Hage Samsuddin Mohammed Hafez sau Hafiz este cel mai mare poet al Iranului și unul dintre marii lirici ai omenirii. S-a născut în Șiraz, prin anul 1325 și a murit în 1389. Mausoleul său, aproape de cel al lui Saadi, este un loc de pelerinaj. Din fragedă copilărie, a dovedit o uimitoare memorie, devenind un hafez, adică un discipol care știa pe de rost Coranul. A început să scrie de tânăr, și numele său a căpătat repede faimă în tot Orientul islamic.Inspirându-se din hedonismul catrenelor lui Omar Khayyam, din lirismul lui Saadi și sufismul lui Moulavi, a îmbinat gazelul de dragoste cu cel filozofic, realizând astfel, într-un stil nou și unitar, cele peste 500 de gazeluri scrise în cea mai curată limbă persană, nedepășită până astăzi de niciun poet. Supranumit „Limba tainei”, acest geniu al Iranului cântă în romanțele sale dragostea și vinul(simboluri ale extazului sufist). Metaforele sale sunt simboluri: roza este iubita și filomelul este iubitul care căntă, chinuit de ghimpii dragostei; magul din tavernă este inițiatul care le întinde neofiților cupa inițierii; chiparosul prefigurează moartea, busuiocul — nemurirea; părul sugerează mitul alexandrin al unicității din care se naște multiplicitatea etc.Lirica genialului poet din Șiraz a avut un larg răsunet în Europa. „Divanul Hafez” la influențat la bătrânețe pe olimpianul Goethe în al său „ Divan-occidental-oriental”.Mâhnirea singurătățiiO, șah al frumuseții peste fire,e vai de-acel ce-i singur în mâhnire!Grea, inima pe buze mi-a ajuns —te-arată de pe unde te-ai ascuns!Aceste flori nu vor păstra-n livadăapururi frăgezimea de zăpadă.Cât stai în tron, puternic să ajuțisupușii tăi sărmani și abătuți.Dorința și mâhnirea depărtăriimi-au ars în vad pâraiele răbdării.O, Doamne, taina asta s-o spun cui,că nu-ți dezvălui fața nimănuiși ești oricând de față și oriunde?…Paharnic al grădinii ce te-ascunde,aceste ierburi verzi și roșii flori,când nu-ți văd chipul, ele n-au culori.Fă merișorul* pe alei să vină,podoabe să-nflorească în grădină!Durerea din pricina ta mi-i leacîn bietul meu culcuș pe care zac,și-aducerile-aminte mi-s surateșoptind în colțu-mi de singurătate.În largul cerc al zodiilor suntal resemnării mele negru punct.Mă sfâșie la sânge orice astru —dă-mi vin în cupa mea de smalț albastru!