O viață printre rânduri: Lev Tolstoi, primul scriitor care a refuzat premiul Nobel




Începutul toamnei aduce în prim-plan figura unuia dintre cei mai mari scriitori ai Rusiei și ai lumii, „patriarhul” literaturii epocii de aur, primul scriitor care a refuzat premiul Nobel și cel care a îmbogățit patrimoniul cultural universal cu opere la fel de actuale azi ca și în urmă cu aproape două secole. Ne referim la Lev Tolstoi, scriitorul căruia îi suntem recunoscători pentru romane precum „Anna Karenina” și „Război si pace” și pentru reflecții ale sale la care medităm și astăzi, la peste 100 de ani de când el le-a rostit pentru prima dată: „Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei” (fraza de început a romanului „Anna Karenina”). Ieri s-a împlinit 190 de ani de la nașterea lui Lev Tolstoi, așa că ne-am propus ca, amintindu-ne de cărțile lui, să facem o incursiune în viața unuia dintre cei mari iubiți scriitori ai literaturii ruse și a celei universale.

Lev Tolstoi s-a născut pe 9 septembrie 1828 în „Poiana luminoasă”, Iasnaia Poliana, numele original, în limba rusă, o moșie de dimensiuni impresionante, ridicată într-o pădure de foioase. Moșia reprezenta o parte din zestrea adusă de mama scriitorului, prințesa Maria Nikolevna, care moare când Lev Tolstoi nu împlinise doi ani.



Tatăl scriitorului, Nikolai Tolstoi, era un conte provenind dintr-o familie de nobili germani, care a risipit mare parte parte a averii familiei. A păstrat însă veniturile provenind din averea soției pentru a asigura un trai decent copiilor săi – dintre care Lev era cel de-al patrulea. Aceasta cu atât mai mult cu cât opțiunile sale politice erau îndreptate împotriva familiei imperiale și, ca urmare, era ținut la distanță de către putere.

După moartea mamei sale, Maria Tolstoi Volkonskaia, Tolstoi este educat acasă, în spiritul obiceiului nobilimii vremii, de dascăli germani și francezi. În anul 1837, întreaga familie se mută la Moscova, pentru a înlesni accesul copiilor la studii. Însă în același an, tatăl lui Lev Tolstoi moare, iar el împreună cu frații săi este dat în grija unei mătuși, contesa Osten-Saken. După moartea acesteia, copiii lui Tolstoi trec sub tutela celei de-a doua surori a tatălui, contesa Iușkova, soție a guvernatorului orașului Kazan (aflat azi în Republica Tatarstan). Copilăria lui Tolstoi a fost așadar marcată de pierderea unor persoane apropiate, dar aceasta nu l-a împiedicat să o evoce cu duioșie și oarecum idealizată în volumul „Copilăria, adolescența, tinerețea”.

În 1843, Tolstoi se înscrie la secția de limbi răsăritene a Universității din Kazan. Renunță însă în scurt timp și se reorientează spre științe juridice. Viața sa din acea perioadă, o petrecere continuă, nu era compatibilă cu rigoarea mediului academic, astfel încât, peste patru ani, Lev se întoarce acasă fără diplomă, dar cu decizia de a deveni fermier. Nu apucă să pună în practică ideile sale revoluționare privind reorganizarea fermei, pentru că Nicolai, fratele său, îl convinge să intre în armată. Tolstoi va lupta în Războiul Crimeei, experiență care va fi reflectată în volumul „Povestiri din Sevastopol”. Contele Tolstoi nu rămâne prea mult nici în slujba armelor, pentru că gloria literară începe să se profileze. Portretul pe care tânărul Tolstoi și-l realizează în jurnal ne înfățișează un tânăr cu o luciditate extremă, capabil să realizeze o radiografie de mare precizie a vieții sale interioare: „Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat, singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și totuși, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios încât dacă ar trebui să aleg între glorie și virtute, mă tem ca aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios”.

După o escapadă în Occident (Franța, Elveția, Germania) în care risipește bună parte din avere, Tolstoi se reîntoarce la moșia sa și înființează o școală. În 1862, la 32 de ani, se căsătorește cu Sofia Andreevna Berg, o tânără de numai 18 ani, fiica unui medic din Moscova. Aceștia sunt anii cei mai senini din viața scriitorului și totodată perioada în care își concepe cele mai apreciate romane ale sale. „Război și pace” va apărea foileton, între 1865 și 1869, iar succesul cărții este răsunător. Tolstoi a scris romanul cu frenezie, cu „lacrimi și emoție”, după mărturiile apropiaților, iar Sofia și-a sprijinit soțul cum a putut mai bine: a administrat moșia, a avut grijă de copii (cuplul a avut în total doisprezece) și a transcris de șapte ori romanul.

După succesul acestei cărți, între 1875 și 1877, Lev Tolstoi publică în foileton „Anna Karenina”, „o operă de artă perfectă, o carte absolut deosebită de cele ce se publică în Europa” spunea Dostoievski.

„Iubeam, eram iubit, aveam copii frumoși, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică și morală. Eram în stare să cosesc ca un țăran, să lucrez zece ore continuu, neobosit. Dar deodată viața mea s-a oprit. Nu mai aveam dorințe, nu mai aveam ce să-mi doresc. Adevărul este că viața era absurdă. Ajunsesem pe marginea prăpastiei și vedeam că în fața mea nu era altceva decât moartea. Eu, omul viguros și fericit, simțeam că nu mai puteam trăi”. Astfel a debutat criza spirituală a scriitorului, care a însemnat un moment de răscruce în existența lui. Tolstoi caută răspunsuri pentru marile întrebări ale vieții în sfera religioasă, dar cele primite din partea Bisericii nu-l mulțumesc, astfel încât dezvoltă propriile doctrine. Scriitorul considera că abia atunci a ajuns să urmeze calea dreaptă, morală, în conformitate cu Binele. Dar cei din jurul său considerau exact invers. Sofia este îngrozită de dorința scriitorului de a-și dona toată averea, care crescuse considerabil după succesul ultimelor romane. Ajunge până la urmă la un compromis cu soțul ei, care îi cedează drepturile asupra creațiilor sale. Publicarea romanului „Învierea” (1901), în care Tolstoi își exprimă convingerile religioase, atrage după sine excluderea din sânul Bisericii ortodoxe, dar și o supraveghere strictă din partea serviciilor secrete. Gloria de care se bucura Tolstoi în țară și peste hotare obliga autoritățile statului să acționeze cu prudență.

În 1901, Comitetul Nobel a decis să-i ofere premiul scriitorului rus, care se bucura deja de recunoaștere internațională. Tolstoi însă a fost primul scriitor care a refuzat prestigioasa distincție literară. Printr-o scrisoare, a cerut discret ca numele său să fie șters de pe listă. Presiunea publică pentru ca Nobelul să-i fie acordat lui Tolstoi era destul de mare astfel încât scriitorul și-a explicat la un moment dat gestul: „În primul rând, mă scapă de grija unei sume atât de mari de bani (100.000 de dolari), care ar aduce numai rele. În al doilea rând sunt onorat de admirația unor oameni pe care nici măcar nu i-am cunoscut”.

Dacă în lumea întreagă simpatia pentru Tolstoi și opera sa ajunsese la cote amețitoare, în familia sa situația era deplorabilă, iar certurile dintre soți erau deja de notorietate în presă. În 1910, Tolstoi, în vârstă de 82 de ani, fiica sa, Alexandra și medicul scriitorului pleacă într-o lungă călătorie. Nu aveau să ajungă însă prea departe. Se opresc în mica gară din Astapovo (care astăzi îi poartă numele), pentru ca Tolstoi să se odihnească și să-și îngrijească sănătatea. Aceasta a fost însă pentru scriitor ultimul popas.

Sursa:http://www.carteadelaora5.ro/o-viata...MES5PpBd11ITD0