„SINDROMUL DECEBAL”-
BOALA CRONICĂ A ISTORIOGRAFIEI ROMÂNE


Dumitru IONCICĂ
Director la Editura URANUS
Acest material este un comentariu la articolul Mică lecție de istorie de Ioan-Aurel Pop, apărut în revista online Art-Emis din 8 ianuarie a.c. Îl publicăm aici întrucât conducerea menționatei reviste ni l-a refuzat în forma de mai jos
Se pare că mulți oameni din țara noastră au nevoie de clarificări în ceea ce privește istoria românilor și limba română și îi aglomerează în mod absolut justificat poșta electronică a domnului profesor Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, istoric de profesie căruia îi cer, pur și simplu lumină. Este un lucru explicabil, mai ales în zilele noastre când nu e greu să vezi cum multe au luat-o razna, de la vlădică până la opincă, și în rândul boierilor, și al hoților și al vardiștilor, ca să nu mai vorbim de dihonia de toate felurile care străbate mulțimile în toate direcțiile. Acum, o lecție de istorie cinstită e necesară ca aerul și cred că în linii mari acesta a fost și raționamentul domnului profesor când a conceput-o. O să vedem că nu avem de-a face cu o lecție de istorie propriu-zisă, ci mai mult cu o oră de dirigenție sau de educație civică așa cum se cheamă acum pentru că de la ferestruica sa, domnul profesor Pop nu transmite, ca Papa, doar binecuvântări, ci își muștruluiește de-a dreptul elevii din școală care nu-i respectă învățătura.
Ai cui sunt acești nefârtați!?
Lecția debutează cu două constatări urâte, prima despre slavismul românilor (românii sunt slavi… românii sunt niște gunoaie trădătoare, bune la nimic, mult mai urâți și fizic și, mai ales, moral și intelectual…) reproducând un mesaj de pe mail în care se fac referiri la Lucian Boia și Neagu Djuvara, și a doua, cu citate din mizeriile despre români ale lui Horia Roman Patapievici („Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu”ș.a.m.d.), ambele desființând poporul român, unul fizic și altul moral. Iată ce conchide autorul:
„Oricum, în fața unor astfel de gânduri și idei nu se poate să nu ne punem întrebări grave. Nu putem să nu ne întrebăm de unde vine atâta încrâncenare, atâta semeție, atâta ură și atâta răutate.”
Concluzia domnului profesor este firească, dar nu este suficientă. Ca să nu rămână doar retorică, întrebarea avea nevoie măcar de un început de răspuns. Să ne amintim în mod cinstit că marele fals privind slavismul românilor a început oficial în România odată cu Istoria R.P.R (1947) a lui Mihail Roller, istoric stalinist român, evreu de origine, academician, vicepreședinte al Academiei R.P.R. și directorul Institutului de istorie al Academiei de atunci. Manualul lui Roller se preda la liceu începând din clasa a VIII-a. În mod sigur, destui membri ai Academiei Române de astăzi își amintesc de acele vremuri, unii participând direct la aplicarea manualului cu pricina în învățământ. Odată cu istoria lui Roller, a avut loc și o denaturare gravă a limbii române cu efecte nefericite care persistă și astăzi în toate dicționarele etimologice girate de Academia Română.
Alte nume infamate privind falsificarea istoriei noastre prin denigrarea și disprețuirea românilor sunt contemporane. Lucian Boia, de exemplu, ale cărui cărți despre nimicnicia poporului român, editate la Humanitas au depășit 60.000 exemplare (cifra este reală, vă asigur), înainte de 1989 era un comunist cu acte în regulă, propagandist naționalist și turnător la securitate, potrivit propriilor mărturisiri publice, iar după așa-zisa revoluție, a devenit profesor și chiar decan al Facultății de istorie a Universității din București. Pentru ce a scris, omul a fost decorat recent de președintele Ungariei, după ce fusese decorat de germani. N-ar fi o surpriză să fie decorat și de români! Celălalt infam, Horia Roman Patapievici, a fost în mod exact nu doar un echivalent de ministru, ci directorul general al Institutului Cultural Român, mâna dreaptă a Academiei Române, persoană simpatizată și cultivată intens în viața Academiei
Să pledăm pentru specialiștii români! E bine, e rău?
Acesta ar fi un început de răspuns la cele două constatări care constituie în demersul dumneavoastră un preambul, așa cum spuneți,” pentru a ne referi mai în detaliu la istoria românilor…. Evident, cei care pot să scrie cel mai bine istoria românilor sunt specialiștii români, care au la îndemână cele mai multe izvoare (cele mai multe izvoare ale istoriei românilor se găsesc, de regulă, în România)… Cea mai mare parte a istoricilor de meserie au cercetat trecutul nostru în funcție de criteriul adevărului… dar, au apărut și exagerări grave, unele de forma extremelor… Adepții gloriei eterne susțin, de regulă, că românii sunt cel mai vechi popor din lume…. Aceștia sunt chemați, în general, autohtoniști, tradiționaliști, naționaliști, antieuropeni etc. Adepții nimicniciei noastre spun că suntem un popor minuscul, fără personalitate, fără trecut și fără perspective, că nu ne cunoaștem originea …. Aceștia se consideră de multe ori europeniști, globaliști, internaționaliști etc.”
Avem aici niște criterii – cei mai buni specialiști sunt istoricii români, cele mai multe izvoare istorice sunt în România, cei mai mulți istorici de meserie au mers pe criteriul adevărului – dar ce ne facem cu exagerările, cu extremiștii care sunt de două feluri, unii cu gloria eternă, alții cu nimicul? Ar fi de așteptat ca, odată ce vede de la ferestruica sa acest fenomen, să trateze cu aceeași superioritate faptele istorice.
Decebal nu prea e cum se credea…Așa o fi?
Dar, iată cum vede domnul profesor cazul Podului lui Traian de la Drobeta, când un corespondent îi semnalează că în școală se învață, în toate ciclurile că acest pod a fost construit de către Apolodor în doi ani și că acest lucru nu era posibil în condiții de război și nici din punct de vedere tehnic, subliniind și faptul că Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice, nu putea să stea cu mâinile în sân și să privească cum se construiește podul sub ochii lui. Domnul profesor Ioan-Aurel Pop califică aceste păreri ca o crasă minciună susținută de autohtoniști (Cum ar putea amăgi prezenteismul-!?n.n.- mințile oamenilor, dacă acești oameni ar ști că „logica” noastră de la începutul mileniului al treilea, este diferită de „logica” epocilor revolute?, se întreabă el), având grijă să precizeze că „Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice” vine din arsenalul secolului naționalităților, de pe vremea lui George Coșbuc și nu are legătură cu ideile și sentimentele de acum două milenii. Stai și te crucești! Decebal ar fi o poezie a naționaliștilor din vremea lui Coșbuc? Sunt două gafe mari. Prima: cum poți tu ardelean, să-l citezi în mod peiorativ, să zicem, pe Coșbuc, unul din marii poeți ardeleni, într-un grav context istoric? A doua, este incalificabilă.
Dacă e vorba de poezie, domnule academician, vă reamintesc părerea lui Pliniu cel Tânăr, un cert apropiat al lui Traian, despre marele rege dac Decebal acum aproape două mii de ani. Erau contemporani. Aflând că prietenul său Caninius intenționează să redea în versuri războiul daco-roman, Pliniu cel Tânăr (scrisoarea nr.4) îi scrie: Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atât de actual, atât de bogat, atât de vast, în sfârşit atât de plin de poezie şi, cu toate că faptele sunt adevărate, atât de fabulos? Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde deloc nădejdea; şi pe deasupra despre sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor până atunci neînfrânt, celălalt – pentru ultima oară.

Cam asta crede Pliniu cel Tânăr despre Decebal. Primul lucru pe care îl vede la regele dac este aura și apoi personajul.
Ceea ce intrigă în povestea cu podul de la Drobeta făcut de Apolodor este ideea că Decebal a trebuit să asiste neputincios la construirea podului și că aura lui nu ar fi decât o piesă dintr-un arsenal politic. Decebal nu a asistat niciodată neputincios la ceva. Și-a jucat toate șansele, dar soarta i-a fost alta. Observația lui Pliniu cel Tânăr: „izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde deloc nădejdea” este genială și nemuritoare. Ea pornește dintr-o clară empatie față de situația regelui Decebal pe care n-o găsim în atitudinea domnului profesor, oricât am căuta-o.
Includerea poveștii podului pe monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi și chiar monumentul fac parte dintr-o glumă logică. Cine și-ar putea imagina că împăratul Traian avea vreo rațiune de a construi un monument închinat unei victorii intermediare, de etapă, aceea din 102, fără vreo semnificație, fără vreun avantaj material/pradă, pe teritoriul inamicului învins? Niciodată romanii n-au construit ceva simbolic pe teritoriul altora. Doar la Roma. Acolo era satisfacția, orgoliul împlinit și oportunitatea politică. În plus, metopele de la Adamclisi sunt total diferite de cele de pe Columnă. Dimensiunile figurilor, echipamentele militare, coifurile, scenele nu seamănă deloc. Sunt două filme diferite. Realitatea de la Adamclisi n-are legătură cu Traian. E dintr-o istorie mai veche.
„Capitulațiile ” sunt mai degrabă un îndemn: Turcaleți, nu vă puneți cu ghiaurii, c-o încurcați!
Ca și în cazul Decebal, și aici constatăm aceeași lipsă de empatie față de subiectul abordat.
Acest subiect, considerat o minciună susținută de europeniști, de data aceasta, se referă la capitulațiile din Evul Mediu. Dacă este o minciună, aceasta n-a fost susținută doar de europeniști, ci și de comuniști. Așa zisele capitulații, numite astfel pentru că materialul era organizat pe capitole, care erau văzute ca un tratat între otomani și țările române, ar fi un fals istoric care ar aparține naționaliștilor din toate timpurile Chiar dacă nu era un tratat bilateral, ci un set de reguli de comportament adoptat de militarii otomani, cărora le era mai confortabil să încaseze haraciul decât să-și impună niște reguli în Țările Române unde o încurcaseră în mod serios și cu Mircea cel Bătrân, și cu Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazu, chestiunea trebuie tratată ca o realitate, indiferent de forma ei. Când vorbești despre capitulații nu ajută pe nimeni dacă introduci ideea de fals. Falsul este prezent în toată istoria Imperiului Otoman în forme foarte rafinate și sofisticate. Chiar impunerea în istorie a otomanilor nu li se datorează doar lor, ci fenomenului mongol ai cărui mari beneficiari au fost. Existența falsurilor locale nu le-a influențat totuși istoria și n-au fost deloc supărări când au fost descoperite. Desigur, profesorul Ioan-Aurel Pop are dreptate în ce spune cu privire la capitulații, dar acest lucru n-are nicio relevanță istorică dacă nu-i oferi un comentariu inteligent. Acest mic adevăr trebuia exploatat cum trebuie. Admițând că acele cărți de legământ nu sunt tratate bilaterale, ci doar niște reguli otomane interne care permiteau rânduiala autohtonă în cele trei țări românești, inclusiv păstrarea purității credinței creștin - ortodoxe, biserici fără moschei, trebuie să vedem aici un respect implicit al turcilor față de români, un omagiu adus curajului și vitejiei poporului român, izvorât din experiența militară comună, ceva similar Columnei lui Traian și sutelor de statui de daci răspândite prin Roma care, la fel, constituiau un omagiu adresat calității poporului dac. Acesta era comentariul cerut de discuția asupra capitulațiilor, în nici un caz satisfacția meschină și infantilă că a descoperit un fals. Lucrurile sunt lăsate în confuzie. Așa se explică probabil de ce un prostovan de boier politic din ziua de azi a admis cu seninătate construirea unei moschei în capitală.
Cu această ocazie, trebuie să remarcăm rigiditatea cu care autorul abordează trecutul nostru istoric. Când nu este sentențios, e pus pe harță. Cred că de aici vine și afirmația aceea plină de stupiditate cu tinerețea poporului român și a limbii române. Dintr-o înțelegere pe jumătate a fenomenului istoric, luat doar în literă, nu și în spirit.
Trebuie să recunoaștem că în ambele cazuri, autorul a intrat într-o încurcătură, într-o încăierare cu el însuși din care a ieșit al doilea. După ce a semnalat existența unor extreme în istoriografia noastră, în loc să trateze în mod cumpătat problemele respective, a repetat comportamentul extremist prin caracterul categoric și agresivitatea judecăților, fără vreo aplecare spre un dialog real. Cred că, de fapt, nici nu putea să facă altfel. Cred că domnul profesor este moștenitorul sau legatarul testamentar fără de noroc al unei teorii istorice ingrate. Ce se vede la noi este o stare generală de lehamite, însoțită în mod ciudat de judecăți extreme. Problemele extremismului în România vor fi în continuare și nu vor dispărea decât atunci când va fi lichidată confuzia istorică și, implicit, cea lingvistică, când vom renunța la tabuurile cercetării istorice. Cu această chestiune intrăm în subiectul propriu-zis.
Sindromul Decebal
Istoriografia română suferă de o boală cronică greu de tratat. Aș numi-o “sindromul Decebal”. Aceasta a debutat atunci, la începutul secolului II, după dispariția marelui rege dac și n-a observat-o niciun istoric român, sau n-a fost lăsat s-o observe. Profesorul Pop a simțit ceva atunci când a legat numele lui Decebal de secolul naționalităților, dar nu l-a legat cum trebuie. Într-adevăr, atunci s-au făcut o parte din jocurile istorice din care românii au pierdut pe mâna lor. Povestea este totuși mai complicată. În secolul XIX au fost definitivate niște falsuri în favoarea națiunilor puternice aflate în căutarea unor origini pe care nu le aveau. Dar ocultarea istoriei dacilor începe mai demult și are cauze complexe asupra cărora nu vom insista acum, dar le putem discuta oricând. Multe izvoare istorice vechi în care era vorba despre daci au dispărut sau au fost ascunse bine. Papadopol Calimah a scris o carte în care identifică vreo 288 de cărți dispărute. Cele care mai rămăseseră au fost manipulate de alții în mod ieftin, dar cu succes doar pentru ei. De ce spunem sindromul Decebal? Pentru că istoria oficială românească a făcut o greșeală de abordare istorică: a preferat înlocuirea unui criteriu temporal cu un criteriu calitativ. Mai exact, în loc să considere războiul daco-roman ca un eveniment într-o dezvoltare istorică, istoriografii noștri l-au tratat ca pe o revoluție și l-au transformat artificial pe regele Decebal în punctul nodal dintre o istorie veche și alta nouă. Ei și-au concentrat eforturile pentru a justifica “lumea nouă”. O să vedem că n-a fost deloc așa și că istoria a continuat cu o vigoare mai mare ca înainte. Dar, potrivit acestei concepții induse, odată cu moartea lui Decebal, poporul dac ar fi fost decimat și s-a petrecut acea poveste idioată și de rea credință privind încrucișarea romanilor cu femeile din Dacia pe care nici copiii n-o mai cred. Nu demonstrează nimeni cum s-a întâmplat de fapt. Teritoriul dac n-a fost părăsit niciodată de locuitori. Dacă, prin absurd, în 14% s-ar fi întâmplat ceva, ce facem cu restul de 86% dintre dacii liberi care erau organizați militar și erau gata de luptă în orice moment? Dar povestea cu limba latină pe care ar fi învățat-o mamele dace în pădure? Mai întâi, nu făcea parte din programul politic al romanilor să-și impună limba supușilor.Sunt multe exemple. Aveau alte priorități, iar limba latină, pe lângă faptul că nu era o limbă de învățat atunci deoarece era utilizată doar în administrație, încă din sec.I î.Hr. devenise o limbă aproape moartă, care nu prea se mai vorbea în Latium. Asta ne spun cu regret Juvenal, Petronius, Martial ș.a. Totuși, cu prostia asta latinească se manipulează românii în toate treptele de educație de aproape două sute de ani. Efectul este copleșitor și pervers pentru că s-a născut și a fost întreținută ideea de minoritar istoric care străbate de două sute de ani toată istoriografia română extinzându-se și asupra atâtor generații de români. Au fost instituite tabuuri, izvoarele au fost ignorate sau falsificate. Stângăcia procedurilor, lipsa de logică a argumentelor, sfidarea bunului simț, imoralitatea imaginației și multe alte anormalități au fost totuși sesizate până la urmă de mulți români. Au apărut și lucrări care au demonstrat adevărul evenimentelor. Toate minciunile s-au constituit ca părți componente ale acestui sindrom care, în mod evident necesită un tratament.
De ce îl omorâm pe Iordanes? Ca să distrugem probele vechimii noastre?
Pe noi ne interesează ce s-a întâmplat cu adevărat după moartea lui Decebal. Domnul profesor Pop ne îndeamnă să credem în cercetătorii români pentru că au la îndemână cele mai multe izvoare. Așa o fi, dar unul din izvoare, Getica lui Iordanes, care oferă date istorice esențiale despre ce ne interesează, a fost falsificat grosolan de academicianul G.Popa - Lisseanu în 1939 în traducerea sa în care a adăugat și a tăiat masiv textul latin al lui Mommsen, înlocuind peste tot geți cu goți, chiar și în titlu și inducând cititorului confuzia privind faptul că geții și goții ar fi popoare diferite deși Iordanes demonstrează contrariul. Precizăm că această versiune falsă este inclusă în vol. XIV al colecției Izvoarele istoriei românilor și, în mod sigur, a stat la baza multor studii, poate chiar tratate, despre istoria veche a românilor și este logic că izvorul fals naște concluzii false. N-am aflat până acum ca vreun oficial de la noi să fi denunțat acest lucru.
Cartea lui Iordanes pornește de la o idee a lui Teodoric cel Mare, regele ostrogot de la Ravenna (493 – 526) care, având conștiința că este get, îi comandă senatorului Cassiodor o istorie despre originea și faptele neamului său. Cartea lui Cassiodor, în 12 volume, este pierdută în condiții necunoscute, astfel că unul din cititorii ei, prelatul creștinat Iordanes, și el de origine get, face acest compendiu foarte dens, cunoscut sub numele de Getica. De origine actibusque Getarum în care, pe scurt, arată pe de o parte, identitatea dintre geți și goți, schimbarea literei e în o apărând pe vremea împăratului Caracalla. Pe de altă parte, după moartea lui Decebal și transformarea unei părți din Dacia (14%, cum s-a dovedit ulterior) în provincie romană, restul Daciei a fost condus, timp de 16 generații de familiile Amalilor și Balților, întemeiate de așa-zișii anți sau asi. Aceștia erau conducătorii militari daci care s-au remarcat în războaiele daco-romane din vremea lui Domițian când Diurpaneu le-a administrat o severă înfrângere romanilor, fiind uciși generalii Oppius Sabinus și Cornelius Fuscus și confiscate steagurile și simbolurile romane, iar Domițian a fost obligat la plata unor umilitoare despăgubiri către daci. Din familia Amalilor s-au remarcat regi ca Amal, Ostrogota, Ermanaric cel Mare și Teodoric cel Mare. Ermanaric, care a trăit 110 ani, contemporan cu Constantin cel Mare, a înființat un imperiu de o mărime impresionantă, de la Marea Adriatică până la Marea Nordului, iar Teodoric a domnit în glorie ca rege al Italiei timp de 33 ani. Timp de 170 ani, cât romanii au stăpânit Dacia, n-a fost niciun fel de pace, nici în colonie, nici împrejur, unde s-a manifestat o rezistență permanentă, romanii fiind supuși atacurilor dacilor liberi organizați în regatele menționate mai sus.
Dacă la noi a fost pur și simplu batjocorită, cartea lui Iordanes a fost utilizată inteligent ca izvor istoric de mulți istorici străini. L-aș cita aici pe istoricul italian Carlo Troya (Napoli, 1784-1858,) autorul unei vaste opere, Storia d’Italia del Medio Evo – 15 volume -, care utilizează între izvoare și pe Iordanes pe care îl aprofundează și îl sistematizează. De ce amintesc această operă? Pentru că din cele 8700 de pagini, cât cuprinde opera, circa 3500 sunt consacrate dacilor și acoperă un interval istoric situat între anul 640 î.Hr. și 1450 (când în Europa erau peste 7 țări care se numeau Dacia), adică peste două milenii în care el urmărește evoluția și continuitatea istorică a dacilor.

Carlo Troya- visul de aur al istoriei românilor
Niciun istoric din lume nu a urmărit istoria strămoșilor noștri pe un asemenea interval. Numai ținând cont de acest interval de lucru, orice istorie a neamului nostru trebuia să înceapă cu Carlo Troya. Precizez că istoria este complet necunoscută istoricilor români din toate timpurile. Opera lui produce un șoc frumos oricărui cititor, este o adevărată sărbătoare istorică, iar autorul , conte și om politic din secolul XIX - a fost chiar prim-ministru al celor două Sicilii - apare ca un extraordinar avocat pro bono al românilor. O scurtă descriere a caracterului lui Troya este făcută de istoricul francez Charles de Tocqueville care, discutând despre condițiile istorice tensionate ale reunificării Italiei din acea vreme, despre exilaţi şi deţinuţi, despre stadiul dramatic al închisorilor supra-aglomerate spune: „Carlo Troya a uitat repede prezentul, în favoarea trecutului; încearcă de jumătate de oră să ne convingă asupra identităţii Dacilor, Geţilor, Goţilor şi Normanzilor pe care noi, oricum nu o contestăm. Ce fericit trebuie să fie acest om – continuă Tocqueville – care în astfel de momente mai este capabil să se intereseze de Daci şi de Goţi”.
Foarte pe scurt, Carlo Troya demonstrează că geții lui Zamolxe și ai lui Decebal sunt strămoșii lui Teodoric din neamul Amalilor și că Tacit se înșală când îi socoate pe goți ca făcând parte din neamul germanilor pentru că goții le erau mult superiori germanilor prin vechimea și spiritualitatea lor profundă, în timp ce germanii nu prea ieșiseră din barbarie. După moartea lui Decebal, evenimentele istorice și violențele se înmulțesc și capătă turnuri neașteptate. Pe teritoriul Daciei, în porțiunea ocupată de romani trăiesc daciscii care nu se împacă deloc cu ocupanții, iar pentru calmarea mulțimilor au loc transferuri de populații, iar în restul teritoriului, dacii liberi sunt conduși de descendenți ai Amalilor a căror forță devine tot mai remarcabilă. Pe măsură ce trece vremea se produc schimbări mari în relațiile dintre romani și dacii deveniți goți în timpul împăratului Caracalla, care-și ucide fratele cu care co-împărățea, pe Geta și instituie o damnatio memoriae soldată cu circa 20.000 morți, în urma căreia cuvântul get se transformă în got. Așadar, romanii care devin tot mai vulnerabili solicită ajutorul daco-geto-goților pentru apărarea granițelor imperiului atacat mai întâi de vandali, apoi de huni, bineînțeles contra unor avantaje. Aceștia au mai întâi calitatea de auxiliari ai romanilor, apoi, federați sau parteneri încât ,după apariția hunilor istoria imperiului roman nu mai poate fi înțeleasă fără daci. La puțin timp după retragerea romanilor din Dacia, se dezvoltă un uriaș imperiu condus de Ermanaric, pregătit de înaintașii lui, să-i cităm doar pe piloforul Cniva și pe Ostrogota. Ermanaric cel Mare, cum pe drept a fost numit, era contemporan cu un alt mare împărat, Constantin cel Mare. Imperiul său, întins de la Adriatica până la Marea Baltică și Marea Nordului, a avut o mărime aproape cât fostul imperiu al lui Alexandru cel Mare și un efect special asupra populațiilor din teritoriile ocupate sau cu care a venit în contact. Ermanaric a fost ucis în anul 378 de o săgeată a regelui hun Balamber. De aici încolo, întreg tabloul european întră în convulsii și se schimbă fundamental. Hunii se instalează pe teritoriul Daciei, supunându-i pe ostrogoți pentru aproape 80 de ani. Trupele geților lui Ermanaric nu se mai pot întoarce și rămân în zona septentrională unde vor răspândi zamolxismul și rânduiala pe care o avuseseră în Dacia. În sud, vizigoții sunt invitați de către împăratul roman Valens să-l apere de huni, trec Dunărea împreună cu regele lor Fritigern, se creștinează în ritul arian în urma unui măcel intern și după puțin timp în circumstanțele create de atacurile vandalilor și hunilor ajung în Spania unde vor rămâne peste 300 de ani , bilanțul fiind 35 de regi (doi cu numele foarte românesc de Chintilă) , doi sfinți și foarte multe lăcașuri de cult construite manu gotica, pentru că pe arhitecții romani ei îi trecuseră în casta fierarilor. Fac precizarea că materialele acelor lăcașe de cult gotice erau aduse tot din Dacia danubiană. Ceea ce e de remarcat este că toate templele vizigoților creștini arieni, cu ogiva ca element arhitectonic fundamental, la început fereastră, diseminată apoi în uși, bolți, cu adăugiri de fleșe și rozete au constituit prima etapă a arhitecturii gotice care mai târziu când neamurile germanice se civilizaseră și câștigaseră puterea politică au trecut-o pe numele lor. Același lucru s-a întâmplat în Normandia unde s-au construit temple de același tip, tot manu gotica, centrul fiind orașul Rouen. Dacul danubian Rollo, care ajunsese împreună cu grupul său aliatul regelui britanic Alfred cel Mare, a fost foarte impresionat când a ajuns la Rouen și a auzit vorbindu-se limba dacă. A format acolo niște centre de învățare a limbii materne de care a beneficiat și nepotul său, ducele Richard I care împreună cu descendenții lui au constituit nucleul regalității britanice.
Întorcându-ne puțin în timp, după bătălia de la Câmpiile Catalaunice (451), când regele hun Atilla a fost învins de facto, noua generație de ostrogoți eliberați își reintră în drepturi. Astfel, Teodoric, fiul lui Teodemir - a 15-a generație din neamul dacic al Amalilor, la foarte puțin timp de la prăbușirea Imperiului Roman de Apus (468), se stabilește în Italia cu armatele sale ostrogote, îl elimină pe herulul Odoacru și înființează regatul de la Ravenna unde domnește 33 ani și intră în istoria Italiei ca primul rege de origine getă care stăpânește con brio un teritoriu fundamental al Imperiului Roman. Ultimii conducători ostrogoți care au luptat împotriva trupelor romane, după moartea regelui Teodoric, conduse de generalul Belizariu și de eunucul Narsette se numeau, tot românește, Totilă și Teia.
Acesta este tabloul ultrasimplificat de istorie a geților înfățișat de Carlo Troya într-o parte a operei sale magnifice. Mesajul general pe care îl transmite istoricul italian este că geții care, mai târziu, s-au numit goți, ostrogoți sau vizigoți au influențat în mod profund istoria timpurie și cultura Europei. Când am citit aceste lucruri atât de șocante am hotărât să public grupajul de lucrări ale lui Carlo Troya în ediție bilingvă. Era mai cinstit așa, dar era și mai prudent. Dacă le publicam doar în română, riscam să fiu declarat dacopat și trimis la tratament și recuperare, evident, de către o parte a presei istorice sau civile. Am intitulat totuși cartea, Argumente pentru rescrierea istoriei europene. Despre istoria și arhitectura geto-goților. La fel am făcut și cu alte cărți ale unor istorici străini care ne privesc cu mult interes și cu multă simpatie neamul. Acum am în pregătire tot o carte pe care unii istorici ar socoti-o ciudată Les Gètes ou la filiation généalogique des scythes aux gètes et des gètes aux germains et aux scandinaves de Frédéric Guillaume Bergmann, care a apărut la Strasbourg în anul 1859 și altele similare.
Acum mă gândesc că doar destinul a făcut ca acest italian cu suflet mare, forță, cu o rarisimă vocație de istoric și niciun complex față de acest subiect, deși putea avea, să-l abordeze într-un mod liber dar, mai presus de orice, cu un profesionalism de salahor, pentru că, la citire, ceea ce impresionează este exactitatea, datele, cifrele, eroii , circumstanțele și motivațiile evenimentelor. Despre generozitatea sa nu mai vorbesc.
Având în vedere toate acestea , cred că este un bun prilej de a-i propune domnului profesor Ioan-Aurel Pop, să constituie un grup de lucru și să-l numească pe Carlo Troya, membru de onoare post-mortem al Academiei Române. Ar fi un gest de gratitudine și primul pas pentru a ne vindeca de sindromul Decebal. Cu mulțumiri anticipate.