Fernando Pessoa

[latan.elena]

Paznicul turmelor

Fernando Pessoa

IX

Sunt paznic de turme.
Turmă a gândurilor mele.
Iar gândurile mele toate sunt senzații.
Gândesc cu ochii și urechile,
Cu mâinile și picioarele,
Cu nasul și gura.

A gândi o floare înseamnă- a o vedea și mirosi.
Iar a mânca un fruct înseamnă a-i ști sensul.


De-aceea când , într-o zi de zăpușeală,
Sunt trist că prea mă bucur de ea,
Și mă întind pe iarbă,
Și îmi închid ochii înfierbântați,
Îmi simt tot corpul tolănit în realitate,
Știu adevărul și sunt fericit.




XXXV

Un clar de lună printre crengi înalte,
toți poeții susțin că e ceva mai mlt ca
Un clar de lună printre crengi înalte.

dar pentru mine care nu știu ce să gândesc,
Ceea ce un clar de lună printre crengi înalte
E , în afară de a fi
Un clar de lună printre crengi înalte,
Este-a nu fi nimic mai mult decât
Un clar de lună printre crengi înalte.




XXXIX

Misterul lucrurilor, pe unde e?
Unde-i că nu apare
Măcar ca să se-arate că-i mister?

Ce știe râul, și ce știe copacul,
Și eu ce nu mai sunt de-al lor, ce știu?
De câte ori mă uit la lucruri și mă gândesc ce gândesc
oamenii despre ele,
Râd ca pârâul care sună proaspăt peste o piatră.
Pentru că singurul tâlc ascuns al lucrurilor
Este că ele nu au nici un tâlc ascuns;
Mult mai ciudat ca orice ciudățenie
Și ca visurile tuturor poeților
Și ca gândurile tuturor filosofilor,
Este că lucrurile sunt într-adevăr ce par să fie
Și că nimic nu e de ne-nțeles.

Da, iată ce au învățat singure simțurile mele:
Lucrurile n-au semnificație: au existență.
Lucrurile sunt singurul tâlc ascuns al lucrurilor.




XLIII


Mai bine zborul unei păsări ce trece și nu lasă urmă,
Decât ca trecerea unei sălbăticiuni, ce stă-nsemnată pe pământ.
Pasărea trece și este uitată, și așa chiar trebuie să fie.
Sălbăticiunea, unde nu mai e, și de aceea nici nu servește la nimic,
Arată că a fost, și-aceasta nu servește la nimic.

Amintirea e o trădare a Naturii,
Pentru că natura de ieri nu e Natură.
Ceea ce-a fost nu e nimic, iar amintirea nu-i vedere.

Treci, pasăre, treci, și învață-mă să trec.

[latan.elena]

Paznicul turmelor

"Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.

Ce gândesc eu despre lume?
Parcă poţi să ştii ce gândesc eu despre lume!
Am să mă gândesc la asta dacă am să mă îmbolnăvesc.

Ce idee am eu despre lucruri?
Ce opinie despre cauze si efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu, despre suflet
Şi despre facerea lumii?
Nu ştiu. Mie mi se pare că a te gândi la toate acestea înseamnă
A închide ochii nu a gândi. Sau înseamnă a trage perdelele
La fereastra mea (doar că nu am la ea perdele).

Misterul lucrurilor? Parcă poţi să ştii ce-i misterul!
Singurul mister e că mai există unii care se gândesc la mister.
Cel care se aşează la soare şi-nchide ochii,
Începe să nu mai ştie ce este soarele,
Şi se gândeşte la multe lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii şi vede soarele.
Şi din acel moment nu se mai poate gândi la nimic,
Fiindcă lumina soarelui e mai valoroasă decât gândurile
Tuturor filosofilor şi ale tuturor poeţilor.
Lumina soarelui nu ştie ce face
Iată de ce ea nu este eronată, e doar ceva comun şi bun.

Metafizica? Ce fel de metafizică au arborii de acolo?
Decât metafizica de a fi verzi şi stufoşi şi cu ramuri
Ce dau fructe la vremea lor, ceea ce nu ne face să ne gândim,
Pe noi, cei care nu ştim să fim atenţi la ele.
Aşadar ce altă metafizică mai bună decât a lor,
Aceea de a nu şti de ce trăiesc
Şi de a nu şti nici ce înseamnă să nu ştii?

"Constituţia intimă a lucrurilor"...
"Sensul intim al universului"...
Toate sunt false, toate acestea nu înseamnă nimic.
Nici nu-ţi vine să crezi că cineva se poate gândi la aşa ceva.
E ca şi cum te-ai apuca să faci tot felul de planuri şi calcule
Când se anunţă dimineaţa cu primele raze, iar pe conturul arborilor
Un aur lustral începe treptat să îşi piardă întunecimea.

A te gândi la sensul intim al lucrurilor
Este ceva în plus, cum te-ai gândi la sănătate
Sau cum ai aduce un pahar de apă fântânilor.
Singurul sens intim al lucrurilor
E faptul că ele nu au nici un fel de sens intim.
Nu cred în Dumnezeu fiindcă niciodată nu l-am văzut.
Dacă ar vrea el să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să-mi vorbească
Şi ar intra la mine în casă pe uşă
Spunându-mi, Iată-mă!

(Poate i se pare ridicul să audă aşa ceva
Celui care, neştiind ce înseamnă să priveşti lucrurile,
Nu-l înţelege pe cel care despre ele vorbeşte
Cu felul de a vorbi deprins prin observarea atentă a lucrurilor).

Dar dacă Dumnezeu înseamnă flori şi arbori
Şi munţi şi soare şi clar de lună,
Atunci şi eu cred în el,
Atunci cred şi eu în fiece clipă,
Şi viaţa mea toată nu-i decât omelie şi liturghie,
Şi comuniune prin văzul ochilor şi prin auz.

Dar dacă Dumnezeu e toate acestea: arborii şi florile
Şi munţii şi clarul de lună şi soarele
De ce să le numesc eu Dumnezeu?
Le spun flori şi arbori şi munţi şi soare şi clar de lună;
Întrucât dacă el se face, pentru ca eu să-l văd,
Soare şi clar de lună şi flori şi arbori şi munţi,
Dacă el îmi apare ca fiind arbori şi munţi
Şi clar de lună şi soare şi flori,
Înseamnă că el doreşte să-l cunosc în chip de
Arbori şi munţi şi flori şi clar de lună şi soare.

Iată explicaţia că ascult de el,
(Ce ştiu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre el însuşi?),
Ascult de voinţa lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii şi vede,
Şi îl numesc clar de lună şi soare şi flori şi arbori şi munţi,
Şi-l iubesc fără să mă gândesc la el,
Şi îl gândesc văzând şi auzind,
Şi cu el drumetesc însoţindu-l clipă de clipă."

Fernando Pessoa,

[latan.elena]

Fernando Pessoa
Paznicul turmelor

Dar dacă Dumnezeu înseamnă flori şi arbori
Şi munţi şi soare şi clar de lună,
Atunci şi eu cred în el,
Atunci cred şi eu în fiece clipă,
Şi viaţa mea toată nu-i decât omelie şi liturghie,
Şi comuniune prin văzul ochilor şi prin auz....
Ascult de voinţa lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii şi vede,
Şi îl numesc clar de lună şi soare şi flori şi arbori şi munţi,
Şi-l iubesc fără să mă gândesc la el,
Şi îl gândesc văzând şi auzind,
Şi cu el drumeţesc însoţindu-l clipă de clipă.

[latan.elena]

Paznicul turmelor - Fernando Pessoa

Ma retrag spre interior, si inchid fereastra.
Mi se aduce lampa si mi se ureaza noapte buna,
Iar vocea mea multumita da noapte buna.
Minunat ar fi ca viata mea sa ramana mereu asa:
Inundata de soare pe timpul zilei, sau catifelata de ploaie,
Sau agitata de furtuni ca de sfarsit de lume,
In seara linistita cu grupuri de oameni ce trec
Priviti de mine de la fereastra cu deosebit interes,
Ultima privire prietenoasa aruncata spre tihna adanca a arborilor,
Iar apoi, odata fereastra inchisa, lampa aprinsa,
Fara vreo vorba spusa, fara sa ma gandesc la nimic, fara sa dorm,
Sa simt viata curgand prin mine ca un rau prin albia lui,
Iar afara sa se astearna o mare liniste ca un zeu care doarme.

[latan.elena]

Fernando Pessoa: Cartea Nelinistirii





“Valoarea lucrurilor nu este dată de timpul cât ele există, ci de intensitatea cu care le percepem şi trăim. De aceea există clipe de neuitat, lucruri inexplicabile şi persoane de neînlocuit.”

Fernando António Nogueira Pessoa (n. 13 iunie, 1888 Lisabona, Portugalia — d. 30 noiembrie 1935 Lisabona), cunoscut mai ales ca Fernando Pessoa, a fost un poet, eseist și scriitor portughez modern, reprezentant al modernismului lusitan.
Este considerat unul din cei mai importanți poeți portughezi din toate timpurile, valoarea lui fiind comparată cu cel al lui Camões. Criticul american Harold Bloom, în cartea sa The Western Canon (Canoanele vestului), afirma despre Pessoa că, alături de Pablo Neruda, este cel mai reprezentativ poet al secolului XX.


Cartea nelinistirii



Sînt într-o defensivă nesfârşită. Mă doare viaţa şi mă dor ceilalţi. Nu pot privi realitatea în faţă. Soarele însuşi mă descurajează şi mă dezolează. Doar noaptea-noaptea singur străin, uitat, pierdut, fără legătură cu realitatea, fără a fi de folos nimănui-mă întâlnesc cu mine însumi şi îmi dau curaj.
Mi-e frig de viaţă. În existenţa mea, totul e o groapă umedă şi catacombe întunecoase. Sînt marea înfrîngere a ultimei armate care apară ultimul imperiu. Ştiu că sînt sfîrşitul unei vechi şi dominatoare civilizaţii. Sînt singur şi părăsit-eu cel care mă obişnuisem să comand altora. Sînt fără prieteni, fără conducător-eu cel pe care mereu alţii l-au condus.
Ceva în mine cerşeşte veşnic milă-şi se plînge pe sine, ca pe un Dumnezeu mort, fără altare în templu, cînd năvala barbarilor a inundat frontierele iar viaţa a venit să ceară socoteală imperiului pentru ceea ce a făcut cu fericirea.
Întotdeauna mi-a fost frică să se vorbească de mine. Am eşuat în toate. N-am îndrăznit nici măcar să mă gîndesc că voi fi ceva. Nici măcar n-am visat să mă gîndesc la ceea ce aş dori, deoarece chiar şi în vis am ştiut că nu sînt potrivit cu viaţa fie şi în postura de visător vizionar.
Nici un sentiment nu-mi ridică de pe pernă capul, pe care l-am înfundat acolo pentru că nu mai suportam corpul, pentru că nu mai suportam idea că trăiesc, pentru că nu mai suportam nici măcar idea absolută a vieţii.”



Autopsihografie




Poetu-i simulator.
Simulează atât de tare
Că simulează că-l dor
Dureri ce-aivea le are.

Toţi care citesc ce scrie,
În durerea ce-au citit
Simt nu două ce-l sfâşie,
Ci una ce le-a lipsit.

Şi astfel încet se mişcă,
Din raţiune minimă,
Un mic tren ca o morişcă
Ce se cheamă inimă.


Anticul ritm bătut de tălpi desculţe,


Jacques Louis David


Anticul ritm bătut de tălpi desculţe,
Un ritm pe care nimfele-l repetă,
Când pe sub arbori ţineau
Cadenţa dansului,
Să-l înviaţi pe plaja cea albă, împroşcând
Cu spumele obscure; voi, infante,
Cât timp încă teama
De teamă, nu vă opreşte;
Încingeţi-vă-n horă, în vreme ce Apolo,
Precum un ram înalt, curbează orizontul
De aur, iar marea perenă
Îşi pompează fluxul, refluxul.


Încep să mă cunosc. Eu nu exist.




Încep să mă cunosc. Eu nu exist.
Sunt intervalul dintre ceea ce doresc să fiu şi ceea ce au făcut
alţii din mine,
Sau jumătatea acestui interval, căci mai există şi viaţa...
Asta sunt, în sfârşit...
Stinge lumina, închide uşa, fă cumva să nu se mai audă
târşiitul papucilor de pe coridor,
Să pot să rămân singur în cameră şi să-mi tihnească bine de
mine.
E un univers ieftin.

(din Odă maritimă)


Cele două castele



Europa zace, sprijinită-n coate:
Din Est zace spre Vest, privind nainte;
Plete romantice-i păzesc bogate
Ochii elini, şi vremi îi trec prin minte.

Cu braţul stîng la spate-i aşezată;
Cel drept, în unghi, îl năpădeşte ceaţa.
Primul zice Italia, şi-o arată,
Al doilea Anglia, mai depărtată,
Cu mîna-n sus, în care-şi ţine faţa.

Cu ochi de sfinx, fatal, nălţîndu-şi talia,
Spre Vest, trecutul viitor, ea cată.

Iar faţa ce-l priveşte-i Portugalia.

Paznicul turmelor




IX

Sunt paznic de turme.
Turmă a gândurilor mele.
Iar gândurile mele toate sunt senzaţii.
Gândesc cu ochii şi urechile,
Cu mâinile şi picioarele,
Cu nasul şi gura.

A gândi o floare înseamnă- a o vedea şi mirosi.
Iar a mânca un fruct înseamnă a-i şti sensul.


De-aceea când , într-o zi de zăpuşeală,
Sunt trist că prea mă bucur de ea,
Şi mă întind pe iarbă,
Şi îmi închid ochii înfierbântaţi,
Îmi simt tot corpul tolănit în realitate,
Ştiu adevărul şi sunt fericit.


Păstorul Îndrăgostit



I

Pe vremea cînd nu te aveam
Iubeam Natura aşa cum pe Cristos îl iubeşte liniştitul călugăr...
Iar acum iubesc Natura
Ca un călugăr liniştit pe Fecioara Maria,
Cu religiozitate, în felul meu, ca şi înainte,
Dar cumva mai emoționat, mai apropiat.
Văd mai bine şi rîurile cînd merg împreună cu tine
Pe cîmpuri pînă la malul rîurilor;
Întins alături de tine privind spre nori
Îi văd mai bine...
Tu nu mi-ai luat Natura...
Tu nu mi-ai schimbat Natura...
Tu ai adus Natura aproape de mine,
Fiindcă tu exişti o văd şi pe ea mai bine, însă aceeaşi,
Fiindcă tu mă iubeşti, o iubesc în acelaşi fel, dar mai mult,
Fiindcă tu mă alegi pe mine pentru a te avea şi a te iubi,
Ochii mei au fixat-o mai îndelung întîrziind
Asupra tuturor lucrurilor.

Nu regret ceea ce am fost altădată
Fiindcă mai sunt şi acum tot așa.
Regret doar că altădată nu te iubeam.

Ulisse



Mitul-nimicul care totul este.
Acelaşi soare-arzînd al zării cort
E-un mit tăcut, o-nvăpăiată veste-
Al Domnului trup mort,
Viu, gol, pe creste.

Acesta, care-aici a debarcat,
Fu doar o nefiinţă existentă.
Fără a fi, ne-a-ndestulat.
Absenţa şi-o făcu prezentă,
Şi ne-a creat.

Astfel legenda-n depanare
Pătrunde în realitate,
Şi fecundînd-o curge-n zare.
Viaţa, mai jos, pe jumătate
Nimica, moare.


Zdrenţe



Ziua se arată a ploaie.
Însă dis-de-dimineaţă, era mai degrabă senin.
Ziua se arată a ploaie.
Dis-de-dimineaţă eram deja uşor trist.
Anticipare? Tristeţe? Nimic?
Nu-mi dau seama: eram trist încă de la trezire.
Ziua se arată a ploaie.
Ştiu perfect: penumbra ploii e elegantă.
Ştiu perfect: soarele e prea vulgar pentru cineva elegant.
Ştiu perfect: a fi sensibil la schimbările de lumină
nu este elegant.
Dar cine le-a spus soarelui şi celorlalte că eu vreau să fiu elegant?
Daţi-mi cerul albastru şi soarele vizibil.
Căci ceaţă, ploi, umbre - ele se află deja în mine.
Astăzi nu vreau decât linişte.
Mi-ar plăcea să am chiar şi un cămin, mai cu seamă dacă nu
ar fi al meu.
Începe să-mi fie somn de cât de mult îmi doresc liniştea.
Să nu exagerăm!


din Odă maritimă,


Ultimul poem




Există dureri mai grele decât durerile,
Dureri ce nu dor, nici măcar în suflet,
Deși sunt mai dureroase ca altele.
Sunt angoase visate mult mai reale
Decât cele pe care le-aduce viaţa, senzații
Simțite doar cu imaginația, proprii
Vieții noastre chiar mai mult decât viaţa noastră
Lucruri nenumărate care, neexistând
Există, există cu încăpățânare,
Sunt ale noastre, cu încăpățânare, și suntem noi...
În cupa cea verde a fluviului maiestuos
Se regăsește strălucirea albilor pescăruși...
Iar peste suflet inutilă trece o alinare
Din ceva care nu există, și nici nu poate, și este totul.

Mai dați-mi vin, căci viaţa nu e nimic.

Sursa:http://intelart.blogspot.com/2017/09...inistirii.html

[latan.elena]

Fernando Pessoa


Friedrich Frotzel (1898 Wien – 1971 Wien) Der alte Bücherkasten

Mai există şi cărţile care ne deschid sufletul şi ochii şi care ne fac să privim înăuntrul nostru ca nimeni altcineva. Sunt cărţile-oglindă pe care le ţinem înaintea noastră atunci când le citim. În ele ajungem să ne privim de dimineaţă şi până seara, în ele ajungem să descoperim răspunsurile pe care le-am căutat ani de-a rândul.

Un astfel de exemplu este şi Cartea neliniştirii de Fernando Pessoa (apărută la noi la Editura Humanitas), carte despre care am scris deja şi despre care se cuvine să mai scriem pentru a ne asigura astfel că nu uităm să ne analizăm periodic şi nu începem să ne vedem altfel decât suntem. Am ales zece citate, mult prea puţine din această operă atât de cunoscută în întreaga lume, dar suficiente, îndrăznesc să sper, pentru a vă convinge că această carte merită să vă însoţească în extraordinara călătorie a vieţii. Aşadar, lectură plăcută!



„Când ajungem sus pe înălţimile singuratice ale munţilor naturali avem senzaţia unui privilegiu. Iată-ne, cu statura noastră, mai înalţi decât toţi munţii din jur. Tot ceea ce are Natura mai înalt se află, cel puţin în acel loc, sub tălpile noastre. Graţie poziţiei noastre devenim regi peste toată lumea vizibilă (…) Tot ce se află în noi e accident şi răutate, iar înălţimea la care am ajuns de fapt nu o avem: ajunşi acolo sus nu suntem deloc mai înalţi decât înălţimea pe care o aveam înainte. Ne înalţă tocmai ceea ce călcăm în picioare şi ne situăm mai sus tocmai graţie celor care ne-au ajutat să ajungem mai sus”.



„Există senzaţii care sunt tot atâtea somnuri, ocupă ca o ceaţă toată întinderea spiritului, nu ne lasă nici să gândim, nici să acţionăm, nici nu ne îngăduie să existăm limpede”.
Denis Chiasson – La lectura

„Între viaţă şi mine se află un geam subţire. Cu cât mai limpede văd şi înţeleg viaţa, cu atât mai puţin o pot atinge”.

„Tot ceea ce iubim sau ierdem – lucruri, fiinţe, semnificaţii – ne atinge pielea şi ajunge astfel în suflet, iar asemenea scurte episoade nu sunt pentru Dumnezeu mai mult decât briza care mi-a adus adineauri doar o răcorire imaginară, întâmplare fericită, dar şi posibilitatea de a pierde, cât se poate de splendid, totul”.

„Unii au în viaţă un mare vis şi ajung să-l rateze. Alţii n-au pe durata vieţii lor nici un fel de vis şi reuşesc, de asemenea, să-l rateze”.

„Trezirea unui oraş, indiferent dacă se află sau nu în ceaţă, rămâne întotdeauna pentru mine un spectacol mai emoţionant decât răspândirea razelor aurorei peste câmpuri. (…) O dimineaţă la ţară există; cea de la oraş doar promite. Una te face să trăieşti; alta să gândeşti. Iar eu voi simţi întotdeauna, ca toţi marii blestemaţi, că-i mai bine să gândeşti decât să trăieşti”.
Brigid Ganley – The Dramatist



„Nu plâng pierderea copilăriei mele, plâng fiindca toate, iar între ele şi copilăria (mea), se pierd. E fuga abstractă a timpului meu, cea care mă doare în creierul fizic prin recurenţa repetată, involuntară, a gamelor de la pianul aflat cândva deasupra, teribil de anonim şi îndepărtat. E tot misterul faptului că nimic nu durează dintre cele care pisează neîncetat anumite doruri, în adâncul absurd al amintirii mele”.

„Tot ceea ce facem sau spunem, tot ceea ce gândim sau simţim poartă aceeaşi mască şi acelaşi costum de travesti. Oricât am încerca să ne debarasăm de toate veşmintele, nu rămânem niciodată goi cu adevărat, căci goliciunea este un fenomen al sufletului, nu o simplă problemă de dezbrăcare”.

„Mi-am concentrat şi limitat dorinţele, pentru a putea să le fac şi mai subtile. Ca sa ajungi la infinit, iar eu cred că se poate ajunge, ai nevoie de un port, de unul singur, sigur, iar de acolo să pleci spre Nedefinit.
În religia mea dedicată mie însumi am devenit actualmente un ascet. O ceaşcă de cafea, o ţigară şi iată că visurle mele se substituie cu succes universului înstelat, muncii, iubirii şi chiar frumuseţii şi gloriei. Nu mai simt nevoia de aproape nici un stimulent. Opiu găsesc eu în suflet”.



„N-am nici un fel de doruri decât de ordin literar. Îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte de copilărie, dar e vorba de lacrimi ritmice, în care se pregăteşte deja proza.
Mi-aduc aminte de ea ca de ceva exterior, prin intermediul unor lucruri exterioare; nu-mi amintesc decât de lucruri exterioare. Când îmi aduc aminte de copilăria de odinioară, nu mă înduioşează atât tihna serilor de la ţara în care mi-am petrecut-o, cât felul în care era aranjată masa de ceai, dispoziţia mobilelor în toată casa sau chipurile şi gesturile concrete ale persoanelor”.

Sursa:https://www.bookaholic.ro/10-citate-...do-pessoa.html

[latan.elena]

Friedrich Frotzel (1898 Wien – 1971 Wien) Der alte Bücherkasten

[latan.elena]

Fernando Pessoa
Cartea neliniștii




[Cartea tulburărilor este o lucrare a autorului portughez Fernando Pessoa (1888–1935). Publicată postum, Cartea neliniștii este un proiect fragmentar de viață, lăsat needitat de autor, care l-a prezentat ca o „autobiografie fără fapte”. Wikipedia]










Îi invidiez – dar nu sunt sigur că îi invidiez – pe cei pentru care s-ar putea scrie o biografie sau care ar putea să-și scrie propria lor. În aceste impresii întâmplătoare și fără nicio dorință de a fi altceva decât întâmplător, povestesc cu indiferență autobiografia mea fără fapte, istoria mea fără viață. Acestea sunt Confesiunile mele, iar dacă în ele nu spun nimic, este pentru că nu am nimic de spus.




Ce este de mărturisit că merită sau util? Ceea ce ni s-a întâmplat s-a întâmplat tuturor sau numai nouă; dacă pentru toată lumea, atunci nu este o noutate, și dacă numai pentru noi, atunci nu va fi înțeles. Dacă scriu ceea ce simt, este pentru a reduce febra simțirii.




Ceea ce mărturisesc nu este important, pentru că totul este neimportant. Fac peisaje din ceea ce simt. Îmi fac vacanțe din senzațiile mele.






*




Nu mă plâng de lume. Nu protestez în numele universului. nu sunt pesimist. Sufăr și mă plâng, dar nu știu dacă suferința este norma și nici nu știu dacă este uman să suferi. De ce ar trebui să-mi pese să știu?




Sufar, fara sa stiu daca merit. (O căprioară vânată.)




nu sunt pesimist. Sunt trist.




Întotdeauna am respins să fiu înțeles. A fi înțeles înseamnă a te prostitui. Prefer să fiu luată în serios pentru ceea ce nu sunt, rămânând necunoscută uman, cu naturalețe și tot respectul cuvenit.




Nimic nu m-ar deranja mai mult decât dacă m-ar găsi ciudat la birou. Îmi place să mă bucur de ironia că nu mă găsesc deloc ciudat.






*




Cu cât contempl mai mult spectacolul lumii și starea mereu schimbătoare a lucrurilor, cu atât sunt mai profund convins de acțiunea inerentă a tuturor lucrurilor, de importanța falsă manifestată de toate realitățile.




Și în această contemplare (care le-a trecut prin minte tuturor sufletelor gânditoare la un moment dat), parada colorată a obiceiurilor și a modei, calea complexă a civilizațiilor și


progresul, agitația grandioasă a imperiilor și culturilor – toate acestea mi se par a fi un mit și o acțiune, visate printre umbre și ruine.




Dar nu sunt sigur dacă rezoluția supremă a tuturor acestor intenții moarte – moarte chiar și atunci când sunt atinse – constă în resemnarea extatică a lui Buddha, care, odată ce a înțeles golul lucrurilor, s-a ridicat din extaz spunând: „Acum eu știi totul', sau în indiferența obosită a împăratului Severus: 'Omnia fui, nihil expedit – Am fost totul, nimic nu merită osteneala.'






*




Văd viața ca pe un han pe marginea drumului în care trebuie să stau până când va opri autocarul din prăpastie. Nu știu unde mă va duce, pentru că nu știu nimic. Aș putea vedea acest han ca pe o închisoare, pentru că sunt obligat să aștept în el; L-aș putea vedea ca pe un centru social, pentru că aici îi întâlnesc pe alții.




Dar nu sunt nici nerăbdător, nici obișnuit. Las pe cine dorește să rămână închis în camerele lor, întins pe paturi unde așteaptă nedormiți, și plec pe cine vrea să vorbească în saloane, de unde cântecele și vocile lor se îndreaptă spre mine. Stau la ușă, mă bucur cu ochii și urechile de culorile și sunetele peisajului și cânt încet – numai pentru mine – melodii șubrede pe care le compun în timp ce aștept.




Noaptea va cădea peste noi toți și autocarul va opri. Mă bucur de briza care mi-a fost dată și de sufletul cu care mi s-a dat să mă bucur de ea și nu mai pun la îndoială și nu mai caut. Dacă ceea ce scriu în cartea călătorilor poate, atunci când este citit de alții la o dată viitoare, să-i distreze și pe aceștia în călătoria lor, atunci bine. Dacă nu o citesc sau nu sunt distrați, este bine și asta.




Trebuie să aleg ceea ce detest – fie visul, pe care inteligența mea îl urăște, fie acțiunea, pe care sensibilitatea mea o detestă; fie acțiune, pentru care nu m-am născut, fie visare, pentru care nu s-a născut nimeni. Detestându-le pe amândouă, nu aleg niciunul; dar, din moment ce trebuie să visez sau să acționez, amestec cele două lucruri împreună.






*




Sunt năucit de o teroare sarcastică a vieții, o descurajare care depășește limitele ființei mele conștiente. Îmi dau seama că am fost tot eroare și abatere, că nu am trăit niciodată, că am existat doar în măsura în care am umplut timpul cu conștiință și gândire.




Mă simt, în acest moment, ca un bărbat care se trezește după un somn plin de vise reale, sau ca un


om eliberat de un cutremur de lumina slabă a închisorii cu care se obișnuise. Această conștientizare bruscă a adevăratei mele ființe, a acestei ființe care a rătăcit mereu somnoros între ceea ce simte și ceea ce vede, mă apasă ca o sentință nespusă de executat.




Este atât de greu să descriu ceea ce simt când simt că exist cu adevărat și sufletul meu este o entitate reală, încât nu știu ce cuvinte umane ar putea-o defini. Nu știu dacă am febră, așa cum simt că am sau dacă am încetat să mai am febra de a dormi pe tot parcursul vieții.




Da, repet, sunt ca un călător care se întinde brusc


sursa:https://www.anthologialitt.com/post/...fe-of-disquiet

[latan.elena]

Te-am iubit și te iubesc
doar ca nu te-am vazut...
erai cerul și marea, erai noaptea și ziua
Doar când te pierzi
Te stiam…
Când te-am avut în fața mea
La privirea mea pierdută
Nu ai fost iubitul meu
Tu ai fost universul
Acum că nu-mi aparține,
esti doar dimensiunea ta.
Erai departe în sufletul meu,
de asta nu te-am vazut...
Prezența în mine atât de liniștită,
că nu am simțit-o.
Doar când ființa mea te-a pierdut
Am văzut că nu ești tu.
Nu știu ce ai fost. Eu cred
Felul în care arăt,
simt ardoarea mea
felul meu de a gandi...
Ai fost sufletul meu, afară
Din Locul și Timpul...
Astăzi te caut și plâng
Pentru a te putea găsi din nou
Nici nu-mi amintesc de tine
În ce fel te-am iubit
Nici nu ai fost visul meu
De ce plâng pentru tine?
Nu știu... Te-ai rătăcit și astăzi ești
Real în lumea regalității...
Ca ceasul care fuge,
fugi și totul e la fel
pentru el însuși și este atât de trist
ceea ce văd că există.
În ce spațiu fictiv,
în ce timp nemişcat
ai fost pânza de sac
că eu, închis în credință,
Nu am simțit și astăzi simt
ca ma trezesc si nu ma mint singur...
Și mâinile tale, totuși,
O simt în mâinile mele,
privirea noastră fixă ​​și tăcută
câte clipe deşarte
dincolo de noi a trăit
nici ale noastre, ale tale sau ale mele
De câte ori am auzit
Contactul nostru cu sufletul
De câte ori ne-am urmărit
Pentru calea abstractă
care există între suflet și suflet
Ore linistite linistite!
Și astăzi mă întreb
Pe cine l-am iubit, l-am sărutat
Cu cine am ratat finalul
Din visele pe care le-am visat...
Te caut si nici nu te vad
propria mea dorință
Ce era real în noi?
Ce a fost în noi un vis?
De ce, de ce voce eram
Ecoul dublu de râs
Ce unitate aveam?
Ce am pierdut?
Nu am visat. ai fost
Real și real am fost
Mâinile tale – atât de sincere…
Gesturile mele – atât de loiale…
Tu și cu mine unul lângă altul...
Asta... și asta s-a terminat...
Cum a fost dragoste între noi
Și a încetat să mai fie acolo?
Știu că astăzi este durere vagă
Ce a fost atunci plăcere
Dar nu știu ce s-a întâmplat
Peste noi și ne-a trezit
Ne-am iubit cu adevărat?
Ne mai iubim?
Dacă mă gândesc bine, văd că ai fost
Care ești acum... și se termină.
Tot ce era dragoste;
atât de aproape nedureroasă.
Fără durere... Stupoare vagă
De a fi trebuit să iubească
Aproape că mă îmbăt
Doar mă gândesc la asta
Ce s-a schimbat și unde?
Ce se ascunde în noi?
Poate că simți la fel ca mine
Și nu poți spune
A fi înseamnă a fi vălul nostru
A iubi înseamnă a-l acoperi,
azi când te-am părăsit
stiu ca te-am iubit...
Noi suntem ceața
Și în interior vedem
Cad unul câte unul
Înțelegerile pe care le avem
Și rămânem în frig
Al Universului gol
Cui îi pasă? Dacă ce a fost
A fost dragoste între noi,
Dacă mă doare să te iubesc
Să nu te mai iubești pe tine și durerea
Are un sens intim,
nimic nu se va pierde...
Și dincolo de noi, în Acum
În care nu suntem văluri
Vom trăi Acum
Întoarce-te spre Dumnezeu
Și în tăcere
Vom înțelege totul.


Fernando Pessoa



Te-am iubit - Fernando Pessoa

Te-am iubit și te iubesc
numai pe tine nu te-am vazut...
Tu erai cerul si marea,
erai noaptea si ziua...
Abia cand
te-am pierdut te-am cunoscut...
Cand te-am avut inaintea
privirii mele pierdute
erai nu iubitul meu...
Tu ai fost Universul...
Acum că nu-ți aparțin,
ești doar din măreția ta.
Erai departe în sufletul meu,
de aceea nu te-am văzut...
Prezență în mine atât de liniștită,
nu am simțit-o.
Abia când ființa mea te-a pierdut,
am văzut că nu ești tu.
Nu știu ce ai fost. Cred
în felul meu de a privi,
sentimentul, ardoarea,
felul meu de a gândi...
Ai fost sufletul meu, în afara
Locului și a Timpului...
Azi te caut și plâng
ca să te găsesc
, nu Nici măcar nu-ți amintești
cum te-am iubit...
Nici tu nu ai fost un vis al meu...
De ce plâng pentru tine?
Nu stiu... Te-am pierdut, iar astazi esti
real in lumea reala...
La fel ca ora care fuge,
tu fugi si totul este la fel
si e atat de trist
ce vad ca exista.
În ce spațiu fictiv,
în ce timp nemișcat
ai fost sacul
pe care eu, închis în credință,
nu l-am simțit și astăzi simt
că mă trezesc și nu mă mint singur...
Și mâinile tale, însă,
le simt în mine. mâinile,
privirea noastră fixă ​​și tăcută
câte clipe deșarte
dincolo de noi nu au trăit
nici ale noastre, nici ale tale, nici ale mele...
De câte ori ne-am simțit
contactul cu sufletul,
de câte ori am urmat
calea abstractă
care există între suflet și suflet...
Ore de calm neliniștit!
Și azi mă întreb
pe cine am iubit, sărutat
cu cine am pierdut sfârșitul
viselor pe care le-am visat...
Te caut și nici măcar nu-mi văd
propria dorință...
Ce era real în noi?
Ce a fost în noi un vis?
De ce, de ce voce Eram
dublu ecoul de râs
Ce unitate aveam?
Ce am pierdut?
Nu am visat. Tu ai fost
real și real am fost eu.
Mâinile tale – atât de sincere…
Gesturile mele – atât de loiale…
Tu și cu mine unul lângă altul…
Asta… și asta s-a terminat…
Cum a fost iubire între noi
și a încetat să mai fie? Știu că astăzi ceea ce era atunci plăcerea
este durere vagă ... Dar nu știu ce a trecut peste noi și ne-a trezit... Ne-am iubit cu adevărat? Ne mai iubim? Dacă mă gândesc bine văd că ai fost ceea ce ești acum... Și tot ce a fost dragoste se termină ; atât de aproape nedureroasă. Fără durere... Vagă uimire că a trebuit să iubesc... Aproape că mă îmbăt doar mă gândesc la asta... Ce s-a schimbat și unde? Ce se ascunde în noi? Poate te simți ca mine și nu știi cum să simți... A fi înseamnă a fi vălul nostru, a iubi înseamnă a-l acoperi, astăzi când te-am părăsit


Știu că te-am iubit...
Suntem ceața noastră...
Și înăuntru vedem... Înțelegerile pe care le avem
se desprind una câte una și rămânem în frigul Universului gol... Ce contează? Dacă ceea ce a fost între noi a fost iubire, Dacă să te iubesc mă doare să nu te mai iubesc, iar durerea are un sens intim, nimic nu se va pierde... Și dincolo de noi, în Acum în care nu suntem văluri va trăi Acum întoarse spre Dumnezeu și în tăcere vom înțelege totul.





- Fernando Pessoa -


Din „Lumea pe care nu o văd. Poezii ortonice”

[latan.elena]

VALOAREA LUCRURILOR NU CONSTĂ ÎN TIMPUL ÎN CARE DUREAZĂ, CI ÎN INTENSITATEA CU CARE SUNT TRĂITE, MOTIV PENTRU CARE EXISTĂ MOMENTE DE NEUITAT, LUCRURI INEXPLICABILE ȘI OAMENI INCOMPARABILI.

DE LEGGEGOERIFLETTO

TE-AM IUBIT – FERNANDO PESSOA

Te-am iubit și te iubesc
numai pe tine nu te-am vazut...
Tu erai cerul si marea,
erai noaptea si ziua...
Abia cand
te-am pierdut te-am cunoscut...
Cand te-am avut inaintea
privirii mele pierdute
erai nu iubitul meu...
Tu ai fost Universul...
Acum că nu-ți aparțin,
ești doar din măreția ta.
Erai departe în sufletul meu,
de aceea nu te-am văzut...
Prezență în mine atât de liniștită,
nu am simțit-o.
Abia când ființa mea te-a pierdut,
am văzut că nu ești tu.
Nu știu ce ai fost. Cred
în felul meu de a privi,
sentimentul, ardoarea,
felul meu de a gândi...
Ai fost sufletul meu, în afara
Locului și a Timpului...
Azi te caut și plâng
ca să te găsesc
, nu Nici măcar nu-ți amintești
cum te-am iubit...
Nici tu nu ai fost un vis al meu...
De ce plâng pentru tine?
Nu stiu... Te-am pierdut, iar astazi esti
real in lumea reala...
La fel ca ora care fuge,
tu fugi si totul este la fel
si e atat de trist
ce vad ca exista.
În ce spațiu fictiv,
în ce timp nemișcat
ai fost sacul
pe care eu, închis în credință,
nu l-am simțit și astăzi simt
că mă trezesc și nu mă mint singur...
Și mâinile tale, însă,
le simt în mine. mâinile,
privirea noastră fixă ​​și tăcută
câte momente deșarte
au trăit dincolo de noi,
nici ale noastre, ale tale sau ale mele...
De câte ori am simțit
contactul nostru cu sufletul,
de câte ori am urmat
calea abstractă
care există între suflet și suflet...
Ore de calm agitat!
Și azi mă întreb
pe cine am iubit, sărutat
cu cine am pierdut sfârșitul
viselor pe care le-am visat...
Te caut și nici măcar nu-mi văd
propria dorință...
Ce era real în noi?
Ce a fost în noi un vis?
De ce, de ce voce Eram
dublu ecoul de râs
Ce unitate aveam?
Ce am pierdut?
Nu am visat. Tu ai fost
real și real am fost eu.
Mâinile tale – atât de sincere…
Gesturile mele – atât de loiale…
Tu și cu mine unul lângă altul…
Asta… și asta s-a terminat…
Cum a fost iubire între noi
și a încetat să mai fie? Știu că astăzi ceea ce era atunci plăcerea
este durere vagă ... Dar nu știu ce a trecut peste noi și ne-a trezit... Ne-am iubit cu adevărat? Ne mai iubim? Dacă mă gândesc bine văd că ai fost ceea ce ești acum... Și tot ce a fost dragoste se termină ; atât de aproape nedureroasă. Fără durere... Vagă uimire că a trebuit să iubesc... Aproape că mă îmbăt doar mă gândesc la asta... Ce s-a schimbat și unde? Ce se ascunde în noi? Poate te simți ca mine și nu știi cum să simți... A fi înseamnă a fi vălul nostru a iubi înseamnă a-l acoperi, astăzi când te-am părăsit știu că te-am iubit... Suntem ceața noastră ... Și înăuntru vedem... Una câte una înțelegerile pe care le avem se desprind și rămânem în frigul Universului gol... Ce contează? Dacă ceea ce a fost între noi a fost iubire, Dacă să te iubesc mă doare să nu te mai iubesc, iar durerea are un sens intim, nimic nu se va pierde... Și dincolo de noi, în Acum în care nu suntem văluri va trăi Acum întoarse spre Dumnezeu și în tăcere vom înțelege totul.

– Fernando Pessoa –



Din „Lumea pe care nu o văd. Poezii ortonice”
– Fernando Pessoa –


Visele au această calitate vulgară: că toată lumea visează.
– Pessoa –

NIMIC – FERNANDO PESSOA

Îngerii au venit să o ia.
El părăsise casa lor,
cea mai senină zi a lor
iar ea venise să locuiască cu mine.

M-a iubit pentru că dragoste
iubește doar lucrurile imperfecte.
Îngerii au venit de sus
și mi-au luat-o.
Au luat-o pentru totdeauna
între aripile strălucitoare.

E adevărat că era sora lor
și la fel de aproape de Dumnezeu ca și ei.
Dar m-a iubit pentru că
inima mea nu avea soră.
Au luat-o departe,
și asta e tot ce s-a întâmplat.
– Fernando Pessoa –

Dragoste și frumusețe (1874)Sir Edward Coley Burne-Jones (1833-1898)

A ucide visul înseamnă a ne sinucide pe noi înșine.
Ne mutilează sufletul.
Visul este ceea ce este cu adevărat al nostru, ceea ce este impenetrabil și inexpugnabil al nostru.
– Fernando Pessoa –



Ne este suficientă neînțelesul universului; a vrea să înțeleagă înseamnă a fi mai puțin decât bărbații, pentru că a fi bărbați înseamnă a ști că nu se poate înțelege.
– Fernando Pessoa –



Omul nu trebuie să se poată privi în față, pentru că este cel mai teribil lucru care există.
Natura i-a dat darul de a nu se putea vedea pe sine, la fel cum ia dat darul de a nu putea să se uite în propriii ochi.
Numai în apa râurilor și lacurilor își putea privi fața.
Și chiar și poziția pe care trebuia să o ia a fost simbolică.
Trebuia să se aplece, să se aplece pentru a comite ignominia de a se vedea pe sine.
Inventatorul oglinzii a otrăvit sufletul uman.
– Fernando Pessoa –



Pisica care se joacă pe stradă – Fernando Pessoa

Pisica care se joacă pe stradă
de parcă ar fi patul tău,
Invidiez soarta care este a ta,
căci nici măcar nu se numește soartă.
Bun slujitor al legilor fatale
care susțin pietre și oameni,
ai instincte generale,
simți doar ceea ce simți;
esti fericit pentru ca esti asa cum esti,
neantul tău este tot al tău.
Mă văd și nu mă am,
Mă cunosc și nu sunt eu.
– Fernando Pessoa –




ÎN CASA DIN FAȚA MEA ȘI A VISELOR MELE – FERNANDO PESSOA

În casa din fața mea și a viselor mele
ce fericire există mereu!
Acolo locuiesc oameni necunoscuți pe care i-am văzut deja fără să-i văd.
Ei sunt fericiți, pentru că nu sunt eu.
Copiii, care se joacă pe terasele înalte,
trăiesc printre ghivece de flori,
veșnic, fără îndoială.
Vocile care se ridică din intimitatea domestică
cântă mereu, fără îndoială.
Da, trebuie să cânte.
Când e petrecere aici afară, e petrecere acolo.
Și așa trebuie să fie acolo unde totul se adaptează:
omul la Natură, pentru că orașul este Natură.
Ce mare fericire este să nu fii eu!
Dar nu vor crede și alții așa?
Ce altele? Nu sunt altele.
Ceea ce cred alții este o casă cu fereastra închisă,
sau dacă se deschide,
este pentru ca copiii să se poată juca pe veranda cu răzătoare,
printre ghivecele de flori care nu am văzut niciodată ce erau.
Ceilalți nu aud niciodată.
Noi suntem cei care simțim,
da, toți,
chiar și eu, care acum nu mai simt nimic.
Nimic ? Nu știu...
Un nimic care doare...
– Fernando Pessoa –



Am trei vieți. A mea, cea pe care l-au inventat alții și cea pe care alții cred că este viața mea.

– Fernando Pessoa –



TOATE SCRISORILE DE DRAGOSTE ȘI ALTE POEZII – FERDINANDO PESSOA

Toate scrisorile de dragoste sunt
ridicole.
Nu ar fi scrisori de dragoste dacă nu ar fi
ridicole.
Am scris și eu scrisori de dragoste pe vremea mea,
ca și ceilalți,
ridicole.
Scrisorile de dragoste, dacă există dragoste,
trebuie să fie
ridicole.
Dar la urma urmei,
doar cei care nu au scris niciodată
scrisori de dragoste
sunt
ridicoli.
Mi-aș dori să fie încă o perioadă în care am scris scrisori de dragoste ridicole
fără să-mi dau seama . Adevărul este că astăzi amintirile mele din acele scrisori sunt ridicole.

(Toate cuvintele alunecoase,– Fernando Pessoa –



Există o oboseală a inteligenței abstracte și este cea mai îngrozitoare dintre oboseală.
Nu este greu ca oboseala corpului, nu este nelinistit ca oboseala emotiei.
Este o povară a conștientizării lumii, o imposibilitate de a respira cu sufletul.
– Fernando Pessoa –



Iubesc tot ce a fost
Iubesc tot ce a fost,
tot ce nu mai este,
durerea care nu mă mai doare,
credința străveche și eronată,
ieri care a lăsat durere,
cea care a lăsat bucurie
doar pentru că a fost, a zburat
și azi este deja alta zi.
– Fernando Pessoa –


Nimic – Fernando Pessoa
Îngerii au venit să o caute
au găsit-o lângă mine,
unde o călăuziseră aripile.

Îngerii au venit să o ia.
El părăsise casa lor,
cea mai senină zi a lor
iar ea venise să locuiască cu mine.

M-a iubit pentru că dragoste
iubește doar lucrurile imperfecte.

Îngerii au venit de sus
și mi-au luat-o.

Au luat-o pentru totdeauna
între aripile strălucitoare.

E adevărat că era sora lor
și la fel de aproape de Dumnezeu ca și ei.

Dar m-a iubit pentru că
inima mea nu avea soră.

Au luat-o departe,
și asta e tot ce s-a întâmplat.
– Fernando Pessoa –


O zi buna tuturor.
www.leggoerifletto.it