Gellu Naum, cel mai important poet suprarealist roman



Gellu Naum (n. 1 august1915, București — d. 29 septembrie2001, București) a fost un eseist, poet, prozator și dramaturgromān, de origine aromānă, considerat cel mai important reprezentant romān al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.
Gellu Naum a fost fiul poetului Andrei Naum, căzut īn luptele de la Mărășești si a sotiei sale Maria Naum .Īn 1926 intră la liceul "Dimitrie Cantemir" din București, unde īncepe să scrie versuri īn urma unui pariu. Debutează cu două poezii publicate īn revista Cuvāntul. Īntre 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind filosofia. La 27 decembrie1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind "parole cu caracter subversiv" pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.[2]

La īndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă īn 1938 la Paris, unde īși continuă studiile de filozofie la Sorbonna, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.
Īntors īn țară īn 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.
Īn 1941 se constituie grupul suprarealist romān (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă īntre anii 1945 și 1947 īl va face pe André Breton să afirme: "Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București".
După 1947, īn condițiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de exprimare īn literatură, grupul se destramă. Īn 1948 și 1949, Gellu Naum scrie poemul cu tentă filozofică și ezoterică Calea șarpelui, experiență care īi va marca definitiv stilul. Īn anii 1950 și 1960, publică mai multe cărți de literatură pentru copii (precum mult apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă (precum volumul Soarele calm sau "romanul pentru tineret" Tabăra din munți), acestea din urmă nefiind prezente īn majoritatea bibliografiilor oficiale. Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din 1958Heraclit). Īn această perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor René Char, Denis Diderot, Samuel Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc.
Odată cu perioada destinderii regimului, īncepe să publice poeziile de sertar īn 1968, cu volumul Athanor. Cu acest volum și cu următoarele (Copacul-animal, Tatăl meu obosit etc.), Gellu Naum reușește să stārnească unele reacții printre critici, dar īncepe să fie recunoscut ca un scriitor important abia după publicarea romanului Zenobia (1985). Īn numai cāțiva ani, apar numeroase ediții traduse din poemele lui Gellu Naum. De asemenea, el este invitat să țină lecturi publice īn Germania, Franța, Olanda și Elveția.
Opera sa este tradusă īn principalele limbi internaționale, fiind īncununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din Romānia pentru īntreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.).
Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas pānă la sfārșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine

"aveam cāte un prieten īn fiecare bucăţică de nor
de fapt aşa sunt prietenii cānd e atāta spaimă pe lume
mama spunea şi ea că e normal şi că nu accepta să mă fac prieten
mai bine m-aş gāndi la ceva serios."



“Aveam impresia că pīnă şi tăcerile ei īmi vorbeau despre ceva pe care īl ştiam de mult, ceva imposibil de formulat īn cuvinte, simţit de obicei ca o īmpăcare, ca o ştiinţă totală şi liniştită.

Ea mă ferea de explicaţii; ştiam amīndoi că nu e nevoie să formulăm ci să trăim conform lumii aceleia presimţite devenind, astfel, disponibili pentru ea; cīnd izbuteam, conflictul haotic al unor elemente şi idei se topea de la sine, aparenta dezordine căpăta coerenţă; aceasta cerea īnsă destul chin şi suferinţă: ca să le pot suporta, suprafaţa mea de contact pe atunci īncă fragilă mă obliga adeseori să recurg la poezie; atunci incoerenţa şi echivocul intrau īn joc doar ca aparenţe ale posibilului pe cīnd, dimpotrivă, īnţelegerea formulată mi se părea pe jumătate pierdută. Zenobia mă ajuta să restabilesc pas cu pas o natură īn parte uitată, īn parte presimţită, dar care mă īndreptăţea să mă īndoiesc de realitatea percepţiilor mele; această natură constituia pentru ea cīmpul firesc al existenţei.
īn norul care ne trăia trecuse timpul teoriei, era o vreme a dovezilor şi a mărturiilor; acolo, solicitările, mai ales cele privind starea şi mişcarea lumii, se dezlegau ca să se lege altfel iar noile lor legături făceau loc altora, infinit īmbogăţite, deveneau altceva, rămīnīnd īntr-un fel aceleaşi.
Ştiam că obsesia unui sens ascuns al lucrurilor, ca orice obsesie, se datora īn cea mai mare parte indisponibilităţii şi că starea obsesivă, ca şi explicarea sensului, nu poate duce decīt la o nouă miopie, la o nouă eroare sistematizată. Zenobia cunoştea mīnia şi frustrarea pe care mi le pricinuiau sistemele."
("Zenobia" Gellu Naum)



“Aseară, plimbāndu-mă cu capul aplecat așa cum merg de felul meu, am īntīlnit un copac īn fața căruia mi s-a părut firesc să īi spun „Bună seara.”.Bate pe umăr un arbore. Vei primi cu siguranță răspunsul așteptat”



“Ce prăpădiți mai eram doamne și ce ne mai iubeam
Ca niște linguri de lemn nedesfăcute īncă din trunchiul lor comun
Duceam māncarea la gura unuia și altuia ne dăruiam semințe de floarea-soarelui īntr-un cornet făcut dintr-o bucată de zi
Stăteam la o răspāntie cu un fior pe noi
O singură ființă umplea tot cerul și pămāntul
Șoaptele ei erau tunete, ne conțineau."
(fragment din "Răspāntia"



“Ador acei oameni care, asemeni magicienilor, declanşează cu cāteva cuvinte, cu cāteva linii, terifiantele crize de conştiinţă, acei oameni care opresc poeţii pe stradă ca să le urle īn urechi: renunţaţi la literatură, care opresc atleţii īn momentul precis al aruncării discului ca să-i īntrebe: la ce bun ? acei oameni care īntind curse vānătorilor de fiare sălbatice, care īntovărăşesc īn umbră perechile timide ca să le prăvălească una īn alta, care deschid mormintele ca să elibereze viaţa; gesturile lor sunt curse īntinse unei false vieţi, unei false iubiri, unei false raţiuni. Sunt oameni care de obicei supără prin veşnica lor nemulţumire. Sunt fermenţii unui cancer teribil şi necesar: criza de conştiinţă. Ei poartă totdeauna cu ei orgoliul microbilor, şi sunt primii care sucombă roşi de aceste crize.”



"Nişte umili īn aparenţă, nişte bieţi oameni, greu de deosebit, pot deţine cheile lumii, fără ca ei să ştie măcar, pot realiza lucruri extrem de profunde şi de proporţii nemaipomenite, fără să bănuiască şi fără să-i intereseze, aşa cum cei mai frumoşi arbori īnfloresc fără să ştie că sīnt cei mai frumoşi. "



“In noi exista locuri uitate si un drum care merge prin apa, in noi sunt castele, sunt campuri cu flori albastre si galbene.”



“De pildă, crede că asistăm de cīteva milenii la moartea clinică a iubirii şi că, tot de atunci, toată lumea a īnnebunit, fiecare se culcă cu fiecare dar se iubeşte singur. Chiar şi īn cazul meu spune că nu poate fi vorba de iubire, că n-am iubit niciodată. Auzi! Eu! N-am iubit!... Părerea lui e că singura constantă, singurul punct comun al pseudoiubirii omeneşti la ora actuală, zămislit şi susţinut cu perfidie pentru-contra de o īntreagă poliţie spirituală, este credinţa ca iubirea nu poate să aducă, pīnă la urmă, decīt nenorocire. Aici, n-am īncotro, nu pot să-l contrazic, are şi exemple...


[...] E drept, mai recunoaşte şi cīteva excepţii, le numeri pe degete, cīte o pereche, ici-colo, la cīteva milioane de oameni, le plīngi de milă dacă īi compari. Nişte amărīţi, vai de mama lor, trăiesc retraşi prin cine ştie ce coclauri, fac dragoste acolo, īn colibe, pīnă īi vizitează zeii. Atunci devin copaci, cu atīta se aleg... Pe ăştia īi consideră aleşii, păstrătorii dragostei pe lume..."



“Ultimul tău adevăr e la fel de iluzoriu pe cāt fusese primul și ca să nu uiți că totdeauna te afli pe muchie de cuțit."



“"Nu mă gāndesc la atotputernicia lumii exterioare. Acest regret de a nu putea fi - această dorință de a fi - este de o putere egala cu arborele, restabileste echilibrul. Dar are un prost obicei, de a rămāne de cele mai multe ori secreta. De aici măreția amețitoare a arborilor gigantici. Cred că e timpul sa dispară orice secret. Cele mai puternice lacăte se deschid cu o uimitoare ușurință, de cum cunoastem cuvāntul magic. Și nu e nici măcar un cuvant magic. Ne-am ascuns destul īn imbecilitatea după secrete. Nu-mi place acest cuvant, e de o sterilitate cu adevărată hidoasă. Deschidem ca să găsim o scrisoare sau o batista sau un colier și nu găsim niciodată altceva. Surpriza e īn mister, nu īn secret, pentru asta iubesc misterul. Toate socotelile făcute sunt de partea dorinței, dar fără rezerve. De partea dorinței care e ca un arbore, de partea tuturor dorințelor. E pentru că vor ști să găsească totdeauna acest arbore al necesității, cu care să se confunde ca să dispară și ele, și arborele. Aceasta nu va fi sfārșitul, aceasta le va da o mai mare forță īn fața furtunilor. Se vor nega īn furtuni ca să devină furtuni și din nou arbori, la infinit. Va trebui sa le privim īn legătură cu apele, cu aerul, cu focul, cu pămāntul. Nu se vor separa niciodata. Va trebui să le privim cu buzunarele golite, cu orbitele din care ne-am scuipat ochii, goale. E marele avantaj al orbilor īn ceea ce privește culoarea misterioasă a luminii. Se mai spune de asemenea că orbii nu vad. Se confundă prea mult această formă cu realitatea. Nu vorbesc de miopi, vorbesc de orbii totali, de cei care citesc cu degetele - și nu pentru frumusețea imaginii. Ceea ce mă face să rād aici este gāndul care s-ar putea naște despre o lumina interioară, despre o cunoaștere bazata numai pe cunoașterea acestui interior. Mi s-a spus adesea ca sunt om. Din păcate, sunt plin pānă peste plete de această calitate de a fi om. Pentru asta ma interesează arborii. "
(fragment din Medium de Gellu Naum)


Foto: Robert Doisneau, Victor Brauner, Brassai., M.C. Escher, etc


Sursa:http://intelart.blogspot.com/2016/06...t-poet_25.html