La început a fost Cuvântul

[latan.elena]

La început a fost Cuvântul





La început a fost Cuvântul
Modelul mecanicistSingura realitate este sufletul
Textele esenţiale sunt

Trăim într-o lume a contrastelor vizibile la scară planetară, atât la nivel material cât şi spiritual. Aspectele exterioare oglindesc însă sciziunea interioară. Şi nu este vorba de cazurile pur patologice, ci de comportamentul de zi cu zi al omului modern. Lucrurile se petrec ca şi cum credinţa ar fi adecvată numai spaţiului consacrat al bisericii, dar a consacra locul de muncă şi viaţa în totalitate ar fi cu totul inadecvat.

Iar creştinii practicanţi, care urmăresc să pună în acord principiile Învăţăturii cu activitatea zilnică, sunt priviţi cu acel amestec de superioritate şi compasiune pe care societatea îl manifestă faţă de personalităţile „inadaptabile”. În plus, se încearcă atenţionarea acestora asupra realităţilor societăţii de consum, considerându-se că un om de ştiinţă nu trebuie să creadă în Dumnezeu, fiindcă religia ar fi apanajul celor ignoranţi.

Astfel, un medic este întrebat dacă a descoperit sufletul omului în timpul disecţiilor, un astronaut – dacă L-a găsit pe Dumnezeu în spaţiu, un matematician – dacă a demonstrat că un spaţiu infinit există într-un contur finit, iar un fizician – unde e locul Lui Dumnezeu în teoriile sale privind macro- şi microcosmosul. Einstein a răspuns: „ştiinţă puţină te îndepărtează de religie, ştiinţă multă te apropie de religie” .

Modelul mecanicist

Modelul mecanicist, newtonian, al universului din fizica clasică se corela cu filosofia cartesiană care afirma disjuncţia EU/lume. Fizica modernă afirmă că:
1.- trăim într-un univers dinamic de entităţi şi procese energetice inseparabile,
2.- care este indivizibil şi
3.- de care observatorul nu se poate detaşa. Un fenomen nu poate fi explicat prin el însuşi, ci prin corelaţie cu celelalte fenomene.

Aceasta este ipoteza „bootstrap” (în traducere: „legătură,conexiune”) din fizica modernă, emisă de Geoffrey Chew (autorul teoriei particulelor în formalismul matricei S). În acelaşi timp, ipoteza „bootstrap” se constituie într-o modalitate filosofică de abordare a universului, exprimată prin „self-consistenţa mutuală” (adică: fenomenele din natură nu se explică prin ele însele, ci sunt determinate de corelaţiile dintre ele).
Cunoaşterea stiinţifică este parţială, cu diferite grade de aproximaţie. Această afirmaţie este demonstrată în principal de 2 aspecte:

1.- multitudinea teoriilor privind structura Universului şi
2.- existenţa constantelor fundamentale (adică, a acelor mărimi esenţiale pentru exprimarea legilor fizicii, dar care nu pot fi obţinute prin calcule, ci doar aproximate prin determinări empirice: viteza luminii, constanta lui Planck, etc. ).

Şi totuşi, pornind chiar de la cele trei afirmaţii ale fizicii moderne, se poate merge mai departe. Şi…s-a mers: fizicianul Jean Charon(2) a introdus în fizică„Legile Mentalului”, adică a ţinut cont în calcule de pct. 3 („observatorul nu se poate separa de universul pe care-l studiază”). El imaginează astfel trei sisteme de ecuaţii integro-diferenţiale non-lineare cuplate între ele, numite: Sistemul E (de la „Eonic”- se referă la legile mentalului),



Sistemul H (de la „Hadronic”) şi sistemul C (de la„Cosmologic”). Aceste trei sisteme sunt compatibile. Compatibilitatea dintre ele, manifestată prin sistemele de ecuaţii menţionate mai sus, conduce la o soluţie unică. Iar această soluţie unică permite calculul TUTUROR celor 19 constante fundamentale ale fizicii !

A ţine cont de Legile Mentalului înseamnă a vorbi despre „psihomaterie” cum considera Jean Charon întreg Universul – adică, despre un univers în totalitate viu. Şi mai mult decât atât: înseamnă a vorbi despre Inima Arhetipală a Universului, care nu poate fi văzută decât cu ochii propriei inimi. Adică, să fim conştienţi că orice demers ştiinţific înseamnă a vorbi despre, a-L căuta şi a merge spre Dumnezeu cu mintea,ca să-L găsim … cu inima.Congruenţa între fizica modernă şi filosofia/religia orientală a fost subliniată în repetate rânduri. Pare surprinzător faptul că fenomenele ţinând de fizica Universului, descrise în contemporaneitate şi care implică cele mai modern dispozitive de lucru, calcule sofisticate şi utilizarea energiei atomice (din păcate, nu numai în mult-clamatele „scopuri paşnice”) sunt redate cu acurateţe în străvechi texte filosofice şi epopei:
• -în India şi Kashmir-hinduismul. Caracterizare: „mitologie şi ritual”. Se bazează pe tradiţia vedică.Textele esenţiale sunt:

1.- cele patru cărţi numite „Vede” şi Upanishadele (învăţătura maeştrilor). Au fost scrise în perioada 1500-500 înainte de Hristos,după ce circulaseră din timpuri imemoriale prin viu grai) şi2.- o serie de poeme epice: dintre acestea, Mahabharata cuprinde cel mai important text religios, Bhagavad-Gita, care expune doctrina esenţială a hinduismului: fenomenele nu sunt decât manifestări ale aceleiaşi realităţi ultime.
Rabindranath Tagore o sintetiza astfel (în sec.XX): „nu există moarte, nici durere, nici despărţire;dualismul este aparent, singura realitate e Brahman-Atman –sufletul cel preaînalt,unul şi acelasi în corp şi în cosmos”. Dar tot Mahabharata relatează existenţa mai multor arme ciudate: una dintre ele, numită „Săgeata lui Indra”, făcea mii de victime; cei care aflau ce armă urma să se folosească, îşi smulgeau de pe ei tot ce aveau de fier şi alergau să se îmbăieze în apă curgătoare.

Altfel, cădeau unghiile de la mâini şi de la picioare, cădea părul şi „tot ce era viu devenea palid şi-şi pierdea vlaga”…Tot acolo, există episodul în care Gurkha aruncă asupra unui oraş, de la bordul unei vimana („maşină zburătoare”) un singur proiectil: un fum alb s-a înălţat atunci, de zece mii de ori mai strălucitor decât soarele, care a lăsat în urmă un oraş prefăcut în cenuşă, iar corpurile se zbârciseră din cauza infernalei călduri „încât nici nu mai arătau a oameni”. Analogia cu armele nucleare se impune de la sine;-Shivaismul. Caracterizare: „ştiinţă”. În forma sa cea mai înaltă spiritual, se găseşte în Kashmir.

În esenţă, shivaismul afirmă că întreg Universul este opera unui singur Creator; tot ce există în univers se naşte din complementaritatea contrariilor; iar „cărămizile de construcţie ale Universului” sunt forme de energie care evoluează de la subtil la manifestat, păstrându-şi însă identitatea structural (noţiunea de „fractal” avea să fie introdusă în ştiinţă abia după 15 secole!);

-Budismul. Caracterizare: „psihologie”.
Are un singur fondator: prinţul Siddhartha Gautama, numit Buddha (sec. VI înainte de Hristos). Doctrina sa relevă calea înlăturării suferinţei prin „iluminare”. Aceasta constă în a trece dincolo de domeniul contrariilor, distincţiilor etc cu care operează raţiunea şi a ajunge astfel la „trezirea conştiinţei” în planul unde fenomenele apar unitare şi intercorelate.

Implicit, realitatea apare ca un tot unic, nedivizat, în plină lumină. A preluat şi îmbogăţit conceptele de maya, karma, nirvana. Sub forma celor două şcoli (Mahayana = „marele vehicol” şi Hinayana = „micul vehicol”), budismul s-a răspândit în Nepal, Tibet, China, Japonia (budismul Mahayana) şi în Ceylon,Burma, Thailanda (budismul Hinayana);

în China: filosofiile tradiţionale sunt: confucianismul şi taoismul (formulate ca sisteme filosofice în sec. VI înainte de Hristos; Confucius şi Lao Tse au fost contemporani cu Buddha; puţin timp după aceea, începea pentru Europa „secolul de aur” al lui Pericle ). Peste acestea se suprapune budismul, adus din India prin sec. I ad;

-confucianismul. Caracterizare: filosofia organizării societăţii: bun simţ şi spirit practic, care să asigure un cadru social şi familial adecvat cultului strămoşilor.Fondator: Confucius; cartea sa, „Lun-Yu” („Analecte”) este o colecţie de aforisme strânse de discipolii săi;

-taoismul. Caracterizare: filosofia fericirii personale. Aceasta se atinge prin urmarea ordinii fireşti a lucrurilor, prin acţiune spontană şi cunoaştere intuitivă.Fondator: Lao Tse. Cartea sa este cunoscută în China cu numele autorului, „Lao Tse”, iar în Occident este numita „Tao Te Ching” (sau „Dao De Jing”) = „Cartea Căii şi a Virtuţii”. Afirmă realitatea principiului unificator al Universului,societăţii şi omului. Complementaritatea contrariilor yin-yang creează Universul.Lumea e în continuă devenire;-cele două curente filosofice tradiţionale duc la realizarea de sine, dar în modalităţi diferite: „Prin nemişcare devin înţelepţi, prin mişcare devin regi”(Chuang Tse);

în Japonia: filosofia tradiţională este shintoismul, peste care s-a suprapus budismul importat începând din 538 ad (sau 552, după alţi autori);

-shintoismul. Caracterizare: filosofie/religie de tip şamanic, venerând forţele naturii sau „spirtele superioare”, numite „kami”. Acestea pot să-şi găsească locuinţa temporară în vegetale, obiecte etc. şi protejează munţii, cerul, drumurile.
Fiecare kami posedă o forţă de acţiune care este alcătuită dintr-un aspect brutal şi unul binevoitor. Shintoismul relevă existenţa unui univers viu (similar„psihomateriei” descrisă de fizicianul Jean Charon) şi a unităţii contrariilor;

-budismul. În Japonia îmbracă forma particulară a filosofiei Zen. A fost introdus în sec.VI ad , dar a fost adoptat abia pe la 1200 AD. Filosofia Zen uneşte trei culturi diferite: „este un mod de viaţă tipic japonez, reunind misticismul indian cu naturaleţea şi spontaneitatea taoiştilor şi profundul pragmatism al confucianiştilor”(Fr.Capra,1). Sau, cum se exprima Suzuki, „Zen este disciplina în iluminare”.

Omul atinge Iluminarea („satori”) fiind integrat în societate, executând sarcinile care-i revin, chiar şi cele mai umile ocupaţii zilnice – aceasta înseamnă experimentarea naturii tuturor lucrurilor.

Singura realitate este sufletul

Aşadar pentru spiritul oriental, singura realitate este sufletul, „unul şi același în corp şi în comos”. Universul ia naştere din inima Creatorului şi reprezintă desfăşurarea Iubirii Sale în infinite forme. Acestea sunt forme energetice, determinate de/ şi reprezentând/ unitatea contrariilor. Spaţiul şi timpul sunt forme de energie care conţin şi susţin celelalte manifestări ale Creaţiei.Corpurile care ne apar „solide” sunt, în esenţă, forme de energie. „Cărămizile” de construcţie ale universului sunt aceste forme de energie de calităţi vibratorii diferite. Unitatea Universului este asigurată de fenomenele de rezonanţă în corelaţie mutuală. Organismul uman este o astfel de acumulare de „rezonatori” de frecvenţe diferite, care îi permit integrarea în univers.Omul are acces la cunoaşterea Realităţii supreme prin aceleaşi fenomene de rezonanţă, care fac trecerea de la cunoaşterea raţională la cunoaşterea mistică. Desăvârșirea cunoașterii înseamnă recunoașterea unității universului, a Sinelui ca parte integrantă din Univers, a identităţii Sinelui cu toate formele din univers în baza identităţii energetice. Nirvana, greşit înţeleasă drept „anihilare”, înseamnă numai anihilarea ignoranţei, adică a conceptului de disjunctie EU/lume. Sesizarea mentală şi mai ales intuitivă a unităţii duce la contopirea fiinţei în Realitatea Creatorului suprem.Ignoranţa însăşi este o formă de energie care funcţionează ca un „văl”(maya). Acesta este vălul „maya”, al iluziei. Ea apare de la un anumit moment al Creaţiei în jos, astfel încât tot ceea ce, pornind de la Creator, este infinit ca durată, cunoaştere, putere etc. apare în ochii omului (al „observatorului”), finit ca durată, cunoaştere, putere etc; tot ceea ce este unic, indivizibil şi etern prin esenţa sa, îi apare omului ca fiind multiplu, fragmentat şi efemer.Universul se creează şi se distruge periodic. Creaţia este în permanentă devenire („dansul lui Shiva”). Creatorul suprem este imanent şi transcendent Creaţiei Sale. Numai El este unic, etern şi neschimbat. Există multiple modalităţi de acces la realitatea supremă, dar cea mai sigură şi accesibilă tuturor este manifestarea iubirii nesfârşite şi necondiţionate faţă de divin –„calea iubirii”, fie prin asceză, fie prin integrare în lume.În rezumat, elementele de congruenţă între fizica modernă şi filosofia/religia orientală sunt următoarele:
• structura universului din „cărămizi” de energie; unitatea şi indivizibilitatea lui; vidul şi materia; structura spaţiu-timpului; fenomenele de corelaţie rezonatorie mutuală;
• unitatea prin complementaritate a contrariilor;
• includerea observatorului în aprecierea fenomenelor.Relevante în acest sens sunt urmatoarele două citate:
• 1. – „un asemenea nod de energie, care nu este delimitat clar de restul câmpului,se propagă prin spaţiul vid așa cum un val traversează suprafaţa unui lac; nu există substanţă din care să se constituie (acesta)” şi• 2. – “când forma subtilă şi non-perceptibilă (…) se condensează, el devine vizibil. Când se dispersează, nu mai este vizibil şi formele dispar. În momentul condensării sale ar putea cineva să spună că această stare este altfel decât temporară? Iar în momentul dispersării, s-ar putea cineva grăbi să afirme că nu mai există?”Primul citat aparţine fizicianului contemporan Hermann Weyl şi descrie electronul, iar al doilea…confucianistului Chang Tsai şi se referă la energia universală, ch’i. Iar următoarea afirmaţie: „Toate lucrurile îşi află esenţa în dependenţa mutuală; ele nu sunt nimic prin ele însele” nu aparţine, aşa cum suntem tentaţi să credem, lui Geoffrey Chew (savantul contemporan, autor al teoriei „bootstrap” în formalismul matricei S –vide supra!), ci lui…Nagarjuna, înţeleptul indian care a trăit în sec. II ad, fondatorul şcolii Madhyamika (a „căii de mijloc”) din budismul Mahayana.

******* CĂRŢI SPIRITUALITATE *******

Din păcate, „congruenţa” fizicii moderne cu înţelepciunea antică extremorientală nu se opreşte doar la teorie ci se extinde şi asupra utilizării cunoştinţelor fiindcă, totuşi, comportamentul omului, indiferent de epocă şi spaţiu cultural, e neschimbat (a se vedea „săgeata lui Indra” şi arma termonucleară din Mahabharata).E drept că unii sunt cei care au formulat conceptele şi cu totul alţii sunt cei care le-au folosit aşa cum se vede. Iată de ce „oamenii de stiinţă trebuie să fie răspunzători în primul rând sub aspect moral de descoperirile lor”. (Apelul lansat de Einstein şi echipa sa către preşedintele SUA, din care a fost extras acest citat a rămas fără efect,avertismentul nu a fost luat în seamă, iar arma nucleară a fost făcută şi utilizată. De aceea, înainte de moarte, Einstein a distrus manuscrisele care cuprindeau teoria câmpului unificat: o armă făcuta pe acel principiu ar fi distrus universul).Logic, apare întrebarea în ce măsură datele fizicii contemporane (şi ale biologiei, matematicii etc) sunt congruente cu elementele creştinismului. Răspunsul a devenit o necesitate în special în spaţiul unde ne integrăm – adică, al Europei occidentale – fiindcă aici, convertirile la alte religii decât creştinismul se bazează tocmai pe demonstrarea datelor congruente ştiințific din scrierile sfinte specifice.Creştinului nu i se cere să cunoască structura Universului ca să creadă în Dumnezeu. Nu i se cere să cunoască alcătuirea omului ca să creadă în mântuire. Şi nici să priceapă unitatea Treimii, ca să creadă în Ea. I se recomandă, pur şi simplu, să creadă. Numai că acel „Credo quia absurdum”, cuvinte inexact redate de Tertullian în „De carne Christi” şi pe nedrept atribuite Sfântului Augustin, au fost des citate şi la fel de frecvent interpretate peiorativ. Creştinismul însă merge la esenţe. Trecând dincolo de cunoaşterea raţională, creştinismul se adresează direct inimii – adică modalităţii superioare de cunoaştere.Blaise Pascal (1623-1662), fizicianul căruia formaţia intelectuală i-a permis accesul la esenţe pe cale raţională, a ajuns la sesizarea Esenţei abia după ce a descoperit cunoaşterea mistică: „Le coeur a ses raisons que la raison n’a pas” – spunea el. Şi mai aproape de vremurile noastre, cu acea intuiţie proprie sufletelor foarte pure, altcineva spunea: „on ne voit bien qu’avec le coeur”—„limpede nu vedem decât cu inima”(Antoine de Saint-Exupery).Creştinului nu i se cere cunoaşterea raţională. I se cere însă un lucru în acelaşi timp uşor şi infinit mai greu: cunoaşterea prin iubire. Iar etapele necesare pentru accesul la cunoaşterea prin iubire sunt: umilinţa în cunoaşterea raţională (adică acceptarea limitelor pe care orice demers mental le are); puritatea inimii; recunoaşterea modelului Iubirii în Iisus Cristos; urmarea acestui model al iubirii. Adică, recunoaşterea şi acceptarea Lui Iisus drept ceea ce este: Calea, Adevărul şi Viaţa.Dacă Geneza relatează faptul că Dumnezeu creează cei doi pomi: pomul vieţii şi pomul cunoaşterii dar îi interzice omului să mănânce fructul pomului cunoaşterii, aceasta înseamnă că în creştinism Dumnezeu îi oferă omului un singur pom – al Vieţii; cunoaşterea raţională (care implică discernământul) este preluată de Cel care le-a făcut pe toate, adică de Dumnezeu. Omul are însă liberul arbitru, poate să aleagă această Cale sau nu.Şi aşa cum s-a subliniat mereu, aceasta e cea mai mare dovadă de iubire pe care Dumnezeu o dă omului: Îl trimite pe unicul său Fiu pentru mântuire, dar acordă omului dreptul să accepte sau nu mântuirea. În fond, dovada supremă de iubire e să laşi liberă fiinţa pe care o iubeşti – adică, să hotărască singură: iubirea nu se impune, ci se…alege.Poate fiindcă e atât de greu de înţeles liberul arbitru şi mai ales, cum poate cineva să se lase ucis pentru mântuirea celor căzuţi în păcat, mai ales dacă acel „cineva” este însuşi Fiul Lui Dumnezeu, se preferă cunoaşterea raţională: e mai simplu să înveţi decât să înveţi să iubeşti. Mai ales dacă asta înseamnă să-i iubeşti pe toţi, şi buni, şi răi, şi prieteni, şi duşmani şi pretinşi prieteni, şi pretinşi duşmani – şi mai ales să tinzi să-i iubeşti „ca Dumnezeu”, adică la modul absolut, cu intensitate absolută, fără diferenţe, aşa cum „Soarele îi luminează pe toţi deopotrivă”.Şi mai ales e foarte greu să înveţi că adevărata putere stă în iubire, bunătate, blândeţe, umilinţă, slujirea aproapelui – şi nu în onoruri, acumulări materiale, poziţie socială. Şi nici în inteligenţă, decât în măsura în care aceasta e susţinută de „credinţă, speranţă şi iubire”– cele trei virtuţi creştineşti. Poate de aceea, singura care prezintă creaţia şi structura Universului în Noul Testament e tocmai „Evanghelia iubirii”. Prologul Evangheliei Sf. Ioan cuprinde esenţa genezei: Cuvântul. Şi iată câteva puncte de congruenţă cu datele fizicii actuale:1.- „La început” sau “In principio”, este şi începutul Genezei din Vechiul Testament. Termenul poate fi interpretat atât temporal, cât şi instrumental(„în principiu”, „întru început”). Dar mai există şi altă interpretare(5): Vasile cel Mare şi Grigore al Nyssei considerau că Dumnezeu a făcut totul „dintr-odată”, mergând pe ideea propusă de Aquila(creștin evreu);Conform datelor fizicii contemporane, timpul nu este absolut, el depinde de observator, așa încât un raport de simultaneitate pentru observator poate să apară altuia drept raport de succesiune. Creatorul fiind imanent şi transcendent Creaţiei şi implicit tuturor categoriilor Creaţiei (spaţiul, timpul etc) pentru El totul este atât în raport de simultaneitate, cât şi în raport de succesiune. Din perspectiva existenţei omului însă, creaţia apare în „desfăşurare”, deci ca o succesiune în timp.

******* CĂRŢI SPIRITUALITATE *******

Aşa cum este firesc, timpul a fost creat odată cu Universul, deci tot ceea ce este creat există în această categorie de Timp, care „curge” însă neomogen, în raport de observator. ( Sf. Augustin, întrebat „ce făcea Dumnezeu înainte de a crea timpul”, nu a răspuns cu gluma obişnuită: „se gândea cum să-i trimită în iad pe cei care pun asemenea întrebări”, ci a răspuns, în sec. V ad, într-o manieră conformă datelor fizicii actuale: „Timpul a luat naştere odată cu Universul”).Iar dacă acceptăm ideea acelui „in principio” ca fiind nu temporal, ci instrumental, adică „în principiu”, înseamnă că, de fapt, Creaţia este continuă: Cuvântul, acea vibraţie originară există şi susţine Universul. În fizică se vorbeşte de altfel de „vibraţia fundamentală”, care îşi are originea în „big bang”(„marea explozie”iniţială), care a generat şi pe care „se ţes” celelalte structuri de vibraţie ale Universului. Iar dacă ne referim în sens temporal, „la începutul” creaţiei, putem fi contemporani Cuvântului, dacă „mergem” în spaţiu cu o viteză mai mare decât a luminii în vid. Această posibilitate a fost demonstrată pentru evenimentele terestre.Ca să ajungem însă la acel „Început” (la începutul Creaţiei) ar trebui să ajungem în Duhul Lui Dumnezeu. Adică, acolo unde şi suntem de fapt.(In, 17, 21). Numai că a deveni conştienţi de aceasta înseamnă să depăşim condiţia conştienţei noastre umane, adică să trecem de la cunoaşterea raţională la extazul mistic (Sf.Augustin descrie această experienţă în „Confesiuni”, Cartea 7 ).2.- Cuvântul înseamnă vibraţie, deci energie. Se comentează că prepoziţia „προσ” ( NT) indică direcţia unei mişcări „către, spre, la”) şi că traducerea corectă ar fi „Cuvântul era spre Dumnezeu, sau „către” Dumnezeu. Înseamnă că acea vibraţie orginară se „închide” asupra ei însăşi, ca în „universul cu bucle” din fizica modernă.Analogia poate fi făcută, fiindcă „buclele” preexistă spaţiu-timpului. Traducând în limbajul fizicii actuale faptul că originea creaţiei este Cuvântul, se pot sesiza următoarele corelaţii:
• Cuvântul înseamnă vibraţie, aşadar energie;
• Universul este în totalitate energie care se manifestă în diferite forme („nu există corp solid”, afirmă fizica modernă, ci doar forme de energie în mişcare cu frecvenţe şi implicit calităţi diferite; în fond, teoria relativităţii afirmă: E=mc2, deci masa este energie);
• Particulele din care pare alcătuit Universul sunt forme de energie;
• Cuvântul, forma vibratorie fundamentală, realizează Universul;
• Cuvântul este „la, spre, către” Dumnezeu, deci Universul este creat şi se întoarce la Dumnezeu. Universul are o forma închisă, „un contur finit”. O formă de energie închisă este o „buclă” în fizica modernă .Dar forma „închisă” a Cuvântului creează atâtea „bucle” câte posibilităţi de frecvenţe vibratorii are – deci Universul este un spaţiu infinit într-un contur finit (ca triunghiul lui Sierpinski din teoria fractalilor, unde în conturul finit al triunghiului putem desena o infinitate de triunghiuri congruente);3.- Afirmaţia: „Cuvântul era Dumnezeu” nu semnifică identificarea Cuvântului cu Dumnezeu, „ci indică natura divină a Cuvântului” (nt). Intepretarea este exactă, fiindcă în Geneză, Dumnezeu „vorbeşte” abia în momentul în care creează lumina. Aceasta permite următoarele afirmaţii:
• „Cuvântul era lumina adevărată” (In,I,9);
• „care (…) luminează pe orice om” (ibidem). Cuvântul a apărut când Dumnezeu a creat lumina (nu „ziua” sau lumina provenind de la astre, ci Lumina ca esenţă a Creaţiei); prin urmare, acea lumină este şi esenţa omului – adică viaţa: „viaţa era lumina oamenilor” (In, I,4).Şi iată ce spune ştiinţa în momentul actual: viaţa omului este înscrisă în ADN (acidul dezoxiribonucleic); iar ADN-ul funcţionează ca un laser biologic. Laserul este mecanismul capabil să utilizeze proprietatea anumitor substanţe de a absorbi energia electromagnetică şi de a o retransmite sub forma unei radiaţii înalt focalizate de lumină sincronizată cu o singură lungime de undă. Laserul este capabil să înscrie dar şi să citească informaţia. Ca laser biologic, ADN-ul celulei absoarbe lumina care „venind în lume, luminează pe orice om”(In,I,9) şi o retransmite celulelor descendente.Adică, genetic vorbind, suntem lumină. Transcrierea şi transmiterea codului genetic se face după modelul solitonului. Solitonul este acea undă care călătoreşte fără a pierde energie şi care rămâne constantă cu ea însăşi – adică aşa cum este vibraţia fundamentală a universului: Cuvântul;• fenomenele se produc într-un univers unitar, unde există complementaritatea contrariilor: „lumina în întuneric luminează, dar întunericul n-a cuprins-o”(In,I,5). Această lumină a fost creată după ce Dumnezeu a făcut „cerul şi pământul”(Geneza,1,1)(5), adică a creat prima pereche de contrarii. Creaţia luminii şi despărţirea ei de întuneric (Geneza, 1, 4)(5) reprezintă alcătuirea universului prin creaţia contrariilor în continuare; acestea coexistă, sunt complementare şi nu se anihilează reciproc cât timp există Universul (principiul supersimetriei din fizică);• Creaţia înseamnă ordine (Geneza, I, 2) şi se desfăşoară într-un sens unic: este o ordine ai cărei termeni „nu comută”; or, Dumnezeu a vorbit abia atunci când a creat lumina, deci nu prima pereche de contrarii: Cuvântul este de origine divină, dar încă o dată, textul nu se referă la identificarea Cuvântului cu Dumnezeu;
• În continuare, relatarea Creaţiei confirmă datele actuale, cf. cărora universal reprezintă un sistem dinamic de entităţi energetice şi procese dinamice inseparabile şi intercorelate;• Atunci când apare o „discontinuitate”, aceasta reprezintă o altă calitate energetică: Dumnezeu a despărţit „apele de ape”(„aquas ab aquis”)(Geneza, I, 6)printr-o„întindere” („firmamentum”) pe care a făcut-o. Folosirea termenului „ape”subliniază unitatea de esenţă şi diversitatea prin repetare (ca în teoria universului„fractal”); în acelaşi timp, „curgerea”, adică mişcarea (universul este un system dinamic de entităţi energetice, deci aflat în mişcare). Există alte traduceri care utilizează termenul „tărie” pentru „firmamentum” – „întinderea” care separă apele.Termenul „tărie” provine din traducerea unui substantiv grecesc, în legătura cu termenul ebraic raqia’ , din raqa’ = a bate, a ciocăni – sugestiv pentru originea universului prin Cuvânt, fiindcă „a ciocăni”, a „martela” implică şi sunetul (vibraţia, energia);
• „cărămizile” de construcţie ale universului sunt reprezentate de Cuvânt: „Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există” (In,I,3) – adică sunt forme de energie diferenţiate „după soiul lor” (Geneza,I ,24,25)(5);

******* CĂRŢI SPIRITUALITATE *******

4.- Rolul omului în Univers este definit în Geneză 2,15 şi în 2,19: „să lucreze şi să păzească” grădina Edenului şi să numească vieţuitoarele pe care Dumnezeu le crease. „Traducând” în limbaj ştiinţific, „observatorul este inclus în sistem” . De la nivelul lui în jos omul poate stăpâni şi modifica universul: la aceasta se referă ideea de „a lucra” şi „a da nume” (cuvântul omului este reflectarea Cuvântului Lui Dumnezeu iar calitatea energetică a „numelui” dat de om era confirmată de Creator ). Datoria omului era însă şi „să păzească” grădina. De cine, dacă nu de el însuşi?!5.- Revenind însă la alcătuirea omului, se impune încă o precizare: ADN-ul funcţionează ca un laser biologic; dar mai mult de atât, o serie de studii recente (Piotr Gariaev) arată că:
1.-structura ADN este identică frazei umane în expresie vorbită sau scrisă;
2.- răspunde la structura frazei umane vorbite sau scrise şi
3.-se pot opera modificări ale ADN prin cuvinte.În consecinţă: vindecarea afecţiunilor genetice înnăscute sau dobândite s-ar putea efectua nu prin intervenţie „mecanică” propriu-zisă la nivelul ADN, ci prin influenţă verbală: rugăciunea. ADN-ul este în acelaşi timp Cuvântul şi Lumina Creaţiei – rămâne ca omul, conştient, să devină Cuvântul şi Lumina pentru care a fost „programat”.Prin urmare, în NT (In,I) în acord cu versetele corespunzătoare din VT (Geneza) se pot constata următoarele puncte de congruenţă cu datele de largă circulaţie ale ştiinţei:
•Întregul univers ne apare ca un sistem dinamic de entităţi şi procese energetice intercorelate şi inseparabile;
•el este indivizibil;
•observatorul este inclus în sistem.Ca urmare:
1. – observatorul are structura energetică similară sistemului;
2.- observatorul poate cunoaşte fenomenele doar „ca unde de probabilitate”şi
3.- interacţionează cu ele în baza structurii energetice similare.Demersul raţional nu reprezintă decât o aproximaţie (mai mare sau mai mică) în efortul care tinde spre cunoaşterea universului.Şi poate că de aceea nu se poate explica gravitaţia, fiindcă oare ce este legea atracţiei universale, daca nu iubirea Lui Dumnezeu – or iubirea nu poate fi nici înţeleasă, nici explicată cu mintea, ci trăită. Cu inima.
„Dumnezeu esteIubire”. (1In, 4,16). El Însuşi este şi arată Calea, Adevărul şi Viaţa.

Conf.univ.Dr. Ecaterina Hanganu

Prescurtări în text: VT =Vechiul Testament, NT = Noul Testament, In = Evanghelia după Sfântul Ioan.

Sursa:https://detoatepentrutotisimaimult.b...mot-EvPtAche_E