Planul astral – conferinţă, Paris, 1906 – Rudolf Steiner
În ocultism se disting trei lumi:
- 1. Lumea fizică (cea în care trăim);
- 2. Lumea astrală (care corespunde purgatoriului);
- 3. Lumea spirituală sau, după termenul sanscrit, devakhanică (raiul creştin).
Mai există şi alte lumi dincolo sau dincoace de acestea, dar nu ne vom ocupa acum de ele pentru că se află, de fapt, deasupra înţelegerii omeneşti. Nu pot fi percepute decât în foarte mică măsură de marii iniţiaţi. Nu ne vom ocupa aci decât de evoluţia planetară în interiorul sistemului nostru solar.
Planul fizic ne cantonează în acest spaţiu strâmt al existenţei fizice care se scurge între viaţă şi moarte. Între două încarnări, ne mişcăm în planul astral şi în planul devakhanic. Dar, nucleul omului rămâne neclintit. Se reîncarnează, dar nu la nesfârşit. Căci ritmul încarnărilor are un început şi trebuie să se termine. Omul vine de undeva şi se duce undeva. Lumea astrală nu este un loc, ci o stare.
Ea se află în jurul nostru, ne scăldăm în ea veşnic pe acest pământ. Trăim în ea ca orbii din naştere care se orientează bâjbâind. Redaţi-le vederea printr-o operaţie: se vor afla tot în aceeaşi încăpere, dar vor vedea pentru prima oară formele şi culorile. Tot aşa se deschide şi lumea astrală prin clarviziune. Acesta este o altă stare de conştiinţă.
În opera ştiinţifică a lui Goethe se găseşte un pasaj remarcabil despre esenţa luminii considerată ca un limbaj al naturii: „Încercăm în zadar, spune el, să exprimăm esenţa unei fiinţe. Percepem efecte şi o istorie completă a acestora ar cuprinde poate esenţa fiinţei. Ne vom strădui în zadar, să descriem caracterul unui om, dar, dacă i-am aduna toate faptele la un loc, ne-ar apărea în faţa ochilor imaginea caracterului său.
Culorile sunt acţiuni ale luminii, acţiuni şi pasiuni. În acest sens, ele ne revelază natura luminii. Culorile şi lumina sunt fenomene care se află în strânsă legătură. Dar trebuie să ni le reprezentăm ca făcând parte integrantă din întreaga natură, care vrea să se manifeste pentru ochiul nostru prin lumină şi culori. Natura se manifestă într-un mod analog şi pentru un alt simţ.
Închideţi ochii: deschideţi şi ciuliţi urechea. De la adierea cea mai slabă până la cel mai asurzitor tumult, de la sunetul cel mai simplu până la armonia cea mai complicată, de la ţipătul cel mai violent şi mai pasional până la cel mai blând cuvânt al raţiunii, tot natura e cea care vorbeşte, revelându-şi prezenţa, forţa, viaţa şi raporturile ei, în aşa fel încât un orb care nu are acces la infinitul vizibil poate sesiza în ceea ce este audibil un infinit viu.
Natura vorbeşte astfel de sus în jos tuturor simţurilor, celor cunoscute, celor neînţelese sau necunoscute, întreţinându-se cu ea însăşi şi cu noi prin mii de fenome. Pentru observatorul atent ea nu este nici moartă, nici mută; durităţii pământului i-a adăugat un confident, un metal ale cărui mici fărâme ne permit să remarcăm ceea ce se întâmplă în întreaga lui masă“ (Teoria culorilor. Cuvânt înainte).
Să încercăm să descriem lumea astrală.
Trebuie să ne obişnuim cu o manieră diferită de a vedea lucrurile. Mai întâi totul este confuz şi haotic. Primul lucru de care îti dai seama este acela că tot ceea ce există ni se arată ca într-o oglindă, că totul este răsturnat. În lumina astrală cifra 365 trebuie citită invers: 563.
Dacă un eveniment se desfăşoară în faţa noastră, acesta se întâmplă în sensul invers faţă de direcţia sa de pe pământ. În lumea astrală cauza vine după efect, pe când în lumea noastră efectul vine după cauză. În lumea astrală scopul apare ca fiind cauză. Ceea ce dovedeşte că scopul şi cauza sunt lucruri identice, acţionând în sens invers, în funcţie de sfera de viaţă în care ne plasăm. Clarviziunea rezolvă deci experimental problema teologică pe care nici o metafizică n-a putut s-o rezolve prin gândire abstractă.
O altă explicaţie a acestei dedublări răsturnate a lucrurilor in plan astral constă în faptul că ea îl învaţă pe om să se cunoascâ pe sine însuşi. Sentimentele şi pasiunile se exprimă în acest plan prin forme vegetale, şi animale. Când omul începe să-şi perceapă pasiunile în plan astral, el le vede sub forme animale care ies din el şi le vede în sens invers ca şi cum ar năvăli peste el. Aceasta pentru că, în stare vizionară, el este deja exteriorizat: altfel nu s-ar putea vedea.
De aceea, numai acolo, în planul astral, omul învaţă cu adevărat să se cunoascâ pe sine, contemplând imaginile animalelor care se aruncâ asupra lui. Un sentiment de ură pe care l-a nutrit pentru o fiinţă exterioară apare ca un demon care se năpusteşte spre el. Această cunoaştere astrală de sine se produce în mod anormal la cei care suferă de boli psihice, aceştia văzându-se în continuu fugăriţi de animale şi fiinţe groteşti.
Ei nu bănuiesc că viziunile lor nu sunt decât reflexul emoţiilor şi al pasiunilor lor. Adevărata iniţiere nu produce nici un fel de tulburare psihică. Dar irumpţia prematură şi neaşteptată a lumii astrale în organismul uman poate duce la nebunie. Căci în starea de clarviziune, omul se desparte de corpul fizic. De aceea se pot ivi pericole pentru spiritul şi creierul celui care se ocupă de astfel de exerciţii, dacă este lipsit de echilibru. Orice iniţiere rosicruciană s-a bazat pe o disciplină care urmărea tocmai să-l facă pe om obiectiv cu sine însuşi, să-i formeze un Eu obiectiv. Omul trebuie să înceapă prin a se vedea obiectiv pe sine. Acestă obiectivizare a sinelui face posibilă ieşirea corpului astral, în afara corpului fizic.
Ce se întâmplă în clipa morţii? După moarte, corpul eteric, corpul astral şi Eul omului se despart de corpul fizic. În lumea fizică nu rămâne decât cadavrul. Imediat după aceea, corpul eteric şi corpul astral formează un tot, corpul eteric imprimând în corpul astral toată memoria vieţii cuprinse în el, după care se risipeşte lent în elementul său, corpul astral intrând singur în lumea astrală.
Corpul astral poartă atunci în el toate dorinţele pe care le naşte viaţa, dar fără mijloacele de a le satisface, neavând corp fizic. Ceea ce-l face să simtă o sete mistuitoare. De aici s-a născut în mitologia greacă, imaginea chinurilor lui Tantal. Are, de asemenea, impresia că intră în foc. De aici s-a născut imaginea Gheenei a Purgatoriului. Ideea de foc, de Purgatoriu, de care-şi bat joc materialiştii, exprimă cu adevărat starea subiectivă a omului după moarte. În schimb, setea de acţiune nesatisfăcută dă senzaţia de frig.
Starea obiectivă se exprimă prin răceala pe care o exală sufletul, răceală născută dintr-o acţiune nerealizată pe pământ, resimţită de spirite în şedinţele de spiritism. Sufletul legat de corpul astral trebuie să se dezveţe de organele sale fizice şi să dobândească altele noi pentru a învăţa să trăiască în lumea astrală. În acest scop, sufletul începe să deruleze viaţa de-a-ndoaselea, începând cu sfârşitul şi mergând până la copilărie.
Doar atunci, revenit astfel la momentul naşterii, după ce şi-a retrăit viaţa trecând prin focul purificator, sufletul este pregătit pentru lumea spirituală: Devakhan. Acesta este sensul cuvintelor lui Christos care spune apostolilor săi: „Adevărat vă zic vouă, că, dacă nu veţi deveni asemenea acestor copii, nu veţi intra în Impărăţia Cerurilor“.
Când omul coboară să se încarneze pe pământ o face împins de dorinţă, dar nostalgia pământului nu se naşte în om fără un scop. Scopul este învăţarea. Învăţăm prin toate experienţele noastre şi ne îmbogăţim fondul de cunoştinţe. Dar, ca să poată învăţa pe pământ omul trebuie să fie îndemnat, atras de plăceri. Când, ajuns în lumea astrală, după moarte, sufletul retrăieşte existenţa în sens invers, el trebuie să respingă plăcerile, păstrând doar experienţa; trecerea lui în planul astral este deci o purificare prin care ajunge să se lepede de gustul satisfacţiilor fizice.
Aceasta este purificarea numită la hinduşi kamoloka, care se face prin focul consumator. Omul trebuie să înveţe să nu mai aibă corp. Moartea provoacă mai întâi senzaţia unui gol imens. În cazul morţii violente şi în sinucidere, aceste impresii de vid, de sete şi de arsură sunt şi mai îngrozitoare. Corpul astral, nepregătit să trăiască în afara corpului fizic se smulge din el în dureri, în timp ce în moartea naturală, corpul astral, pregătit, se desparte mai uşor.
În moartea violentă, care nu a fost provocată în mod voluntar, sfâşierea este totuşi mai puţin dureroasă decât în cazul sinuciderii. Se poate ajunge, încă din timpul vieţii, la un fel de moarte spirituală cauzată de separarea înainte de vreme a spiritului de corp, printr-o confuzie între planul astral şi cel fizic. Nietzsche este un exemplu în acest sens: În cartea sa Dincolo de Bine şi de Rău, Nietzsche a transportat fără să ştie astralul în planul fizic. A rezultat o tulburare şi o răsturnare a tuturor noţiunilor, a rezultat greşeala, nebunia şi moartea.
Viaţa crepusculară a unui mare număr de mediumuri este un fenomen analog. Mediumul se dezorientează oscilând între diversele lumi şi nu mai poate distinge adevărul de ceea ce este fals. Minciuna din planul fizic devine distrugere în planul astral. Minciuna este o crimă în plan astral. Acest fenomen se află la originea magiei negre. Porunca fizică: Nu ucide! se poate traduce când este vorba de lumea astrală prin: Nu minţi!
În plan fizic, minciuna nu este decât o vorbă, o invenţie, o iluzie. În planul astral, toate sentimentele, toate ideile sunt forme vizibile, forţe vii. Minciuna astrală provoacă o coliziune între forma falsă şi forma adevărată care ajung să se ucidă reciproc. Cel care practică magia albă vrea să dea altor suflete viaţa spirituală pe care o poartă în el însuşi. Dar adeptului magiei negre îi e sete să ucidă, să creeze vid în jurul lui, în lumea astrală, pentru că vidul astfel creat devine pentru el terenul în care îşi poate desfăşura pasiunile lui egoiste; forţa de care are nevoie pentru a împlini acestea şi-o dobândeşte însuşindu-şi forţa vitală a tot ceea ce are viaţă, adică ucigând.
Iată de ce prima sentinţă a tablei de calcul a magiei negre este: Viaţa trebuie înfrântă. Iată de ce, în anumite şcoli de magie neagră discipolii sunt învăţaţi oribila şi sălbatica practică de a lovi cu cuţitul animalele vii, cu indicaţia precisă a acelei părţi din corpul animalului care dă naştere la cutare sau cutare forţă necesară celui care sacrifică. Dintr-un punct de vedere exterior, se pot constata trăsături comune între magia neagră şi vivisecţie.
Ştiinţa actuală, ca urmare a materialismului său, are nevoie de vivisecţie.Curentul de opinie împotriva vivisecţiei se inspiră din raţiuni profund morale. Dar nu vom reuşi să abolim vivisecţia din domeniul ştiinţei decât atunci când vom înapoia medicinii clarviziunea. Numai pentru că şi-a pierdut clarviziunea, medicina apelează la vivisecţie. Când vom fi cucerit din nou lumea astrală care s-a retras din noi, clarviziunea va permite medicului să pătrundă prin spirit în interiorul organelor bolnave, iar vivisecţia va fi abandonată ca inutilă. Cunoaşterea vieţii astrale ne permite o concluzie capitală: lumea fizică este produsul lumii astrale.Se poate cita un exemplu din miile de cazuri care reflectă întrepătrunderea reciprocă a păcatelor umane cu evenimentele lumii astrale şi repercusiunea în astral a păcatelor comise în viaţa terestră: epidemiile care au bântuit mai ales în Evul Mediu. Lepra este rezultatul terorii provocate de invaziile hunilor şi ale popoarelor asiatice asupra populaţiilor Europei. Popoarele mongole, într-adevăr, descendente ale Atlanţilor, erau purtătoare ale unor germeni ai degenerescenţei.
Contactul cu ei a produs mai întâi boala morală a fricii în planul astral al omului. Substanţa corpului astral se descompunea şi acest teren de descompunere astrală devenea un fel de teren de cultură în care se dezvoltau bacteriile care au provocat pe pământ boli cum ar fi lepra. Ceea ce respingem astăzi din noi către planul astral reapare mâine în plan fizic. Ceea ce semănăm în plan astral va fi recoltat pe pământ în vremurile viitoare.
Recoltăm, deci, astăzi roadele mentalităţii materialiste înguste cu care strămoşii noştri au însămânţat planul astral. Se poate deduce de aici importanţa esenţială pe care o are faptul de a ne hrăni cu adevăruri oculte. Dacă ştiinţa ar accepta, fie doar ca ipoteză, datele ocultismului, lumea s-ar schimba. Materialismul a cufundat omul într-un asemenea întuneric că e necesară acum o imensă concentrare de forţe pentru a-l scoate la lumină. Omul cade sub influenţa bolilor sistemului nervos care, sunt adevărate epidemii psihice.
Ceea ce numim sentiment revine pe pământ, trecând prin planul astral, sub formă de realitate, de evenimente, de fapte. Din planul astral vin tulburările nervoase care-i epuizează pe oameni. Iată de ce fraternitatea ocultă a hotărât să se arate în prim-plan şi să reveleze omenirii adevărurile ascunse. Omenirea trece printr-o criză şi trebuie ajutată să-şi recâştige echilibrul, sănătatea. Or, sănătatea, echilibrul, nu pot să revină decât prin spiritualitate.
Ocultistul nu este niciodată un om care se gândeşte să impună dogme. Este doar un om care relatează ce a văzut, ce a experimentat în plan astral şi în plan spiritual sau ceea ce maeştrii demni de încredere i-au revelat. Nu vrea să convertească, ci să stârnească şi în ceilalţi simţul trezit în el care să-i facă şi pe ei capabili să vadă.
Vom vorbi aci despre omul astral, aşa cum îi apare clarvăzătorului. Omul astral cuprinde o lume întreagă de senzaţii, de pasiuni, de emoţii şi impulsuri ale sufletului. Acestea se traduc pentru simţul interior în forme şi culori. Corpul astral însuşi este un nor de formă ovoidală care scaldă şi învăluie omul. El poate fi perceput din interior. În omul fizic trebuie să cercetăm substanţa şi forma.
Substanţa se reînnoieşte în răstimp de şapte ani; forma rămâne, pentru că dincolo de substanţă se află spiritul constructor care nu este altul decât corpul eteric pe care nu-l vedem. Nu vedem decât opera sa, corpul. Ochiul fizic nu vede în organism decât ceea ce este încheiat nu şi ceea ce este în curs de formare. Când avem în vedere corpul astral, adică propriul nostru corp astral, lucrurile stau cu totul altfel. Il simţim din interior prin pasiunile şi diversele mişcări ale sufletului. Capacitatea clarvăzătorului constă în a vedea din afară ceea ce în viaţa obişnuită simţim din interior.
Atunci sentimentele, pasiunile, gândurile, toate se traduc în forme vii şi vizibile, constituind aura învelişului fizic, aureola. Aşa cum corpul eteric construieşte fizic, pasiunile construiesc corpul astral. Tot ceea ce trăieşte în aură se exprimă în acest scop. Fiecare aură umană posedă nuanţele ei speciale, culorile dominante. Pe acestă culoare fundamentală se răsfrâng toate celelalte. De exemplu, temperamentul melancolic dă o nuanţă albastră; dar în aură se revarsă din afară atâtea impresii diferite că observatorul se poate uşor înşela, mai ales dacă se ocupă de propria lui aură.
Clarvăzătorul îşi vede propria aură răsturnată, adică exteriorul ca fiind în interior şi interiorul ca fiind exterior, pentru că vede din afară. Ce vede atunci? Toţi fondatorii de religii au fost clarvăzători desăvârşiţi şi călăuze spirituale ale omenirii, iar sentinţele lor morale s-au constituit în reguli de viaţă, motivate de adevărurile astrale şi spirituale. Aşa se explică similitudinile dintre toate religiile.
O asemenea similitudine există între cele opt cărări ale Căii lui Buddha şi cele opt Beatitudini ale lui Christos. Fondul de adevăr constă în faptul că de fiecare dată când omul îşi dezvoltă o virtute, el îşi dezvoltă şi o nouă facultate de percepţie. Dar de ce sunt opt etape? Pentru că cel înzestrat cu clarvedere ştie că aceste facultăţi care pot deveni organe de percepţie sunt opt. Organele de percepţie ale corpului astral se numesc în ocultism flori de lotus (roţi sacre, chakre): roata cu şaisprezece spiţe, sau floarea de lotus cu şaisprezece petale, se află în zona laringelui.
În timpuri străvechi, floarea de lotus se învârtea într-un anume sens, în sens invers acelor de ceasornic, adică de la dreapta la stânga. La omul de astăzi, roata s-a oprit; nu se mai învârte. Numai la clarvăzători începe acum din nou să se mişte, dar în sens contrar, adică de la stânga la dreapta. Opt petale din şaisprezece erau vizibile altădată. Petalele intermediare erau ascunse. În viitor vor apărea toate. Primele opt sunt datorate acţiunii de iniţiere inconştientă, celelalte opt iniţierii conştiente, rezultată din efortul personal.
Aceste opt petale din urmă sunt cele care dezvoltă beatitudinile lui Christos. Omul posedă şi altă floare de lotus, cu douăsprezece petale, situată în regiunea inimii. Odinioară numai şase petale erau vizibile. Dobândirea celor şase virtuţi le va dezvolta în viitor şi pe celelalte şase petale. Cele şase virtuţi sunt: controlul asupra gândirii, forţa de iniţiativă, echilibrul facultăţilor, optimismul care permite să vezi părţile pozitive ale tuturor lucrurilor, spiritul eliberat de prejudecăţi şi, în sfârşit, armonia vieţii sufletului.
Atunci cele douăsprezece petale se vor pune în mişcare. Prin ele se exprimă caracterul sacru al numărului douăsprezece pe care-l regăsim în cei doisprezece apostoli, cei doisprezece cavaleri ai regelui Arthur şi de fiecare dată când este vorba de creaţie şi de acţiune. Se întâmplă aşa pentru că orice lucru se dezvoltă în lume străbătând douăsprezece nuanţe diferite.
Poemul lui Goethe Misterele (Die Geheimnisse)
Poemul lui Goethe Misterele (Die Geheimnisse), exprimând idealul Rosicrucienilor, constituie un exemplu. După explicaţiile date de Goethe însuşi unor tineri, în acest poem fiecare din cei doisprezece companioni Rosicrucieni reprezintă o confesiune religiosă. Găsim aceste adevăruri şi în semne şi simboluri; căci simbolurile nu sunt invenţii arbitrare, ci realităţi. De exemplu, simbolul Crucii, ca şi cel al Zvasticii, este reprezentarea Chakrei cu patru petale a omului.
Floarea cu douăsprezece petale îşi găseşte expresia în simbolul Rosicrucii şi a celor doisprezece companioni. Al treisprezecelea, aflat printre ei, companionul invizibil, unindu-i pe toţi, reprezintă adevărul care leagă toate religiile între ele. Orice început, orice nouă revelaţie religioasă este un „treisprezece“ care oferă o nouă sinteză din cele douăsprezece nuanţe ale adevărului spiritual. Din acest adevăr se nasc ritualurile şi ceremoniile culturale ale religiilor. În adâncul tuturor riturilor şi al cultelor stabilite de clarvăzători vorbeşte înţelepciunea divină.
Lumea astrală se exprimă prin ele în lumea fizică. Ritualul reprezintă un reflex a ceea ce se petrece în lumile superioare. Aşa se întâmplă şi în ritualul francmason şi în religiile asiatice. La naşterea unei noi religii, un iniţiat pune bazele pe care se va ridica ritualul cultului exterior. Evoluând, ritualul, imagine vie a lumii spirituale, se îndreaptă spre sfera creaţiei artistice, arta provenind tot din lumea astrală, iar ritualul devine frumuseţe. Aşa s-a întâmplat îndeosebi în vremea civilizaţiei greceşti.
Arta este un eveniment astral a cărui cauză a fost uitată. Un exemplu îl constituie misterele şi zeii greci. În mistere, hierofantul proiectează dezvoltarea umană în trei faze: omul-animal, omul-uman şi omul-zeu (veritabilul supraom şi nu falsul supraom al lui Nietzsche). Cu aceste trei tipuri, el furnizează iniţiaţilor o imagine vie, proiectată în lumina astrală. În acelaşi timp, aceste trei tipuri nesesizabile direct se exprimă în poezie şi în sculptură prin trei simboluri:
- 1. tipul bestial: satyrul;
- 2. tipul uman: Hermes sau Mercur;
- 3. tipul divin: Zeus, Jupiter.
Fiecare dintre ei, cu tot ceea ce-l înconjoară, reprezintă un ciclu complet al umanităţii. Astfel, discipolii Misterelor au transpus în artă ceea ce văzuseră în lumina astrală. Apogeul vieţii terestre, pentru om, este atins în prezent în jurul vârstei de treizeci şi cinci de ani.
De ce se întâmplă aşa? De ce Dante şi-a început călătoria la treizeci şi cinci de ani, mijlocul vieţii umane? Pentru că în acel moment, omul, a cărui activitate fusese concentrată asupra elaborării corpului fizic, se întoarce spre ţinuturile spirituale şi-şi poate orienta activitatea pentru a deveni clarvăzător. Dante a devenit astfel clarvăzător la treizeci şi cinci de ani. La această vârstă, forţele fizice nu mai acaparează influxul spiritual; aceste forţe, pe care corpul le eliberează, se pot transforma în clarviziune. Atingem aici un mister profund: legea transformării organelor. În om totul evoluează spre o transformare a organelor.
Partea cea mai elevată a sa rezultă din ceea ce este cel mai jos în el, prin transfigurare. Aşa se transformă, de exemplu, organele sexuale. O dată cu separarea sexelor, corpul astral s-a divizat: o parte inferioară producând organul sexual fizic, partea superioară dând naştere gândirii, imaginaţiei, cuvântului. Organul sexual (forţa de reproducere) şi organul vocii (cuvântul creator) erau altădată un tot. Se înţelege acum legătura unind cei doi poli, apăruţi acolo unde nu era decât un singur organ. Polul negativ, animal, şi polul pozitiv, divin, altădată uniţi, s-au separat.
Al treilea Logos este puterea creatoare a cuvântului (aşa cum este exprimată la începutul Evangheliei Sfântului Ioan) al cărei reflex este cuvântul omenesc. Faptul acesta şi-a găsit o expresie profundă în vechile mituri şi legende despre chipul lui Vulcan cel Şchiop. Misiunea lui era să întreţină focul sacru. El şchiopătează pentru că în timpul iniţierii omul trebuia să piardă ceva din forţele lui fizice inferioare; partea de jos a corpului vine dintr-un trecut care trebuie să dispară.
Natura umană inferioară trebuie să cadă pentru a se ridica apoi pe treapta cea mai de sus. În cursul evoluţiei sale, omul s-a scindat în inferior şi superior. În unele tablouri din Evul Mediu, omul este înfăţişat împărţit în două printr-o linie. Partea superioară stângă şi capul se află deasupra liniei, partea superioară dreaptă şi partea de jos a corpului sunt sub linie. Această linie este o indicaţie privitoare la trecutul şi viitorului corpului omenesc.
Floarea de lotus cu două petale se află sub frunte, la baza nasului şi este un organ astral încă nedezvoltat care va forma într-o zi două antene sau două aripi; găsim acest simbol in coarnele care se văd pe capul lui Moise. Văzut de sus în jos, cu cap şi organ sexual, omul este sintetic şi identic, fiind produsul trecutului. De la stânga la dreapta este simetric reprezentând prezentul şi viitorul. Dar aceste două părţi simetrice nu au aceeasi valoare.
De ce suntem în mod obişnuit dreptaci? Mâna dreaptă, cea mai activă astăzi, se va atrofia mai târziu. Stânga este organul care va supravieţui când se vor dezvolta cele două aripi ale frunţii. Creierul din piept va fi inima care va deveni organul cunoaşterii. Şi vom avea trei organe de locomoţie. Înainte ca omul să se ridice, a fost un timp în care a mers în patru labe. Aceasta este originea enigmei pe care o prezintă sfinxul. El întreba: Ce fiinţă merge în copilărie în patru labe, la mijlocul vieţii în două şi la bătrâneţe în trei?
Oedip îi răspunde: Omul, care, într-adevăr, copil fiind merge în patru labe, iar bătrân fiind se sprijină în toiag. În realitate, enigma şi răspunsul se refereau la o evoluţie completă a umanităţii, trecute, prezente şi viitoare, aşa cum era cunoscută în vechile mistere. Patruped într-o epocă anterioră a evoluţiei sale, omul stă azi în două picioare; în viitor va zbura şi se va folosi într-adevăr de trei puncte de spijin: cele două aripi care vor reprezenta dezvoltarea „florii de lotus“ cu două raze vor deveni organul voinţei sale motrice şi, pe lângă aceasta, va fi aparatul metamorfozat din partea stângă a pieptului şi a mâinii stângi.
Acestea vor fi organele de locomoţie în viitor. La fel ca şi partea şi mâna dreaptă, se vor atrofia şi organele de reproducţie actuale, iar omul îşi va naşte, aşa cum am văzut mai sus, semenul prin forţele verbului; cuvântul său va modela în eter corpuri asemănătoare cu sine însuşi.
Planul astral – conferinţă, Paris, 1906 – Rudolf SteinerSursa:https://detoatepentrutotisimaimult.blog/planul-astral/?
Răspunde cu citat
Marcaje