-------- Forwarded Message --------
Subject: Redir.: Redirecţionat:
Din Viata Maicutei VERONICA - Vladimiresti Date:Mon, 13 May 2019 20:30:08 +0000 (UTC)From:>To:Adi Pop <adipop@popservice.ro>




Trimis din Yahoo Mail pe Android


Subiect: Redirecţionat: Din Viata Maicutei VERONICA - Vladimiresti







Prizonierii miluiţi de laSfintele Paşti

-1942-

În primăvaraanului 1942, era Săptămâna Patimilor înaintea Sfintelor Paşti, când în fiecarezi se primeau în cămara obştei coşuri cu ouă de la credincioşi. În vinereaMare, zi în care se roşesc ouăle pentru Sfintele Paşti, făcându-se numărătoarealor, s-au găsit peste 4. 000 bucăţi. În noaptea Sfintei Învieri, curteaMănăstirii devenise o adevărată sufragerie, încărcată cu bunătăţi.
Când amieşit din Biserică, o neaşteptată privelişte m-a oprit în loc. Feţe de masăalbe întinse pe iarba care abia răsărise din pământ, împodobite cu tot felul deofrande. Predomina pasca, cozonacul şi ouăle roşii; suncă, peşte, miei şi găinifripte, precum şi caş proaspăt cu ceapă verde. Nu lipsea nici vinul. Urma catoate acestea să fie binecuvântate de preot şi apoi împărţite de către cei carele aduseseră.
Un obiceimoldovenesc care se păstrează în părţile locului meu natal: în noaptea SfinteiÎnvieri, femeile moldovence aduc la Biserică cocoşi albi în amintirea cocoşuluicare a cântat pe când Apostolul Petru se lepăda de Iisus, jurîndu-se că nu-Lcunoaşte pe Cel ce urma să fie răstignit.
În zoriizilei Sfintelor Paşti, corul cocoşilor începe să se ia la întrecere cu coriştiiBisericii. După binecuvântarea preotului, creştinele încarcă braţele acestuia,cu “muzicanţii” cu penele albe. La noi le-au dat drumul în curte, pentru că nuavea preotul putere în braţe ca să-i primească câţi erau. A primit, simbolic,doar unul singur şi unul eu.
Alt tablouemoţionant după terminarea slujbei Sfintei Învieri: s-a servit micul dejuncelor aproape o sută de maici şi surori, plus credincioşii care luaseră parteşi aduseseră atâtea bunătăţi. În cămară nu mai încăpeau, iar în curte nelăsaseră destule, bunele credincioase care se grăbeau să pună la coşuriosteneala şi dragostea lor. Numai ouă roşii peste 2.000 s-au numărat. Priveamcoşurile pline cu bunătăţi şi-mi ziceam:
-Oare n-orfi oameni care nu gustă din ceea ce noi avem aşa de mult? Ce-o să facem cuatâtea alimente?
O soră delângă mine, ghicindu-mi parcă frământarea, îmi spune că preotul din satul ei,la zile mari, când i se adună ofrande multe, nu le aruncă, ci hrăneşte cu elevacile şi păsările din curte. Zicea ea că “doar vitele sunt curate şi celesfinte ajută, mai ales la vaci, care dau lapte!”
Mi-a venitrău când am auzit cele spuse cu atâta naivitate şi plecând în chilia mea, măgândeam cum să procedez ca să nu se strice hrana, care era pentru om şinicidecum pentru animale. Coborând în mine, am văzut ce trebuie să fac. Mi-aapărut în imagine suferinţa prizonierilor ruşi din lagărul care exista pe lângăcomuna Vameş, la 6 km. depărtare de noi.
M-am ridicatzicându-mi: “Cine mi-a adus atâtea bunătăţi trebuie să mă ajute! Neapărat!”Şi cu forţe dinamice, alături de un grup de surori, las hrană soborului pentrutrei zile, iar restul: pască, cozonaci şi ouă roşii, mai luând şi din cele cene prisoseau în cămără, le-am încărcat în două căruţe cu scoarţe înalte,aşezându-le cu grijă ca să intre cât mai multe şi cu căruţele trase de boi, ampornit spre lagărul prizonierilor de la Vameş, cântând “Hristos a Înviat!”.
Se vorbea căacolo ar fi vreo 4.000 de prizonieri sovietici. Noi nu ştiam precis. Raţiuneaîmi strecura teama, dar înlăturând tot ce-mi prezenta împotrivire intenţiilormele, mergeam înainte descifrând nişte fraze care-mi dădeau aripi. Cineva mi leprezenta. Cine? Nu ştiu. Cum? Nu pot spune, dar le vedeam şi le citeam aşa: “Nimiceşteura ce există între oameni şi crezi că prin curaj, vei clădi un turn de adevărveşnic, care nu va fi pentru puţin timp”.
Înainte de aporni din Mănăstire, am rugat pe o soră să tragă clopotele, pentru a şti toatăfamilia noastră că am plecat spre lagărul prizonierilor. Parcă şi acum vădtabloul celor rămaşi: unele maici săreau de bucurie văzând carele împodobite,altele mai în vârstă ne conduceau cu priviri îngrijorate, iar părintele ClementCucu, duhovnicul Mănăstirii, cu părul vâlvoi, m-a făcut nebună. Într-adevăr,era o nebunie fapta noastră, în acel timp de război, cu nemţii - contraruşilor, dar în faţa mea, vedeam suferinţa unor oameni, care poate nu au vrutrăzboiul. Priveam carele împodobite şi încărcate cu bunătăţi şi parcă, chiarboii care le trăgeau erau mai veseli, mergând cu uşurinţă, înflăcărându-ne petoate care însoţeau această bucurie. Eram şapte fete, dar parcă număram şaptemii, aşa ne simţeam de încrezătoare în biruinţă.
Ne-auîntâmpinat patrule înarmate care păzeau lagărul. Noi cu flori şi ramuri verziîn mână, le-am arătat ce aveam în cele două căruţe, şi arătând spre Mănăstire,i-am lămurit de unde venim, iar că aici dorim să facem câteva clipe de bucurietuturor, pentru că astăzi sunt Sfintele Paşti. Am cerut să vorbim cucomandantul lagărului, şi anunţându-l, vedem că vine un grup de ofiţeri şisoldaţi. Unul dintre ofiţeri s-a prezentat că el este comandantul şi ne-aîntrebat ce dorim. Arătându-i şi acestuia ce avem în cele două căruţe, 1-amrugat să ne aprobe ca să dăm prizonierilor şi ostaşilor noştri, ceva simbolicde Sfintele Paşti. Acesta a zâmbit, a lăsat capul în jos, m-a privit lung şimi-a răspuns:
-Măicuţă,aceşti oameni ne sunt duşmani şi sunt comunişti.
-Vă asigurcă politica nu le-a schimbat datina ortodoxă creştină cu nimic! Mai presus detoate, sunt oameni şi cred că nu de plăcere şi-au părăsit familiile şi ţara casă ajungă în lagăr, ci au fost siliţi din ordinele celor mari.
-Măicuţă,dacă aude d-l Mareşal Antonescu că v-am dat voie la aşa ceva, mă împuşcă!
-De va afla,cer să fiu executată eu în locul dumneavoastră!
-Nucunoaşteţi legile, de aceea insistaţi.
Văzând cănu-l pot îndupleca, atunci cad în genunchi şi-i zic:
-Înapoi numă mai întorc cu cele aduse, dar vreau să le dau eu, cu mâna mea şi fiţi sigurică n-o să se întâmple nimic!
-Dar nuaveţi daruri pentru toţi, că sunt câteva mii.
-Cred că aţicitit minunea lui Iisus Hristos, când a săturat din cinci pâini şi doi peşti,cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, şi au mai rămas cinci coşuri cufărâmituri! Eu nu zic că am puterea lui Iisus, dar ceea ce fac, în Numele Luifac, şi o să vedeţi la urmă rezultatul.
Impresionat,comandantul lagărului a dat ordin să treacă toţi prizonierii într-un singurţarc, iar eu stăteam înconjurată de surorile care mă însoţeau şi care erau gatasă-mi dea la mână din darurile aduse.
Au începutsă treacă prizonienii câte unul prin poarta ţarcului, primind fiecarc ceea cele împărţeam noi. Timp dc câteva ore am tot dat şi spre marea noastră surpriză,la urmă mai găsim într-un colţ al căruţei trei cozonaci de toată frumuseţea pecare i-am tăiat, dându-le ofiţerilor şi soldaţiior noştri.
Orele zburauşi soarele fugea spre amiază. Nu-mi venea să cred că a trecut atâta timp.Plecasem de acasă la orele nouă dimineaţa. E puţin spus că eram tare fericite.Ţin să amintesc că fiecare prizonier, când primea ofranda zicea: “HristosVoscrese!” (adică: ”Hristos a Înviat!”), iar în timp ce serveam peai noştri, deodată auzim pe toţi prizonierii cântând în cor, pe mai multe voci,în limba lor rusă: “Hristos a Înviat!” Nu se poate descrie emoţia princare treceam cu toţii, în vâlvătaia acestor flăcări de înaltă tensiunespirituală, îmi mai vine o idee pe care o spun comandantului, să mergem cutoţii la Mănăstirea noastră, pentru a simţi bucuria Învierii lui Iisus şi maimult. Şi-i mai zic:
-Nu vi separe că toţi laolaltă suntem beţi de cea mai grozavă băutură, deşi nimeni n-abăut nici măcar apă? Eu cred că ceva neînţeles de noi toţi, pluteşe deasupra şine acoperă!
Comandantulîmi răspunde că propunerea de-a merge cu toţii la Mănăstire este atât deîndrăzneaţă, încât dacă este de acord, înseamnă să-şi pregătească mai întâispânzurătoarea şi apoi să treacă la faptă. L-am încurajat spunându-i că totce-a aprobat fără să-şi dea seama, de dragul lui Iisus cel înviat şi asemenilor necăjiţi a făcut, asigurându-l că nimic n-o să păţim. Vom crede cătotul a fost un vis, iar trezirea se va face când n-o să mai fie nici unpericol. Cel care ne-a prilejuit bucuria este Iisus şi tot el ne va ajuta şiocroti cum singur ştie. Iar dacă El vrea să fim sacrificaţi lăsându-nedescoperiţi şi afându-se fapta de cei care ne-ar executa, înseamnă că ne vrealângă El şi nu mai are nevoie să se folosească de noi pe pământ.
-Hai s-o maifacem şi pe asta, ca să nu ne pară rău că n-am făcut mai mult bine cât am fostpe pământ, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru dragostea de aproapele celumilit.
Auzindcomandantul cel mai de sus, chiar el a comunicat prizonierilor propunerea meade a merge împreună cu toţii la Mănăstire, iar de va încerca careva să fugă, vafi executat pe loc. Întreaga conducere a lagărului, alături de noi, mergea înfruntea coloanei prizonierilor, care aşezaţi câte şase, încât ocupau totdrumul, veneau după noi. Acest drum era plin de oameni şi ca o apă lină eraucapetele lor goale, iar cântecul pe patru voci “Hristos a Înviat!”umplea toată Lunca Gerului, îngemănând pământul cu văzduhul. Întreaga climăparcă era de parte noastră, simţind-o toţi ca pe o hrană, pe care o totmestecam şi n-o mai terminam.
Lagărul arămas numai cu două santinele, restul de ostaşi înarmaţi au mers cu noi, dar sepriveau unii pe alţii ca fraţii, bucurându-se şi dispărând dintre ei aerulduşmănos.
Am ajuns la Mănăstire. Curtea s-a umplut deoameni şi parcă cerul se unea cu pământul prin cântecele lor, puţin disperate.Comandantul cu ofiţerii, precum şi soldaţii români, au intrat în Bisericuţă deparcă-şi luau rămas bun de la viaţă, lăsând prizonierii numai cu noi maicile şisurorile, ce-i înconjurau cu frăţească dragoste. Am aflat că toţi cei care auintrat în Biserică, au jurat în faţa icoanei lui Iisus să păstreze secret totceea ce s-a făcut, negând la nevoie, cu preţul vieţii, în cazul când vor fiîntrebaţi de această manifestaţie. S-a cântat Vecernia în curte, şi tot încântări am mers în fruntea lor, sobor de maici şi surori, până înapoi la lagăr,în faţa căruia ne-am luat rămas bun.
Aproape pe înserate ne-am reîntors laMănăstire tot în cântări. Pentru că eram tare obosite, după ce-am servit masane-am culcat, iar în timpul nopţii, trezindu-mă a început declanşarea acţiuniinoastre, pe care o vedeam acoperită de o ceaţă cerească, ce lumina şi bucura petoţi. Cu o încredere nestrămutată, am alungat orice pericol, căutând să rogForţa luminoasă care mă dirijase să fac tot ceea ce făcusem, să încuie minţiletuturor, trecând mişcarea noastră drept un vis frumos, zicându-I că toate câtevrea, le şi poate face. Începea şi mai mult să se trezească în mine realitatea,fapt care m-a determinat să oblig în rugă, pentru a zidi tăcerea în toţi aceia,care într-o zi o să-şi aducă aminte de acest vis adevărat. Am adormit trecândtotul sub perdeaua somnului.
Au trecutluni şi ani, dar nimeni n-a discutat nimic până în vara anului 1944, cândtrupele sovietice treceau victorioase prin Moldova ca să ajungă în Berlin.Lagărul a fost eliberat, iar prizonierii au povestit bucuria lor de la SfintelePaşti din 1942, comadanţilor sovietici, care deşi îi ascultau, nu puteau săcreadă. Prizonierii toţi au cerut să fie ocrotită Mănăstirea şi soborul demaici şi surori şi să le dea voie să treacă spre a-şi lua rămas bun. Toţi auvenit, în frunte cu comandanţii care doreau să se convingă de cele spuse deprizonieri. Văzând familiaritatea dintre cei acum liberi şi noi, plângeau canişte copiii, lacrimile tuturor fiind însă de bucurie. Printre prizonieri eraudestui care vorbeau româneşte şi de la ei am aflat că pe parcursul timpului decând nu ne-am mai văzut, comandantul lagărului care ne aprobase acţiuneafrăţească, într-un interval scurt, a înlocuit tot personalul din subordine şipe urmă a cerut şi înlocuirea lui, simulâd o boală de nervi.
Toţiprizonierii s-au hrănit din acele bucurii cu ani în urmă, întărindu-le nădejdeacă într-o zi vor fi în sânul familiei lor, fapt care s-a şi întâmplat, datorităîncrederii în acea forţă miraculoasă, la care şi ei luaseră parte, văzândputernica ocrotire.
Fostul lorcomandant cu grad de colonel care suferise alături de ei în lagăr, acum cereamaiorului ce era la Comandamentul Sovietic din comuna T. Vladimirescu, de careaparţineam şi noi, şi care luase parte la reîntâlnirea noastră şi ladespărţirea ce se făcea într-o atmosferă de înaltă spiritualitate, să ni se deala mână un document cu ştampilă, că oricine îl va citi să respecte ordinul şidacă se poate, să ni se dea ceva alimente ca: zahăr, conserve etc.
Cei careasistau, cum nu mai văzuseră un asemenea tablou, nu reuşeau să se bucureîndeajuns, fiindu-le obrajii inundaţi de lacrimi. În cuvinte nu se pot arătasentimentele fiecăruia în parte. După întocmirea Documentului în limba rusă,comandantul prizonierilor eliberaţi, cu deosebit respect mi l-a înmânat, apoicu ceilalţi ofiţeri în fruntea trupei eliberate, au pornit spre comuna T.Vladimirescu de unde se zicea că vor primi îmbrăcăminte, hrană şi dispoziţii.
Cum aşezareaMănăstirii noastre era în drumul tuturor, iar noi nu mai puteam face faţă cumâncare şi vite, după cum doreau să le schimbăm pentru armatele sovietice,celor care veneau cu asemenea cereri, le arătam documentul cu ştampilă, îlciteau, ne ascultau şi plecau mai departe. Atunci ne-am dat seama că binelefăcut totdeauna aduce recunoştinţă.

Nu era zi încare maiorul de la Comandamentul Sovietic din comuna T. Vladimireseu să nutreacă, călare, pe la noi, aducându-ne câte ceva bun, şi pentru că eraucrainean, ne puteam foarte bine înţelege cu el şi discutam multe, pentru cădin fire avea înclinaţii spre lucruri frumoase, bune şi ziditoare.