Andrei Tarkovski zugrăvindu-l pe Andrei Rubliov, zugravul de icoane bizantine, cel care era cât pe ce să-și îngroape talantul în mormânt...
Filmul e, aici, mai mult decât oriunde, imagine. Nu e joc, nu forță a expresivității limbajului verbal ori non-verbal. E imagine densă, copleșitoare, grea, pe alocuri biciuitoare. Cum au fost vremurile Evului Mediu răsăritean. Filmul e conceput ca un colaj de rupturi între anii începutului de veac 15. Un veac cu sărăcie, sălbăticie, torturi, organizare bazată pe cnezate care-și mențin poziția prin alianțe de neconceput(cu tătarii), dar și un veac al artei. Arta bisericească este singura suportată de acest veac ce după unii ar fi doar unul dintr-un mănunchi de veacuri numit Evul întunecat. Filmul începe cu imaginea unui actor ce-și râde de vremuri (anul 1400) prin măscările sale. Măscăriciul e repede expediat în zona demonicului, e demascat și eliminat. Singura formă de artă admisă este cea bisericească, iar aceasta crește unde într-altă parte, decât în mănăstiri și biserici.
Rubliov e un monah creator. Înainte să văd filmul, aveam așteptări de spectator dresat la școala creativității apusene. M-așteptam ca personajul să fie perpelit la flacăra frământărilor interioare, m-așteptam să văd chinurile facerii, dar nu le prevăzusem pe cele venite dinspre istorie. Nu m-așteptam la terifiante scene cu torturi neînchipuite la care bieții oameni sărmani și sălbăticiți, sunt supuși fără milă.
Odată plasată în fața acestor atrocități (în care apăreau trei tipuri de personaje: călăreții înzăuați, mujicii încămeșați într-o cămașă albă simplă și monahii ascunși în haina lor neagră și lungă), trebuia să recurg adesea la arsenalul oferit de Foucault în cărțile lui despre istoria închisorii sau a nebuniei.
Memoria îmi elibera ca un spray salvator, pufuri calmante. Pe vremea cumplitelor torturi, nici sensibilitatea pătimitorilor nu era atât de acută. Cu cât erau mai primitivi,îți zici cu istoricul apusean al ideilor, cu atât oamenii erau mai apărați de chinurile conștiinței. Vezi în film crucificări, corpuri trase de coada unui cal, femei târâte de violatori spre locul supliciului, scoaterea ochilor, însulițări și alte grozăvii. La toate acestea, e martor și Rubliov. Martor mut, căci ucide un om (un violator al unei nebune a Domnului, o biată orfană ce se aciuiase pe lângă artist) și-și interzice a mai vorbi.

Asistă la toate frământările vremii, e purtat pe deasupra tuturor furtunilor istoriei, despicat de întrebări chinuitoare pe care doar maestrului său mort, Feofan, le mai pune. E o scenă de Shakespeare în film: dialogul dintre năluca maestrului (de o consistență zdrobitoare) și artistul disperat că i se ard bisericile cu picturile lui cu tot.
Scena pare aievea. Și Feofan și Kiril (un alt monah conștient de sine, având o conștiință critică neconformă cu vremurile) îl îndeamnă stăruitor să nu-și îngroape talantul, să și-l înmulțească.
Potențialul de depășire a acestei neputințe îl primește de la Boris, un copil, singur supraviețuitor al ciumei care-i răpusese și tatăl clopotar.
Copilul era și el mistuit de nevoia de a crea un clopot pentru biserică, și, deși nimeni nu i-ar fi încredințat această misiune, el inventează că ar fi singurul care mai deține taina arderii unui clopot, taină pe care tatăl său i-ar fi încredințat-o înainte de a muri.
Andrei Rubliov este fascinat de dorul de a picta icoane, dar la mănăstirea sa, poziția de pictor e ocupat Ană de cea a maestrului său Daniel. El ocupă încă un loc secundar, de învățăcel, chiar și după ce se va fi ars în focul creator. Ori el e muncit de nevoia de a-și înmulți talantul. Pornește în căutarea unui alt maestru, Feofan care auzise deja de măestria lui Andrei Rubliov. Dintotdeauna între și în cei ce dețin taina unui meșteșug s-a strecurat și egoismul dus uneori la extrem, acela de a-și rezerva exclusivitatea excelenței,de a suce duce cu ei în mormânt această taină. Boris are toate semnalementele unui artist: e muncit de nevoia de a crea, are în el scânteia inspirației și dispoziția de a se sacrifica în cazul nereușitei, căci dacă clopotul n-ar fi sunat, el ar fi fost ucis de cei care i-au încredințat lucrarea. Clopotul sună minunat, iar tânărul artist, trecut prin tensiunea copleșitoare a încercării, plânge căzut în noroi. Acela e momentul descătușării forței artistice a lui Rubliov. Rupe tăcerea, el, călugărul bun doar să alunge durerea sufletului, cum îi spusese disprețuitor, Boris. E singurul care rămâne cu Boris cel ce se biruise pe sine, dând expresie forței creatoare ce ardea înlăuntrul său. Oamenii se bucură de sunetele clopotului, nu se mai sinchisesc de creatorul clopotului. E momentul când cei doi meșteri , intermediari prin care Duhul lucrează, își sincronizează energiile într-o singură lucrare, a împodobirii bisericii, unul cu imagini, celălalt cu sunete. Ceea ce rupe blestemul încremenirii în Rubliov este exemplul acestui tânăr care-i mărturisește că taina făuririi clopotului fusese luată de taică-său cu el în mormânt...
Rubliov redă văzutului ceea ce nu se înfățișa ochiului comun...Nevăzutul prinde corp, chiar dacă un corp spiritualizat. Asta face și regizorul: in-ființează realități demult apuse, retrase într-o tăcere pe care doar geniul o mai poate sonda și reînsufleți...