Maria Montessori, femeia care a revoluționat educația în lumea întreagă

[Adrian Pop]

În 1947 a plecat în India, unde a dezvoltat un program numit „Educație pentru Pace”.

Acolo, a pregătit peste o mie de profesori indieni.

[Adrian Pop]

abordarea lui Montessori era să învețe copiii să experimenteze lumea folosindu-și cele cinci simțuri.

activități fizice și senzoriale în cadrul unor procese de dezvoltare.

Casa dei Bambini („Casa copiilor”) Casele Pacii


„Cea mai importantă perioadă a vieții nu este cea a studiilor universitare, ci perioada dintre naștere și vârsta de șase ani”, susținea Maria Montessori.

În timpul perioadei prenatale și în timpul primilor patru ani de viață, copilul își dezvoltă 50%-60% din inteligență, iar 30% se dezvoltă între 4 și 8 ani.

„Educație pentru Pace”.

Acolo, a pregătit peste o mie de profesori indieni.

[Adrian Pop]

Casa dei Bambini - Maria Montessori

[Adrian Pop]

https://www.google.ro/search?source=...dw2DUMQ4dUDCAY

[Adrian Pop]

https://www.google.ro/maps/uv?hl=ro&...bm78PLCXkYctMW

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

https://www.google.ro/search?source=...2976580331;mv:[[42.157211499999995,15.285069100000001],[37.276261399999996,12.3579002]];tbs:lrf:!1m4!1u2!2m2!2m1!1e1!2m1!1e2!3sIAE,lf:1,l f_ui:2


Adresă: Via Federico de Roberto, 2, 95021 Aci Castello CT, Italia




Program: [COLOR=#212121 !important]Deschis ⋅ Închide la 18:30[/COLOR]
[COLOR=#212121 !important]

[/COLOR]






Telefon: +39 095 491084



Provincie: Provincia Catania


Programări: scuolamariamontessorict.com

[Adrian Pop]

De la Istituto Paritario Casa dei Bambini Maria Montessori

„Scuola dell'Infanzia Paritaria di Ispirazione Montessoriana. - Scuola Primaria Paritaria Bilingue. - English Booster. - Corsi d’Inglese “Cambridge”. - Corsi di Musica. - Corso di “GiocaYoga” per bambini. - Corso d’Arte. - Scuola di Musica: Flauto, Pianoforte, Chitarra, Violino, Batteria e Canto Moderno. - Laboratorio “CantoTeatroDanza” ( avviamento al musical ). - Progetto “Casa delle mamme": Fattore C, maternità e d'intorni e “Massaggio Neonatale” ( un progetto di Antonella Barbagallo ). - Sostegno alla Genitorialità ( a cura della Dottoressa Erika Nicosia ). - Terapia “Aba”. - Insegnanti abilitati. - Insegnanti Madrelingua Inglese. - Ampio parco. - Teatro. - Campus Estivo.”

[Adrian Pop]

The First Casa dei Bambini



San Lorenzo, 1907
The first Montessori environment was opened on the 6 January 1907 in San Lorenzo, Rome, Italy, by Dr Maria Montessori. Through Dr Montessori's observations and work with these children she discovered their astonishing, almost effortless ability to learn. Children taught themselves! This simple but profound truth formed the cornerstone of her life-long pursuit of educational reform.
The following is a summary of a talk by Dr. Maria Montessori to her students on the 6th January 1942, celebrating the anniversary of the inauguration day of the first House of Children:
Today is the anniversary of the opening of the first House of Children. When I tell you briefly how it started, the few words of its history will seem like a fairy-tale, but their message may also prove useful.
Many times people ask with doubt in their minds whether the method is suitable for poor children and whether it is at all adaptable to them.
In order that you may be able to answer such questions, I should like you to have a small idea of how our work started, of the indirect way in which it has arisen.
It came about in a strange way, I have pondered much about it and tried to understand the reason for it. I don't know if it is an indication of destiny, or if it was established by fate itself. All that I know is that it has something to do with the House itself. It may seem curious that I express it in this way but I do so to render the ensuing story clear.
Many years ago, Rome was a capital of a state in very rapid development, which manifested itself in a mania for building. Every small available space was utilised to build houses, every little open square. One of the many was delimited on one side by the old Roman walls which had witnessed many battles and on the other by the modern cemetery. This area was the last place to be filled, no doubt because of the superstition that it was not lucky to live near the dead, for fear of ghosts and also for hygienic reasons.
But probably because of the beautiful and historical situation, one building society decided to stake its money into building there. It was a tremendous scheme, five houses on the scale of palaces, 5 or 6 stories high. But the idea had been too vast so that the society went bankrupt before the building were completed and the scheme failed. The work was interrupted and left to stand. There were only the walls with open holes for doors and windows, there was no plumbing and the erections stood as a sort of skeleton.
For many years this enormous skeleton remained abandoned and neglected. It became a shelter for homeless beggars, a hiding place for evildoers who wished to avoid recognition and who if discovered, could easily escape in this labyrinth. Criminals of all sorts, thieves and murderers, took refuge in them. People lived there in the same conditions as the cavemen of old did in their caves.
All those who were homeless, and those who wished to hide, found shelter within those walls. Even the police did not go near them, or dared to, as they did not know their way within these grim walls of crime and horror.
Slowly, the number grew, until thousands of people crowded in these abandoned buildings. People were found dead, murdered or succumbed to diseases; the place became a breeding place of infection for the whole land; a centre of crime and of the lowest prostitution.
The "Quartiere di San Lorenzo" became known as the shame of Italy. People were too afraid to do anything about it; no one knew what happened within those dark walls. There were no small shops for provisions anywhere near, no itinerant vendor would go there to sell. Even the lowest labourer, or the poorest fisherman would seem as princes in comparison, for however poor, they would have at least some honest livelihood whereas those who lived inside that gloom had no work, no means to pay, their only livelihood was derived from crime.
The problem of clearing this pit of inhumanity demanded a solution. Another building society of very wealthy bankers, considered the problem and decided that as the walls already stood, only a small expenditure would be necessary to make fruitful whatever capital was invested. The district, due to its ill--repute, would of course never become a fashionable quarter, therefore only small renovations were necessary to render it habitable for these people already so unfortunate. Regarding it thus as a business venture, they started with one building which they discovered would house a thousand people. They used some whitewash, put in some doors and windows, and laid in a few water pipes and drains.
It was estimated that in this area lived at least 10,000 people, therefore how could they discriminate which among them would be the best? They chose the married ones who by reason of their relation with one another would be the most human. As it happened there were only very few children. It seems perhaps logical that under such conditions although there were thousands of men and women there should be only fifty children.
But these children, wild and uncivilised as they were, presented a serious problem of damage to the houses. Left alone while the parents went to work, they were free to carry out any wild fancy. So the director of the concern decided that the only obvious thing to keep them out of mischief was to collect all the children and confine them.
One room was set aside for this purpose, resembling in every way a children's prison. It was hoped that a person would be found with enough social courage to tackle the problem.
I in my capacity of medical officer of hygiene was approached to take an interest in the work. Having considered the situation I demanded that at least the commonest aids in hygiene, food and sanitation be made available.
At the time it had become fashionable among society ladies to interest themselves in social uplift. They were approached to do something to collect funds, because we were confronted with the strange problem that while the bankers had agreed to invest money to improve the housing situation, they were not at all interested in education. One could not expect any returns from money, put into anything with an educational purpose.
Although society had embraced the ideal of improving the condition of these unfortunate people, the children had been forgotten. There were no toys, no school, no teacher. There was nothing for them. I was able to find one woman of 40 years, whose help I asked and who I put in charge.
On the 6th of January 1907 this room was inaugurated to collect the 50 children. The room had already been in use for little time but it was inaugurated on that day. Throughout Italy the 6th of January is looked upon as "the" day of feast for the children. It was on this day that the three Kings arrived before the Child Christ and offered him their gifts. It is celebrated as the Feast of Epiphany.
It was striking at the time this interest of society imbued with the idea that their giving hygienic houses to the homeless would be the means of purifying the evil core in their midst, consisting of a group of ten-thousand criminals and pitiful humanity. I also was imbued with this sentiment.
But while everyone had had the idea that by giving houses and sanitation, the people would be purified, no one had taken in consideration the children; no one had thought to bring toys or food for them. When the children, ranging between the ages of 2 to 6 entered, they were dressed all alike in some thick, heavy, blue drill. They were frightened and being hindered by the stiff material, could move neither arms nor legs freely. Apart of their own community they had never seen any people. To get them to move together, they were made to hold hands. The first unwilling child was pulled, thus dragging along the whole line of the rest. All of them were crying miserably. The sympathy of the society ladies was aroused and they expressed the hope that in a few months they would improve.
I had been asked to make a speech for the occasion. Earlier that day, remembering that it was the feast of the Epiphany, I had read the lesson in my mass book. When I made my speech I read it as an omen for the work to follow.
"Arise, be enlightened, O Jerusalem; for thy light is come, and the glory of the Lord is risen upon thee, For behold darkness shall cover the earth, and a mist the people; but the Lord shall arise upon thee, and His glory shall be seen upon thee. And the Gentiles shall walk in thy light, and kings in the brightness of thy rising. Lift up thy eyes round about, and see; all these are gathered together, they are come to thee: thy sons shall come from afar, and thy daughters shall rise up at thy side. Then shalt thou see, and abound and thy heart shall wonder and be enlarged, when the multitude of the sea shall be converted to thee, the strength of the Gentiles shall come to thee. The multitude of camels shall cover thee, the dromedaries of Madian and Epha; all they from Saba shall come, bringing gold and frankincense, and showing forth praise to the Lord."
I don't know what came over me but I had a vision and inspired by it, I was enflamed and said that this work we were undertaking would prove to be very important and that some day people would come from all parts to see it.
In reporting this new whim of society, the press also mentioned that Dr. Montessori had made a beautiful speech, but what an exaggeration in what she had said!
It was from then that the real work began.
Remember that all these children were completely illiterate. Their parents were also illiterate and they were born and grown in the environment, I have described.
What happened more than thirty years ago now will always remain a mystery to me. I have tried since then to understand what took place in those children. Certainly there was nothing of what is to be found now in any House of Children. There were only rough large tables.
I brought them some of the materials which had been used for our work in experimental psychology, the items which we use today as sensorial material and materials for the exercises of practical life. I merely wanted to study the children's reactions. I asked the woman in charge not to interfere with them in any way as otherwise I would not be able to observe them, Some one brought them paper and coloured pencils but in itself this was not the explanation of the further events. There was no one who loved them, I myself only visited them once a week and during the day the children had no communication with their parents.
The children were quiet, they had no interference either from the teacher or from the parents, but their environment contrasted vividly from that which they had been used to; compared to that of their previous life; it seemed fantastically beautiful. The walls were white, there was a green plot of grass outside, though no one had yet thought to plant flowers in it, but most beautiful of all was the fact that they had interesting occupations in which no one, no one at all, interfered. They were left alone and little by little the children began to work with concentration and the transformation they underwent, was noticeable. From timid and wild as they were before, the children became sociable and communicative. They showed a different relationship with each other, of which I have written in my books. Their personalities grew and, strange though it may seem, they showed extraordinary understanding, activity, vivacity and confidence. They were happy and joyous.
This fact was noticed after a while by the mothers who came to tell us about it. As the children had had no one to teach them or interfere with their actions, they acted spontaneously, their manners were natural.
But the most outstanding thing about these strange children of the St. Lawrence Quarter was their obvious gratitude. I was as much surprised by this as everyone else. When I entered the room all the children sprang to greet me and cried their welcome. Nobody had taught them any manner of good behaviour. And the strangest thing of all was that although nobody had cared for them physically, they flourished in health as if they had been secretly fed on some nourishing food, And so they had, but in their spirit. These children began to notice things in their homes, a spot of dirt on their mother's dress, untidiness in the room. They told their mothers not to hang the washing in the windows but to put flowers there instead. Their influence spread into the homes, so that after a while also these became transformed.
Six months after the inauguration of the House of Children, some of the mothers came to me and pleaded that as I had already done so much for their children, and they themselves could do nothing about it because they were illiterate, would I not teach their children to read and write?
At first I did not want to, being as prejudiced as every one else that the Children were far too young for it. But I gave them the alphabet in the way I have told you. As then it was something new for me also, I analysed the words for them and showed that each sound of the words had a symbol by which it could be materialised. It was then that the explosion into writing occurred.
The news spread and the whole world became interested in this phenomenal activity of writing of these children who were so young and whom nobody had taught. The people realised that they were confronted by a phenomenon that could not be explained for besides writing, these children worked all the time without being forced by any one to do so. This was a great revelation but it was not the only contribution of the children. It was also they, who created the lesson of silence. They seemed to be a new type of children. Their fame spread and in consequence all kinds of people visited the House of Children, including State ministers and their wives, with whom the children behaved graciously and beautifully, without anyone urging then, that even the newspapers in Italy and abroad became excited. So the news spread, until finally also the Queen became interested. She came to that quarter so ill famed that it was considered hell's doors, to see for herself the children about whom she had heard wonders.
What was the wonder due to? No one could state it clearly. But it conquered me for ever, because it penetrated my heart as a new light. One day I looked at them with eyes which saw them differently and I asked myself: "Who are you, are you the same children you were before?" And I said within myself: "Perhaps you are those children of whom it was said that they would come to save humanity. If so, I shall follow you." Since then, I am she who tries to grasp their message and to follow them.
And in order to follow them, I changed my whole life. I was nearly 40. I had in front of me a doctors' career and a professorship at the University. But I left all, because I felt compelled to follow them, and to find others who could follow them, for I saw that in them lay the secret of the soul.
You must realise that what happened was something so great and so stirring that its importance could never be sufficiently recognized. That it will never be sufficiently studied, is certain, for it is the secret of life itself. We cannot fully know its causes. It is not possible that it came because of my method, for at the time my method did not yet exist. This is the clearest proof that it was a revelation that emanated from the children themselves.
My educational method has grown from these as well as from many other revelations, given by the children, You know from what I have told you, that all the details included in the method, have come from the efforts to follow the child. The new path has been shown us. No one knows exactly how it arose, it just came into being and showed us the new way.
It has nothing to do with any educational method of the past, nor with any educational method of the future. It stands alone as the contribution of the child himself. Perhaps it is the first of its kind, which has been built by him step by step.
It cannot have come from an adult person; the thought, the very principle that the adult should stand aside to make room for the child, could never have come from the adult.
Anyone who wants to follow my method must understand that he should not honour me but follow the child as his leader.
Maria Montessori

[Adrian Pop]

San Lorenzo, 1907Primul mediu Montessori a fost deschis pe 6 ianuarie 1907 în San Lorenzo, Roma, Italia, de către dr. Maria Montessori. Prin observațiile și lucrările dr. Montessori cu acești copii, a descoperit capacitatea lor uluitoare, aproape fără efort, de a învăța. Copiii s-au învățat singuri! Acest adevăr simplu, dar profund, a format piatra de temelie a continuării ei de-a lungul vieții pentru reforma educațională.Următorul este un rezumat al unei discuții a Dr. Maria Montessori către elevii săi din 6 ianuarie 1942, care sărbătorește aniversarea zilei de inaugurare a primei Case a Copiilor:Astăzi este aniversarea deschiderii primei Case de Copii. Când vă povestesc pe scurt cum a început, cele câteva cuvinte din istoria sa vor părea un basm, dar mesajul lor s-ar putea dovedi util.De multe ori, oamenii întreabă cu îndoială în mintea lor dacă metoda este potrivită pentru copiii săraci și dacă este deloc adaptabilă la ei.Pentru a putea răspunde la astfel de întrebări, aș dori să aveți o mică idee despre cum a început activitatea noastră, despre modul indirect în care a apărut.S-a produs într-un mod ciudat, am meditat mult la asta și am încercat să înțeleg motivul. Nu știu dacă este un indiciu al destinului sau dacă a fost stabilit de soarta în sine. Tot ce știu este că are ceva de-a face cu Casa în sine. Poate părea curios că o exprim în acest fel, dar fac acest lucru pentru a clarifica povestea care urmează.Cu mulți ani în urmă, Roma a fost capitala unui stat în dezvoltare foarte rapidă, care s-a manifestat într-o manie pentru construcție. Fiecare spațiu disponibil a fost utilizat pentru a construi case, fiecare mic pătrat deschis. Unul dintre mulți era delimitat pe o parte de zidurile romane vechi care au fost martorii multor bătălii, iar pe de altă parte de cimitirul modern. Această zonă a fost ultimul loc care a fost umplut, fără îndoială, din cauza superstiției că nu a fost norocos să trăiască în apropierea morților, de teama fantomelor și, de asemenea, din motive igienice.



Dar probabil din cauza situației istorice frumoase, o societate care a construit a decis să își aloce banii pentru a construi acolo. Era o schemă extraordinară, cu cinci case pe scara palatelor, cu 5 sau 6 etaje. Dar ideea fusese prea vastă, astfel încât societatea a falimentat înainte ca clădirea să fie finalizată și schema a eșuat. Lucrarea a fost întreruptă și lăsată în picioare. Nu erau decât zidurile cu găuri deschise pentru uși și ferestre, nu existau instalații de plombare și erecțiile stăteau ca un fel de schelet.Timp de mulți ani, acest schelet enorm a rămas abandonat și neglijat. A devenit un adăpost pentru cerșetori fără adăpost, ascunzătoare pentru răufăcătorii care doreau să evite recunoașterea și care, dacă sunt descoperiți, puteau scăpa cu ușurință în acest labirint. Criminalii de tot felul, hoții și ucigașii s-au refugiat în ei. Oamenii locuiau acolo în aceleași condiții ca și peșterii din vechime în peșterile lor.Toți cei care erau fără adăpost și cei care doreau să se ascundă, și-au găsit adăpost în zidurile respective. Nici măcar poliția nu s-a apropiat de ei sau nu a îndrăznit, întrucât nu știau drumul lor în acești ziduri sumbre de crimă și groază.Încet, numărul a crescut, până când mii de oameni s-au înghesuit în aceste clădiri abandonate. Oamenii au fost găsiți morți, asasinați sau au cedat unor boli; locul a devenit un loc de reproducție al infecției pentru întreg teritoriul; un centru al criminalității și al celei mai scăzute prostituții.


„Quartiere di San Lorenzo” a devenit cunoscută drept rușinea Italiei. Oamenii se temeau prea mult să facă ceva în acest sens; nimeni nu știa ce s-a întâmplat în acele ziduri întunecate. Nu existau magazine mici pentru provizioane nicăieri în apropiere, niciun vânzător itinerant nu va merge acolo pentru a vinde. Chiar și cel mai mic muncitor sau cel mai sărac pescar ar părea prinți în comparație, pentru oricât de săraci, ei ar avea cel puțin o traistă cinstită, în timp ce cei care locuiau în acea întuneric nu aveau nicio muncă, nici un mijloc de plată, singurul lor mediu de trai provenea din crima.Problema de a curăța această groapă de inumanitate cerea o soluție. O altă societate de construcții formată din bancheri foarte înstăriți, a luat în considerare problema și a decis că, întrucât zidurile stăteau deja, doar o mică cheltuială ar fi necesară pentru a da roade indiferent de capitalul investit. Cartierul, datorită reputației sale, nu va deveni niciodată un cartier la modă, de aceea doar mici renovări au fost necesare pentru a-l face locuibil pentru acești oameni deja atât de nefericiți. În ceea ce-l privește, ca un proiect de afaceri, au început cu o clădire pe care au descoperit că va adăposti o mie de oameni. Au folosit niște spălături, au introdus niște uși și ferestre și au așezat în câteva conducte de apă și drenuri.S-a estimat că în această zonă trăiau cel puțin 10.000 de oameni, de aceea, cum ar putea discrimina care dintre ele ar fi cele mai bune? Ei i-au ales pe cei căsătoriți care, din cauza relației lor unul cu celălalt, ar fi cei mai umani. După cum s-a întâmplat, erau doar foarte puțini copii. Poate pare logic că în asemenea condiții, deși au existat mii de bărbați și femei, ar trebui să fie doar cincizeci de copii.Dar acești copii, sălbatici și necivilizați așa cum erau, au prezentat o problemă gravă de deteriorare a caselor. Lăsați singuri în timp ce părinții mergeau la serviciu, erau liberi să efectueze orice fantezie sălbatică. Așa că directorul îngrijorării a decis că singurul lucru evident pentru a-i feri de răutate a fost să strângă toți copiii și să-i limiteze.


În acest scop, o cameră era asemănătoare, asemănându-se în fiecare fel cu o închisoare pentru copii. Se spera ca o persoană să fie găsită cu suficient curaj social pentru a rezolva problema.Eu, în calitatea mea de ofițer medical de igienă, am fost abordat să mă interesez de muncă. Având în vedere situația, am cerut să fie disponibile cel puțin cele mai frecvente ajutoare în materie de igienă, alimente și igienizare.La vremea aceea, devenise la modă printre doamnele societății să se intereseze de ascensiunea socială. Au fost abordați să facă ceva pentru a strânge fonduri, pentru că ne-am confruntat cu problema ciudată că, deși bancherii au fost de acord să investească bani pentru a îmbunătăți situația locuințelor, nu erau deloc interesați de educație. Nu se putea aștepta la niciun fel de rentabilitate din bani, pus în orice lucru cu un scop educațional.Deși societatea îmbrățișa idealul de a îmbunătăți starea acestor nefericiți, copiii fuseseră uitați. Nu erau jucării, nici școală, nici profesor. Nu era nimic pentru ei. Am reușit să găsesc o femeie de 40 de ani, al cărei ajutor l-am întrebat și pe care l-am pus la răspundere.Pe 6 ianuarie 1907 a fost inaugurată această cameră pentru a strânge cei 50 de copii. Camera a fost deja folosită de puțin timp, dar a fost inaugurată în acea zi. În Italia, 6 ianuarie este privită drept „ziua” de sărbătoare a copiilor. În această zi, cei trei Regi au sosit înaintea Copilului Hristos și i-au oferit darurile lor. Este sărbătorită ca Sărbătoarea Bobotezei.La acea vreme, acest interes al societății era izbitor de ideea că oferirea de case igienice pentru persoanele fără adăpost ar fi mijlocul de a purifica nucleul malefic din mijlocul lor, format dintr-un grup de zece mii de criminali și umanitate jalnică. De asemenea, am fost imbuiat de acest sentiment.Dar, deși toată lumea a avut ideea că, dând case și salubritate, oamenii vor fi purificați, nimeni nu a luat în considerare copiii; nimeni nu se gândise să aducă jucării sau mâncare pentru ei. Când au intrat copiii, cu vârste cuprinse între 2 și 6 ani, au fost îmbrăcați deopotrivă cu un burghiu gros, greu și albastru. Erau înspăimântați și fiind împiedicați de materialul rigid, nu puteau mișca nici brațele, nici picioarele. În afară de propria comunitate, nu văzuseră niciodată oameni. Pentru a-i determina să se miște împreună, au fost făcuți să țină mâna. Primul copil nedorit a fost tras, trăgând astfel pe toată linia restului. Toți plângeau mizerabil. Simpatia doamnelor societății a fost trezită și și-au exprimat speranța că peste câteva luni se vor îmbunătăți.

Am fost rugat să rostesc un discurs pentru ocazie. Mai devreme în acea zi, amintindu-mi că era sărbătoarea Bobotezei, citisem lecția din cartea mea de masă. Când mi-am rostit discursul, am citit-o ca pe un augur pentru lucrarea de urmat.
"Ridică-te, luminează-te, Ierusalime; căci lumina ta a venit și slava Domnului a înălțat peste tine, căci iată că întunericul va acoperi pământul și o ceață a poporului; dar Domnul se va ridica asupra ta și Domnul Său slava se va vedea asupra voastră și neamurile vor umbla în lumina voastră și împărații în strălucirea înălțării voastre. Ridicați ochii în jur și vedeți; toate acestea sunt adunate laolaltă, au venit la voi. veniți de departe, și fiicele voastre se vor ridica de partea voastră. Atunci veți vedea și abundă și inima voastră se va mira și va fi mărită, când mulțimea mării va fi convertită la voi, puterea neamurilor va veni la Tu. Mulțimea de cămile te va acoperi, dromedarii Madian și Efa; vor veni toți cei de la Saba, aducând aur și olcens și vor arăta laudă Domnului ".
Nu știu ce a venit peste mine, dar am avut o viziune și m-am inspirat din aceasta, am fost înflăcărat și am spus că această muncă pe care o întreprindem se va dovedi a fi foarte importantă și că, într-o zi, oamenii vor veni din toate părțile pentru a o vedea.
În raportarea acestui nou capriciu al societății, presa a menționat, de asemenea, că dr. Montessori a făcut un discurs frumos, dar ce exagerare în ceea ce spusese!
De atunci a început adevărata lucrare.
Amintiți-vă că toți acești copii erau complet analfabeți. Părinții lor erau de asemenea analfabeți și s-au născut și au crescut în mediu, am descris.
Ceea ce s-a întâmplat acum mai bine de treizeci de ani va rămâne întotdeauna un mister pentru mine. Am încercat de atunci să înțeleg ce a avut loc la acei copii. Cu siguranță nu se găsea nimic din ceea ce se găsește acum în nicio Casă a Copiilor. Erau doar mese mari.

Le-am adus câteva dintre materialele care au fost folosite pentru munca noastră în psihologia experimentală, articolele pe care le folosim astăzi ca material senzorial și materiale pentru exercițiile vieții practice. Am vrut doar să studiez reacțiile copiilor. Am rugat femeia însărcinată să nu intervină cu ele în niciun fel, deoarece altfel nu aș putea să le observ, Unii le-au adus hârtie și creioane colorate, dar în sine aceasta nu a fost explicația evenimentelor ulterioare. Nu a fost nimeni care să îi iubească, eu însămi le-am vizitat doar o dată pe săptămână, iar în timpul zilei, copiii nu au avut nicio comunicare cu părinții.
Copiii erau liniștiți, nu aveau nicio interferență nici din partea profesorului, nici din partea părinților, dar mediul lor contrasta viu cu cel cu care erau obișnuiți; în comparație cu cea din viața lor anterioară; părea fantastic de frumos. Pereții erau albi, afară se afla o grămadă verde de iarbă, deși nimeni nu se gândise încă să planteze flori în ea, dar cel mai frumos dintre toate a fost faptul că aveau ocupații interesante în care nimeni, nimeni deloc, nu interveni. . Au fost lăsați singuri și puțin câte puțin copiii au început să lucreze cu concentrare, iar transformarea prin care a suferit, a fost vizibilă. Din timide și sălbatice cum au fost înainte, copiii au devenit sociabili și comunicativi. Au arătat o relație diferită între ei, despre care am scris în cărțile mele. Personalitățile lor au crescut și, ciudat, deși ar părea, au dat dovadă de înțelegere, activitate, vivacitate și încredere extraordinare. Erau fericiți și bucuroși.
Acest fapt a fost observat după un timp de mamele care au venit să ne povestească despre asta. Deoarece copiii nu aveau pe nimeni să-i învețe sau să interfereze cu acțiunile lor, au acționat spontan, manierele lor erau firești.

Dar lucrul cel mai remarcabil despre acești copii ciudați din cartierul Sf. Lawrence a fost recunoștința lor evidentă. Am fost la fel de surprins de asta ca de toți ceilalți. Când am intrat în cameră, toți copiii au venit să mă salute și mi-au strigat bun venit. Nimeni nu le învățase vreun fel de comportament bun. Și cel mai ciudat lucru dintre toate a fost că, deși nimeni nu le-a îngrijit fizic, au înflorit în sănătate, ca și cum ar fi fost în secret alimentate cu niște alimente hrănitoare, și așa au avut, dar în spiritul lor. Acești copii au început să observe lucruri din casele lor, o pată de murdărie pe rochia mamei lor, neplăcerile din cameră. Ei le-au spus mamelor să nu spânzure spălarea în geamuri, ci să pună flori acolo. Influența lor s-a răspândit în case, astfel încât, după un timp, acestea s-au transformat și ele.
La șase luni de la inaugurarea Casei Copiilor, unele dintre mame au venit la mine și s-au pledat că așa cum am făcut deja atât de multe pentru copiii lor, și ei înșiși nu puteau face nimic în acest sens pentru că erau analfabeți, nu le-aș învăța copiii să citească și să scrie?
La început nu am vrut, fiind la fel de prejudecăți ca toți ceilalți, încât copiii erau mult prea tineri pentru asta. Dar le-am dat alfabetul așa cum v-am spus. Deoarece atunci era ceva nou și pentru mine, am analizat cuvintele pentru ele și am arătat că fiecare sunet al cuvintelor avea un simbol prin care putea fi materializat. Atunci a avut loc explozia în scris.
Știrile s-au răspândit și întreaga lume s-a arătat interesată de această activitate fenomenală de scriere a acestor copii care erau atât de mici și pe care nimeni nu îi învățase. Oamenii și-au dat seama că s-au confruntat cu un fenomen care nu putea fi explicat că, în afară de a scrie, acești copii au muncit tot timpul fără a fi obligați de nimeni să facă acest lucru. Aceasta a fost o mare revelație, dar nu a fost singura contribuție a copiilor. Tot ei au fost cei care au creat lecția tăcerii. Păreau a fi un tip nou de copii. Faima lor s-a răspândit și, în consecință, tot felul de oameni au vizitat Casa Copiilor, inclusiv miniștrii de stat și soțiile lor, cu care copiii s-au comportat cu grație și frumos, fără ca cineva să îndemne atunci, că chiar și ziarele din Italia și din străinătate au devenit încântate. Așa că știrea s-a răspândit, până în cele din urmă și Regina a devenit interesată. A venit în acel sfert atât de faimos, încât a fost considerat ușile iadului, să vadă de la sine copiii despre care auzise minuni.

Din ce se datora minunea? Nimeni nu putea afirma clar. Dar m-a cucerit pentru totdeauna, pentru că mi-a pătruns inima ca o nouă lumină. Într-o zi i-am privit cu ochi care i-au văzut diferit și m-am întrebat: „Cine sunteți, sunteți aceiași copii pe care ați fost înainte?” Și am spus în mine: „Poate că sunteți acei copii despre care s-a spus că vor veni să salveze umanitatea. Dacă da, vă voi urma”. De atunci, eu sunt cea care încearcă să le înțeleagă mesajul și să le urmeze.
Și pentru a le urma, mi-am schimbat toată viața. Aveam aproape 40 de ani. Aveam în fața mea cariera de doctori și o profesie la Universitate. Dar am părăsit toate, pentru că m-am simțit obligat să-i urmez și să găsesc pe alții care să-i poată urma, căci am văzut că în ei se află secretul sufletului.
Trebuie să vă dați seama că ceea ce s-a întâmplat a fost ceva atât de mare și atât de agitat, încât importanța lui nu a putut fi niciodată recunoscută suficient. Că nu va fi niciodată studiat suficient, este sigur, pentru că este secretul vieții în sine. Nu putem cunoaște pe deplin cauzele sale. Nu este posibil să fi venit din cauza metodei mele, căci pe atunci metoda mea încă nu exista. Aceasta este cea mai clară dovadă că a fost o revelație care a emanat de la copiii înșiși.
Metoda mea educativă a crescut din acestea, precum și din multe alte dezvăluiri, date de copii, Știți din ceea ce v-am spus, că toate detaliile incluse în metodă au provenit din eforturile de a urma copilul. Noua cale ne-a fost arătată. Nimeni nu știe exact cum a apărut, tocmai a apărut și ne-a arătat noua cale.


Nu are nicio legătură cu nicio metodă educațională din trecut și nici cu o metodă educațională a viitorului. Acesta este singurul drept contribuția copilului însuși. Poate că este primul de acest fel, care a fost construit de el pas cu pas.Nu poate provine de la o persoană adultă; gândul, însăși principiul potrivit căruia adultul ar trebui să stea deoparte pentru a face loc copilului, nu ar fi putut niciodată să vină de la adult.Oricine dorește să-mi urmeze metoda trebuie să înțeleagă că nu ar trebui să mă onoreze, ci să-l urmeze pe copil ca lider.Maria Montessori