Nicușor Nacu

Inventarea « normalității » sau căderea în prizonieratul propriei logici
Omul actual manifestă un acut dezinteres față de problematica spirituală. De cele mai multe ori nu este nici măcar interesat să-și pună întrebări legate de sensul propriei sale vieți. Pe măsură ce refuză întrebările, dinamismul interior i se tocește, iar capacitatea de a evalua statutul spiritual al propriei sale ființe diminuează.

Fără întrebări și răspunsuri

Acest refuz este, de fapt, suprafața vizibilă a unei platitudini interioare generată de lipsa de reacție conștientă la dezastrul invizibil produs de alternanțele monotone ale unei existențe golită de spirit. Cultura de dragul culturii, lipsa de participare critică la noile „valori” inventate, apetitul pentru informație de dragul construirii unei imagini sociale, divertismentul ca manieră de viețuire „necesară”, toate aceste elemente devin bunul prețios al persoanei educate, dimensiuni care-și propun să explice lumea făcând-o direcțional și care o ajută să locuiască într-o „erudiție” atotcuprinzătoare, sugerându-i grila sub care trebuie interpretate mecanismele existenței. Persoana în căutare de erudiție pășește pe tărâmul unui tip de reducționism și încăpățânare „științifică” pe care nu le mai egalizează decât fundamentalismul religios. Evident, din spațiul acestei viziuni, devenită întreg dogmatic, dimensiunea credinței a dispărut. În cel mai bun caz, ea aparține domeniului alternativelor. Totul este divers, superb, util, cultural și hedonist până la punctul construirii unei sume de diversități care are pretenția că poate explica totul, dar care nici nu întreabă și nici nu dă răspunsuri în legătură cu „sensul și scopul vieții”.

Curse și capcane

Omul nou este capabil să accepte și să inventeze o sumă de alternative și diversități întoarse împotriva oricărui tip de morală ori să găsească justificări sociale și economice pentru orice situație care ar facilita funcționarea unui mecanism. Ar putea accepta, în numele progresului, enormități cărora încă nu li s-a găsit nume. Cu toate acestea, devine imediat intolerant și critic la orice discurs care pune accentul pe Dumnezeu, spiritualitate sau ideea de morală. Mintea lui este prinsă în capcana spectacolului, a imaginii fără identitate, a cuvântului fără conținut și a divertismentului care, la sfârșit, nu lasă nimic în conștiința spectatorului. Ea nu judecă nici argumentele și nici raționamentele reflecțiilor la care asistă, lăsându-se purtată într-o aparență cu chip de realitate. Această minte, care cade într-o letargie vecină cu anihilarea, sfârșește prin a nu-și mai pune întrebări de ordin existențial.

În noul spațiu populat cu un tip de „diversitate” la care accesul a fost amplu facilitat, se construiesc răspunsuri pe care mintea letargică le acceptă și le așază sub semnul unei autorități căreia nici un argument, evidență sau reflecție nu-i mai poate tulbura siguranța convingerii. Pentru că „această diversitate” și-a făcut jocul pervers, mintea a devenit prizoniera unui labirint născut din propriile ei incoerențe, ele însele dependende de raportul minții cu diversitatea. Pregătită de secole de raționalism diluat în spectacole culturale goale de finalitate spirituală, modernitatea a închis această minte într-un dogmatism care o transformă, paradoxal, în victimă tiranică. Pe de o parte, este vrednică de milă, iar pe de altă parte, nu se oprește să-i terorizeze pe cei care ori o chestionează în legătură cu limitele-i naturale, ori îi propun reflecția asupra unui discurs exilat, care depășește alternativele în vogă, cum al fi cel al credinței. Surdă și oarbă, incapabilă să realizeze căderea lentă și implacabilă care i s-a pregătit și la care aderă necondiționat, ea continuă să creeze, dinspre propria-i superficialitate, imaginea autorității prin excelență. O minte care a încetat să se întrebe care este „sensul și scopul existenței” rămâne rătăcită și pierdută printre culoarele lipsite de formă ale lumii în uitare de Dumnezeu. Inteligența nu-i mai folosește la nimic altceva decât să facă slalom printre jaloanele construcțiilor sale materiale și personale, paralele la infinit cu lumea propusă de Dumnezeu.

Mintea paralitică

Omul istoriei moderne își construiește subiectiv înțelegerea în funcție de experiența personală și de concluziile generate de impresii particulare. Această formă de înțelegere trebuie privită și cuprinsă prin grila universalei scheme potrivit căreia omul reduce la propriile măsuri „absolut tot ceea ce îl înconjoară”. Material și spiritual sunt dimensionate, deconstruite, redimensionate, croite și ajustate în funcție de ceea ce-i produce plăcere sau îi „pare” normal. Omul actual a încetat să gândească altfel decât în schema a ceea ce-i face plăcere, a ceea ce nu corespunde impresiilor sale. Tot ceea ce depășește acest tipar înscris deja în conștiința colectivă actuală, este receptat ca agresiune și tratat ca atare: batjocura, ura, ironia, excluderea socială, minciuna devin arme de care omul actual se folosește cu abilitate pentru a-și păstra confortul gnoseologic personalizat. Dacă ceva nu corespunde viziunii sale personale despre lume, pe care și-a ajustat-o refuzând ceea ce nu intră în grila lui de valori, el nu va ezita să se mențină la suprafața unui discurs în care prezente nu sunt argumentele, ci învârtirea într-un spațiu marcat ideologic, sărăcit semantic și descentrat spiritual, care menține în echilibru doar propria lui măsură. Incapabil să accepte și altceva decât această măsură, devine el însuși semnul refuzului de a gândi, martor al supraviețuirii forțate la suprafața materialității. Acest personaj își concentrează toată energia în zona materiei și a confortului ideologic personalizat. Pentru el nu mai există posibilitatea unei alte lumi, deoarece singura referință pe care o acceptă este „normalitatea” lumii pe care a întemeiat-o. Între el și lumea spirituală este o distanță pe care mintea sa nu acceptă s-o parcurgă, indiferent de argumentele care i-ar fi furnizate. El „a reușit să înțeleagă” ceea ce este de înțeles iar acest lucru îi este suficient. Incapabil să-și recunoască paralizia spirituală prin experierea cotidiană a schemelor ideologice, această persoană trăiește ca și cum nimic nu ar mai putea fi adăugat cunoașterii la care a ajuns.

Nebunii zilelor noastre

Pentru a-și recupera și trăi plenar semnificațiile spirituale, mintea trebuie să se elibereze de manieră conștientă de mirajul material al absolutului pe care i-l indică „amorțirea în materie” sinonimă cu modernitatea. Lipsit de orice referință spirituală, acest gen de „absolut” a generat în conștiința generației de consum un blocaj aproape imposibil de deconstruit. Pentru acest motiv, gestica și cuvântul omului contemporan sunt disprețuitoare față de afirmația de ordin spiritual. Se întâmplă că discursul amprentat de participarea cu convingere la experiența creștină, generează ironie față de persoana care îndrăznește mărturisirea. De manieră evidentă, rostirea legată de Adevăr poate deveni o altă formă de martiraj: de această dată intelectual și psihologic. Este, în fapt, una dintre misiunile cele mai dificile ale omului credincios, căci în actualitate nu se mai pune problema faptului de a fi ignorat, ci aceea că-i sunt confiscate arbitrar argumentele. Această confiscare coincide cu expulzarea intolerantă și închiderea în spațiul privat sau eclezial a oricărui tip de rostire cu temă spirituală. Universitatea nu mai prilejuiește discursul de ordin spiritual. El este filologizat, istoricizat, regândit în formule filosofice și scheme antropologice care țin la distanță – până la interezicere – reflecția sau perspectiva spirituală. Tot ceea ce favorizează această reflecție este vânat cu grijă pentru a fi exclus de manieră aproape instantanee. În numele neutralității academice… care creează intoleranți ideologici pe bandă rulantă! Dramatic nu este faptul că ei dau tonul – aceasta s-a întâmplat de prea multe ori până acum pentru a mai fi sursă de frică –, ci că noua tonalitate este diminuată semantic până la ridicol și proclamă o neutralitate „capabilă” să deceleze între fals și adevăr. Bineînțeles, nu ni se explice ce este „fals” și ce este „adevăr” însă se sugerează că „adevărul” ar fi, într-un fel, domeniul ei de competență și trebuie acceptat așa cum ni se indică. Este evident că în această nouă formă de cunoaștere care-și impune intolerant „adevărul”, discursul despre Dumnezeu nu mai poate fi rostit în fața celor care nu vor să-l primească, fără riscul asumat de a cunoaște decepții și suferințe. De altfel, când Hristos își avertiza ucenicii spunându-le „nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi” (Matei, 6:6), avea în vedere tocmai acest aspect.
Stereotipiile modernității și problemele de ordin secundar dobândesc o importanță considerabilă. În acest context asfixiant, persoana care îndrăznește să (și să-și) pună întrebări legate de caracterul distructiv al acestei monotonii „vitale”, devenită strategie pentru omul contemporan, sfârșește prin a fi declarată nebună, irațională. Cine refuză să se supună „noilor” strategii, dinainte gândite pentru el și pentru ceilalți, cel care a înțeles de mult timp că obediența inconștientă îl conduce la negarea de sine și pierderea identității, acel om care vrea să înțeleagă scopul real al vieții, devine o persoană ingrată în fața celor care nu au nevoie să se mai întrebe.

Nicușor NACU
Paris, École Pratique des Hautes Études
23.10.2019

https://revistaconstiinta.ro/…/inventarea-normalitatii-sau…/
Copyright ©2016-2019 revistaconstiinta.ro