Medic chirurg Paul Purea: Nu există medici n regim de ngeri sau de Dumnezei

scris de Melania Cincea 25 ianuarie 2020


631SHARES




Foto: Alina Purea
A ajuns să profeseze ntr-un din cele mai mari spitale din Germania, St. Johannes, care aparţine de Universitatea din Dsseldorf, dintr-un joc nefericit al destinului. A rămas acolo mai mult de 25 de ani, făcnd carieră n chirurgia abdominală, vasculară, cardiacă și traumatică, timp n care a operat aproximativ 30.000 de pacienți.
L-am invitat pe medicul chirurg Paul Purea, rentors recent n țară, la un dialog despre nceputurile profesiei n Romnia, cnd i s-a ntmplat chiar să opereze la lanternă, și cariera pe care a făcut-o n Germania. Despre minusurile sistemului medical romnesc de care, rentors n țară, este foarte dezamăgit, considernd că multe spitale nu depășesc statutul de lazaret. Despre motivul pentru care a urmat medicina și a ales chirurgia, un motiv atipic. Despre rolul pe care l-a avut n cariera sa o cruciuliță pe care i-a dăruit-o mama sa, n urmă cu aproape 40 de ani, cu sfatul: Să o iei n mna n care ai bisturiul și să o pui aproape de inimă. Despre sprijinul divin pe care l cerea nainte de fiecare operație, pentru că dincolo de nţelegerea noastră, există un ceva, un cineva care are grijă de noi.


Timp de 18 ani, ct m-am judecat cu nomenclaturistul care mi se aciuase n casă, mi-am construit o solidă carieră n Germania

CV Paul PureaAbsolvent al Liceului din Bozovici, Caraș-Severin și al Universității de Medicină și Farmacie Timișoara.1985-1987 Medic specialist, medic chirurg la Spitalul Judeţean Drobeta Turnu Severin.1988-2001 Medic specialist chirurg, șef de secţie la Spitalul Academic St. Johannes, Duisburg, Germania.2001-2006 Şef de clinică, ocupndu-se de coordonare profesională şi de pregătirea chirurgilor secundari şi studenţilor n medicină la Spitalul Academic St. Johannes, Barbara Hospital, Marien Hospital, Rhein Ruhr Hospital, Duisburg, Germania, KKD Katolisches Klinikum Duisburg, Germania.2006-2011 Şef secţie chirurgie viscerală, toracică şi traumatologică și șef Secţie chirurgie şi gastroenterologie Darm Zentrum, KKD Katolisches Klinikum Duisburg, Germania, și medic şef Secţii chirurgie visceral, toracică, traumatologică şi gastroenterologie la Darm Zentrum.2011- 2019 Medic chirurg consultant pe cazuri chirurgicale excepţionale laSpitalul Academic St. Johannes Hospital Helios, Duisburg, Germania.1976-prezent Participant şi comunicator la congrese locale şi internaţionale de chirurgie n Germania, Franţa, Austria, Elveţia şi SUA.Este autor al mai multor volume de proză și poezie, cel mai recent fiind volumul autobiografic St. Johannes-Hospital. ntre cruce și bisturiu (Brumar, 2019).
Domnule Paul Purea, aţi plecat din Romnia, n Germania, n urmă cu ani de zile, urmndu-vă soţia, plecată pentru un tratament mpotriva cancerului. Era spre finalul anilor 80, cnd Romnia era ncă o țară-nchisoare. Cum aţi reuşit să plecaţi?
Eram medici amndoi ea, asistentă universitară aici, n Timişoara, eu, la Spitalul Fundeni, din Bucureşti, pregătindu-mă pentru deschiderea Clinicii de Chirurgie Cardiacă din Timişoara , cnd s-a mbolnăvit. A fost operată iniţial aici, la noi, apoi trimisă n Germania, la Mnchen. Deşi ne conturasem viitorul n ţară, am plecat, legal, şi ea, şi eu; eu, după aproape doi ani de la plecarea ei, mpreună cu copilul şi cu socrii mei, care erau de etnie germană. Pe ea am pierdut-o la scurt timp, n octombrie 1989

A urmat, cum remarca la lansarea cărţii dumneavoasră, St. Johannes-Hospital. ntre cruce şi bisturiu, domnul Adrian Bădescu (CEO-ul Clinicilor Medicis n.r.), un sfert de veac de singurătate ntr-unul din cele mai mari spitale din Germania. De ce aţi ales să rămneţi să profesaţi n Germania? Mai ales că, acasă, regimul se schimbase ntre timp.
Da, acasă intervenise schimbarea de regim din Decembrie 1989, dar cu un Ion Iliescu şi o parte a nomenclaturii de partid şi a Securităţii, care, prelund conducerea ţării, nu mai era o schimbare fundamentală. niţial am crezut, după 1990, că voi reveni ct mai repede n ţară, mai ales că avusesem o casă n Timişoara, pe strada Ofcea, unde mi propusesem să deschid prima microclinică privată de chirurgie din ţară, inclusiv să continui proiectul de la Pădurea Verde privitor la chirurgia cardiacă. Casa nsă nu mi-a fost retrocedată n timp util; m-am judecat cu statul romn şi cu nomenclaturistul care se aciuase n ea, de 18 ani, timp n care mi construisem o solidă carieră chirurgicală n Germania.
Şi a mai fost ceva care a stat n calea rentoarcerii mele imediat după Revoluţie n ţară, ceva ce nemţii numesc teufelsKreis, adică cercul dracului, cercul vicios. nainte de moartea soţiei, luasem un credit consistent, de cteva zeci de mii de mărci, pentru locuinţă, mobilă, maşină, inclusiv după deces cheltuielile cu nmormntarea. Mi-am spus că voi mai lucra un an, doi şi după aceea mă ntorc. Nu a fost aşa. Revenirea n ţară a devenit o idee la care ncet-ncet am renunţat

Cum aţi ajuns să profesaţi ntr-unul din cele mai mari spitale din Germania, St. Johannes, care aparţine de Universitatea din Dsseldorf?
După cţiva ani de practică chirurgicală, şi un timp de probă destul de serios, nemţii nu numai că mi-au recunoscut chirurgia, dar am fost chiar numit n conducerea Clinicii şi n Comisia de examinare n cadrul examenului de stat al absolvenţilor Universităţii din Dsseldorf, calitate pe care am păstrat-o apoi peste 20 de ani. M-am acomodat destul de repede acolo, beneficiind de totală ncredere şi respect din partea colegilor nemţi. Plecasem din Romnia cu trei specializări chirurgicale, o excepţie pentru vremurile acelea: toraco-abdominală, vasculară şi cardiacă. Iar n Germania m-am specializat şi n chirurgie traumatică; am şi condus Clinica de Traumatologie (Chirurgie de Urgenţă), ca şi pe cea de Chirugie Toraco-abdominală, din cadrul acelui uriaş spital academic. Aş putea spune chiar că, vrnd-nevrnd eu, nemţii m-au cam exploatat

Cred că asta e soarta oricărui chirurg profesionist, să fie exploatat n beneficiul pacienţilor.
Exact cum spuneţi exploatat, dar nspre binele pacienţilor!

n Romnia, am operat de trei ori la lampă de petrol şi la lanternă

Sunt chirurgi romni care povestesc că, nainte de 89, au operat la lumina lumnării sau a lămpii cu petrol, că, nu o dată, era att de frig n sala de operaţie nct, cnd deschideau pacientul, ieşeau aburi. Aţi experimentat aşa ceva, nainte de a pleca n Germania?
Da. Am operat puţin ntr-un spital mai de periferie, la nceputul carierei. Nu găsisem loc la secundariat, cum se numea pe atunci rezidenţiatul, dect ntr-un asemenea spital. Era foarte greu să ajungi medic specialist n acele vremuri; cnd am dat examenul de specializare, am fost 193 de candidaţi din toată ţara pe 17 locuri de chirurgie. Azi, se vaită tinerii medici de rezidenţiat cnd sunt cte 3000 de locuri şi 6000 de candidaţi.
Revenind la ntrebare la Spitalul din Baia de Aramă, unde am fost repartizat n primii doi ani de chirurgie, am operat de trei ori la lampă de petrol şi la lanternă.

Sifonarea banilor din Sănătate nseamnă crimă la nivel naţional

V-aţi ntors n ţară, după aproape 30 de ani, după ce aţi profesat ntr-unul din cele mai mari spitale din Germania. Cum apreciaţi sistemul medical din ţară? Aveaţi alte aşteptări?
Exceptnd curentul electric şi căldura, azi, n multe spitale nu este prea mare diferenţa faţă de ceea ce era n urmă cu 30 de ani Pe foarte multe spitale din ţară le consider lazarete, nimic altceva. Este ruşinos că n 30 de ani nu s-a ajuns la o transformarea majoră a lor, la o apropiere de sistemul de sănătate din Vest. Aveam cu totul alte aşteptări. După Revoluţia din 1989 am crezut că Romnia ntr-adevăr va deveni o ţară n rnd cu toate celelalte din Occident. M-am nşelat.

Care consideraţi că sunt cele mai mari minusuri?
Sunt multe. Aş spune că sunt mai multe minusuri dect plusuri, pentru că, n aceşti 30 de ani, sistemul medical romnesc nu a avut parte de o reformă reală, totală, necesară. Există o Casă Naţională de Sănătate, una singura, care manevrează toţi banii din sistem; n Germania sunt peste 200, existnd deci concurenţă, iar acolo unde e concurenţă, e şi progres.
Apoi, discrepanţele dintre cifra din PIB declarată ca fiind alocată Sănătăţii şi procentajul real care revine Sănătăţii. ncă, există diferenţe ntre ct primeşte Casa Naţională de Sănătate şi ct plăteşte spitalelor, fiind afectată negativ infrastructura spitalelor, care este foarte proastă.
Nu vreau să amintesc n continuare, si prea mult, de sifonarea banilor din Sănătate care, n fapt, nseamnă adevărată crimă Crimă la nivel naţional.

Din ceea ce spuneţi, mare parte a vinei revine clasei politice, responsabilă de politicile publice şi de gestionarea fondurilor.
Categoric. Dacă nu clasei politice, cui? Da, ntrebarea dumneavoastră e mai mult dect binevenită Sigur că de la clasa politică vine binele sau răul ntr-o societate modernă. n Romnia există, din păcate, o clasă politică formată n majoritatea ei din figuranţi, oameni de nimic. Asta ca să mă exprim destul de blnd şi să nu spun de fapt că este formată din oameni ştiţi dumneavoastră de care, de cea mai neperformantă şi potlogărească specie. De incompetenți si corupţi. n loc să se ngrijească de ţară şi de sănătatea poporului, ei sunt preocupaţi de propriile interese, nspre navuţirea lor şi a clanului aparţinător.

Sunt și probleme n sistemul medical generate şi de universităţile de medicină, de personalul medical?
O, şi ce probleme! De pregătire, de morală, de deontologie, de infrastrucură, de penurie de medici, de lipsă de specialităţi medicale. Inclusiv de performanţă. Sistemul de nvăţămnt este pe prim plan. Sunt mulţi medici tineri care pleacă n Occident. De ce primeşte Occidentul atţia medici tineri provenind din alte ţări? n Germania, de exemplu, există un plan din 2002 pnă n 2025 de absorbţie a ct mai multor medici, inclusiv din străinătate, pentru a ajunge la un număr de 100-100 şi ceva de pacienţi / medic. n 1987, cnd am ajuns eu acolo, din 20 de medici de la Chirurgie toraco-abdominală, eram singurul medic străin. Azi, proporţia este de 19 medici străini şi un german, care e şeful de secţie sau de clinică. Binenţeles că toţi aceşti medici străini trec iniţial printr-un proces de reciclare, aş putea spune de renvăţare

Dacă infecțiile nosocomiale ar fi declarate onest, s-ar putea lua măsuri mult mai eficiente

O problemă cu care se confruntă cele mai multe spitale din Romnia, o problemă angoasantă, este prezenţa infecţiilor nosocomiale. Germania se confruntă şi ea cu o astfel de problemă, ntr-un procent foarte mare, ca Romnia, sau acolo problema este ţinută sub control?
Infecţiile nosocomiale sunt peste tot, dar n sistemele de sănătate din Occident există o acurateţe a informaţiei. Dacă şi n Romnia ar fi declarate onest, s-ar vedea situaţia reală şi s-ar putea lua măsuri mult mai eficiente. Infecţiile intraspitaliceşti sunt cauzate şi ntreţinute de foarte mulţi factori. Unul, important, de agravare majoră a situaţiei, se referă la faptul că, uneori, germenii cu care se confruntă organismul pacientului ajung să nu mai reacţioneze a antibiotice, de aici ajungndu-se, prin nestăpnirea situaţiei, la mbolnăviri n serie. Numai despre acest aspect am putea discuta ore n şir Lipsa igienei e un alt factor capital: sunt spitale n Romnia unde aparţinătorii intră cum şi cnd vor, chiar n secţii de terapie intensivă. N-aş vrea să amintesc de antisepsia actului medical propriu-zis, ndeosebi a celui chirurgical.
Nu poţi să negociezi sau să comercializezi sănătatea oamenilor

Foto: Alina Purea
Un alt flagel, cred că-l pot numi aşa prin amploarea pe care o are, este mita, condiţionarea dreptului la sănătate, la viaţă. E vina noastră a societăţii, care trage după sine mentalitatea ciubucului, este vina personalului medical?
n toată cariera mea, nu am luat niciodată de la pacienţi bani. Eu merg pe principiul că un act medical trebuie să fie dictat de vocaţia de medic, şi att. De statutul lui, de salvator al vieţii, fără niciun fel de condiţionare. n Romnia, unde am lucrat cţiva ani buni nainte de 89, era mpămntenită şi atunci şpaga. Dar parcă nu ca astăzi
Suntem ntre Vest şi Orient, ntre două mentalităţi diferite. Gndiţi-vă că, sute de ani ct ne-am aflat sub dominaţie otomană, a existat influenţa acelei mentalităţi orientale de care nu am scăpat nici astăzi . Cred că n rndul medicilor romni sunt cei mai mulţi milionari n euro, din ntreaga Europă; medicii romni au, n multe cazuri, trei surse de finanţare: salariul, pe care unii l ncasează pentru trei-patru ore de muncă n spital salarii enorme de 4000-5000-6000 de euro, neimpozabili, pentru medicii primari şi profesorii universitari , apoi venitul din cabinetele medicale private, unde duc pacienţi pe care i iau din spital, frustrnd acel spital şi, binenţeles, şpaga. Pentru mulţi medici şpaga aceasta poate ajunge la cteva zeci de mii de euro, lunar!
n paranteză fie spus, n ultimii ani au nceput să se dea şpăgi şi n spitalele din Germania, de cnd cu venirea medicilor străini
La modul general vorbind, nu poţi să negociezi sau să comercializezi sănătatea oamenilor. n plus, mai este un aspect: astăzi nu se vorbeşte dect de eficienţă financiară, de profit, de plusvaloare din partea statului. Asta ai voie să o faci oriunde, dar nu n Sănătate.
Pentru că tot am ajuns aici, trebuie să amintim şi de o altă problemă acută din sistemul de sănătate, poate, de altă natură; este relaţia dintre medic şi pacient pe care o simt ca fiind una degradată şi degradantă. Pacientul a devenit, n multe situaţii, cel mai de temut duşman al medicului; pentru orice nereuşită care, de multe ori nu trebuie imputată medicului, acesta este agresat de pacient sau de aparţinători juridic, moral, bănesc. Ba chiar, şi fizic. Este adevărat şi faptul că, n acelaşi registru de relaţie defectuoasă, medicul se ndepărtează tot mai mult de profesionalism şi de actul empatizării cu pacientul, cu suferinţa lui.

Poate, este şi o vină a noastră, a jurnaliştilor care, la modul general vorbind, pun accent pe eşecurile din sănătate, uneori crend isterie publică, şi ignornd sau vorbind mult prea puţin despre ceea ce se face bine.
Dumneavoastră, presa, faceţi o greşeală mare, după părerea mea: cteodată i ridicaţi n slăvi, i treceţi pe medici n regim de ngeri sau de Dumnezei, ceea ce niciun medic nu poate fi, sau, din contră, loviţi n ei şi cnd nu ar trebui să loviţi, pentru anumite insuccese care nu depind de activitatea sau profesionalismul acelor slujbaşi cu regim de tămăduitori.

Probabil, reacţia este cauzată de o nencredere, la nivel de societate, faţă de unele instituţii sau structuri ale statului care ar trebui să fie competente, obiective, să identifice şi să penalizeze cazurile de malpraxis. Or, lucrul acesta nu se prea ntmplă. Şi atunci, confruntndu-te cu n situaţii de muşamalizare a unor erori medicale, cnd ai de nenumărate ori senzaţia că ţi se ascunde ceva, că ţi se face o nedreptate, ţi pierzi ncrederea
Aşa este

Cum e tratat un caz de malpraxis n Germania?
n cei aproape 30 de ani de practică chirurgicală n Germania, nu a decedat niciun pacient din cauza unei apendicite, spre exemplu. n Romnia, cunosc eu cel puţin 20 de astfel de cazuri, oameni care au murit din cauza unei patologii banale. n Germania, Colegiul Medicilor este cu totul altceva dect n Romnia. Veriga de intervenţie imediată este avocatul; există dezbateri, analize pe caz de malpraxis, dar nu realizate de aceeaşi comisie, ci pe baza unor referate făcute de trei autorităţi de specialitate, bunăoară de trei profesori universitari din clinici diferite.

Am vrut să scot puroiul din comunişti, să-i rentorc la statutul de oameni

Spuneți că v-aţi dorit să deveniţi medic ncă din primii ani de viaţă, dar nu din motive pe care le invocă majoritatea copiilor care se visează doctori, ci pentru a vă răzbuna pe comuniştii care vă uciseseră caii, azvrlindu-i ntr-o rpă. Am plns o zi ntreagă cnd caii mei au fost aruncaţi de comunişti n rpa adncă cu vampiri şi strigoi. Atunci m-am hotărt definitiv să mă fac medic, să le dau injecţii celor răi. Cu un ac mare, mare ct un stlp de telegraf, scrieţi n volumul autobiografic, ieşit pe piaţă de curnd. Iată-vă, peste ani de la acel moment, dnd injecţii pentru a face bine, nsă, nu rău. Dar de ce chirurgie?
Am avut nclinaţii de mic spre folosirea bisturiului. mi amintesc că aveam un briceag cu care disecam broaşte sau şerpi. Pe de altă parte, la Bozovici era un chirurg, doctorul Olariu, care era şi finul nostru, un chirurg de excepţie, pe care l admiram foarte mult.
ntr-o iarnă, după vacanţă, cnd trebuia să fiu dus cu căruţa la şcoală, la Bozovici distanţă de 12 km , am fost singurul copil din sat neacceptat n acea căruţă, practic n căruţa mea, confiscată de sistemul bolşevic. Tata m-a trecut rul Nera pe o punte improvizată dintr-un trunchi de anin; cărţile şi hainele erau ntr-un cufăr cu care fusese n armată și pe care l-a purtat tot drumul pe umeri. La un moment dat, era ct pe ce să cad n apă şi mi amintesc vorbele lui de atunci: Să nu uiţi, Paul, cnd o să-ţi pice n mnă criminalii ăştia, să nu-i ierţi! Comuniştii dracului ştii că astăzi au vrut să ne omoare? M-a marcat asta multă vreme şi m-am gndit cum mă pot răzbuna, apropo de răzbunare. Mi-am zis că o pot face doar ridicndu-mă pe scara socială, devenind medic, medic chirurg. ntr-un fel am vrut să scot puroiul din comunişti, să-i rentorc la statutul de oameni. Să-i văd chiar n genunchi, n faţa mea, rugndu-mă să-i salvez; n genunchi, aşa cum ei au vrut să mă ngenuncheze pe mine

Soarta v-a pus vreodată n situaţia de a opera, de a vindeca vreun om care v-a făcut cndva rău?
Nu ştiu Chirurgul trebuie să salveze pe oricine care are nevoie de ajutorul său, fie că-i criminal, fie că-i laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Oricum, n timp am iertat acele jigodii. Nu am uitat, dar am iertat; deşi asemenea oameni nu ar trebui iertaţi niciodată, pentru că, aşa, nu facem dect să perpetuăm răul. Romnia a avut torţionari groaznici, cei mai groaznici din Europa, pe care noi, ca societate, din păcate i-am iertat prea repede şi prea uşor

Chirurgul ar trebui să gndească permanent că el este pacientul de pe masă

De-a lungul carierei aţi avut, spuneţi, aproximativ 30.000 de pacienţi pe care i-aţi operat. După un anumit număr de cazuri, un medic mai poate empatiza cu pacientul sau intervine rutina, uzura sufletească? Sau e o formă, involuntară, de autoconservare?
Şi, probabil, ncă 10.000 pe care i-am operat mpreună cu magisterii mei, de la care am nvăţat, sau cu cei pe care i-am nvăţat eu, cu chirurgii formaţi de mine. 30.000, să ştiţi, nu e un număr exagerat pentru un chirurg de performanţă. Am făcut n jur de 1000 de operaţii pe an, trei-patru-cinci operaţii pe zi, unele de anvergură, care durau cinci-şase ore.

De suferinţa celor din jur pe care aţi văzut-o zi de zi, an după an, şi cu care, bănuiesc, aţi empatizat decenii aţi reuşit să vă detaşaţi?
Şi da, şi ba. Mai multă frică am avut, pentru nereuşite, la sfrşitul carierei dect la nceput; n ultima perioadă mi-am făcut gnduri şi pentru simple operaţii. Asta pentru că ajunsesem la constatarea că nimic nu-i mai uşor şi mai simplu ca un pacient să facă o complicaţie majoră, poate chiar să moară. Chirurgul ar trebui să gndească permanent că el este pacientul de pe masă
Să ştiţi, nsă, cnd ncepi să faci incizia nu te mai gndeşti la nimic altceva dect la actul operator care pune stăpnire pe toate simţurile tale. Atunci dai din tine tot ce cere nsănătoşirea celuilalt, tot ce cere de moment reuşita operaţiei respective.
Către sfrşitul carierei cred că gradul de empatie e mult mai accentuat dect la nceput. Pentru că abia atunci ajungi cu adevărat să-ţi dai seama nu numai de ceea ce se ntmplă n profunzimile unui om și, mai ales, şi n sufletul lui. Ultima mea operaţie a fost aici, n ţară, la Spitalul Judeţean din Reşiţa, unde am operat-o pe mama mea, pentru o fractură de col femural; nu aş fi crezut vreodată că ultimul meu pacient din sala de operaţie, n Romnia, va fi chiar mama mea.
Să nu ignorăm ncă un aspect foarte important care a pus stăpnire pe medicină: tehnologizarea uriaşă a ei. Azi nu se mai operează mă refer strict la chirurgie cum se opera acum 30 de ani. n Occident, aproape toate operaţiile se efectuează astăzi laparoscopic, ceea ce face să dispară apropierea somatică dintre degetele chirurgului şi pielea pacientului; contactul se face doar prin intermediul aşa-numitelor picioroange, al unor proteze de braţe şi mini din oţel şi ebonită.

Şi asta nu e bine?
E un pas nainte, da, dar şi unul napoi raportndu-ne la empatie. Prin ebonită şi oţel nu poţi să mai transmiţi sentimente, cel puţin, direct, nu mai poţi vorbi de o empatie clasică ntre medic şi pacient, de o empatie bio, vreau sa spun.

Aţi reuşit să vă detaşaţi de acea suferinţa de care vorbim sau o simţiţi sedimentată n suflet, şi astăzi, ca pe o zgură?
Se spune că fiecare chirurg are n spate un cimitir, mai mic ori mai mare, dar, vă asigur, el are şi munţi de empatie. Suferinţa celorlalţi se sedimentează, cum spuneţi, dar, totuşi, creierul uman este constituit n aşa fel nct permite uitarea anumitor momente critice, a unor trăiri de pur transfer de suferinţă. Sunt, nsă, şi insuccese de care nu poţi scăpa niciodată. Eu am cţiva tineri pacienţi pe care i-am pierdut, şi nu din vina mea, a chirurgului, ci din cauza că veniseră cu groaznice traumatisme, cu rupturi multiple de organe, cu patologii canceroase avansate. Sunt cazuri pe care nu le voi uita niciodată.

Dincolo de nţelegerea noastră, există un ceva, un cineva care are grijă de noi

Foto: Arhivă Paul Purea
Scrieţi n carte: Cnd am plecat la București să fac Chirurgie, mama mi-a dăruit o cruciuliță și a spus așa: Să o porți mereu la gt. Ea te va ajuta extraordinar de mult. Să o iei n mna n care ai bisturiul și să o pui aproape de inimă. I-aţi urmat sfatul? Mai aveţi cruciuliţa?
Da, o port la gt de aproape 40 de ani şi cred că m-a ajutat. Eu nu cred ntr-un Dumnezeu ca fiind acel personaj cu barbă pe care l vedem n icoane şi fresce religioase, eu l văd ca pe un tot, ca pe un complex de energie pozitivă, ca pe ceva care ne domină n sensul spiritiualităţii şi n sensul de a face bine fiinţei de lngă noi. Cruciuliţa aceea, de care vorbim, e un simbol al curăţeniei sufleteşti şi e n concordanţă cu seninătatea divină despre care credem că sălăşluişte n cer.

V-aţi confruntat cu situaţii n care medicina nu mai dădea nicio şansă unui pacient, iar miracolul totuşi s-a produs?
Da, minuni există. n cteva cazuri ne-am nşelat, eu şi alţi medici din grupa care intervenea n patologia unui pacient. Am avut un caz, despre care vorbesc şi n carte, referitor la o pacientă n vrstă de 62 de ani, care a venit cu un neoplasm de colon transvers care i invadase aproape ntreg abdomenul. Am operat-o, am scos nu ştiu cte organe din trupul ei, practic tot ce fusese atins de cancer: o parte din colon, stomac, colecist, o parte din ficat, duoden, o parte din pancreas, splină, epiploon, un areal din peretele abdominal. Pacienta a refuzat orice tratament postoperativ complementar, inclusiv chimioterapia. Am crezut că ntr-un an se va duce. După cinci ani a revenit n clinică, pentru o nouă intervenţie: extirparea colonului n ntregime şi un rinichi. A trăit 16 ani după acea primă operaţie; pentru ntreaga echipă de oncologi, radiologi, chirurgi din Spitalul St. Johannes a fost o enigmă, o revelaţie. Iar acesta nu a fost singurul caz n care s-a petrecut o minune. Chirurgul sau medicul nu rezolvă dect 80 la sută dintr-un caz, 15 la sută depinde de organismul pacientului, iar cinci la sută de soartă, de Dumnezeu.

Aţi trecut prin momente n care, n timpul unei operaţii, aţi avut senzaţia că fără un ajutor de sus nu aţi fi reuşit? Este un aspect, miraculos, despre care vorbesc unii pictori, chiar unii poeţi.
Concret, nu. Dar au fost momente cnd şi eu m-am minunat de cum am reuşit să fac o operaţie foarte dificilă, ntrebndu-mă dacă m-a ajutat cineva. Pe de altă parte, am trecut prin situaţii n care, la o operaţie groaznică, de ultraanvergură, am cerut sprijin divin, dar şi sprijin de la cei pe care i-am avut cndva n preajma mea, spre exemplu, sprijin de la soţia mea decedată. Şi de fiecare dată am avut senzaţia că sunt ajutat ntr-adevăr, momentele de cumpănă din pacient, şi din mine, fiind depăşite cu bine. Asta nsemnnd că, dincolo de nţelegerea noastră, există un ceva, un cineva care are grijă de noi

Ca să ncheiem ntr-o notă optimistă: v-aţi rentors n ţară, v-aţi recăsătorit
Da, m-am rentors, dar numai pe jumătate. ncerc să ajut cu experienţa mea, att ct pot, politica de sănătate n cadrul Consiliului Judeţean Caraş-Severin, n primul rnd Spitalul de Urgenţă Reşiţa, şi să scriu cărţi.
Da, m-am recăsătorit cu cineva, cu o fată furată de la ProTV, pe care o cheamă Alina, şi care mă ajuta enorm n demersurile mele, zic eu, umanitare. mpreună, sper să iniţiem mai departe şi să ducem la bun sfrşit tot ce-am nceput, ce ne-am propus, proiecte ntru beneficiul oamenilor.




Medic chirurg Paul Purea: Nu există medici n regim de ngeri sau de Dumnezei

scris de Melania Cincea 25 ianuarie 2020


631SHARES




Foto: Alina Purea
A ajuns să profeseze ntr-un din cele mai mari spitale din Germania, St. Johannes, care aparţine de Universitatea din Dsseldorf, dintr-un joc nefericit al destinului. A rămas acolo mai mult de 25 de ani, făcnd carieră n chirurgia abdominală, vasculară, cardiacă și traumatică, timp n care a operat aproximativ 30.000 de pacienți.
L-am invitat pe medicul chirurg Paul Purea, rentors recent n țară, la un dialog despre nceputurile profesiei n Romnia, cnd i s-a ntmplat chiar să opereze la lanternă, și cariera pe care a făcut-o n Germania. Despre minusurile sistemului medical romnesc de care, rentors n țară, este foarte dezamăgit, considernd că multe spitale nu depășesc statutul de lazaret. Despre motivul pentru care a urmat medicina și a ales chirurgia, un motiv atipic. Despre rolul pe care l-a avut n cariera sa o cruciuliță pe care i-a dăruit-o mama sa, n urmă cu aproape 40 de ani, cu sfatul: Să o iei n mna n care ai bisturiul și să o pui aproape de inimă. Despre sprijinul divin pe care l cerea nainte de fiecare operație, pentru că dincolo de nţelegerea noastră, există un ceva, un cineva care are grijă de noi.


Timp de 18 ani, ct m-am judecat cu nomenclaturistul care mi se aciuase n casă, mi-am construit o solidă carieră n Germania

CV Paul PureaAbsolvent al Liceului din Bozovici, Caraș-Severin și al Universității de Medicină și Farmacie Timișoara.1985-1987 Medic specialist, medic chirurg la Spitalul Judeţean Drobeta Turnu Severin.1988-2001 Medic specialist chirurg, șef de secţie la Spitalul Academic St. Johannes, Duisburg, Germania.2001-2006 Şef de clinică, ocupndu-se de coordonare profesională şi de pregătirea chirurgilor secundari şi studenţilor n medicină la Spitalul Academic St. Johannes, Barbara Hospital, Marien Hospital, Rhein Ruhr Hospital, Duisburg, Germania, KKD Katolisches Klinikum Duisburg, Germania.2006-2011 Şef secţie chirurgie viscerală, toracică şi traumatologică și șef Secţie chirurgie şi gastroenterologie Darm Zentrum, KKD Katolisches Klinikum Duisburg, Germania, și medic şef Secţii chirurgie visceral, toracică, traumatologică şi gastroenterologie la Darm Zentrum.2011- 2019 Medic chirurg consultant pe cazuri chirurgicale excepţionale laSpitalul Academic St. Johannes Hospital Helios, Duisburg, Germania.1976-prezent Participant şi comunicator la congrese locale şi internaţionale de chirurgie n Germania, Franţa, Austria, Elveţia şi SUA.Este autor al mai multor volume de proză și poezie, cel mai recent fiind volumul autobiografic St. Johannes-Hospital. ntre cruce și bisturiu (Brumar, 2019).
Domnule Paul Purea, aţi plecat din Romnia, n Germania, n urmă cu ani de zile, urmndu-vă soţia, plecată pentru un tratament mpotriva cancerului. Era spre finalul anilor 80, cnd Romnia era ncă o țară-nchisoare. Cum aţi reuşit să plecaţi?
Eram medici amndoi ea, asistentă universitară aici, n Timişoara, eu, la Spitalul Fundeni, din Bucureşti, pregătindu-mă pentru deschiderea Clinicii de Chirurgie Cardiacă din Timişoara , cnd s-a mbolnăvit. A fost operată iniţial aici, la noi, apoi trimisă n Germania, la Mnchen. Deşi ne conturasem viitorul n ţară, am plecat, legal, şi ea, şi eu; eu, după aproape doi ani de la plecarea ei, mpreună cu copilul şi cu socrii mei, care erau de etnie germană. Pe ea am pierdut-o la scurt timp, n octombrie 1989

A urmat, cum remarca la lansarea cărţii dumneavoasră, St. Johannes-Hospital. ntre cruce şi bisturiu, domnul Adrian Bădescu (CEO-ul Clinicilor Medicis n.r.), un sfert de veac de singurătate ntr-unul din cele mai mari spitale din Germania. De ce aţi ales să rămneţi să profesaţi n Germania? Mai ales că, acasă, regimul se schimbase ntre timp.
Da, acasă intervenise schimbarea de regim din Decembrie 1989, dar cu un Ion Iliescu şi o parte a nomenclaturii de partid şi a Securităţii, care, prelund conducerea ţării, nu mai era o schimbare fundamentală. niţial am crezut, după 1990, că voi reveni ct mai repede n ţară, mai ales că avusesem o casă n Timişoara, pe strada Ofcea, unde mi propusesem să deschid prima microclinică privată de chirurgie din ţară, inclusiv să continui proiectul de la Pădurea Verde privitor la chirurgia cardiacă. Casa nsă nu mi-a fost retrocedată n timp util; m-am judecat cu statul romn şi cu nomenclaturistul care se aciuase n ea, de 18 ani, timp n care mi construisem o solidă carieră chirurgicală n Germania.
Şi a mai fost ceva care a stat n calea rentoarcerii mele imediat după Revoluţie n ţară, ceva ce nemţii numesc teufelsKreis, adică cercul dracului, cercul vicios. nainte de moartea soţiei, luasem un credit consistent, de cteva zeci de mii de mărci, pentru locuinţă, mobilă, maşină, inclusiv după deces cheltuielile cu nmormntarea. Mi-am spus că voi mai lucra un an, doi şi după aceea mă ntorc. Nu a fost aşa. Revenirea n ţară a devenit o idee la care ncet-ncet am renunţat

Cum aţi ajuns să profesaţi ntr-unul din cele mai mari spitale din Germania, St. Johannes, care aparţine de Universitatea din Dsseldorf?
După cţiva ani de practică chirurgicală, şi un timp de probă destul de serios, nemţii nu numai că mi-au recunoscut chirurgia, dar am fost chiar numit n conducerea Clinicii şi n Comisia de examinare n cadrul examenului de stat al absolvenţilor Universităţii din Dsseldorf, calitate pe care am păstrat-o apoi peste 20 de ani. M-am acomodat destul de repede acolo, beneficiind de totală ncredere şi respect din partea colegilor nemţi. Plecasem din Romnia cu trei specializări chirurgicale, o excepţie pentru vremurile acelea: toraco-abdominală, vasculară şi cardiacă. Iar n Germania m-am specializat şi n chirurgie traumatică; am şi condus Clinica de Traumatologie (Chirurgie de Urgenţă), ca şi pe cea de Chirugie Toraco-abdominală, din cadrul acelui uriaş spital academic. Aş putea spune chiar că, vrnd-nevrnd eu, nemţii m-au cam exploatat

Cred că asta e soarta oricărui chirurg profesionist, să fie exploatat n beneficiul pacienţilor.
Exact cum spuneţi exploatat, dar nspre binele pacienţilor!

n Romnia, am operat de trei ori la lampă de petrol şi la lanternă

Sunt chirurgi romni care povestesc că, nainte de 89, au operat la lumina lumnării sau a lămpii cu petrol, că, nu o dată, era att de frig n sala de operaţie nct, cnd deschideau pacientul, ieşeau aburi. Aţi experimentat aşa ceva, nainte de a pleca n Germania?
Da. Am operat puţin ntr-un spital mai de periferie, la nceputul carierei. Nu găsisem loc la secundariat, cum se numea pe atunci rezidenţiatul, dect ntr-un asemenea spital. Era foarte greu să ajungi medic specialist n acele vremuri; cnd am dat examenul de specializare, am fost 193 de candidaţi din toată ţara pe 17 locuri de chirurgie. Azi, se vaită tinerii medici de rezidenţiat cnd sunt cte 3000 de locuri şi 6000 de candidaţi.
Revenind la ntrebare la Spitalul din Baia de Aramă, unde am fost repartizat n primii doi ani de chirurgie, am operat de trei ori la lampă de petrol şi la lanternă.

Sifonarea banilor din Sănătate nseamnă crimă la nivel naţional

V-aţi ntors n ţară, după aproape 30 de ani, după ce aţi profesat ntr-unul din cele mai mari spitale din Germania. Cum apreciaţi sistemul medical din ţară? Aveaţi alte aşteptări?
Exceptnd curentul electric şi căldura, azi, n multe spitale nu este prea mare diferenţa faţă de ceea ce era n urmă cu 30 de ani Pe foarte multe spitale din ţară le consider lazarete, nimic altceva. Este ruşinos că n 30 de ani nu s-a ajuns la o transformarea majoră a lor, la o apropiere de sistemul de sănătate din Vest. Aveam cu totul alte aşteptări. După Revoluţia din 1989 am crezut că Romnia ntr-adevăr va deveni o ţară n rnd cu toate celelalte din Occident. M-am nşelat.

Care consideraţi că sunt cele mai mari minusuri?
Sunt multe. Aş spune că sunt mai multe minusuri dect plusuri, pentru că, n aceşti 30 de ani, sistemul medical romnesc nu a avut parte de o reformă reală, totală, necesară. Există o Casă Naţională de Sănătate, una singura, care manevrează toţi banii din sistem; n Germania sunt peste 200, existnd deci concurenţă, iar acolo unde e concurenţă, e şi progres.
Apoi, discrepanţele dintre cifra din PIB declarată ca fiind alocată Sănătăţii şi procentajul real care revine Sănătăţii. ncă, există diferenţe ntre ct primeşte Casa Naţională de Sănătate şi ct plăteşte spitalelor, fiind afectată negativ infrastructura spitalelor, care este foarte proastă.
Nu vreau să amintesc n continuare, si prea mult, de sifonarea banilor din Sănătate care, n fapt, nseamnă adevărată crimă Crimă la nivel naţional.

Din ceea ce spuneţi, mare parte a vinei revine clasei politice, responsabilă de politicile publice şi de gestionarea fondurilor.
Categoric. Dacă nu clasei politice, cui? Da, ntrebarea dumneavoastră e mai mult dect binevenită Sigur că de la clasa politică vine binele sau răul ntr-o societate modernă. n Romnia există, din păcate, o clasă politică formată n majoritatea ei din figuranţi, oameni de nimic. Asta ca să mă exprim destul de blnd şi să nu spun de fapt că este formată din oameni ştiţi dumneavoastră de care, de cea mai neperformantă şi potlogărească specie. De incompetenți si corupţi. n loc să se ngrijească de ţară şi de sănătatea poporului, ei sunt preocupaţi de propriile interese, nspre navuţirea lor şi a clanului aparţinător.

Sunt și probleme n sistemul medical generate şi de universităţile de medicină, de personalul medical?
O, şi ce probleme! De pregătire, de morală, de deontologie, de infrastrucură, de penurie de medici, de lipsă de specialităţi medicale. Inclusiv de performanţă. Sistemul de nvăţămnt este pe prim plan. Sunt mulţi medici tineri care pleacă n Occident. De ce primeşte Occidentul atţia medici tineri provenind din alte ţări? n Germania, de exemplu, există un plan din 2002 pnă n 2025 de absorbţie a ct mai multor medici, inclusiv din străinătate, pentru a ajunge la un număr de 100-100 şi ceva de pacienţi / medic. n 1987, cnd am ajuns eu acolo, din 20 de medici de la Chirurgie toraco-abdominală, eram singurul medic străin. Azi, proporţia este de 19 medici străini şi un german, care e şeful de secţie sau de clinică. Binenţeles că toţi aceşti medici străini trec iniţial printr-un proces de reciclare, aş putea spune de renvăţare

Dacă infecțiile nosocomiale ar fi declarate onest, s-ar putea lua măsuri mult mai eficiente

O problemă cu care se confruntă cele mai multe spitale din Romnia, o problemă angoasantă, este prezenţa infecţiilor nosocomiale. Germania se confruntă şi ea cu o astfel de problemă, ntr-un procent foarte mare, ca Romnia, sau acolo problema este ţinută sub control?
Infecţiile nosocomiale sunt peste tot, dar n sistemele de sănătate din Occident există o acurateţe a informaţiei. Dacă şi n Romnia ar fi declarate onest, s-ar vedea situaţia reală şi s-ar putea lua măsuri mult mai eficiente. Infecţiile intraspitaliceşti sunt cauzate şi ntreţinute de foarte mulţi factori. Unul, important, de agravare majoră a situaţiei, se referă la faptul că, uneori, germenii cu care se confruntă organismul pacientului ajung să nu mai reacţioneze a antibiotice, de aici ajungndu-se, prin nestăpnirea situaţiei, la mbolnăviri n serie. Numai despre acest aspect am putea discuta ore n şir Lipsa igienei e un alt factor capital: sunt spitale n Romnia unde aparţinătorii intră cum şi cnd vor, chiar n secţii de terapie intensivă. N-aş vrea să amintesc de antisepsia actului medical propriu-zis, ndeosebi a celui chirurgical.
Nu poţi să negociezi sau să comercializezi sănătatea oamenilor

Foto: Alina Purea
Un alt flagel, cred că-l pot numi aşa prin amploarea pe care o are, este mita, condiţionarea dreptului la sănătate, la viaţă. E vina noastră a societăţii, care trage după sine mentalitatea ciubucului, este vina personalului medical?
n toată cariera mea, nu am luat niciodată de la pacienţi bani. Eu merg pe principiul că un act medical trebuie să fie dictat de vocaţia de medic, şi att. De statutul lui, de salvator al vieţii, fără niciun fel de condiţionare. n Romnia, unde am lucrat cţiva ani buni nainte de 89, era mpămntenită şi atunci şpaga. Dar parcă nu ca astăzi
Suntem ntre Vest şi Orient, ntre două mentalităţi diferite. Gndiţi-vă că, sute de ani ct ne-am aflat sub dominaţie otomană, a existat influenţa acelei mentalităţi orientale de care nu am scăpat nici astăzi . Cred că n rndul medicilor romni sunt cei mai mulţi milionari n euro, din ntreaga Europă; medicii romni au, n multe cazuri, trei surse de finanţare: salariul, pe care unii l ncasează pentru trei-patru ore de muncă n spital salarii enorme de 4000-5000-6000 de euro, neimpozabili, pentru medicii primari şi profesorii universitari , apoi venitul din cabinetele medicale private, unde duc pacienţi pe care i iau din spital, frustrnd acel spital şi, binenţeles, şpaga. Pentru mulţi medici şpaga aceasta poate ajunge la cteva zeci de mii de euro, lunar!
n paranteză fie spus, n ultimii ani au nceput să se dea şpăgi şi n spitalele din Germania, de cnd cu venirea medicilor străini
La modul general vorbind, nu poţi să negociezi sau să comercializezi sănătatea oamenilor. n plus, mai este un aspect: astăzi nu se vorbeşte dect de eficienţă financiară, de profit, de plusvaloare din partea statului. Asta ai voie să o faci oriunde, dar nu n Sănătate.
Pentru că tot am ajuns aici, trebuie să amintim şi de o altă problemă acută din sistemul de sănătate, poate, de altă natură; este relaţia dintre medic şi pacient pe care o simt ca fiind una degradată şi degradantă. Pacientul a devenit, n multe situaţii, cel mai de temut duşman al medicului; pentru orice nereuşită care, de multe ori nu trebuie imputată medicului, acesta este agresat de pacient sau de aparţinători juridic, moral, bănesc. Ba chiar, şi fizic. Este adevărat şi faptul că, n acelaşi registru de relaţie defectuoasă, medicul se ndepărtează tot mai mult de profesionalism şi de actul empatizării cu pacientul, cu suferinţa lui.

Poate, este şi o vină a noastră, a jurnaliştilor care, la modul general vorbind, pun accent pe eşecurile din sănătate, uneori crend isterie publică, şi ignornd sau vorbind mult prea puţin despre ceea ce se face bine.
Dumneavoastră, presa, faceţi o greşeală mare, după părerea mea: cteodată i ridicaţi n slăvi, i treceţi pe medici n regim de ngeri sau de Dumnezei, ceea ce niciun medic nu poate fi, sau, din contră, loviţi n ei şi cnd nu ar trebui să loviţi, pentru anumite insuccese care nu depind de activitatea sau profesionalismul acelor slujbaşi cu regim de tămăduitori.

Probabil, reacţia este cauzată de o nencredere, la nivel de societate, faţă de unele instituţii sau structuri ale statului care ar trebui să fie competente, obiective, să identifice şi să penalizeze cazurile de malpraxis. Or, lucrul acesta nu se prea ntmplă. Şi atunci, confruntndu-te cu n situaţii de muşamalizare a unor erori medicale, cnd ai de nenumărate ori senzaţia că ţi se ascunde ceva, că ţi se face o nedreptate, ţi pierzi ncrederea
Aşa este

Cum e tratat un caz de malpraxis n Germania?
n cei aproape 30 de ani de practică chirurgicală n Germania, nu a decedat niciun pacient din cauza unei apendicite, spre exemplu. n Romnia, cunosc eu cel puţin 20 de astfel de cazuri, oameni care au murit din cauza unei patologii banale. n Germania, Colegiul Medicilor este cu totul altceva dect n Romnia. Veriga de intervenţie imediată este avocatul; există dezbateri, analize pe caz de malpraxis, dar nu realizate de aceeaşi comisie, ci pe baza unor referate făcute de trei autorităţi de specialitate, bunăoară de trei profesori universitari din clinici diferite.

Am vrut să scot puroiul din comunişti, să-i rentorc la statutul de oameni

Spuneți că v-aţi dorit să deveniţi medic ncă din primii ani de viaţă, dar nu din motive pe care le invocă majoritatea copiilor care se visează doctori, ci pentru a vă răzbuna pe comuniştii care vă uciseseră caii, azvrlindu-i ntr-o rpă. Am plns o zi ntreagă cnd caii mei au fost aruncaţi de comunişti n rpa adncă cu vampiri şi strigoi. Atunci m-am hotărt definitiv să mă fac medic, să le dau injecţii celor răi. Cu un ac mare, mare ct un stlp de telegraf, scrieţi n volumul autobiografic, ieşit pe piaţă de curnd. Iată-vă, peste ani de la acel moment, dnd injecţii pentru a face bine, nsă, nu rău. Dar de ce chirurgie?
Am avut nclinaţii de mic spre folosirea bisturiului. mi amintesc că aveam un briceag cu care disecam broaşte sau şerpi. Pe de altă parte, la Bozovici era un chirurg, doctorul Olariu, care era şi finul nostru, un chirurg de excepţie, pe care l admiram foarte mult.
ntr-o iarnă, după vacanţă, cnd trebuia să fiu dus cu căruţa la şcoală, la Bozovici distanţă de 12 km , am fost singurul copil din sat neacceptat n acea căruţă, practic n căruţa mea, confiscată de sistemul bolşevic. Tata m-a trecut rul Nera pe o punte improvizată dintr-un trunchi de anin; cărţile şi hainele erau ntr-un cufăr cu care fusese n armată și pe care l-a purtat tot drumul pe umeri. La un moment dat, era ct pe ce să cad n apă şi mi amintesc vorbele lui de atunci: Să nu uiţi, Paul, cnd o să-ţi pice n mnă criminalii ăştia, să nu-i ierţi! Comuniştii dracului ştii că astăzi au vrut să ne omoare? M-a marcat asta multă vreme şi m-am gndit cum mă pot răzbuna, apropo de răzbunare. Mi-am zis că o pot face doar ridicndu-mă pe scara socială, devenind medic, medic chirurg. ntr-un fel am vrut să scot puroiul din comunişti, să-i rentorc la statutul de oameni. Să-i văd chiar n genunchi, n faţa mea, rugndu-mă să-i salvez; n genunchi, aşa cum ei au vrut să mă ngenuncheze pe mine

Soarta v-a pus vreodată n situaţia de a opera, de a vindeca vreun om care v-a făcut cndva rău?
Nu ştiu Chirurgul trebuie să salveze pe oricine care are nevoie de ajutorul său, fie că-i criminal, fie că-i laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Oricum, n timp am iertat acele jigodii. Nu am uitat, dar am iertat; deşi asemenea oameni nu ar trebui iertaţi niciodată, pentru că, aşa, nu facem dect să perpetuăm răul. Romnia a avut torţionari groaznici, cei mai groaznici din Europa, pe care noi, ca societate, din păcate i-am iertat prea repede şi prea uşor

Chirurgul ar trebui să gndească permanent că el este pacientul de pe masă

De-a lungul carierei aţi avut, spuneţi, aproximativ 30.000 de pacienţi pe care i-aţi operat. După un anumit număr de cazuri, un medic mai poate empatiza cu pacientul sau intervine rutina, uzura sufletească? Sau e o formă, involuntară, de autoconservare?
Şi, probabil, ncă 10.000 pe care i-am operat mpreună cu magisterii mei, de la care am nvăţat, sau cu cei pe care i-am nvăţat eu, cu chirurgii formaţi de mine. 30.000, să ştiţi, nu e un număr exagerat pentru un chirurg de performanţă. Am făcut n jur de 1000 de operaţii pe an, trei-patru-cinci operaţii pe zi, unele de anvergură, care durau cinci-şase ore.

De suferinţa celor din jur pe care aţi văzut-o zi de zi, an după an, şi cu care, bănuiesc, aţi empatizat decenii aţi reuşit să vă detaşaţi?
Şi da, şi ba. Mai multă frică am avut, pentru nereuşite, la sfrşitul carierei dect la nceput; n ultima perioadă mi-am făcut gnduri şi pentru simple operaţii. Asta pentru că ajunsesem la constatarea că nimic nu-i mai uşor şi mai simplu ca un pacient să facă o complicaţie majoră, poate chiar să moară. Chirurgul ar trebui să gndească permanent că el este pacientul de pe masă
Să ştiţi, nsă, cnd ncepi să faci incizia nu te mai gndeşti la nimic altceva dect la actul operator care pune stăpnire pe toate simţurile tale. Atunci dai din tine tot ce cere nsănătoşirea celuilalt, tot ce cere de moment reuşita operaţiei respective.
Către sfrşitul carierei cred că gradul de empatie e mult mai accentuat dect la nceput. Pentru că abia atunci ajungi cu adevărat să-ţi dai seama nu numai de ceea ce se ntmplă n profunzimile unui om și, mai ales, şi n sufletul lui. Ultima mea operaţie a fost aici, n ţară, la Spitalul Judeţean din Reşiţa, unde am operat-o pe mama mea, pentru o fractură de col femural; nu aş fi crezut vreodată că ultimul meu pacient din sala de operaţie, n Romnia, va fi chiar mama mea.
Să nu ignorăm ncă un aspect foarte important care a pus stăpnire pe medicină: tehnologizarea uriaşă a ei. Azi nu se mai operează mă refer strict la chirurgie cum se opera acum 30 de ani. n Occident, aproape toate operaţiile se efectuează astăzi laparoscopic, ceea ce face să dispară apropierea somatică dintre degetele chirurgului şi pielea pacientului; contactul se face doar prin intermediul aşa-numitelor picioroange, al unor proteze de braţe şi mini din oţel şi ebonită.

Şi asta nu e bine?
E un pas nainte, da, dar şi unul napoi raportndu-ne la empatie. Prin ebonită şi oţel nu poţi să mai transmiţi sentimente, cel puţin, direct, nu mai poţi vorbi de o empatie clasică ntre medic şi pacient, de o empatie bio, vreau sa spun.

Aţi reuşit să vă detaşaţi de acea suferinţa de care vorbim sau o simţiţi sedimentată n suflet, şi astăzi, ca pe o zgură?
Se spune că fiecare chirurg are n spate un cimitir, mai mic ori mai mare, dar, vă asigur, el are şi munţi de empatie. Suferinţa celorlalţi se sedimentează, cum spuneţi, dar, totuşi, creierul uman este constituit n aşa fel nct permite uitarea anumitor momente critice, a unor trăiri de pur transfer de suferinţă. Sunt, nsă, şi insuccese de care nu poţi scăpa niciodată. Eu am cţiva tineri pacienţi pe care i-am pierdut, şi nu din vina mea, a chirurgului, ci din cauza că veniseră cu groaznice traumatisme, cu rupturi multiple de organe, cu patologii canceroase avansate. Sunt cazuri pe care nu le voi uita niciodată.

Dincolo de nţelegerea noastră, există un ceva, un cineva care are grijă de noi

Foto: Arhivă Paul Purea
Scrieţi n carte: Cnd am plecat la București să fac Chirurgie, mama mi-a dăruit o cruciuliță și a spus așa: Să o porți mereu la gt. Ea te va ajuta extraordinar de mult. Să o iei n mna n care ai bisturiul și să o pui aproape de inimă. I-aţi urmat sfatul? Mai aveţi cruciuliţa?
Da, o port la gt de aproape 40 de ani şi cred că m-a ajutat. Eu nu cred ntr-un Dumnezeu ca fiind acel personaj cu barbă pe care l vedem n icoane şi fresce religioase, eu l văd ca pe un tot, ca pe un complex de energie pozitivă, ca pe ceva care ne domină n sensul spiritiualităţii şi n sensul de a face bine fiinţei de lngă noi. Cruciuliţa aceea, de care vorbim, e un simbol al curăţeniei sufleteşti şi e n concordanţă cu seninătatea divină despre care credem că sălăşluişte n cer.

V-aţi confruntat cu situaţii n care medicina nu mai dădea nicio şansă unui pacient, iar miracolul totuşi s-a produs?
Da, minuni există. n cteva cazuri ne-am nşelat, eu şi alţi medici din grupa care intervenea n patologia unui pacient. Am avut un caz, despre care vorbesc şi n carte, referitor la o pacientă n vrstă de 62 de ani, care a venit cu un neoplasm de colon transvers care i invadase aproape ntreg abdomenul. Am operat-o, am scos nu ştiu cte organe din trupul ei, practic tot ce fusese atins de cancer: o parte din colon, stomac, colecist, o parte din ficat, duoden, o parte din pancreas, splină, epiploon, un areal din peretele abdominal. Pacienta a refuzat orice tratament postoperativ complementar, inclusiv chimioterapia. Am crezut că ntr-un an se va duce. După cinci ani a revenit n clinică, pentru o nouă intervenţie: extirparea colonului n ntregime şi un rinichi. A trăit 16 ani după acea primă operaţie; pentru ntreaga echipă de oncologi, radiologi, chirurgi din Spitalul St. Johannes a fost o enigmă, o revelaţie. Iar acesta nu a fost singurul caz n care s-a petrecut o minune. Chirurgul sau medicul nu rezolvă dect 80 la sută dintr-un caz, 15 la sută depinde de organismul pacientului, iar cinci la sută de soartă, de Dumnezeu.

Aţi trecut prin momente n care, n timpul unei operaţii, aţi avut senzaţia că fără un ajutor de sus nu aţi fi reuşit? Este un aspect, miraculos, despre care vorbesc unii pictori, chiar unii poeţi.
Concret, nu. Dar au fost momente cnd şi eu m-am minunat de cum am reuşit să fac o operaţie foarte dificilă, ntrebndu-mă dacă m-a ajutat cineva. Pe de altă parte, am trecut prin situaţii n care, la o operaţie groaznică, de ultraanvergură, am cerut sprijin divin, dar şi sprijin de la cei pe care i-am avut cndva n preajma mea, spre exemplu, sprijin de la soţia mea decedată. Şi de fiecare dată am avut senzaţia că sunt ajutat ntr-adevăr, momentele de cumpănă din pacient, şi din mine, fiind depăşite cu bine. Asta nsemnnd că, dincolo de nţelegerea noastră, există un ceva, un cineva care are grijă de noi

Ca să ncheiem ntr-o notă optimistă: v-aţi rentors n ţară, v-aţi recăsătorit
Da, m-am rentors, dar numai pe jumătate. ncerc să ajut cu experienţa mea, att ct pot, politica de sănătate n cadrul Consiliului Judeţean Caraş-Severin, n primul rnd Spitalul de Urgenţă Reşiţa, şi să scriu cărţi.
Da, m-am recăsătorit cu cineva, cu o fată furată de la ProTV, pe care o cheamă Alina, şi care mă ajuta enorm n demersurile mele, zic eu, umanitare. mpreună, sper să iniţiem mai departe şi să ducem la bun sfrşit tot ce-am nceput, ce ne-am propus, proiecte ntru beneficiul oamenilor.