dus o mână la urechea dreaptă, a ascultat cu atenţie şi apoi a rostit repede câteva cuvinte. Imediat după aceea ne-am îndrep¬tat spre gura întunecată a tunelului, care pe măsură ce mă apropiam îmi părea tot mai mare şi mai ameninţătoare. Ne-am oprit în aceeaşi formaţie lângă una dintre cele două construcţii semisferice, la doar câţiva metri în late¬rala tunelului. Inima a început să-mi bată cu putere; din¬colo de bariera lată, păzită de cei doi militari americani inflexibili, se afla poate cel mai teribil mister de pe pla¬netă. Ce se petrecuse în intervalul de o lună şi jumătate de la ultima discuţie pe care am avut-o cu Cezar? Ce s-a descoperit în acea zonă a muntelui? Am observat atunci că prin faţa tunelului şi în interiorul lui, pe o fâşie lată de aproximativ doi metri exista o bandă de cauciuc canelat, pe care erau înşiruite câteva vehicule electrice de pro¬ducţie americană. Vedeam acum interiorul tunelului, luminat discret de instalaţiile cu neon plasate pe tavan şi pe pereţii laterali, însă tunelul se curba spre stânga după doar zece metri, astfel că nu puteam să observ mai mult. Atunci a apărut Cezar. Venea din interiorul coridoru¬lui, conducând un vehicul electric. Lângă el se afla un bărbat în vârstă, cărunt, dar cu un chip având trăsături ferme, pline de hotărâre. Amândoi erau serioşi şi tăcuţi. Cezar a coborât lângă mine şi abia atunci cei patru mili¬tari s-au retras discret, după ce au salutat. Am făcut cunoştinţă cu generalul Obadea, care m-a privit pătrunză¬tor câteva clipe; mi-a strâns mâna cu putere şi după ce am schimbat câteva amabilităţi s-a retras în construcţia se¬misferică. Era evident pentru mine că generalul ştia totul de la Cezar în ceea ce mă privea şi că îşi dăduse con¬simţământul să fiu adus în acel loc. Probabil că această mişcare făcea parte din planul lor de demascare a ac¬ţiunilor masonice şi au considerat că este necesar să fiu şi eu în acel loc. Chiar dacă mă simţeam doar o rotiţă în acest imens angrenaj de elemente misteriose, aspecte şi intrigi, eram foarte bucuros că aveam acea şansă extraor¬dinară şi eram hotărât să mă achit cu cea mai mare responsabilitate de sarcina pe care mi-o asumasem. Marea Galerie — Situaţia este destul de critică, a spus Cezar preocu¬pat. Relaţia cu senior Massini a devenit încordată, însă ceea ce este mai grav e că totul s-a aflat la vârfurile put¬erii de stat. Ne aşteptam la asta, dar în nici un caz atât de repede. Intenţia noastră era să prezentăm datele proble¬mei la un moment din viitor, care trebuia să fie mult mai prielnic. Acum lucrurile sunt foarte tensionate, atât pe plan intern, cât şi pe cel extern. Nu cunoşti multe din câte s-au petrecut în ultima lună. Vino, am să-ţi rezum princi¬palele elemente în timp ce vom merge prin tunel, zise el îndreptându-se spre intrare. În felul acesta câştigam timp; nu am luat un vehicul electric, tocmai pentru ca Cezar să poată să-mi relateze pe scurt felul în care au decurs evenimentele, în plus, aveam posibilitatea să privesc totul îndeaproape şi cu mai multă atenţie. Tunelul era „pavat" cu o folie groasă de cauciuc. De o parte şi de alta a acesteia, până la perefii de piatră ai muntelui era doar stâncă. La intrare şi încă pe o lungime de câţiva metri după aceea erau infiltraţii de apă, însă după ce tunelul cotea lin spre stânga, la aproximativ zece metri de la intrare, totul devenea perfect uscat. Eram uluit de exactitatea forării şi mai ales de finisarea pereţilor din piatră, care aproape că păreau şlefuiţi. Lumina albă scotea în evidenţă într-un mod splendid culorile variate ale diferitelor formaţiuni geologice, luminând discret inte¬riorul tunelului într-un ireal joc de sclipiri şi umbre. Zgomotul paşilor noştri era înăbuşit de covorul de cau¬ciuc, iar în galerie domnea o atmosferă enigmatică dar foarte incitantă pentru mine. Era cam rece pentru felul în care mă îmbrăcasem, însă Cezar mi-a spus că această situ¬aţie nu va dura prea mult. — Maşina a forat la început după o ciudată deviaţie a câmpului magnetic. La scurt timp, însă, am realizat eroarea, astfel că s-a procedat la corecţia traiectoriei. Uite, chiar aici, spuse Cezar, oprindu-se în curba spre stânga a tunelului. M-am oprit şi eu, admirând modul elegant de racor¬dare a galeriei. După curbă, aceasta se întindea perfect dreaptă cale de vreo cincizeci de metri într-un fel foarte asemănător cu un tunel de metrou, deşi era poate ceva mai lată. La capătul acestei distanţe, în inima muntelui am văzut ceva ce semăna cu o poartă imensă, care parcă se deplasase prin culisare spre stânga, ocupând acum mai puţin de un sfert din lăţimea galeriei. Acolo se aflau, de asemenea, doi militari înarmaţi, iar locul era foarte bine luminat pe toată circumferinţa tunelului. Exista şi o gheretă modernă, îngustă dar destul de lungă pe partea dreaptă, imediat înainte de marea intrare într-o altă galerie pe care deja o puteam vedea; această intrare era străjuită de uşa enormă care culisase. Am ştiut atunci că acela era începutul aventurii, al marii descoperiri care fusese făcută. Mi-am adus aminte de schiţa pe care o desenase Cezar la ultima noastră întâlnire şi am realizat că ea co¬respundea realităţii pe care o vedeam atunci, cel puţin în ceea ce privea plasarea misterioasei galerii în munte. — Am fost uluit de tehnologia pe care o aveau la dis¬poziţie americanii, îmi spuse Cezar. Maşina de forat cu plasmă nu are dimensiuni mari, dar necesită un echipa¬ment special pentru cei care se află în preajma ei şi a locu¬lui forat. Este ceva asemănător cu echipamentul de anti-radiaţie atomică. Eu însumi am îmbrăcat un astfel de cos¬tum special şi am urmărit forarea de foarte de aproape. Spectacolul care ţi se înfăţişează atunci în spatele lentilelor care conţin o substanţă sofisticată de protecţie este aproape incredibil. Ai senzaţia că piatra realmente se „topeşte" sub acţiunea jetului de plasmă, dar de fapt roca este făcută foarte maleabilă, până în apropiere de punctul de curgere şi este imediat modelată circular de presiunea exercitată de câmpul magnetic rotitor care direcţionează totodată şi jetul plasmatic. Nu există deloc praf iar res¬turile sunt chiar neglijabile. Viteza de pătrundere este colosală pentru o astfel de lucrare; distanţa de la intrare şi până la cei doi militari pe care îi vezi acolo a fost parcursă în doar cinci ore. în urmă totul rămâne ca şi cum a fost şlefuit şi foarte curat, astfel încât covorul de cauciuc şi instalaţiile erau deja pregătite la gura tunelului înainte ca maşina de forat să fie scoasă afară. În timp ce ne îndreptam spre galeria cea mare, Cezar mi-a relatat faptul că, iniţial au forat într-o altă zonă a muntelui, pentru a urmări să ocolească bariera energetică de la intrarea în tunelul principal din interiorul muntelui. Au ales o locaţie mai sus, pe coastă, la aproximativ trei sute de metri de zona în care fusese stabilită baza şi au forat câteva zile, deoarece distanţa până la tunel era mult mai mare, iar pătrunderea nu era în plan orizontal, ceea ce îngreuna mult procedurile tehnice. Până la urmă au ajuns la peretele tunelului, însă orice efort de a-1 străpunge a fost zadarnic. Nu ceda nici la jetul de plasmă, nici la câm¬pul magnetic şi nici la dinţii frezelor. Au fost nevoiţi să abandoneze acea variantă şi să astupe intrarea în galeria pe care tocmai o foraseră. S-a revenit deci la punctul iniţial şi s-a început străpungerea plană a peretului de rocă, până când au ajuns la bariera de energie. — Forajul era urmărit în fiecare clipă pe monitoarele de control şi era corelat cu distanţa până la zona energe¬tică. Cu câţiva metri înainte de aceasta am dat de începutul galeriei pe care o vezi acum, astfel încât tot ceea ce aveam de făcut era să racordăm cele două tunele, mi-a explicat Cezar. Între timp am ajuns în faţa intrării care era păzită de cei doi militari din forţele speciale. După uniformă şi însemnele de pe ea, unul era român, iar celălalt american. Militarii 1-au salutat pe Cezar, care s-a îndreptat câţiva metri în dreapta, spre gheretă. Americanul a intrat înăun¬tru, unde probabil avea un pupitru de comandă, căci dintr-o nişă a construcţiei a apărut imediat un braţ lung din metal cu un dispozitiv complicat la capăt. Braţul era arti¬culat; Cezar 1-a ridicat la nivelul ochiului şi după câteva secunde s-a auzit un sunet scurt de acces. — Au fost luate toate măsurile de prevedere, îmi zise el, revenind lângă mine. Amprenta irisului meu a fost analizată şi stocată ca o informaţie-cod. Sistemul de secu¬ritate nu reacţionează decât la citirea cu o rază laser a irisului meu sau al generalului Obadea. Acum, de pildă, a fost dezactivat sistemul de senzori cu laser, foarte compli¬cat, care a fost montat exact aici, la intrare. Este invizibil, iar dacă am fi trecut direct ar fi declanşat în mod automat alarma în bază. Noi am refuzat amprentarea iridologică a generalilor americani şi am insistat ca accesul în Marea Galerie să ne aparţină în exclusivitate. De aici au început, de fapt, primele probleme, zise el gânditor. Am observat că ghereta avea o prelungire dincolo de poartă, în Marea Galerie, din care ieşea de asemenea un dispozitiv laser de citire a irisului. Cezar mi-a explicat că acela era pentru revenirea din Marea Galerie. Am aflat de asemenea că el putea anula sistemul de securitate prin aplicarea, simultan cu citirea irisului, a palmei şi a degetelor de la mâna lui dreaptă într-un locaş special. Metoda era folosită atunci când trebuiau să se efectueze transporturi masive prin Marea Galerie. Cezar a mers câţiva metri mai în spate şi a început să-mi explice: — Barajul energetic acţiona aproximativ în această zonă. Este, practic, o proiecţie energetică, dar nu ne-am putut da seama cum a fost realizată. Nu putem înţelege, de asemenea, cum a fost posibil ca acel baraj energetic să subziste continuu, timp de milenii în şir. Nu cunoaştem sursa care îl alimentează şi nici modalitatea tehnologică prin care este realizat acest lucru. Practic, cu excepţia fap¬tului că am reuşit să pătrundem dincolo de el, nu ne-am lămurit în nici o altă privinţă, însă depăşirea lui a implicat un fapt tragic. Mă aflam în spatele lui Cezar, privind tavanul galeriei, acolo unde se realizase racordul cu marele tunel. De fapt, mai întâi erau câţiva metri de galerie în roca muntelui, la un diametru mai mare decât galeria săpată de dispozitivul american cu plasmă; pe această porţiune pereţii nu erau finisaţi, ci neregulaţi, cu multe colţuri, în plus, această zonă a galeriei, care avea aproximativ şase metri în lungime, nu era circulară ci avea secţiunea pătrată. Racordul celor două galerii s-a făcut doar la nivelul solului, care a fost nivelat într-o uşoară pantă descendentă, dinspre galeria noastră către galeria antică, de dimensiuni mai mari. Diferenţa de nivel era cam de un metru şi puteam să o observ foarte bine în zona tavanului, la îmbinarea dintre cele două tuneluri. Forarea a fost aproape concentrică cu galeria antică, însă nimeni nu putea să explice cum a fost posibil ca acest tunel să înceapă brusc, din interiorul muntelui. Ea era în mod evident o lucrare artificială. Posibilitatea ca intrarea să fi fost acoperită pe o distanţă de aproximativ şaizeci de metri nu era credibilă, deoarece structura masivă din piatră era identică cu cea a rocilor din jur. L-am întrebat pe Cezar ce s-a petrecut când au ajuns la bariera energetică. — In acel moment discutam împreună cu generalul Obadea şi cu generalii de la Pentagon anumite aspecte legate de securitatea bazei. Am fost anunţaţi că s-a realizat străpungerea şi unificarea celor două galerii. Până să sosim şi noi, militarii începuseră deja să retragă dispoz¬itivul de plasmă din galerie. Cei trei din prima echipă de intervenţie specială a Departamentului s-au strecurat înăuntru pentru a vedea condiţiile din noua galerie. Aceasta a fost o mare greşeală, deoarece au ignorat protocolul de acţiune. Au sărit treapta de nivel de un metru între cele două galerii şi au început să cerceteze zona de aproximativ patru metri pe care ştiau că o au la dispoziţie până la bariera de energie, care era invizibilă. Din păcate nimeni nu a putut să explice cum s-au petrecut lucrurile. Probabil că cei trei s-au apropiat foarte mult de barajul energetic, deoarece câteva clipe mai târziu s-a auzit un zgomot ciudat, dar puternic, ca un scurt-circuit. I-am găsit prăbuşiţi la baza inferioară a barierei invizibile, cu trupurile ciudat contorsionate, ca şi cum ar fi fost delimitate de marginea precisă a unui perete. Toţi trei erau morţi. Medicii au declarat moartea lor instantanee prin stop cardiac. Acest lucru a creat o oarecare panică, deşi noi ne-am străduit să aplanăm incidentul. După cum aveam să-mi dau seama imediat, panica era determinată mai mult în rândul staff-ului american şi se datora faptu¬lui că temerile iniţiale ale membrilor săi începeau să se adeverească, într-adevăr, în acel moment nu aveam practic nici o cale de acces în galeria antică. Forarea laterală eşuase datorită materialului necunoscut care rezista la orice tentativă de străpungere, iar barajul energetic se dovedea a fi inexpugnabil. Venerabilul Massini era şi el prezent acolo şi mi-a cerut părerea, în acea perioadă, detaşamentul de comando american încă nu venise. Erau doar specialiştii cu dispozitivul de forare, o echipă de cercetători şi reprezen¬tanţii lui senior Massini, care sunt şi acum: doi generali de la Pentagon şi consilierul prezidenţial. Totuşi, nu sunt atât de sigur că preşedintele SUA fusese anunţat de această operaţiune. Era evident o problemă internă, de culise, din care ei doreau să tragă cât mai multe avantaje. Venerabilul ştia mai multe despre originea acestei descoperiri şi, după cum mi-am dat seama, el avea cunoştinţe despre cel puţin un element care se găsea în sala cea mare, în care vom ajunge peste puţin timp. Nerăbdarea masonului era reţi¬nută, dar fermă, în acel moment aş fi putut să dispun înde¬părtarea lor din zona aceasta, dar nu aş fi rezolvat nimic, decât că aş fi complicat foarte mult lucrurile. Influenţa lui senior Massini ar fi condus în cele din urmă chiar la înlocuirea mea şi a generalului Obadea de la conducerea unei operaţiuni care încă nu fusese adusă la cunoştinţa puterii politice. Aveam, desigur, toate justificările şi cir¬cumstanţele atenuante, dar era bine ca informarea să vină de la noi şi nu de la cei străini. Un element cu totul nepre¬văzut a modificat însă radical situaţia, îndreptând-o pe o pantă foarte tensionată şi periculoasă, care există şi în prezent. Sper, totuşi, că aceste tensiuni să nu escaladeze dincolo de un anumit punct, pentru că atunci va fi dificil de spus ce se poate întâmpla. Cezar veni mai aproape de imensa poartă din piatră,care străjuia intrarea în Marea Galerie. Se apropie de peretele din stânga al tunelului, în partea în care culisase poarta, şi îmi spuse : — Acum te afli chiar în zona barierei energetice, atunci când este activată. Vezi ceva pe peretele de lângă mine? M-am uitat cu atenţie şi am observat în roca denive¬lată o porţiune destul de mare, de formă pătrată cu latura de circa douăzeci de centimetri, perfect finisată, care părea încrustată în peretele muntelui. Pe ea era trasată cu precizie forma unui triunghi echilateral cu vârful în sus. — Aceasta este „cheia" pe care ne-au lăsat-o cei care au construit acest ansamblu. Fără ea am fi fost complet neputincioşi. După moartea celor trei militari am venit exact unde te afli tu acum şi am cercetat atent locul cu privirea, observând acest pătrat de piatră foarte bine şlefuit pe care este reprezentat simbolul triunghiular. Atunci, însă, galeria era blocată de poarta uriaşă pe care o vezi aici. Problema era că eu mă aflam foarte aproape de barajul energetic, care se găsea cam la doi metri în faţa porţii, adică acolo unde eşti tu acum. După cum vezi, pătratul şlefuit care este încastrat în roca muntelui se află între imensa poartă de piatră şi bariera energetică. Cum era şi firesc, presupuneam că funcţia lui era aceea de a comanda deschiderea porţii. Dar cum să ajung la el dacă drumul era barat de zidul invizibil de energie? ÎI priveam descumpănit pe Cezar. Cei doi militari intraseră de mult în gheretă, lăsându-ne singuri la intrarea în misteriosul coridor antic. Eram profund marcat de emoţia aflării unor secrete vechi de mii şi mii de ani care mi se revelau acum în mod gradat. Datorită surescitării, corpul îmi părea mai uşor iar cuvintele lui Cezar îmi ajungeau oarecum estompat la urechi. Cu toate acestea, dobândisem o luciditate extraordinară şi înţelegeam totul foarte repede, în mod intuitiv. — Era o problemă de frecvenţă de vibraţie, am spus eu, mirându-mă de calmul cu care am rostit acele cuvinte. Cezar mă privi cu surprindere. — Exact, mi-a confirmat el. Căutând o rezolvare, am închis atunci ochii şi m-am focalizat asupra barajului energetic. După puţin timp am simţit că de fapt acesta era „viu", dar într-un mod foarte special, pe care nu-1 puteam explica celor de faţă. Doar venerabilul cred că ar fi putut înţelege, dar el era chiar cel căruia nu doream să-i dezvălui nimic din tainele pe care le aflam. Am simţit că între mine şi energia barajului exista o anumită „compatibilitate", ceva în genul unei simpatii reciproce şi că testul „vibraţiei personale" îl trecusem cu succes. Nu m-am putut opri, totuşi, să mă întreb ce grad excepţional de dezvoltare tehnologică şi spirituală au avut cei care stabiliseră acest veritabil „prag" de verificare energetică pe care ştiinţa actuală nici măcar nu îl poate concepe, nicicum să-1 realizeze practic. Apoi am luat de jos câteva resturi de rocă şi le-am aruncat spre peretele invizibil de energie. Imediat ce piatra atingea barajul energetic, se transforma într-o pulbere fină care cădea la sol, formând o linie dreaptă. Am cerut să mi se aducă şi alte obiecte din metal, plastic, lemn sau piele. Concluzia era clară: tot ceea ce era alcătuit din substanţă amorfă era prefăcut instantaneau în pulbere şi tot ceea ce reprezenta materie organică era respins, dacă nu avea o anumită frecvenţă înaltă de vibraţie individuală. Am trimis pulbe¬rile la laborator pentru analiză şi apoi am atins uşor cu mâna suprafaţa invizibilă a barierei de energie. Am simţit doar nişte fine furnicături pe piele, care erau foarte plă¬cute, astfel încât am înaintat cu tot trupul, trecând în partea cealaltă a peretelui energetic. Grosimea acestuia am apreciat-o la cel mult un centimetru. Priveam acum feţele uluite ale oficialilor americani şi ai celor câţiva membri din echipa mea, care se aflau în partea cealaltă a barajului de energie. M-am apropiat de perete şi am apăsat pe triunghiul de pe pătratul de rocă perfect şlefuită pe care îl vezi aici. De fapt nu a fost nevoie decât să-1 ating, deoarece el nu are joc, nu se deplasează; doar suprafaţa lui este delimitată în perete. Poarta de piatră, din care tu vezi acum doar o mică parte, a început imediat să culiseze lin şi aproape fără zgomot spre stânga şi s-a oprit în poziţia pe care o are în prezent. Acela a fost momentul când am văzut cu toţii, pentru prima dată, Marea Galerie. A fost un moment de încărcă¬tură emoţională deosebită, în primul rând am fost şocaţi de faptul că ea era luminată, aşa cum o vezi tu acum, fără să conţină totuşi nici o sursă de lumină, cel puţin dintre cele convenţionale pe care noi le cunoaştem. Cezar făcu o scurtă pauză. Eu priveam stupefiat în interiorul Marii Galerii şi abia atunci mi-am dat seama că în ea nu exista nici o sursă de iluminat. Prea absorbit de cele ce îmi relata Cezar şi de propriile mele observaţii ale zonei de fuziune dintre cele două tuneluri, mi-am închipuit că lumina din Marea Galerie provenea, de asemenea, de la instalaţiile de iluminare care probabil fu¬seseră montate de-a lungul ei, aşa cum era cazul tunelului forat de curând. Abia acum realizam însă, uluit, că acea lumină parcă că nu avea nici o sursă, deşi eram tentat să spun că ea provenea din materialul extraordinar care înve¬lea pereţii galeriei. Această lumină era mai puţin intensă decât cea din galeria noastră, dar era foarte plăcută, inducând o evidentă stare de relaxare şi detensionare fi¬zică şi psihică. — Apoi a fost acest sentiment complex şi foarte pro¬fund pe care (i-1 provoacă mărimea coridorului, culoarea şi modelul materialului din care el este alcătuit, a conti¬nuat Cezar să vorbească. Cu greu îi vezi capătul de aici, însă îţi spun că tunelul coteşte brusc către dreapta, cam după trei sute de metri. Te vei convinge imediat şi singur. Să revin însă la barajul energetic. Am atins din nou triunghiul şlefuit, iar poarta a alunecat la loc, închizând accesul spre Marea Galerie. Abia după ce am deschis din nou poarta , trecând prin zona barajului de energie, mi-am dat seama că el era anu¬lat. Deci comanda unică îndepărta obstacolul energetic şi totodată deschidea şi poarta din piatră care bloca accesul spre Marea Galerie. Ulterior, am făcut mai multe experi¬mente, mai ales după ce am delimitat cu precizie zona de acţiune energetică a barajului. Generalul Obadea a venit şi a atins cu buricul unui singur deget suprafaţa invizibilă a barierei energetice dar, deşi nu a păţit nimic grav, totuşi el a fost cuprins de ameţeală şi de o vagă senzaţie de greaţă. Consilierul prezidenţial american a fost însă izbit cu violenţă la pământ, deşi contactul între piele şi zidul energetic nu a fost decât unul foarte fin. Şi-a revenit din leşin mai târziu, sub îngrijirile medicului. După aceea nimeni nu a mai dorit să încerce să străbată zidul ener¬getic. Probabil că cei trei militari care au murit au avut un contact simultan pe o suprafaţă mult mai mare, care le-a fost fatal. Problema este că nici în spatele acestei bariere invi¬zibile, adică între poarta închisă şi zidul energetic, cei care nu îl pot traversa nu pot rămâne prea mult timp. Am făcut probe cu câţiva militari şi, după ce am închis poarta şi sistemul energetic, aceştia mi-au spus că simt o senza¬ţie de sufocare care în timp devine din ce în ce mai acută. Am fost deci nevoiţi să lăsăm deschis atât barajul ener¬getic cât şi poarta de acces, dar după cum ai văzut am plasat doi oameni de pază şi am recurs la sistemul de alar¬mă care previne astfel orice intrare neautorizată în Marea Galerie. Sistemul cu identificarea irisului se resetează după cinci secunde de la anularea lui, care sunt suficiente pentru a traversa linia de intrare în galerie, dincolo de sis¬temul culisant al porţii. Vino lângă mine, vreau să-ţi arăt cum funcţionează poarta. Cezar a atins uşor pătratul din piatră şlefuită. Imensa poartă, care avea o grosime cam de treizeci de centimetri şi înălţimea cât cea a Marii Galerii, adică peste şase metri, se deplasa foarte silenţios, graţie unui sistem de angrenare pe care nu puteam să-1 identific. Când poarta a închis complet intrarea am putut să remarc că era perfect şlefuită, însă fără nici o inscripţie pe suprafaţa ei; era doar un perete imens de rocă aproape lucioasă, cântărind prob¬abil mai mult de douăzeci de tone. Ce anume îl făcea, totuşi, să se mişte atât de uşor şi delicat? Tocmai când căutam răspunsul la această întrebare cercetând cu atenţie marginea inferioară, am simţit că încep să respir cu greu¬tate şi că mă cuprinde o vagă ameţeală. Cezar, care mă urmărea cu atenţie, deschise din nou poarta şi efectul dis¬păru la fel de brusc precum apăruse. El îmi citi din ochi întrebarea. — Nu ştiu ce anume declanşează acest efect specific. Probabil este un gen de acţiune interactivă între suprafaţa porţii, atunci când aceasta este închisă şi bariera de energie, care afectează corespunzător orice organism viu din acest spaţiu intermediar. Nu am reuşit să descifrăm nici taina deplasării porţii, care este gigantică. Dacă priveşti cu atenţie, constaţi că atunci când se deplasează spre dreapta, ea împinge această dală de piatră care acop¬eră spaţiul pe grosimea porţii. Când culisează la stânga, dala de piatră şlefuită revine şi ea, strâns lipită de margi¬nea porţii, ca împinsă de un resort. Totuşi, nu cred că este vorba de o astfel de metodă tehnologică oarecum primi¬tivă, deoarece totul se desfăşoară într-un mod mult prea lin şi silenţios. Trebuie să fie o cu totul altă tehnologie. Generalii americani au venit cu propunerea de a sfărâma pragul de piatră pentru a vedea ce este dedesubt, însă noi nu am acceptat aşa ceva. Mi s-a părut o soluţie infantilă. Am privit cu atenţie calea de rulare a porţii; îmbinările erau incredibil de exacte şi foarte bine şlefuite. Nu putea pătrunde nimic printre ele şi nici nu se putea observa ce era dedesubt. Poarta modelată cu exactitate „ieşea" pur şi simplu din peretele din stânga al galeriei şi culisa până la peretele din dreapta, unde se îmbina perfect cu acesta. — În timp ce făceam aceste experimente şi observaţii după dezactivarea barierei energetice, unul dintre militarii care asigurau paza a venit la grupul nostru şi ne-a anunţat că tehnicienii americani solicitau prezenţa noastră în bază pentru a ne anunţa ceva deosebit, a continuat Cezar să relateze evenimentele care s-au petrecut. Unul dintre cei doi generali americani şi generalul Obadea s-au deplasat repede afară, unde se afla centrul tehnic de interpretare a datelor. Peste puţin timp ei mi-au transmis că, în mod straniu, imediat după dezactivarea primului baraj ener¬getic de la intrarea în Marea Galerie, scutul semisferic uriaş de la celălalt capăt al ei s-a activat brusc trecând la un nivel de vibraţie superior şi emiţând o mare radiaţie luminoasă. Rostind acestea, Cezar se îndreptă către ghereta militarilor. — Să mergem acum, îmi spuse el. E timpul să intrăm în Marea Galerie. Vei putea să te convingi singur de cele ce ţi-am spus. Reluă procedura cu recunoaşterea irisului şi astfel am putut trece pragul porţii, păşind pentru prima dată pe materialul acela atât de straniu şi foarte special al tunelu¬lui antic, în spatele nostru cei doi militari îşi reluară tăcuţi posturile de pază. Chiar la intrarea în Marea Galerie erau două vehicule electrice, dar noi am preferat să mergem pe jos, pentru ca Cezar să aibă timpul necesar să-mi relateze ceea ce s-a petrecut, în timp ce el vorbea, eu studiam cu interes galeria. La o privire superficială se putea spune că pereţii ei şi solul pe care călcam erau chiar din piatra muntelui, atent şlefuită. M-am apropiat de peretele din stânga şi 1-am pipăit: era acoperit cu un material ce părea sintetic, dar în acelaşi timp crea strania senzaţie că are şi o parte organică în el. Avea culoarea petrolului, dar adeseori reflexiile sale erau verzi şi chiar albastru închis. Impresia tulburătoare de ape provenea de la dungile neregulate care îl brăzdau în toate direcţiile. Uimitor era faptul că, atunci când ne deplasam , dungile îşi modificau şi ele poziţia, lăţimea şi culoarea, dar acest lucru se petrecea foarte lin, creând impresia că era doar un efect relativ al mişcării noastre faţă de perete. Nuanţele culorilor aveau un efect profund relaxant asupra psihicului şi modificau sensibil aprecierea corectă a distanţei. Când am remarcat acest lucru, Cezar mi-a spus: — Şi noi am sesizat acelaşi aspect. Am fost nevoiţi să măsurăm distanţa totală şi pe segmente a galeriei şi chiar să plasăm unele indicatoare pe margine. Intr-adevăr, pe partea dreaptă a galeriei se puteau observa borne care indicau distanţa în metri şi în yarzi de la intrarea în tunel. Am observat, de asemenea, că mate¬rialul era oarecum aspru la pipăit, dar nu putea fi nici zgâriat şi nici îndoit. Cezar mi-a spus că rezista la orice tentativă de rupere, străpungere, zgâriere sau tăiere, indiferent cât de ascuţit era dispozitivul folosit, în plus, în mod straniu, flăcările focului erau absorbite înăuntrul său; practic vorbind, focul nu putea subzista pe acel material. — Cercetătorii americani nu se pot pronunţa asupra naturii acestui material, deoarece nu au la dispoziţie nici un eşantion din substanţa lui. Singurul lucru pe care 1-au putut afirma este că materialul reprezintă o stranie combi¬naţie între materia organică şi cea anorganică, însă modul în care acestea sunt organizate în structura lui internă con¬stituie cel mai deplin mister pentru ei. La borna care indica distanţa de două sute optzeci de metri, galeria cotea brusc spre dreapta, într-un unghi ascuţit. Nici raţiunea acestei traiectorii nu a putut fi descifrată. La o distanţă mult mai mare, în depărtare, puteam să întrevăd o lumină albastră feerică, ce scânteia precum o stea. Vâzându-mi emoţia de pe chip, Cezar zâmbi şi îmi spuse: — Acolo se află capătul călătoriei noastre. Dar, într-un fel, el este totodată şi un început pentru ceva încă şi mai grandios, conform datelor pe care le cunosc acum. Modalitatea tehnologică prin care ne-au fost revelate aceste date este colosală, însă din păcate tu nu poţi să ai acces la informaţiile respective. Vei înţelege mai bine când vom ajunge la Sala Proiecţiilor, după cum am con¬venit să o numim. — Înseamnă că au pătruns şi americanii acolo, am spus eu. — Imediat ce am reuşit să rezolv problema primului scut energetic, senior Massini a vrut să intre în coridor şi să ajungă la sala cea mare. Am invocat problemele de risc crescut, care de altfel au determinat şi moartea celor trei militari, precum şi necesitatea unui sistem sever de sigu¬ranţă şi alarmă care trebuia dispus la intrarea în coridorul principal. Nu i-a convenit, dar nu a avut ce face. Urmăream să trag de timp cât mai mult, dar mai ales să ajung în sala cea mare fără să fiu însoţit de nici un mason. Nu ştiam ce voiau ei acolo, dar speram să-mi dau seama imediat ce aş fi intrat în sală şi aş fi inventariat conţinutul ei. înregistrările din satelit arătau existenţa unui spaţiu imens la capătul galeriei mari, dar acesta era şi el protejat de un ecran energetic. Într-o pauză de organizare, profitând de absenţa americanilor şi a lui senior Massini în tunel, am luat un vehicul electric şi am străbătut singur acest coridor - după mai bine de cincizeci de mii de ani în care a fost pustiu - , până la lumina pe care o observi în depărtare, în faţa ta. Totuşi, ceea ce vezi tu scplipind este doar reflexia unei porţiuni din scutul energetic protector al sălii uriaşe în formă de aulă, la care vom ajunge în curând. După cum vei remarca, în partea finală galeria mai face un cot în unghi scurt. Nutream speranţa că puteam să trec şi de această barieră în mod asemănător ca în cazul primului baraj energetic. Când am ajuns acolo, am fost copleşit. Galeria prin care mergem noi acum se deschide brusc într-o sală gigantică, chiar în inima muntelui, care cuprinde un imens scut energetic semisferic; la rândul lui acest scut delimitează Sala Proiecţiilor cu tot ceea conţine ea. Grandoarea ansamblului era neasemuită, însă tocmai când mă pregăteam să studiez modalitatea cea mai potri¬vită de a pătrunde înăuntru, am fost chemat urgent prin radio la bază. Vestea pe care urma să o primesc avea să complice extraordinar de mult lucrurile. Acela a fost un moment crucial, pe care totuşi nu puteam să-1 prevăd. Mari Tensiuni Diplomatice Am ajuns repede înapoi în bază şi am intrat în camera americanilor, unde eram aşteptat şi de generalul Obadea, a continuat Cezar să povestească. Intervenise un element neprevăzut, care dădea peste cap toate planurile, atât ale noastre cât şi ale lui senior Massini. De altfel, venerabilul era aşezat pe un scaun, mai în spate, adâncit în gânduri. Probabil că deja îşi făcea noile calcule, reconsiderându-şi poziţia. — Aflase ceva presa din România? am încercat eu. — Mai rău. Ţii minte că venerabilul îmi spusese despre descoperirea pe care americanii au făcut-o în vecinătatea Bagdadului? Şi că acolo exista de asemenea o barieră energetică ce nu a putut fi străpunsă, dar a cărei natură era identică cu aceea a scutului energetic semisferic care înconjura marea sală de aici, din Munţii Bucegi? Am încuviinţat, înclinând din cap. Descoperirea americanilor nu fusese făcută deloc întâmplător, ci a urmat anumite indicaţii oferite de acelaşi satelit de spi¬onaj militar care revelase şi datele pentru harta aproxima¬tivă a structurii din interiorul munţilor Bucegi. — Ei bine, a continuat Cezar, consilierul american pe probleme de securitate naţională primise un fax ultrase¬cret în care era înştiinţat de faptul că scutul energetic semisferic din subsolul Bagdadului se activase brusc, pul¬sând cu o mare frecvenţă. Informaţia uluitoare era aceea că în faţa lui apăruse o hologramă a planetei care prezen¬ta secvenţial şi progresiv continentul Europa, apoi zona de sud-est a acestuia, apoi teritoriul României, apoi Munţii Bucegi şi în sfârşit localizarea structurii din inte¬riorul lor, arătând coridorul Marii Galerii şi scutul ener¬getic semisferic care pulsa cu putere. Era evident că cele două scuturi energetice semisferice se aflau într-o directă dar misterioasă legătură, astfel încât activarea unuia a dus Ia activarea şi a celuilalt. Cine ştie, poate există chiar o reţea de astfel de structuri subpământene în întreaga lume. Vestea proastă era însă că preşedinţia SUA a fost înştiinţată despre toate aceste lucruri şi a contactat diplo¬maţia română prin intermediul serviciilor secrete de infor¬maţii. In doar câteva zeci de minute, întreaga operaţiune fusese deconspirată. Fusese deja anunţată sosirea iminen¬tă a unei comisii de stat de la Bucureşti, înfiinţată ad-hoc, care să evalueze situaţia la faţa locului. Eram atât de captivat de ceea ce-mi spunea Cezar, încât nici nu-mi dădusem seama că m-am oprit, ascultân-du-1 cu toată atenţia. Mai aveam aproape o sută de metri până la ultimul cot al coridorului şi lumina scutului ener¬getic care se reflecta de pereţii marii Galerii era acum mult mai puternică. — Au vrut să preia controlul la nivelul organismului politic? am întrebat plin de nerăbdare. — Iniţial cred că acesta a fost ordinul, dar problema s-a complicat şi mai mult atunci când au văzut cu adevărat despre ce este vorba. Temerile mele s-au adeverit, pentru că politicienii noştrii - cei care aveau dreptul să fie avizaţi asupra acestor aspecte - au intrat în panică. Era evident că nu puteau face faţă evenimentelor şi că deciziile aveau mari şanse să fie luate într-o stare avansată de stres. Generalul Obadea a fost chemat la Bucureşti; era un moment foarte critic, care punea în joc însăşi existenţa departamentului sau cel puţin a structurii lui indepen¬dente. Generalul trebuia să justifice ocultarea acţiunii faţă de puterea politică la vârf de stat. Acela a fost, poate, momentul cel mai tensionat al întregii operaţiuni, înainte de a pleca spre capitală împreună cu cei din comisie, Obadea s-a sfătuit cu mine şi am decis de comun acord să dezvăluim toate aspectele, intrigile şi planurile din ulti¬mul an, care implicau legăturile mele cu senior Massini. Problema cea mai dificilă era aceea de a găsi exact per¬soanele potrivite pentru a face acel raport de importanţă crucială pentru ţară, pentru că altfel toate intenţiile şi pla¬nurile noastre construite cu atâta grijă până atunci ar fi fost deconspirate iar urmările puteau fi dintre cele mai nefaste atât în ceea ce priveşte persoana mea şi a gene¬ralului, cât şi în ceea ce priveşte siguranţa naţională, între timp, eu fusesem consemnat la bază, toate lucrările fiind oprite. Echipa americană a fost izolată într-un cort şi paza tunelului, precum şi a noastră a fost preluată de un bata¬lion de intervenţie specială a armatei. Tensiunea diplomatică creştea din ce în ce mai mult, pentru că pre¬siunile Washingtonului cereau în mod imperios comuni¬carea cu generalii de la Pentagon şi mai ales cu consilierul pe probleme de securitate. În acele momente, nimeni nu ştia încă ce se află în marea sală care era protejată de scutul energetic. Se sis¬tase orice iniţiativă şi orice operaţiune de cercetare. Nimeni nu avea voie să umble prin bază cu excepţia patrulelor de pază. Noua stare de lucruri era coordonată de doi generali de frunte ai armatei române, care menţineau permanent legătura cu cele mai înalte structuri politice din România. Ei bine, în toată această con¬junctură extrem de tensionată, singurul personaj care a reuşit să se „strecoare" în afara bazei, ca urmare a unui ordin foarte special sosit de la Bucureşti, a fost senior Massini. Din acel moment nu 1-am mai văzut, dar crede-mă că i-am simţit din plin influenţa în modul cum s-au desfăşurat ulterior lucrurile. Mă refer la lupta surdă, dar foarte aprigă, din culisele diplomaţiilor română şi ameri¬cană, precum şi la natura deciziilor politice care au fost luate după aceea, în legătură cu operaţiunea de aici, din munţi. Totul s-a petrecut foarte repede; sunt doar opt zile de la acele evenimente. Ascultând relatarea lui Cezar eram foarte mirat de întorsătura pe care o luaseră lucrurile dar mai ales pentru că eu mă aflam totuşi acolo, ca şi cum nimic din ceea ce aflam nu s-ar fi petrecut în realitate. — Dacă eu sunt aici şi dacă voi, aşa după cum înţe¬leg, aţi reuşit să pătrundeţi în Sala Proiecţiilor, atunci înseamnă că generalul Obadea a avut succes la Bucureşti. Cezar zâmbi enigmatic. — În mare măsură răspunsul este afirmativ. Succesul a constat mai ales în aducerea faptelor la cunoştinţa unor persoane cu o mare probitate morală, care în plus sunt animate de un profund sentiment de patriotism. A fost convocată o şedinţă de urgenţă a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării - CSAT. Cei mai mulţi au fost cutremuraţi de cele ce au aflat. S-a creat atunci, în mod spontan, un intens val de simpatie pentru general şi pentru acţiunile lui şi s-a hotărât pe loc continuarea cercetărilor sub comanda totală a generalului şi a mea. Cu toate acestea, criza diplomatică nu fusese încă deblocată. Staff-ului american i s-a permis să părăsească ţara a doua zi, însă echipa de cercetători şi specialişti, precum şi toată logis¬tica şi aparatura au fost reţinute în continuare. Pe moment am crezut că lucrurile erau rezolvate şi aproape că mă bucuram că se petrecuseră aşa, deoarece nu mai era nevoie să mă prefac ori să cedez mai mult sau mai puţin în faţa cererilor venerabilului şi a elitei masonice. Din păcate, forţa de influenţă a acestora şi presiunile pe care le exercitau pe cale diplomatică erau enorme. Ajunsesem împreună cu Cezar la capătul coridorului, care cotea din nou brusc, de această dată spre stânga şi doar pentru circa patru metri. Spectacolul care ni se înfăţişa ochilor era cu adevărat grandios. Cupola gigan¬tică pe care o forma scutul energetic avea o culoare splen¬didă de albastru irizant, fiind străbătută continuu de flash-uri intense alb-strălucitoare. Deşi Cezar îmi spusese că Sala Proiecţiilor nu era izolată de exterior printr-o poartă, ca şi în cazul marii galerii, totuşi nu se putea vedea nimic în interiorul ei prin scutul energetic. Coridorul se termina brusc într-o sală imensă, scobită în roca muntelui ca o semisferă. De la pragul coridorului până la scutul ener¬getic nu erau mai mult de şapte-opt metri, în acel interval, de o parte şi de alta a coridorului erau aliniate patru vehicule electrice. Cupola pe care o realiza scutul ener¬getic era inclusă în cavitatea semisferică din munte, dar am observat că zona din spate făcea front comun cu peretele din rocă. Am apreciat că diferenţa de nivel între cupola scutului şi tavanul sălii era de aproximativ zece metri. Lumina feerică pe care o emana scutul energetic se reflecta în minunate sclipiri şi umbre pe pereţii stâncoşi ai muntelui. Frumuseţea şi grandoarea acelui tablou era parcă nepământeană şi îmi înfiora inima de emoţie şi încântare. — Cum ai reuşit să pătrunzi înăuntru? 1-am întrebat pe Cezar, profund tulburat de intensitatea trăirii pe care mi-o provoca acea privelişte. — Să ştii că este mult mai simplu decât te-ai putea aştepta. Probabil că cei care au proiectat întregul ansam¬blu au considerat primul baraj o adevărată „piatră de încercare" pentru eventualii pretendenţi, apreciind că el era suficient pentru securitatea întregii structuri. Trebuie să recunosc că au avut dreptate: nimic nu poate trece de primul baraj energetic dacă nu este o conştiinţă supe¬rioară, profund benefică. Chiar şi în cazul unei deflagraţii atomice ansamblul este foarte bine protejat de munte; poate tocmai de aceea Marea Galerie începe brusc, mult în interiorul acestuia. Nu-mi dau seama, însă, cum au reuşit să realizeze tehnologic întreaga lucrare. Când am primit noile ordine de la Bucureşti am fost foarte bucuros. Intuiam că lupta abia începea, dar cel puţin aveam un sprijin politic important, precum şi con¬ducerea operaţiunii, în aceeaşi zi am intrat în Sala Proiecţiilor pe care o ai în faţă. Atunci am fost singur şi am aflat misterul teribil care este ocultat de cincizeci de mii de ani. Cu greu îţi poţi închipui sentimentele pe care le-am încercat în acele momente. Totuşi, unele aspecte nu ţi le pot destăinui. — Ai mai menţionat acest număr de ani şi înainte, 1-am interpelat eu pe Cezar. De unde ştii că aceasta este perioada de timp de când datează tot ceea ce este aici? — A fost rodul examinării ştiinţifice ulterioare a unor date pe care „ei" ni le-au oferit şi pe care le vei putea vedea şi tu imediat, după ce vom intra în sală. în ultima săptămână s-au petrecut toate evenimentele pe care ţi le relatez. Multe dintre ele s-au desfăşurat foarte repede iar schimbările de situaţie au îmbrăcat uneori forme drama¬tice, îţi voi povesti totul aici, înainte să intrăm în sală, pentru că acolo vei fi foarte captivat de ceea ce vei vedea. Ne-am oprit la linia de demarcaţie dintre Marea Galerie şi aula gigantică din interiorul muntelui, care adă¬postea scutul energetic semisferic, îl ascultam pe Cezar în timp ce priveam fascinat la sclipirile nepământene de pe suprafaţa albastră a semisferei. — După decizia CSAT de a se continua cercetările sub conducerea Departamentului Zero, am pătruns de mai multe ori în Sala Proiecţiilor şi am inventariat totul, împreună cu echipa noastră de specialişti, a spus Cezar. A doua zi, însă, au început să sosească primele semnale con¬tradictorii de la puterea politică. Ordinele se succedau unele peste altele, se anulau reciproc, erau când vehe¬mente, când evazive şi trădau o mare tensiune. Puteam bănui că acolo este teatrul unei adevărate bătălii. Transmisesem deja pe o linie de telefon securizată rezul¬tatul descoperirilor noastre din Sala Proiecţiilor. Se pare că acesta a fost fitilul care a aprins „bomba". Generalul Obadea mi-a povestit acum două zile, după ce s-a întors de la Bucureşti, că membrii CSAT erau într-o şedinţă con¬tinuă, menţinând legătura cu noi. Ei au hotărât să facă publică această descoperire formidabilă din munţii României după ce în prealabil au dezbătut problema pe toate feţele. Generalul Obadea fusese inclus în structura CSAT şi a avut un cuvânt greu în favoarea declaraţiei pe care statul român urma să o facă lumii întregi. El mi-a spus că au fost câţiva membri ai CSAT care s-au opus cu vehemenţă, însă aceştia erau în minoritate. Spiritele s-au încins atât de mult, încât la un moment dat acele persoane s-au ridicat şi au părăsit sala. Consilierii preşedintelui erau într-un continuu du-te-vino, transmiţând informaţiile de la biroul de relaţii diplomatice externe la şedinţa CSAT. Atunci când diplomaţia americană a fost informată că România va transmite un comunicat mondial de presă de o importanţă crucială pentru omenire, totul a devenit un haos. Generalul mi-a relatat că nu mai văzuse niciodată o asemenea agitaţie şi atâta panică printre diplomaţi. Nimeni nu ştia cauza, dar toţi bănuiau că se întâmplă ceva foarte grav şi important. La un moment dat preşedintele a fost chemat pentru a avea o convorbire telefonică directă cu Casa Albă; aceea a fost o discuţie foarte specială şi ultrasecretă. El nu a revenit mult timp după aceea, dar a transmis că spre Bucureşti se îndrepta deja o delegaţie americană la cel mai înalt nivel diplomatic Informaţiile zburau cu iuţeala vântului, în câteva ore fuseseră blocate toate tranzacţiile şi înţelegerile statului român cu organismele financiare internaţionale. Se aştepta din clipă în clipă ordinul care să declare starea de urgenţă în zona montană şi, de asemenea, în capitală. Ministrul Apărării dăduse ordinul de alarmă generală pen¬tru ofiţeri. Au fost momente de mare panică şi chiar de teroare printre cei angrenaţi în operaţiune, deoarece nimeni nu cunoştea cauza reală care declanşase acea stare de lucruri. Discuţiile dintre oficialii americani şi partea română s-au efectuat fără translator. Ele au fost atât de violente , încât nu puţine au fost momentele de criză în care diplo¬maţii strigau unii la alţii cât puteau de tare, proferând multiple ameninţări cu represalii. Partea bună era că cele¬lalte state ale lumii nu cunoşteau încă nimic din această problemă; ori, americanii ştiau prea bine că existau oricând câteva ţări foarte puternice care s-ar fi coalizat imediat cu România pentru a susţine declaraţia acesteia. — Ce voiau să spună în declaraţie? am întrebat eu curios. — În esenţă, aceasta ar fi cuprins principalele date despre descoperirea din Munţii Bucegi, punând totodată la dispoziţia întregii lumi dovezi, fotografii şi alte ele¬mente esenţiale pentru clarificarea diferitelor aspecte legate de această structură din interiorul muntelui. Ar fi fost invitaţi cei mai mari oameni de ştiinţă pentru a efec¬tua studii şi cercetări şi s-ar fi mobilizat toate resursele pentru rezolvarea numeroaselor enigme cu care ne con¬fruntăm acum. însă cel mai important aspect 1-ar fi con¬stituit dezvăluirile cu privire la trecutul extrem de înde¬părtat al omenirii şi la istoria reală care a fost aproape complet contrafăcută, în plus, mai existau unele elemente foarte delicate, pe care nu ţi le voi putea dezvălui decât parţial. — Dar de unde se ştiau toate acestea? — Vei vedea imediat. Mai ai puţină răbdare. Americanii au reacţionat cu vehemenţă, deoarece acea declaraţie ar fi spulberat într-o clipă influenţa lor plane¬tară şi mai mult decât atât, ar fi putut arunca într-un ade¬vărat haos economia şi societatea ţării lor, poate chiar a întregii lumi. De fapt, acesta a fost motivul principal pe care ei 1-au invocat, acela de a nu produce panică şi a nu bulversa populaţiile de pe Pământ. Se pierdea însă din vedere că această posibilă stare de angoasă şi perturbare socială ar fi apărut ca un rezultat direct al minciunii şi manipulării care a fost întreţinută în mod deliberat de-a lungul secolelor de către clasele conducătoare şi mai ales de către organizaţia masonică. Printr-un canal diplomatic foarte special s-a primit chiar şi o intervenţie personală a Papei, care îndemna la o mare cumpătare înainte de a face acest pas fundamental pentru omenire. Vaticanul fusese deja înştiinţat de ameri¬cani, fiind considerat de aceştia un posibil aliat pentru a bloca dezvăluirile, în mod straniu, deşi prezentarea aces¬tor aspecte către lumea întreagă ar fi redus considerabil puterea Vaticanului şi influenţa lui asupra credincioşilor creştini, Papa nu a luat totuşi o poziţie fermă împotrivă, ci a îndemnat la buna cumpănire a aspectelor pro şi contra înaintea prezentării declaraţiei. El a transmis chiar că va pune la dispoziţia statului român anumite documente străvechi din Arhiva Secretă a conducerii papale, care sunt de o mare importanţă pentru România şi sprijină dovezile descoperirii din munţi. În sfârşit, după aproape douăzeci şi patru de ore de discuţii şi deliberări, s-a ajuns la un acord final de cola¬borare româno-americană, în nişte termeni precişi care echilibrau interesele ambelor ţări. Nu îţi pot dezvălui aceşti termeni, dar ştiu că poziţia statului român a fost aceea de amânare a dezvăluirilor sau de prezentare a lor în mod gradat omenirii, în viitor. A doua zi, după ce apele se mai liniştiseră, în baza înţelegerii de colaborare dintre cele două ţări a sosit cu maximă promptitudine o echipă de comando american cu toată logistica necesară, pe care ai văzut-o deja în interiorul bazei. Odată cu ei au revenit şi cei doi generali şi consilierul pe probleme de securitate naţională, probabil având sarcini foarte bine trasate. Apoi a fost forat hangarul imens în munte, pe care 1-au amena¬jat corespunzător. Prin protocolul înţelegerii s-au instituit cele mai stricte măsuri de securitate, protecţie şi supraveghere, care urmează să fie dezvoltate şi în zilele următoare. De aceea, în unele zone din Sala Proiecţiilor nu vei putea avea acces, dar îţi voi spune eu pe scurt ce se găseşte acolo. P.S. Tunelul expus de o echipa de cercetatori mexicani, se pare ca ei stiu si mai bine lucrurile, ii vom avea ca parteneri! — la Masivul Bucegi.



Îmi place · · Distribuie · acum aproximativ o oră ·

[Adrian Pop]

TUNELURILE DE SUB MUNTI


Secolul XXI este marcat de o descoperire uluitoare: existenta unei retele intinse

de tuneluri subterane, posibil interconectate la nivel mondial. Pe langa grote si pesteri create de natura, peste tot in lume s-au descoperit diverse canale si tuneluri subterane construite, spun oamenii de stiinta, de civilizatiile antice sau de alte civilizatii premergatoare celei umane; spatii, adesea gigantice, ai caror pereti au fost tratati pentru conservare prin metode si tehnologii necunoscute in ziua de azi.

Lacul fara fund

Sergheevka este un catun uitat de lume din regiunea Moscova. Cand si cand, in atentia publicului apar tot soiul de evenimente stranii, ce se petrec in jurul lacului din apropiere. Se spune ca acesta, denumit sugestiv Bezdonii (Fara fund), este conectat cu oceanele, adancimea lui fiind necunoscuta.
Pana si pe hartile militare, profunzimea lui nu este clar stabilita, fiind doar aproximata intre 150 si 200 de metri. Lacul apare mentionat si in scrierile poetului rus Alexandr Blok, in care un padurar din zona povesteste ca aceasta apa este legata prin canale tainice cu marile oceane ale planetei.

Legenda spune ca pe malurile lui, de-a lungul anilor, s-au facut descoperiri misterioase ale unor epave de mult disparute in valtoarea oceanelor. In anul 2003, la suprafata apei a aparut, nu se stie de unde, o vesta de salvare, cu insemnele marinei militare americane. Dupa cercetarile realizate de autoritatile locale, s-a constatat ca vesta apartinea marinarului american Sam Belovski, de pe distrugatorul USS Cole. In octombrie 2000, in portul Aden , din Yemen , s-a declansat un atac terorist asupra navei, soldat cu moartea a 17 militari. In urma atentatului, matelotul Sam Belovski a fost dat disparut, iar trupul sau nu a fost gasit niciodata. Dar cum a putut ajunge dupa trei ani vesta lui de salvare tocmai din Oceanul Indian intr-un lacusor pierdut din Rusia Centrala, la 4000 de kilometri distanta?! Care a fost traseul ei? Oare legendele lacului fara fund sunt reale? Oare exista asemenea cai subterane necunoscute, care unesc diferite puncte ale planetei? Tunelurile subterane si pesterile au fost dintotdeauna un subiect care a atras atat atentia oamenilor de stiinta, cat si pe a celor pasionati de mistere. Poate pentru ca in intuneric se ascund enigme de nepatruns sau pentru simplul fapt ca acestea se deschid si acced catre centrul pamantului. Pe aceasta tema s-au scris o multime de carti si povesti fascinante, s-au realizat sute de filme de aventuri, care au imbogatit si mai mult imaginatia oamenilor.

Cert este ca acestea exista peste tot in lume, fie ca vorbim despre galeriile antice recent descoperite sub Ierusalim, despre tunelurile de sub marile piramide din Egipt, sau de canalele subterane sapate dedesubtul Mexicului. Arheologii si oamenii de stiinta au inceput sa isi puna tot mai des intrebarea daca nu cumva aceste retele subterane au fost candva conectate intre ele. Lungimea lor nu a putut fi determinata precis, pierzandu-se intr-un nesfarsit labirint in interiorul pamantului. De asemenea, nimeni nu a putut confirma faptul ca ele au fost construite in aceeasi perioada. Si totusi: cand si cine le-a creat si in ce scop?In regiunea Volgograd din Rusia exista un lant muntos, cunoscut sub numele de Medveditki, care, incepand cu anul 1997, a fost studiat in detaliu de organizatia "Kosmopoisk" (Cercetasii Cosmosului). Aici a fost depistata si cartografiata o retea extinsa de tuneluri, cercetata pe o distanta de zeci de kilometri.

Aceste pasaje subterane au un diametru de 7 pana la 20 de metri si, pe masura ce se apropie de creasta muntelui, se largesc tot mai mult, ajungand pana la 120 de metri, transformandu-se sub munte intr-o sala imensa. De aici, se ramifica alte trei tuneluri in diferite unghiuri. In Uniunea Sovietica, la inceputul anilor '50, la propunerea lui V.I. Stalin, a fost emis un decret secret al Consiliului de ministri al URSS, referitor la construirea unui tunel pe sub Stramtoarea Tatara, care desparte Rusia continentala de insula Sahalin si care leaga Marea Ohotsk, la nord, cu Marea Japoniei, la sud. In conditiile declansarii razboiului rece, pentru a contracara pericolul bazelor militare americane instalate in Japonia, Stalin a ordonat construirea unui pasaj subteran, prevazut cu cale ferata, intre insula Sahalin si Rusia.

Tunelul fusese trasat si construit tinand cont de geologia dificila a solului de sub fundul apelor. Peretii sai erau foarte netezi, acoperiti cu un material care semana a lava vulcanica. Toti cercetatorii rusi au fost insa de acord ca acel material nu era unul creat de natura. In urma unui studiu aprofundat, s-a ajuns la concluzia ca asupra peretilor se actionase simultan termic si mecanic, iar rezultatul fusese aceasta crusta, cu o grosime de 1,5 mm, deosebit de rezistenta. Conform afirmatiilor doctorului Berman, nici macar tehnologia moderna nu ar fi putut realiza o asemenea lucrare. Totodata, ea a amintit despre gasirea unor obiecte stranii in tunel, a unor mecanisme de neinteles, instrumente si echipamente necunoscute, si chiar despre fosilele unor animale neidentificate. Imediat dupa abandonarea acestui gigantic si ambitios proiect, serviciile secrete sovietice au preluat toate aceste valoroase artefacte, care in decursul deceniilor "s-au pierdut".

Conform articolului, exploratorul G.E. Kincaid, in timpul expeditiei sale in Marele Canion, a facut o descoperire uluitoare: un intreg oras subteran, cu o retea de tuneluri, in care s-au gasit dovezi ce indica faptul ca civilizatiile antice au migrat in America din Orient prin aceste cai subpamantene. Cercetatorul a demonstrat, aparent convingator, ca populatia care locuia in aceste caverne misterioase, adanc sapate in stanca, era de origine orientala, posibil din Egipt. In publicatie se relateaza ca echipa coordonata de Kincaid a descoperit o camera gigant, de aproximativ 1500 de picioare (450 metri), din care porneau zeci de pasaje, "ca spitele unei roti". Recent, arheologii au descoperit un tunel vechi de 1800 de ani, care duce in directia unui intreg sistem de galerii, aflat la 12 metri sub Templul Sarpelui cu Pene din Mexic. Orasul Teotihuacan a fost construit de o populatie relativ putin cunoscuta, care a atins apogeul intre anii 100 i.Chr si 750 d.Chr. Templul a fost ridicat intre anii 150-200 d.Chr. Din motive necunoscute, orasul a fost abandonat pana la venirea in zona a populatiilor aztece, in 1300 d.Chr. Acestia din urma au dat si denumirea de Teotihuacan , care semnifica "locul unde oamenii devin zei".

In zona Europei Centrale, pe teritoriile Cehiei, Poloniei si Slovaciei, se intind Carpatii Beskizi. La granita dintre Polonia si Slovacia, se afla cea mai inalta culme, Babia ( Babia Gora ), cu o altitudine de 1725 m. In folclorul celor doua popoare exista multe legende legate de acest varf. Se spune ca locuitorii zonei pastreaza secreta existenta unui tunel sub munte. In urma cu cativa ani, intr-un ziar local polonez, a aparut relatarea unuia dintre locuitorii satului Zawoja, Stanislaw Poniatowski.

El a povestit ca, in anii '60, tatal sau i-a dezvaluit taina muntilor. Au plecat impreuna din sat catre " regina Babia" si, ajungand la o inaltime de aproximativ 600 de metri, tatal lui s-a oprit si i-a spus ca acolo va vedea o alta lume, va afla un secret care este transmis din generatie in generatie. Cu un efort imens, au dat la o parte o stanca si dedesubtul ei Stanislaw a vazut un put cu o deschidere larga, ce ducea catre miezul pamantului. "Peretii erau netezi si luciosi, de parca ar fi fost acoperiti cu sticla. Tata a aruncat o franghie si am inceput coborarea. In interior, in mod straniu, aerul era uscat. Am coborat cativa metri pana am dat de un tunel. Apoi, ne-am continuat calatoria prin tunelul usor inclinat catre interiorul pamantului, pana la o sala spatioasa, cu o forma ovala. De acolo plecau mai multe tuneluri, in toate directiile. Tata mi-a spus ca, urmand traseul lor, de aici se poate ajunge in alte tari si chiar pe alte continente. Tunelurile din stanga duc in Germania si mai departe, in Anglia, pana in America, iar cele din dreapta se intind prin Rusia si apoi prin China si Japonia, tot pana in America, unde se innoada iarasi cu tunelul din stanga".

"Multe dintre ele s-au prabusit, altele nici macar nu au fost descoperite, de aceea este foarte grea munca de dovedire a acestei ipoteze. Acum lucram la o harta prin care sa reprezentam reteaua. Insa, deocamdata totul este aproximativ, deoarece nu avem informatii complete si nu au fost studiate Africa, India si Australia ", declara P. Mirosnicenko, unul dintre cercetatorii LSP. Potrivit afirmatiilor sale, se crede ca aceste tuneluri au fost create de civilizatii stravechi sau de alte civilizatii necunoscute pentru a se putea refugia in caz de catastrofe naturale. In mod ciclic, planeta noastra este lovita de fel de fel de calamitati naturale, cum ar fi cutremure, tsunami, eruptii vulcanice, ciocnirea cu asteroizi, asa cum s-a intamplat acum aproximativ 65 de milioane de ani cand, in urma impactului cu un asteroid, au disparut dinozaurii si majoritatea vietuitoarelor planetei.
Munţii României sunt străbătuţi de tuneluri subterane, puţine persoane, chiar şi în zilele noastre, cunoascând existenşa acestora.

Pe timpul dacilor aceste tuneluri şi trecerile subterane erau cunoscute doar de sacerdoţi şi câţiva nobili. Cei din urmă cunoşteau doar câteva treceri strategice. Secretele preoţilor daci au fost preluate de preoţii creştini, retransmise mai departe numai călugărilor virtuali. Munţii Bucegi ascund o parte din secretul nostru existenţial. Totul a început pe vremea primului domnitor din dinastia Basarabilor, când platoul Bucegilor a fost interzis pentru oamenii de rând. Acolo se antrena cavaleria domnitorului, acei oşteni „roşii" (denumire dată de îmbrăcămintea pe care o purtau), care formau unităţile de elită ale armatei domnitorului din Ţara Romînească, folosite doar în caz de mare primejdie.

Şi mai puţini cunosc de ce a fost ales platoul Bucegilor. Deoarece, în vremurile de primejdie, tezaurul Ţării era ascuns în tunelurile subterane din zonă şi păzit de oştenii „roşii". Legendele locale vorbesc şi despre existenţa unor tezaure deosebit de valoroase, acumulat de-a lungul a zeci de generaţii de conducători şi păstrat în zonă. Este un tezaur sfânt pe care fiecare domnitor era obligat să-l sporească pe timpul domniei sale. Dar nu avea voie să folosească nimic din acest tezaur. Cei care nu ţineau seama de aceasta erau crunt loviţi. Se spune că blestemul i-a lovit şi urmărit pe cei din ramura Drăculeştilor şi cea a Dăneştilor. Pentru că au încercat să folosească tezaurul Ţării în scop personal ei şi familiile lor au fost asasinaţi.

„În ultimii ani, în zona Bucegilor s-au efectuat măsurători energetice care au constatat existenţa unor câmpuri de forţă extraordinară şi a unor treceri subterane care traversează munţii dintr-o parte în alta.

Mai mult, aceste măsurători au arătat existenţa a două treceri subterane care merg din zona Bucegilor până în apropiere de Peştera Urşilor din Carpaţii Occidentali, acestea fiind întretăiate din când în când de diverse tunele mai mici sau mai lungi. Ceea ce este uirmitor este altceva. Privite de sus (ipotetic) aceste tunele nu străbat haotic munţii ci sub forma unor linii care figurează imaginea unui lup imens, având gura deschisă, ca atunci când se aruncă asupra prăzii. Capul lupului este în Munţii Apuseni iar coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa, Întrebarea logică este dacă aceste tuneluri subterane au fost făcute de mâna oamenilor sau dacă au fost doar descoperite şi folosite de oameni? Este o întrebare la care, deocamdată, nu are cine să răspundă. Poate doar misticii, care au avut curajul să afirme că totul a fost construit de Zamolxis atunci când Marele Zeu a decis să apere acest pământ sfânt şi pe cei care-l locuiesc" În anii 1993-1994 în zona Buşteni-Sinaia s-au petrecut mai multe fenomene stranii.

Oamenii acuzau stări de agitaţie inexplicabile care le afectau sănătatea. Însă numai pe timpul nopţii. Apoi s-au produs mai multe cutremure, constatându-se că nu aveau epicentrul în Vrancea sau Bucegi, cum era normal. Locuitorii mai relatau că au prins frica de a pune mâna pe obiecte metalice deoarece se curentau imediat. Cercetarea acestor fenomene nu a dus la nici un rezultat. Peste un an intensitatea cutremurelor a sporit. Ciudat era faptul că, de fiecare dată înainte de producerea acestora, se auzea un tunet înfundat. Aceste cutremure se produceau, invariabil, la ore fixe: ora 20.000 şi 3.00 noaptea. După producerea lor s-au semnalat semnale radio! Ceea ce nu era normal.

"Vizionara Valentina, femeia oarba din Iasi care poate pune diagnostice si prin telefon, sustine ca a descoperit prin metode proprii că un important şuvoi de energie, de aceeasi calitate cu cea care alimenteaza complexul de la Gizeh, scalda si Sfinxul nostru din Bucegi.

Iar subteranele nedescoperite ale acestuia comunica cu piramidele din Egipt. "Acolo e trecutul omenirii. Dar nu-i omenirea de acum doua mii de ani. E cu mult mai demult, tare mult inainte. Sfinxul din Bucegi este ocrotitorul pamantului pe care locuim. De fapt, in Bucegi, la Sfinx vine un suvoi foarte puternic de energie. Atunci cand cu stiinta care va fi pe pamant va birui cineva sa ajungă sub Muntii Bucegi, va da peste toate aceste inscrisuri si documente insemnate si, dupa semnele acelea, va sti ce are de facut. Dar asta se va intampla numai dupa ce suvoiul de energie de deasupra va slabi", spune clarvazatoarea care n-a fost niciodata in Bucegi." După 1999 toate au încetat. Specialiştii de la Centrul de Fizică a Pământului şi cei de la Staţia Seismică de la Cheia nu au găsit nici o explicaţie acestor fenomene. Se ştia de existenţa tunelurilor subterane. S-a emis ipoteza că aici aveau loc diferite experienţe, centrul fiind zona crucii de pe Caraiman! Dar cine le făcea şi cu ce scop? Mister total!!...

Sarmisegetusa, din cauza unor fenomene ciudate care au loc în zona respectivă, este numită „zona crepusculară a Europei". În sanctuarul dacic dela Racoş s-au găsit cuie dacice de fier care nu ruginesc. Testate cu raze X, s-a descoperit că, într-adevăr, cuiele au 2000 de ani. În componenţa lor intră fier pur (99,97%), magnetită, oxid de fier şi alumino-silicaţi. Cuiul nu rugineşte. În lume mai sunt două exemple de astfel de fier inoxidabile: stâlpul de fier de la Delhi şi discul din Mongolia , cercetate de NASA. S-au mai găsit şi nişte calupuri de fier decic de peste 40 de kg. La acea vreme, romanii nu puteau să topească în cuptoarele lor bucăţi mai mari de 25 kg" (5)…

Muntele Toaca este o piramidă cu baza pătrată, formă extrem de rară în natură.

Latura are lumgimea dublă faţă de piramida lui Keops. Unghiul pantei vestice are aceeaşi mărime cu unghiurile piramidei. La Cucuteni, cultură aflată în apropiere, s-a descoperit, incizat în ceramică neolitică, un motiv unic reprezentând proiecţia în plan a unei piramide cu baza pătrată. Diagonalele şi apotemele sunt trasate cu mare precizie. Unghiul dintre Carpaţii Meridionali şi cei Orientali este de 52 de grade. 51 de grade 50 de minute este unghiul dintre feţele piramidei lui Keops (Khufu) şi baza acestuia. Vasile Pârvan susţine teoria Ceahlăului ca munte sfânt al dacilor. Muntele Retezat este un monolit de proporţii gigantice cu înfăţişarea unui trunchi de piramidă.

Sursa: Anatol Basarab

[Adrian Pop]

TUNELURILE DE SUB MUNTI


Secolul XXI este marcat de o descoperire uluitoare: existenta unei retele intinse

de tuneluri subterane, posibil interconectate la nivel mondial. Pe langa grote si pesteri create de natura, peste tot in lume s-au descoperit diverse canale si tuneluri subterane construite, spun oamenii de stiinta, de civilizatiile antice sau de alte civilizatii premergatoare celei umane; spatii, adesea gigantice, ai caror pereti au fost tratati pentru conservare prin metode si tehnologii necunoscute in ziua de azi.

Lacul fara fund

Sergheevka este un catun uitat de lume din regiunea Moscova. Cand si cand, in atentia publicului apar tot soiul de evenimente stranii, ce se petrec in jurul lacului din apropiere. Se spune ca acesta, denumit sugestiv Bezdonii (Fara fund), este conectat cu oceanele, adancimea lui fiind necunoscuta.
Pana si pe hartile militare, profunzimea lui nu este clar stabilita, fiind doar aproximata intre 150 si 200 de metri. Lacul apare mentionat si in scrierile poetului rus Alexandr Blok, in care un padurar din zona povesteste ca aceasta apa este legata prin canale tainice cu marile oceane ale planetei.

Legenda spune ca pe malurile lui, de-a lungul anilor, s-au facut descoperiri misterioase ale unor epave de mult disparute in valtoarea oceanelor. In anul 2003, la suprafata apei a aparut, nu se stie de unde, o vesta de salvare, cu insemnele marinei militare americane. Dupa cercetarile realizate de autoritatile locale, s-a constatat ca vesta apartinea marinarului american Sam Belovski, de pe distrugatorul USS Cole. In octombrie 2000, in portul Aden , din Yemen , s-a declansat un atac terorist asupra navei, soldat cu moartea a 17 militari. In urma atentatului, matelotul Sam Belovski a fost dat disparut, iar trupul sau nu a fost gasit niciodata. Dar cum a putut ajunge dupa trei ani vesta lui de salvare tocmai din Oceanul Indian intr-un lacusor pierdut din Rusia Centrala, la 4000 de kilometri distanta?! Care a fost traseul ei? Oare legendele lacului fara fund sunt reale? Oare exista asemenea cai subterane necunoscute, care unesc diferite puncte ale planetei? Tunelurile subterane si pesterile au fost dintotdeauna un subiect care a atras atat atentia oamenilor de stiinta, cat si pe a celor pasionati de mistere. Poate pentru ca in intuneric se ascund enigme de nepatruns sau pentru simplul fapt ca acestea se deschid si acced catre centrul pamantului. Pe aceasta tema s-au scris o multime de carti si povesti fascinante, s-au realizat sute de filme de aventuri, care au imbogatit si mai mult imaginatia oamenilor.

Cert este ca acestea exista peste tot in lume, fie ca vorbim despre galeriile antice recent descoperite sub Ierusalim, despre tunelurile de sub marile piramide din Egipt, sau de canalele subterane sapate dedesubtul Mexicului. Arheologii si oamenii de stiinta au inceput sa isi puna tot mai des intrebarea daca nu cumva aceste retele subterane au fost candva conectate intre ele. Lungimea lor nu a putut fi determinata precis, pierzandu-se intr-un nesfarsit labirint in interiorul pamantului. De asemenea, nimeni nu a putut confirma faptul ca ele au fost construite in aceeasi perioada. Si totusi: cand si cine le-a creat si in ce scop?In regiunea Volgograd din Rusia exista un lant muntos, cunoscut sub numele de Medveditki, care, incepand cu anul 1997, a fost studiat in detaliu de organizatia "Kosmopoisk" (Cercetasii Cosmosului). Aici a fost depistata si cartografiata o retea extinsa de tuneluri, cercetata pe o distanta de zeci de kilometri.

Aceste pasaje subterane au un diametru de 7 pana la 20 de metri si, pe masura ce se apropie de creasta muntelui, se largesc tot mai mult, ajungand pana la 120 de metri, transformandu-se sub munte intr-o sala imensa. De aici, se ramifica alte trei tuneluri in diferite unghiuri. In Uniunea Sovietica, la inceputul anilor '50, la propunerea lui V.I. Stalin, a fost emis un decret secret al Consiliului de ministri al URSS, referitor la construirea unui tunel pe sub Stramtoarea Tatara, care desparte Rusia continentala de insula Sahalin si care leaga Marea Ohotsk, la nord, cu Marea Japoniei, la sud. In conditiile declansarii razboiului rece, pentru a contracara pericolul bazelor militare americane instalate in Japonia, Stalin a ordonat construirea unui pasaj subteran, prevazut cu cale ferata, intre insula Sahalin si Rusia.

Tunelul fusese trasat si construit tinand cont de geologia dificila a solului de sub fundul apelor. Peretii sai erau foarte netezi, acoperiti cu un material care semana a lava vulcanica. Toti cercetatorii rusi au fost insa de acord ca acel material nu era unul creat de natura. In urma unui studiu aprofundat, s-a ajuns la concluzia ca asupra peretilor se actionase simultan termic si mecanic, iar rezultatul fusese aceasta crusta, cu o grosime de 1,5 mm, deosebit de rezistenta. Conform afirmatiilor doctorului Berman, nici macar tehnologia moderna nu ar fi putut realiza o asemenea lucrare. Totodata, ea a amintit despre gasirea unor obiecte stranii in tunel, a unor mecanisme de neinteles, instrumente si echipamente necunoscute, si chiar despre fosilele unor animale neidentificate. Imediat dupa abandonarea acestui gigantic si ambitios proiect, serviciile secrete sovietice au preluat toate aceste valoroase artefacte, care in decursul deceniilor "s-au pierdut".

Conform articolului, exploratorul G.E. Kincaid, in timpul expeditiei sale in Marele Canion, a facut o descoperire uluitoare: un intreg oras subteran, cu o retea de tuneluri, in care s-au gasit dovezi ce indica faptul ca civilizatiile antice au migrat in America din Orient prin aceste cai subpamantene. Cercetatorul a demonstrat, aparent convingator, ca populatia care locuia in aceste caverne misterioase, adanc sapate in stanca, era de origine orientala, posibil din Egipt. In publicatie se relateaza ca echipa coordonata de Kincaid a descoperit o camera gigant, de aproximativ 1500 de picioare (450 metri), din care porneau zeci de pasaje, "ca spitele unei roti". Recent, arheologii au descoperit un tunel vechi de 1800 de ani, care duce in directia unui intreg sistem de galerii, aflat la 12 metri sub Templul Sarpelui cu Pene din Mexic. Orasul Teotihuacan a fost construit de o populatie relativ putin cunoscuta, care a atins apogeul intre anii 100 i.Chr si 750 d.Chr. Templul a fost ridicat intre anii 150-200 d.Chr. Din motive necunoscute, orasul a fost abandonat pana la venirea in zona a populatiilor aztece, in 1300 d.Chr. Acestia din urma au dat si denumirea de Teotihuacan , care semnifica "locul unde oamenii devin zei".

In zona Europei Centrale, pe teritoriile Cehiei, Poloniei si Slovaciei, se intind Carpatii Beskizi. La granita dintre Polonia si Slovacia, se afla cea mai inalta culme, Babia ( Babia Gora ), cu o altitudine de 1725 m. In folclorul celor doua popoare exista multe legende legate de acest varf. Se spune ca locuitorii zonei pastreaza secreta existenta unui tunel sub munte. In urma cu cativa ani, intr-un ziar local polonez, a aparut relatarea unuia dintre locuitorii satului Zawoja, Stanislaw Poniatowski.

El a povestit ca, in anii '60, tatal sau i-a dezvaluit taina muntilor. Au plecat impreuna din sat catre " regina Babia" si, ajungand la o inaltime de aproximativ 600 de metri, tatal lui s-a oprit si i-a spus ca acolo va vedea o alta lume, va afla un secret care este transmis din generatie in generatie. Cu un efort imens, au dat la o parte o stanca si dedesubtul ei Stanislaw a vazut un put cu o deschidere larga, ce ducea catre miezul pamantului. "Peretii erau netezi si luciosi, de parca ar fi fost acoperiti cu sticla. Tata a aruncat o franghie si am inceput coborarea. In interior, in mod straniu, aerul era uscat. Am coborat cativa metri pana am dat de un tunel. Apoi, ne-am continuat calatoria prin tunelul usor inclinat catre interiorul pamantului, pana la o sala spatioasa, cu o forma ovala. De acolo plecau mai multe tuneluri, in toate directiile. Tata mi-a spus ca, urmand traseul lor, de aici se poate ajunge in alte tari si chiar pe alte continente. Tunelurile din stanga duc in Germania si mai departe, in Anglia, pana in America, iar cele din dreapta se intind prin Rusia si apoi prin China si Japonia, tot pana in America, unde se innoada iarasi cu tunelul din stanga".

"Multe dintre ele s-au prabusit, altele nici macar nu au fost descoperite, de aceea este foarte grea munca de dovedire a acestei ipoteze. Acum lucram la o harta prin care sa reprezentam reteaua. Insa, deocamdata totul este aproximativ, deoarece nu avem informatii complete si nu au fost studiate Africa, India si Australia ", declara P. Mirosnicenko, unul dintre cercetatorii LSP. Potrivit afirmatiilor sale, se crede ca aceste tuneluri au fost create de civilizatii stravechi sau de alte civilizatii necunoscute pentru a se putea refugia in caz de catastrofe naturale. In mod ciclic, planeta noastra este lovita de fel de fel de calamitati naturale, cum ar fi cutremure, tsunami, eruptii vulcanice, ciocnirea cu asteroizi, asa cum s-a intamplat acum aproximativ 65 de milioane de ani cand, in urma impactului cu un asteroid, au disparut dinozaurii si majoritatea vietuitoarelor planetei.
Munţii României sunt străbătuţi de tuneluri subterane, puţine persoane, chiar şi în zilele noastre, cunoascând existenşa acestora.

Pe timpul dacilor aceste tuneluri şi trecerile subterane erau cunoscute doar de sacerdoţi şi câţiva nobili. Cei din urmă cunoşteau doar câteva treceri strategice. Secretele preoţilor daci au fost preluate de preoţii creştini, retransmise mai departe numai călugărilor virtuali. Munţii Bucegi ascund o parte din secretul nostru existenţial. Totul a început pe vremea primului domnitor din dinastia Basarabilor, când platoul Bucegilor a fost interzis pentru oamenii de rând. Acolo se antrena cavaleria domnitorului, acei oşteni „roşii" (denumire dată de îmbrăcămintea pe care o purtau), care formau unităţile de elită ale armatei domnitorului din Ţara Romînească, folosite doar în caz de mare primejdie.

Şi mai puţini cunosc de ce a fost ales platoul Bucegilor. Deoarece, în vremurile de primejdie, tezaurul Ţării era ascuns în tunelurile subterane din zonă şi păzit de oştenii „roşii". Legendele locale vorbesc şi despre existenţa unor tezaure deosebit de valoroase, acumulat de-a lungul a zeci de generaţii de conducători şi păstrat în zonă. Este un tezaur sfânt pe care fiecare domnitor era obligat să-l sporească pe timpul domniei sale. Dar nu avea voie să folosească nimic din acest tezaur. Cei care nu ţineau seama de aceasta erau crunt loviţi. Se spune că blestemul i-a lovit şi urmărit pe cei din ramura Drăculeştilor şi cea a Dăneştilor. Pentru că au încercat să folosească tezaurul Ţării în scop personal ei şi familiile lor au fost asasinaţi.

„În ultimii ani, în zona Bucegilor s-au efectuat măsurători energetice care au constatat existenţa unor câmpuri de forţă extraordinară şi a unor treceri subterane care traversează munţii dintr-o parte în alta.

Mai mult, aceste măsurători au arătat existenţa a două treceri subterane care merg din zona Bucegilor până în apropiere de Peştera Urşilor din Carpaţii Occidentali, acestea fiind întretăiate din când în când de diverse tunele mai mici sau mai lungi. Ceea ce este uirmitor este altceva. Privite de sus (ipotetic) aceste tunele nu străbat haotic munţii ci sub forma unor linii care figurează imaginea unui lup imens, având gura deschisă, ca atunci când se aruncă asupra prăzii. Capul lupului este în Munţii Apuseni iar coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa, Întrebarea logică este dacă aceste tuneluri subterane au fost făcute de mâna oamenilor sau dacă au fost doar descoperite şi folosite de oameni? Este o întrebare la care, deocamdată, nu are cine să răspundă. Poate doar misticii, care au avut curajul să afirme că totul a fost construit de Zamolxis atunci când Marele Zeu a decis să apere acest pământ sfânt şi pe cei care-l locuiesc" În anii 1993-1994 în zona Buşteni-Sinaia s-au petrecut mai multe fenomene stranii.

Oamenii acuzau stări de agitaţie inexplicabile care le afectau sănătatea. Însă numai pe timpul nopţii. Apoi s-au produs mai multe cutremure, constatându-se că nu aveau epicentrul în Vrancea sau Bucegi, cum era normal. Locuitorii mai relatau că au prins frica de a pune mâna pe obiecte metalice deoarece se curentau imediat. Cercetarea acestor fenomene nu a dus la nici un rezultat. Peste un an intensitatea cutremurelor a sporit. Ciudat era faptul că, de fiecare dată înainte de producerea acestora, se auzea un tunet înfundat. Aceste cutremure se produceau, invariabil, la ore fixe: ora 20.000 şi 3.00 noaptea. După producerea lor s-au semnalat semnale radio! Ceea ce nu era normal.

"Vizionara Valentina, femeia oarba din Iasi care poate pune diagnostice si prin telefon, sustine ca a descoperit prin metode proprii că un important şuvoi de energie, de aceeasi calitate cu cea care alimenteaza complexul de la Gizeh, scalda si Sfinxul nostru din Bucegi.

Iar subteranele nedescoperite ale acestuia comunica cu piramidele din Egipt. "Acolo e trecutul omenirii. Dar nu-i omenirea de acum doua mii de ani. E cu mult mai demult, tare mult inainte. Sfinxul din Bucegi este ocrotitorul pamantului pe care locuim. De fapt, in Bucegi, la Sfinx vine un suvoi foarte puternic de energie. Atunci cand cu stiinta care va fi pe pamant va birui cineva sa ajungă sub Muntii Bucegi, va da peste toate aceste inscrisuri si documente insemnate si, dupa semnele acelea, va sti ce are de facut. Dar asta se va intampla numai dupa ce suvoiul de energie de deasupra va slabi", spune clarvazatoarea care n-a fost niciodata in Bucegi." După 1999 toate au încetat. Specialiştii de la Centrul de Fizică a Pământului şi cei de la Staţia Seismică de la Cheia nu au găsit nici o explicaţie acestor fenomene. Se ştia de existenţa tunelurilor subterane. S-a emis ipoteza că aici aveau loc diferite experienţe, centrul fiind zona crucii de pe Caraiman! Dar cine le făcea şi cu ce scop? Mister total!!...

Sarmisegetusa, din cauza unor fenomene ciudate care au loc în zona respectivă, este numită „zona crepusculară a Europei". În sanctuarul dacic dela Racoş s-au găsit cuie dacice de fier care nu ruginesc. Testate cu raze X, s-a descoperit că, într-adevăr, cuiele au 2000 de ani. În componenţa lor intră fier pur (99,97%), magnetită, oxid de fier şi alumino-silicaţi. Cuiul nu rugineşte. În lume mai sunt două exemple de astfel de fier inoxidabile: stâlpul de fier de la Delhi şi discul din Mongolia , cercetate de NASA. S-au mai găsit şi nişte calupuri de fier decic de peste 40 de kg. La acea vreme, romanii nu puteau să topească în cuptoarele lor bucăţi mai mari de 25 kg" (5)…

Muntele Toaca este o piramidă cu baza pătrată, formă extrem de rară în natură.

Latura are lumgimea dublă faţă de piramida lui Keops. Unghiul pantei vestice are aceeaşi mărime cu unghiurile piramidei. La Cucuteni, cultură aflată în apropiere, s-a descoperit, incizat în ceramică neolitică, un motiv unic reprezentând proiecţia în plan a unei piramide cu baza pătrată. Diagonalele şi apotemele sunt trasate cu mare precizie. Unghiul dintre Carpaţii Meridionali şi cei Orientali este de 52 de grade. 51 de grade 50 de minute este unghiul dintre feţele piramidei lui Keops (Khufu) şi baza acestuia. Vasile Pârvan susţine teoria Ceahlăului ca munte sfânt al dacilor. Muntele Retezat este un monolit de proporţii gigantice cu înfăţişarea unui trunchi de piramidă.

Sursa: Anatol Basarab

[Adrian Pop]

Orasul subteran al zeilor din Rosia Montana

• 
  
  • 2
    
  
  

La începutul anilor 1990, subsolul din zona Carpaților Occidentali a fost sondat de un satelit rusesc, care căuta situri antice și preistorice. Cu această ocazie, s-a descoperit un imens oraș subteran, întins pe o suprafață de peste două sute de kilometri pătrați, foarte bogat în aur. În zona numită Vârtoape din Munții Orăștiei, pe o suprafață de aproximativ patru kilometri pătrați există șaptezeci și cinci de gropi conice, de diferite dimensiuni (unele cu diametre de până la șaptezeci de metri), din care pleacă mai multe tuneluri către munții din apropiere (unul ajungând chiar sub sanctuarele din Sarmizegetusa Regia, fiind probabil cel prin care armata lui Decebal a plecat din calea romanilor, traversând munții în două zile). În zona Vârtoape, aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunică între ele, precum camerele unei locuințe, multe dintre ele comunicând cu platoul de deasupra prin drumuri antice. În această zonă și în imediata apropiere se află vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare făcute din andezit (piatră pe care astăzi o putem tăia doar cu diamantul), construcții cu o vechime mult mai mare decât cele de la Sarmizegetusa, acolo aflându-se centrul mega-orașului pre-dacic. Acest oraș subteran se întinde nu numai sub Sarmizegetusa Regia, ci și sub Simeria (locul de origine al sumerienilor), Tărtăria (unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume), Deva (zona din care au plecat arienii în Asia) și Roșia Montană. În Pergamentul Secret, Radu Cinamar vorbea despre un tunel foarte lung sub munții Orăștiei, la capătul căruia s-ar afla o cameră imensă din aur pur, în care s-au descoperit o lumină albastră stranie și șapte scaune capabile să susțină umanoizi de aproape trei metri înălțime. Referiri la acest oraș subteran se întâlnesc și în poveștile grecilor antici, care spun că în ținutul arimilor (adică în aceeași zonă) locuia în vremurile de demult gigantul Typhon, bine ascuns sub pământ, închis acolo de către Zeus. În Teogonia, Hesiod scria că în țara Arima trăia Echidna, o creatură jumătate nimfă și jumătate șarpe, ce locuia într-o peșteră adâncă, făcută de zei, ce seamănă cu un palat strălucitor, de unde păzea întreg ținutul. De altfel, grecii antici considerau că în subsolul Carpaților Occidentali se afla Tartarul, lumea subterană în care au fost închiși titanii, primii zei, probabil fiind vorba despre acest uriaș oraș subteran. S-a descoperit și că nu doar sub Munții Apuseni, ci sub întregul lanț Carpatic de pe teritoriul țării noastre, există o rețea întreagă de tuneluri, despre care legendele dacice susțin că au fost construite de zeul Zamolxis pentru a proteja ținutul și poporul dac. Iar Roșia Montană se pare că reprezintă intrarea principală în acest oraș subteran al zeilor. În luna februarie a anului 2012, o echipă româno-canadiană de geologi urmărea rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană. Atunci, echipa a făcut aparent din întâmplare o descoperire colosală, ce ar putea modifica istoria omenirii dacă s-ar face publică. Geologii români și canadieni au descoperit la baza galeriei cavernecapătul dreptunghiular al unei lespezi aurii, care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, rezultatele de laborator au arătat că era vorba despre o piatră compozită, obţinută după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale, compusă din 15% praf de granit, 30% wolfram și 55% pulbere de aur de 50 de karate. În luna aprilie, în timpul discuțiilor purtate cu ușile închise la Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei, canadienii au cerut ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă urgent. Românii au fost de acord cu păstrarea secretului, însă au insistat să continue cercetările și să trimită acolo o echipă de arheologi. Zona a fost închisă imediat cu sârmă ghimpată și pusă sub pază. De la începutul lunii mai până pe 23 iunie s-au derulat în secret săpăturile în jurul lespezii. Măsurătorile au stabilit faptul că aceasta, perfect șlefuită, cântărea aproximativ 1.700 de tone (cu 100 de tone mai mult decât cea de la Baalbek, în Liban), avea o lungime de 12 metri, o lățime de 6 metri și o înălțime de 3 metri, iar aurul din ea reprezenta 935 de tone, de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras la Roșia Montană de daci, romani, austro-ungari și români la un loc. Într-un final, lespedea a fost segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere și transportată noaptea, sub escortă militară, spre o destinație necunoscută. Din anumite informații reiese că fragmentele au ajuns la Combinatul Siderurgic din Galați, unde au fost topite și transformate în lingouri de aur și wolfram, despre care nu se știe unde au fost depozitate. Un lucrător care a participat la dezmembrarea lespezii susține că un bătrân arheolog de prestigiu, ce avea o cicatrice în colțul ochiului stâng, a realizat un set de fotografii, care au fost date spre studiu unui paleolingvist, ce a atras atunci atenția autorităților că lespedea are o valoare istorică și culturală inestimabilă nu doar pentru români, ci pentru întreaga omenire. Ca argument, în respectivele fotografii se poate observa că întreaga suprafață a lespezii era acoperită de o scriere în basorelief de culoare verde smarald, total necunoscută, posibil pelasgă. Cu toate acestea, autoritățile române au ignorat atenționările paleolingvistului și au dispus tăierea și topirea lespezii, urmând ca, după vânzarea aurului, să primească 19,31% din câștig, conform înțelegerii cu partea canadiană. Bătrânul arheolog, care a ales să-și păstreze ascunsă identitatea, a declarat presei la vremea respectivă: „Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri, în interiorul căruia cobora o scară elicoidală, ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, în afara paleolingvistului care s-a precipitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni n-a mai avut curajul să coboare ca să vadă ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi era deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui, au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi a fost închisă gura puţului exterior, precum şi intrarea în galeria săpată în vremuri imemoriale de agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii și la descoperirea puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea «secretului de stat» şi am plecat cu toţii, speriaţi, înapoi pe la casele noastre”. La sediile Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, nimeni nu ştie nimic, domnind peste toți o tăcere ca de mormânt. Există voci care susțin că persoane sus-puse de la Guvern au muşamalizat afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheolog şi cu lucrătorul martor a fost pe 28 iulie 2012, cei doi dispărând apoi fără urmă. Galeria unde a fost descoperită lespedea, aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roșia Montană, a fost supranumită Galeria Hiperboreeană. Ea a mai fost cercetată în 1976 și, după o descoperire uluitoare, a fost sigilată de către Securitate. Dintre cei care au participat atunci la săpături, doar patru persoane mai sunt astăzi în viață. Trei dintre ei refuză să-și amintească întâmplarea de acum 37 de ani, doar unul dintre ei, Ion Moiș, fost șef de echipă, a acceptat să rupă tăcerea. Iată ce a povestit el Presei: „Poate că n-ar trebui să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: În iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galerie 13, rămasă închisă încă de pe vremea austro-ungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploatată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum spuneau ei. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar e limpede că s-au lămurit repede şi au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat până în vara lui ‘76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât valvele din mină, cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu mai văzusem niciodată. După ce l-am arătat directorului minei, el l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montană, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări, ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii, iar după ce ne-au pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei. Când treaba noastră a fost terminată, au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşa, ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el, a venit o echipă întreagă de civili dar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnaserăm declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină. Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă, da’ ce vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu’ Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul a sărit cu gura mare că să-şi vadă de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu’ şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologul cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scăpat una cum că scheletul ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! «Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!» – a răcnit rosia_montana_sechelet_29021600la el unul gras în haină de piele şi cu accent rusesc! – «Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Scheletul ăsta pleacă la Moscova! Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici!». Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. «Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă!». Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul. S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde, nu ştiu. Dar ştiu că am mâncat bătaie şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac… Nici cu ortacii mei n-am mai vorbit despre asta. Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu, când l-am văzut, mi-a îngheţat sângele în vine. «Uite Ioane, – mi-a zis – şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montană. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Ca şi tine, am fost și eu martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poza. Să ştii de la mine că acolo, în galerie, era scheletul unui dac, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap, pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar de noi, ăştia din securitate, care nu ne speriem aşa de uşor, se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?». «Da, am priceput!». S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată. În schimb, mai am poza cu hiperboreanul de la el”. Așadar, deasupra lespezii extrase în 2012 se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriașului, în Galeria 13 sau Galeria Hiperboreeană. Iar același arheolog cu cicatrice în colțul ochiului stâng a fost martorul ambelor descoperiri, din 1976 și 2012. La Roșia Montană se află intrarea în orașul subteran al zeilor, supranumit Tartar de către grecii antici. Dacă în trecut secretele zeilor erau păzite întotdeauna de sfincși, creaturi mitice cu cap de Sfinxul-Rosiei-Montaneom, corp de leu, picioare de taur și aripi de vultur, și la Roșia Montană există unul aparent natural. Sfinxul Roșiei Montane este situat pe unul dintre cele mai înalte puncte ale Masivului Cârnic și are două capete: unul mare și încă unul mai mic, numit Sfinxișorul, deasupra celui mare. Unii localnici chiar susțin că evreii nu vor putea pune mâna pe aurul nostru atât timp cât Sfinxul va păzi Roșia Montană. E posibil ca acest oraș subteran al zeilor să fie adevărata țintă a miliardarilor evrei George Soros și Beny Steinmetz? Am aflat deja că amândoi au investit sume colosale pentru a-și pune ghearele pe Roșia Montană, am văzut implicarea SRI-ului atât în povestea copilului ucis pe 2 septembrie, cât și în descoperirea din Galeria Hiperboreeană. Am văzut implicarea clasei politice de vârf atât în mușamalizarea înțelegerii secrete cu evreii, cât și în regizarea crimei copilului, apoi în deturnarea atenției publicului către maidanezi. Am văzut și manipularea fără ascunziș a mass-mediei în aceste cazuri. Pentru a afla dacă interesul miliardarilor evrei este orașul subteran sau aurul (alături de celelalte metale prețioase), nu trebuie decât să aruncăm o privire către planul proiectului minier de la Roșia Montană. Acesta este unul dintre cele mai mari proiecte de exploatare auriferă din lume, cu riscuri mult peste toate celelalte. În absolut toate țările Uniunii Europene se utilizează în astfel de exploatări aproximativ 1.000 de tone de cianuri; la Roșia Montană se dorește utilizarea a 13.000 de tone de cianuri pe an. Intervenția se va face pe un perimetru de 1.258 de hectare; se vor rade patru munți și se va săpa la o adâncime de 400 de metri, creându-se un crater gigantic, cu un diametru de aproximativ 8 kilometri, vizibil și de pe Lună. Proiectul va duce la excavarea a 500 de milioane de tone de steril în urma utilizării cianurilor. În urma acestui proiect, România va rămâne pentru totdeauna cu un lac imens de cianuri (adică 215 milioane de metri cubi de cianuri), și un baraj ce ar trebui să reziste veșnic (lucru puțin probabil). Pentru întreținerea și supravegherea acestui baraj, Roșia Montană Gold Corporation ne oferă doar 150 de milioane de euro, deși Agenția de Mediu a Statelor Unite ale Americii a evaluat costurile la 2,6 miliarde de dolari. Exploatarea se va face la suprafață, nu în galerii ca până acum, distrugându-se aproape complet respectiva zonă. Deși sunt și alte tehnologii pentru extracția aurului, nepericuloase pentru mediu, cea cu cianuri este cea mai ieftină și cea mai periculoasă. Evident că o firmă se gândește doar la profitul propriu, alegând cheltuieli cât mai mici. Și evident că jurnaliștii noștri cumpărați de evrei, precum Mihai Gâdea și Mircea Badea de la Antena 3, ascund publicului variantele alternative, încercând să ne convingă că extracția aurului cu ajutorul cianurilor este singura modalitate. Chiar un inginer chimist din Baia Mare a inventat încă din anul 2000 o metodă alternativă, care nici nu pune în pericol mediul, și este și mai eficientă, metodă respinsă de către Roșia Montană Gold Corporation. De ce evreii de la Gabriel Resources resping metodele alternative de extracție a aurului, unele chiar mai eficiente, preferând-o doar pe cea distrugătoare? De ce vor neapărat să folosească 13.000 de tone de cianuri pe an, când peste tot în lume este vorba doar despre 1.000 de tone? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: pentru a distruge zona. De ce și-ar dori distrugerea acelei zone? Nu poate fi decât un motiv viabil: pentru a bloca accesul către / din orașul subteran al zeilor. Am văzut deja că Securitatea a sigilat intrarea în Galeria Hiperboreeană încă din 1976 iar în 2012, după ce a fost extrasă enorma lespede, SRI-ul și armata au au cimentuit puțul care ducea spre interiorul muntelui, blocând și intrarea în galerie. Un imens lac de cianuri ar sigila intrarea către acel oraș pentru totdeauna. Nimeni nu ar putea intra vreodată acolo și, mai ales, nimeni și nimic nu ar putea ieși de acolo. Dacă miliardarii evrei de la Gabriel Resources urmăresc într-adevăr distrugerea intrării orașului zeilor și îngroparea acestuia sub 215 milioane de metri cubi de cianuri, de ce ar face asta? Pentru a afla răspunsul, trebuie să cunoaștem adevărata religie a evreilor, ascunsă maselor dar cunoscută la cel mai înalt nivel. sursa