Despre CANCER cu Părintele-cioban Cleopa Ilie în vremea lui Ceauşescu. “Când Îl simţi pe Dumnezeu până în venele tale, atunci te linişteşti. Acesta este medicamentul care vindecă de cancer.” († 2 decembrie 1998)


Părintele Cleopa Ilie (10 Aprilie 1912 – 2 Decembrie 1998):

– Părinte Cleopa, aici vin în fiecare zi oameni din toată lumea să vă vadă. Care sunt experienţele acestora şi impresiile pe care vi le-au lăsat?
– Faptul că noi, creştinii, am încurcat înlăuntrul nostru lucrurile. Deşi suntem botezaţi, adesea nu ştim ce credem. Constat în fiecare zi, cu multă durere, faptul că noi, oamenii, am creat o imagine ciudată şi incredibilă despre Dumnezeu. O imagine care nu are legătură cu Evangheliile şi cu sfintele cărţi care ni-L arată pe Dumnezeu ca un abis de dragoste şi milostivire. Aproape 99% dintre cei care vin aici şi-L imaginează pe Dumnezeu ca o Fiinţă superioară care îi trimite omului numai mânii, urgii şi pedepse şi, rareori, faceri de bine. Eu nu sunt medic, ci sunt cioban, dar cred că motivul care generează cancerul, acolo se află: în imaginea greşită pe care şi-a format-o omul despre Dumnezeu.



– Adică, dacă noi ne-am schimba concepţia pe care o avem astăzi despre Dumnezeu, dacă am schimba imaginea aceea greşită pe care ne-am format-o despre Creator, am afla, în acest mod, medicamentul care să vindece cancerul?
– Da. Remuşcările, grijie şi temerile, neliniştile şi distanţările, îndoielile, mâhnirile şi întristările, acestea toate duc la apariţia cancerului, care intră în om din cauză că omul nu I-a făcut loc lui Dumnezeu ca să sălășluiască în el și, astfel, se instalează cancerul.
Când Îl simţi pe Dumnezeu până în venele tale, atunci te linişteşti. Acesta este medicamentul care vindecă de cancer.



– Cum, însă, se poate linişti cineva care trăieşte continuu în căderi? Cum să Îl simtă până în vene pe Dumnezeu cineva care, de exemplu, trăieşte în adulter, desfrânare şi crime?
– Simplu. Este de ajuns să creadă faptul că a fost creat de către Dumnezeu, cu dragoste, şi că Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi. Cine ştie, oare, ce legătură ar putea avea aceste căderi omeneşti cu planul lui Dumnezeu?… De altfel, să nu uităm, toţi suntem furi şi ucigași, de vreme ce nu există om care să păstreze cu adevărat, termenii Legii. Dacă adulterul, desfrânatul, ucigaşul, ar crede şi ar spune către Dumnezeu: „Dumnezeul meu, Tu m-ai plăsmuit dintr-un material atât de fragil; fă ca să pricep acest lucru”, problema s-ar rezolva. Omul, păcătosul, va conştientiza faptul că este străin pe pământ şi că alta este destinaţia lui.
Partea proastă este că nu am învăţat să ne acceptăm pe noi înşine astfel, după cum la fel de grav este şi faptul că nu ne-am obişnuit ca să punem acest sine în legătură cu Cerul. De aceea îşi face apariţia cancerul.



– Şi când cancerul este vindecat, atunci care trebuie să fie scopul nostru?
– Să vedem şi să conştientizăm minunile lui Dumnezeu. Care este cea mai mare dintre acestea? Răbdarea lui Dumnezeu cu noi, oamenii.
– Există astăzi sfinţi în lume?
– Foarte mulţi. Dumnezeu îi cunoaşte. Dacă nu existau, lumea noastră ar fi încetat să mai existe. O spune limpede Sfântul Simeon Noul Teolog: „Când nu vor mai fi Sfinţi în lume, atunci şi lumea se va pierde”.



– Mai demult aţi vieţuit singur, fără oameni?
– Acest lucru nu este adevărat. Chiar dacă am trăit în pustie, lumea şi oamenii au trăit în mine.
– Mă refer la faptul că vreme de mulţi ani nu aţi întâlnit oameni.
– Da. Zece ani nu am văzut nici măcar o dată vreun om. Am trăit sus, în munte. Mâncam ierburi şi miere. Un bătrân, care ştia că vieţuiesc acolo, îmi lăsa o dată la două luni miere, pâine şi ouă, dar nu s-a întâmplat să-l văd vreodată.
– Acum vin oameni din întreaga lume să vă vadă.
– Nu sunt eu de vină. Răul acesta mi l-au făcut Antonie [Plămădeală], Episcopul Buzăului şi Arhimandritul Bartolomeu Anania, cărora le-am fost duhovnic.



– Este adevărat faptul că şi scrieţi?
– Scriu despre minunile lui Dumnezeu pe care le văd în fiecare zi în natură şi în lume. Mai scriu Acatistul Sfântului Andrei. Acum doi ani am scris Acatistul Sfinţilor Români care au trăit în zona Dobrogei în sec. III – IV, când domneau la Roma Diocleţian şi Maximilian. Aceşti Sfinţi sunt Atal, Zotic, Filip şi Camasie. Erau ostaşi greci care au rămas pe pământ românesc, unde s-au și sfinţit.
Sursa: Tásos Mihalás, Ortodoxia în ţara lui Ceauşescu, Ed. Eptalofos, Atena 1982 / Pemptousia.ro



Versuri despre Maica Domnului
de Arhimandrit Cleopa Ilie



Maica Domnului lisus
E Maica celui de sus,
Care la noi a venit
Şi lumea a mântuit (Le. l, 33).
Maica Domnului lisus
Are slavă de nespus,
Duhul Sfânt o asfinţit
Peste Dânsa a venit (Le. l, 48-49).
De la Duhul a zămislit S-a făcut sălaş sfinţit (Mt. l, 20).
Puterea Celui Prea înalt Peste Dânsa s-a vărsat (Le. l, 35).
Pe Dânsa o a umbrit
Foarte o a fericit
Plină de dar s-a făcut (Le. l, 28)
Pe Dumnezeu a născut (Isaia 7, 14).
Plină de dar şi mărire
De slavă şi fericire A lui Dumnezeu Mireasă Preasfântă şi prea aleasă.
A Duhului Sfânt cămară
în veci Pururea Fecioară
Maica Domnului Hristos (lez. 44, 1-3)
Cel preasfânt şi preafrumos.
Care lumea a zidit (loan l, 3)
Cerurile le-a-ntărit (Ps. 32, 6)
Pământul a împodobit.
Cerurile le-a plecat (Ps. 17, 11)
Şi de noi s-a îndurat
A venit să pătimească,
Pe noi să ne mântuiască (In. 13, 5).




Sursa: MĂRTURISITORII