14 aprilie 1457: Ștefan cel Mare și Sfânt este aclamat drept Domn al Moldovei



Cel mai de seamă descendent al întemeietorilor Moldovei a intrat în istorie sub numele de Ștefan cel Mare, scrie Istorie pe scurt. Acesta s-ar fi născut prin 1434 la Borzești, unde mai târziu avea să înalțe o biserică ”întru amintirea strărăposaților noștri înaintași și a părinților lor”. Era întâiul fiu al voievodului Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea, originară fie de undeva din Țara Românească, fie din boieri băcăuani.


Asociat la tron și purtând titlul de „voievod” în vremea domniei tatălui său, Ștefan luase calea pribegiei în urma unui eveniment tragic. Așa cum spune Letopisețul anonim al Moldovei: ”În anul 6959(1451), luna octombrie 16, a venit Petru voievod numit Aron, noaptea și a năvălit asupra lui Bogdan la Răuseni, vineri în zori și i-au tăiat capul”. Asupra datei exacte a căderii tatălui lui Ștefan cel Mare exită anumite dubii: 16 octombrie a picat sâmbăta, nu vinerea și în plus, ni s-a păstrat un document din 17 octombrie dat chiar de Bogdan al II-lea. În orice caz, Ștefan a trebuit să se refugieze. Iancu de Hunedoara, probabil în virtutea tratatului din 1450, i-a oferit adăpost în Transilvania. În vara lui 1456 Ștefan era în Țara Românească, unde-l întâlnea pe logofătul Mihu care, în urma închinării de la Vaslui, ducea primul tribut sultanului. Venit în Transilvania, eventual o dată cu Vlad Țepeș și împărtășind programul de politică internă și externă al acestuia, Ștefan cel Mare nu putea fi decât ostil grupării boierești reprezentate de Mihu și pe care se sprijinea atunci domnul aflat pe tronul de la Suceava.


În aprilie 1457 Ștefan ajunge în Moldova pentru a lua tronul. Avea o oaste compusă din circa 6000 de moldoveni din Țara de Jos a Moldovei, de unde era el, dar și din munteni ai lui Vlad Țepeș. Petru Aron strânge în grabă o armată. În dreptul satului Doljești, unde Siretul face un meandru și unde se întâlneau ținuturile Romanului, Sucevei și Hârlăului se dă pe 12 aprilie o luptă în urma căreia Ștefan iese victorios. Pornește apoi, urmărind cursul râului Moldova, să prindă din nou oștile lui Petru Aron. În ținutul Neamțului, la Orbic, pe 14 aprilie, în Joia Mare, oastea lui Ștefan biruiește și Aron vodă este silit să ia calea pribegiei în Polonia. La locul numit Direptate, pe Siret, țara îl acalmă pe Ștefan drept domn al Moldovei, iar mitropilitul Teoctist îl unge cu mir. Locul purta numele de Direptate deoarece aici se obișnuiau a se ține toate judecățile cele mari, toți oamenii putând veni să asiste sau să facă vreo plângere.


Tronul câștigat cu sabia trebuia însă consolidat. Petru Aron era în viață și se putea întoarce oricând cu ajutor polonez. Ștefan cel Mare a încheiat pe 9 aprilie 1459 un act cu trimișii regelui polonez Cazimir, recunoscând suzeranitatea și lâsându-i Hotinul. Polonezii se angajau să nu-i permită lui Petru Aron să se apropie de hotarele Moldovei. Domnitorul i-a iertat apoi pe boierii care se aliaseră cu Aron Vodă, inclusiv pe Mihu, dându-le înapoi averile. Ca o dovadă de bună-credință a relației cu Polonia, pe 3 iulie 1460, Ștefan confirmă privilegiile comerciale ale negustorilor lioveni. Din partea Poloniei primejdia era îndepărtată. Petru Aron, dându-și seama că din partea leșilor nu va primi ajutor, trece în Ardeal, așezându-se probabil în ținuturile secuimii. Pentru a-l goni de aici și a-i face pe locuitori să înțeleagă pe cei care-l adăposteau că fac o greșeală, Ștefan ordonă un atac în iunie 1461, dar nu reușeșete să pună mâna pe Petru Aron. Acesta se afla în anul următor la curtea lui Matei Corvin care dorea să-l aibă aproape pentru a-l impresiona mai ușor pe Ștefan și să-l silească să-i recunoască suzeranitatea.


Domnul Moldovei nu este impresionat și pe 2 martie 1462 reînoiește legăturile cu polonezii. Ștefan dă o nouă lovitură coroanei de la Buda, atacând Chilia. Această poartă a Moldovei era în mâinile ungurilor din vremea lui Petru al III-lea care o cedase lui Iancu de Hunedoara ca mulțumire de ajutorul oferit pentru ocuparea tronului. Chilia era un atrepozit comercial de primă mână unde se concentrau deopotrivă mărfuri poloneze, ungurești, românești și răsăritene. Vama percepută pe aceste produse ar fi constituit un important venit al vistieriei moldovene. În 1462 Ștefan a încercat să ia cetatea, dar nu reușit. Ștefan se reorientează spre nord și ia de la polonezi Hotinul. Nu știm exact împrejurările în care s-a produs acest eveniment. Cunoaștem însă faptul că s-a produs înainte de 28 aprilie 1464, când găsim pe boierul Goian, fost mare vornic, ca pârcălab de Hotin. Anul 1465 aduce un nou asediu asupra Chiliei.

Expediția, pregătită de ceva vreme s-a făcut în toiul iernii cu mare repeziciune: în 8 zile domnul a ajuns din Suceava în fața zidurilor cetății dunărene astfel încât garnizoana nu a mai avut timp să primească întăriri. Pe de altă parte moldovenii îi câștigaseră în tabăra lor și pe unii din locuitorii orașului. Așa s-a făcut că pe 23 ianuarie 1465 -la miezul nopții, detaliu caracteristic- armata moldoveană a putut pătrunde în oraș. Unul dintre cei doi comandanți unguri ai Chiliei fusese prins în timp ce petrecea la o nuntă, iar celălalt s-a retras în fortăreață. A reușit să reziste asediului doar o zi. Sâmbătă, pe 25 ianuarie 1465 steagul Moldovei flutura deasupra zidurilor și astfel statul lui Ștefan cel Mare se consolida și își atingea maxima expansiune.

surse:

Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura Minerva, București 1973

Istoria românilor vol IV, editura Enciclopedică, București, 2001

Constantin C. Giurescu, Istoria românilor vol II, Editura All,București, 2013

Pisaniile păstrate din timpul lui Ștefan cel Mare îl atestă drept ctitor al bisericilor Putna (1469), Milișăuți-Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Sfântul Ilie (1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Iași (1492), Hârlău (1492), Borzești (1494), Huși (1495), Dorohoi (1495), Popăuți (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamț (1497), Piatra (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț (1504), Reuseni (1504). La acestea se adaugă bisericile de la Râmnic (1704) și Scânteia (1846), cu pisanii târzii, fără indicarea datei construcției inițiale.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit "Athleta Christi" (Atlet pentru Hristois), iar poporul l-a cântat în balade. De remarcat este că doar alți trei conducători au primit acest titlu, dintre care unul a fost tot român, Iancu de Hunedoara. Ceilalți doi au fost Ludovic I al Ungariei și Skanderberg al Albaniei.

Grigore Ureche îl descrie astfel în cronica sa: "Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă."

Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1992, Sf. Voievod Ștefan cel Mare fiind prăznuit în data de 2 iulie.

sursa https://www.activenews.ro/