Rezultate 1 la 2 din 2

Subiect: 10 nebuni care ne-au molipsit

  1. #1
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    23.654

    10 nebuni care ne-au molipsit


    10 NEBUNI CARE NE-AU MOLIPSIT

    Despre legătura dintre nebunie (stabilita ca diagnostic medical) şitalent s-a mai vorbit. Selecţia de faţă nu vizează gradul talentului “pacienţilor”, ci impactul lor asupra umanităţii “sănătoase”. La sfarsitul fiecareia din prezentele „fise”, se prezinta pe scurt Cu ce ne-a molipsit? Un exemplu din „fisa”PACIENTUL 10:Serghei Alexandrovici Esenin, 1895-1925, poet rus:Cu ce ne-a molipsit. Cu intonaţii noi. Esenin a făcut din isterie normă stilistică, cu lacrimi şi suspine, iubire de sat şi de oameni ai satului. Cu genul romantismului huliganic urban!
    Poate ar fi interesant de comparat de fiecare dintre noi, impactul (Cu ce ne-au molipsit?) acestor pacienti asupra umanitatii si a multiculturalismului, cu sinteza antagonismului societate deschisa/societate traditionala (fundamentata pe valorile moral crestine) !
    PACIENTUL 1


    Edgar Allan Poe, 1809-1849, scriitor american, poet





    Diagnostic. “tulburare mintală”, un diagnostic precis nu a fost stabilit.
    Simptome. Frică de întuneric, pierderi de memorie, mania persecuţiei, comportament inadecvat, halucinaţii.
    Articolul lui Julio Cortázar, “Viaţa lui Edgar Poe”, conţine o descriere tulburatoare a unuia dintre atacurile bolii scriitorului, când în 1842, având o criză, acesta a făcut o călătorie de la Philadelphia la New York, atras de amintirea lui Mary Devereaux, fata pe a cărei unchi l-a biciuit odată. Mary era căsătorită, iar Edgar a fost cuprins de dorinţa absurdă de a afla dacă aceasta îşi iubeşte soţul. După mai multe traversări ale râului cu feribotul, întrebând în stânga şi-n dreapta de adresa femeii, i-a găsit într-un final casa, unde a făcut scandalul de rigoare, dupa care a rămas să bea ceai… În cele din urmă, oaspetele a plecat, nu înainte de a ciopârţi cu cuţitul ridichile din gradină si dea a-i cere bietei Mary să-i cânte melodia lui preferată. După cateva zile a fost găsit în padurile din împrejurimi, rătăcind cu mintea ratacită.
    Istoricul bolii: De la sfârşitul anului 1830 Edgar Poe suferea de depresii frecvente. Abuza de alcool şi curand la acesta s-a adaugat opiumul. Starea psihică i s-a înrăutăţit semnificativ odată cu boala gravă a tinerei sale soţii (s-a casatorit cu verişoara sa Virginia, când aceasta avea doar treisprezece ani, iar după şapte ani de căsătorie, în 1842, ea s-a îmbolnăvit de tuberculoza şi cinci ani mai târziu a murit). După moartea Virginiei, în cei doi ani care-i mai rămâneau de trăit, Poe s-a îndrăgostit de câteva ori şi chiar a încercat de două ori să se recăsătorească. Prima încercare a eşuat din cauza refuzului alesei, speriate de crizele sale, a doua – din cauza absenţei mirelui: cu putin timp înaite de nuntă, Poe s-a îmbătat zdravan. A fost găsit după cinci zile într-o tavernă ieftină din Baltimore. Scriitorul a fost internat intr-o clinică unde a murit după alte cinci zile, suferind halucinaţii teribile. Unul dintre coşmarurile principale ale lui Edgar Poe – moartea în singurătate – în ciuda tuturor măsurile de precauţie, a devenit realitate. Le-a cerut multora angajamentul de a fi cu el în ultima clipa, dar la ora trei dimineaţa pe 07 octombrie 1849, nici un apropiat nu a fost langa el. Înainte de moarte, Poe îl chema frenetic pe Jeremy Reynolds, un cercetator de la Polul Nord.
    CU CE NE-A MOLIPSIT? Cu două genuri literare extrem de populare astăzi.
    Primul – roman (sau povestire) de groază. O mare influenţă asupra lui Edgar Allan Poe a avut-o Hoffman, dar romantismul sumbru a lui Hoffman pentru prima dată a fost îngroşat la consistenţa unui adevarat coşmar – vascos, disperat şi foarte sofisticat (“The Tell-Tale Heart”, “Prăbușirea casei Usher”).
    Al doilea gen – detectiv. Anume Monsieur Auguste Dupin, eroul povestirilor lui Edgar Allan Poe (“Crimele din Rue Morgue”, “Misterul lui Marie Roget”), a devenit precursorul personajului Sherlock Holmes (al lui Arthur Conan Doyle), cu metoda sa deductivă.


    PACIENTUL 2



    Friedrich Wilhelm Nietzsche, 1844-1900, filosof german





    Diagnostic. Schizofrenie “mozaicală”, posibil pe fundal de sifilis.
    Simptome. Megalomanie (trimitea scrisori cu textul: “Peste două luni voi deveni primul om de pe pământ”, a cerut scoaterea de pe pereţi a tablourilor, deoarece apartamentul său e un “templu”), tulburări de conştiinţă (îmbrăţişează un cal în centrul oraşului, încurcând circulaţia) , dureri severe de cap; comportament inadecvat. În dosarul medical al lui Nietzsche se notează că pacientul a băut dintr-o cizma propria urină, a emis strigăte incoerente, il vedea pe paznicul spitalului ca fiind Bismarck, a încercat să baricadeze uşa cu fragmente de sticlă spartă, a adormit pe podea langa pat, a sărit ca un ţap, se strâmbă şi ridică umărul stâng.
    Istoricul bolii. Nietzsche a suferit câteva crize de apoplexie, a suferit dereglări psihice în ultimii 20 de ani din viata (anume în această perioadă au apărut cele mai importante lucrări ale sale, printre care “Aşa grăit-a Zarathustra”), dintre care 11 i-a petrecut în spitale de boli mentale, acasă a fost îngrijit de mama sa. Starea lui s-a deteriorat constant – spre sfârşitul vietii filozoful putea emite doar fraze simple, de exemplu: “Sunt mort, pentru că sunt prost”, sau “Sunt prost pentru că sunt mort.”
    CU CE NE-A MOLIPSIT?. Cu ideea de Supraom (paradoxal, anume pe acest om, care sărea viguros ca un ţap, îl asociem cu personalitatea liberă, perfectă, deasupra moralei, existentă dincolo de bine şi de rău).
    Cu ideea de moralitate nouă (“morala stapânilor” în schimbul ” moralei sclavilor “): o morală sănătoasă trebuie să glorifice şi să sporească dorinţa naturală a omului pentru putere. Orice altă morală este dureroasă şi decadentă.

    Cu ideologia fascismului: bolnavii şi slabii trebuie să moară, cei mai puternici – să învingă.

    Cu acceptarea enunţului “Dumnezeu e mort”.



    PACIENTUL 3



    Ernest Miller Hemingway, 1899-1961, scriitor american





    Diagnostic. Depresie acută, tulburări psihice.
    Simptome. Tendinţe sinucigaşe, mania persecuţiei, crize nervoase.
    Istoricul bolii. În 1960, Hemingway a revenit din Cuba în Statele Unite. Suferea de depresie, teamă şi nesiguranţă, aproape nu mai putea să scrie şi prin urmare, a urmat în mod voluntar un tratament la o clinică de psihiatrie. Hemingway a suferit 20 de şedinţe cu şocuri electrice, despre aceste proceduri, el a spus: “Medicii care ma tratau cu şocuri electric, nu înţeleg scriitorii… Ce sens avea să-mi distrugă creierul şi să-mi şteargă memoria, care este capitalul meu, aruncându-mă la marginea vieţii? A fost un tratament genial, doar că au pierdut pacientul”. La ieşirea din clinică, Hemingway s-a convins că tot nu poate să scrie şi a făcut prima încercare de sinucidere, dar rudele au reuşit să-l oprească. La cererea soţiei a făcut un al doilea ciclu de tratament, dar intenţiile nu şi le-a schimbat. La câteva zile după intoarcerea din spital, s-a împuşcat în cap.
    CU CE NE-A MOLIPSIT? Cu boala “generaţiei pierdute”. Hemingway, ca şi tovarăşul său de epocă, Remarque, se referea la o generaţie specifică, trecută printr-un război concret, dar termenul a fost mult prea tentant şi convenabil şi de atunci, fiecare generaţie găseşte un motiv să se considere pierdută.
    Cu o nouă tehnica literară, “metoda iceberg”- atunci când un text zgârcit, comprimat şi incolor implică un subtext generos şi sfâşietor.
    Cu un nou model de “machoism”, încorporat în creatie şi în viaţă. Eroul lui Hemingway este un luptător taciturn şi aspru, care înţelege că lupta este inutilă, dar se luptă până la capăt. Cel mai intransigent macho al lui Hemingway este probabil pescarul Santiago (“Batranul si Marea”), în gura căruia Marele Hem a pus fraza: “Omul nu este creat să sufere o înfrângere. Omul poate fi distrus, dar nu învins”. Hemingway însuşi a fost vânător, soldat, atlet, marinar, pescar, călător, laureat al premiului Nobel, cu un corp plin de cicatrici. Spre marea dezamăgire a multora nu a luptat până “la capăt”. Cu toate acestea, scriitorul nu şi-a compromis idealurile. “Un barbat nu are dreptul să moară în pat. Fie în luptă, fie cu un glonţ în frunte”.


    PACIENTUL 4



    John Forbes Nash, născut în 1928, matematician american, laureat al Premiului Nobel. Cunoscut publicul larg datorită filmului lui Ron Howard, “A Beautiful Mind”







    Diagnostic. Schizofrenie paranoidă.
    Simptome. Mania persecuţiei, idei obsesive, delir, probleme de autoidentificare, conversaţii cu interlocutori inexistenţi.
    Istoricul bolii. În 1958, revista Fortune l-a numit pe Nash steaua în ascensiune a Americii în “noua matematică”. În acelaşi an i-au apărut primele simptome ale bolii. În 1959, Nash a fost demis de la locul de muncă şi plasat într-o clinică psihiatrică într-o suburbie din Boston (McLean Hospital) pentru tratament obligatoriu. După chimioterapie starea lui s-a îmbunătăţit oarecum, a fost externat şi împreună cu soția a plecat în Europa, unde a încercat să se stabilească cu statutul de “refugiat politic”. I-a fost refuzat azilul politic şi după un timp a fost deportat din Franţa în Statele Unite. Familia s-a stabilit în Princeton. John Nash nu lucra, iar boala a progresat rapid.
    În 1961 el a fost internat în Trenton State Hospital, New Jersey, unde a făcut un tratament cu insulină. Cu toate acestea, după externare, Nash a fugit din nou în Europa, părăsindu-şi soţia şi copilul (în 1962 a divorţat, dar fosta soție, Alicia Lard, a continuat să-l ajute).
    La întoarcerea în SUA, Nash fost de acord să ia în mod regulat medicamente antipsihotice, iar starea lui s-a îmbunătăţit într-atât încât colegii săi au aranjat să lucreze la Universitatea Princeton. Dar după un timp a refuzat tratamentul de teama că medicamentele i-ar putea afecta abilităţile mentale şi munca ştiinţifică – starea i s-a agravat din nou.
    Timp de mulţi ani, Nash făcea vizite la Princeton, scriind pe table formule de neînţeles, şi vorbind cu “vocile”… Studenţii şi profesorii s-au obişnuit cu el, cum te-ai obișnui cu o fantomă inofensivă, iar Nash, spre surprinderea tuturor şi-a revenit şi s-a reapucat de matematică.
    În 1994, la 66 de ani, John Nash (impreuna cu Reinhard Zeltenom şi John Harsanyi) a câştigat Premiul Nobel pentru economie “pentru analiza echilibrului în teoria jocurilor noncooperatiste”.
    În 2001 sa recăsătorit cu Alicia Lard.
    CU CE NE-A MOLIPSIT? Cu noua abordare ştiinţifică la teoria economică a jocurilor şi a aşa-numitei matematici a concurenţei: Nash a refuzat scenariul standard “câştigător – pierzător” şi a construit un model matematic în care cele două părţi concurente doar pierd din cauza rivalităţii continue. Acest scenariu a fost numit convenţional “echilibrul lui Nash”: jucătorii păstrează echilibrul, căci orice schimbare le-ar putea înrăutăţi situaţia. Cercetările lui Nash în domeniul teoriei jocului au fost utilizate pe scară largă de către americani în timpul Războiului Rece.


    PACIENTUL 5



    Jonathan Swift, 1667-1745, scriitor irlandez





    Diagnostic. Boala Pick sau boala Alzheimer – experţii nu au ajuns încă la o concluzie unanimă.
    Simptome. Ameţeli, dezorientare în spaţiu, pierderi de memorie, incapacitatea de a recunoaşte oamenii şi obiectele din jur, incapacitatea prinderii sensului vorbirii umane.
    Istoricul bolii. O creştere treptată a simptomelor până la demenţă deplină la sfârşitul vieţii.
    CU CE NE-A MOLIPSIT? Cu o nouă formă de satiră politică. “Călătoriile lui Gulliver” cu siguranţă nu este prima viziune sarcastică a unui intelectual luminat asupra lumii, dar inovaţia aici nu constă în viziune, ci în optică. În timp ce alți sarcastici priveau viaţa printr-o lupă sau un telescop, decanul Catedralei Sf. Patrick şi-a meşterit în acest scop un obiectiv cu o sticlă curbată. Ulterior, de acest obiectiv s-au folosit cu plăcere scriitori precum Gogol, pe care-l vom găsi de asemenea în acest “salon”.


    PACIENTUL 6



    Jean-Jacques Rousseau, 1712-1778, scriitor şi filosof francez





    Diagnostic. Paranoia.
    Simptome. Mania persecuţiei.
    Istoricul bolii. Ca rezultat al conflictului dintre scriitor şi biserică/guvern (la începutul anilor 1760, după apariţia cărţii “Emile, sau despre educaţie”), a început inerenta suspiciune a lui Rousseau a căpătat forme extrem de dureroase. Îşi imagina conspiraţii peste tot, ducea o viaţă ascetică şi nicăieri nu zăbovea prea mult timp, crezând că toţi prietenii şi cunoscuţii fie complotează împotriva sa, fie îl suspectează de ceva (de exemplu, Rousseau a crezut că gazdele dintr-un castel, unde era în vizită, îl consideră vinovat de otravirea unui servitor, care tocmai a decedat, şi a cerut autopsierea cadavrului pentru a-și demonstra nevinovăția).
    CU CE NE-A MOLIPSIT? Cu reforma pedagogică. Manualele moderne de creştere a copiilor în multe privinţe îl repetă pe “Emile … “:
    1) în loc de metoda “represivă” de educaţie, Rousseau propunea încurajarea şi afecţiunea;
    2) el considera că un copil trebuie să fie liber de tocirea mecanică a unor fapte seci şi trebuie să i se explice totul în exemple vii şi numai atunci când copilul este pregatit psihic să accepte informaţia nouă;
    3) Rousseau considera că sarcina pedagogiei e să dezvolte talentele naturale şi nu să corecteze personalitatea;
    4) pedeapsa, după Rousseau, ar trebui să fie o consecinţă naturală a comportamentului copilului şi nu o manifestare a celui puternic asupra celui slab;
    5) mamelor, Rousseau le recomanda să-şi alăpteze singure copiii şi nu să-i predea doicilor;
    6) Rousseau pleda chiar împotriva scutecelor, care îngrădesc libertatea mişcărilor copilului.
    Cu un nou tip de erou literar, şi cu noi tendinţe literare. Fiinţa cu suflet minunat, “sălbaticul” sensibil, ghidat nu de raţiune, ci de simţire (o simțire de înaltă morală) a fost generat de imaginaţia lui Rousseau şi s-a dezvoltat în continuare, a crescut şi s-a învechit în cadrul sentimentalismului şi romantismului.
    Cu ideea unui stat democratic (care rezultă direct din lucrarea “Contractul social”).
    Cu revoluţia (anume “Contractul Social” îi inspira pe luptătorii pentru idealurile Revoluţiei Franceze. Rousseau însuşi, în mod ironic, nu a fost niciodată un susţinător al unor astfel de măsuri radicale.



    PACIENTUL 7



    Nikolai Vasilievici Gogol, 1809-1852, scriitor rus





    Diagnostic. Schizofrenie, psihoză periodică.
    Simptome. Halucinaţii vizuale şi auditive, perioade de apatie şi letargie (până la imobilitatea totală şi incapacitatea de a răspunde la stimuli externi), alternate cu accese de surescitare, stări depresive, ipohondrie în formă acută (marele scriitor era convins că toate organele din corpul său sunt oarecum amestecate, iar stomacul este “cu susul în jos”), claustrofobie.

    Istoricul bolii. Manifestări ale schizofreniei l-au urmărit pe Gogol întreaga viaţă, dar în ultimul an boala a progresat în mod semnificativ. Pe 26 ianuarie 1852 a murit de febră tifoidă sora unui prieten apropiat (Ekaterina Khomyakova), şi acest lucru a cauzat scriitorului cel mai puternic atac de ipohondrie (“Am fost invadat de teama de moarte”, se plângea el). Gogol s-a retras în rugăciuni neîntrerupte, aproape a refuzat să mai mănânce, plângându-se de slăbiciune şi stare generală proastă, susţinea că e grav bolnav, deşi doctorii nu i-au diagnosticat nici o boală, cu excepţia unei mic tulburări gastro-intestinale. În noaptea de 11 spre 12 februarie scriitor şi-a ars manuscrisele (a doua zi dimineaţă, a explicat că a fost impins de diavol), iar starea lui s-a deteriorat în mod constant. Tratamentul (nu prea profesionist în acele timpuri: lipitori în nări, învelirea în cearşafuri ude) nu a dat rezultate şi pe 21 februarie 1852 scriitorul a murit. Adevărata cauză a morţii sale a rămas neclară, există ipoteze diverse – de la otrăvire cu mercur până la obligaţii contractuale faţă de necuratu’. Cu toate acestea, cel mai probabil, Gogol s-a epuizat nervos şi fizic.

    CU CE NE-A MOLIPSIT? Cu dragostea specifică pentru omul mărunt, constând din jumătate dezgust, jumătate milă.


    PACIENTUL 8



    Guy de Maupassant, 1850-1893, scriitor francez





    Diagnostic. Paralizie cerebrală progresivă.
    Simptome. Ipohondrie, tendinţe sinucigaşe, convulsii, delir, halucinaţii.
    Istoricul bolii. De-a lungul vieţii, Guy de Maupassant a suferit de ipohondrie: îi era foarte frică să nu înnebunească. Din 1884 Maupassant a avut primele crize nervoase şi halucinaţii. Într-o stare de excitare nervoasă extremă, a avut două tentative de suicid (o dată cu un revolver, a doua – cu ajutorul unui cuţit de hârtie, ambele eşuate). În 1891, scriitorul a fost internat la clinica doctorului Blanche, în Passy, unde a trăit în stare semiconştientă până la moarte.
    CU CE NE-A MOLIPSIT? Cu fiziologizmul şi naturalismul (inclusiv erotic) în literatură.Cu necesitatea de a lupta cu societatea de consum lipsită de suflet.


    PACIENTUL 9



    Vincent Willem van Gogh, 1853-1890, pictor olandez





    Diagnostic. Schizofrenie.
    Simptome. Halucinaţii vizuale şi auditive, convulsii, accesse de agresivitate alternate cu bucurie nemotivată, tendinţe sinucigaşe.
    Istoricul bolii. În ultimii trei ani din viată, boala artistului progresează mult. În timpul unei crize, face celebra intervenţie chirurgicală, tăindu-şi lobul stâng şi partea de jos a urechii, pe care le ambalează într-un plic şi le trimite iubitei lui ca suvenir. Van Gogh a fost internat într-un spital de boli mentale din Arles, apoi la Saint-Remy şi Auvers-sur-Oise. Artistul a fost conştient de boala sa (“Trebuie, fără echivoc să ma adaptez rolului de nebun”, declara într-una din scrisorile sale). Până la moarte a continuat să lucreze, în ciuda lipsei complete de interes a cumpărătorilor pentru lucrările sale, a dus o viaţă de cerşetor înfometat (conform unor mărturii, în timpul lucrului, îşi mânca uneori vopselele). Anume în timpul “nebuniei” au fost create “Cafeneaua de noapte“, “Câmp de grâu cu ciori“, “Noapte cu stele“. Pe 27 iulie 1890 Van Gogh s-a rănit mortal, împuşcându-se cu un pistol.
    CU CE NE-A MOLIPSIT? Cu înţelegerea faptului că valoarea artistică a unei opere este foarte relativă: Cerşetorul nebun, care mâzgălea flori de floarea-soarelui strâmbe, a devenit post-mortem un campion al vânzarilor la licitaţie.
    Cu animaţia. Modul creativ al lui Van Gogh (culori strâlucitoare, scene dinamice, realitate distorsionată grotesc, atmosferă de coşmar sau vis fericit de copil) a pus baza a numeroase lucrări ale artiştilor contemporani-animatori.


    PACIENTUL 10

    Serghei Alexandrovici Esenin, 1895-1925, poet rus



    Diagnostic. Psihoză maniaco-depresivă.
    Simptome. Mania persecuţiei, izbucniri bruşte de furie, comportament inadecvat (poetul zdrobea mobilier în public, spărgea oglinzi şi veselă, strigând insulte).
    Istoricul bolii. Datorită crizelor repetate, provocate de regulă de consumul excesiv de alcool, Esenin a urmat în câteva rânduri tratamente în spitale de psihiatrie în Franţa şi Rusia. Dar tratamentele, din păcate, nu au dat rezultate. După o lună de la externarea din clinica profesorului Gannushkin, Esenin s-a sinucis, spânzurându-se de ţeava sistemului de încălzire, în hotelul “Angleterre” din Leningrad. În 1970, a existat o versiune de asasinare a poetului cu inscenarea sinuciderii, dar această versiune nu a fost dovedită.
    CU CE NE-A MOLIPSIT? Cu intonaţii noi. Esenin a făcut din isterie normă stilistică, cu lacrimi şi suspine, iubire de sat şi de oameni ai satului.


    Ultima modificare făcută de latan.elena; 13.03.2019 la 15:09.

  2. #2
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    23.654
    Despre Geniu si Nebunie

    Rareori critica discută relaţia dintre geniu şi nebunie în artă. Există vreo legătură între producţia artistică şi bolile mentale? O amică din tinereţe, pictor, Germaine Sterian îmi povestea de intensitatea emoţională a picturilor făcute de schizofrenici. Care este relaţia geniului bolnav cu mediul, cu arta? Să ne amintim că în Evul Mediu cei bolnavi mental erau trimişi cu corăbii spre Mattagonia, regatul nebuniei, o insulă distantă şi intangibilă, alţii mai puţin norocoşi, erau închişi în aziluri şi supuşi unor cazne care să alunge diavolul care îi poseda de bună seamă. Litografiile şi gravurile timpului ne arată scule de tortură , instrumente folosite în aşa zisele tratamente aplicate pacienţilor. Există tablouri flamande de o mare acurateţe ca de exemplu " Concertul într-un ou" pictat de (Hieronymus Bosch) , care redau fidel lumea personajele bolnave. Un german,Messerschmidt, produce în a doua jumătate a sec XVIII faimoase busturi redând grimasele nebuniei sale şi nebunia universului. Artistul avea o deosebită abilitate în a reproduce fidel trupul uman şi expresivitatea lui cu o mare precizie, graduat acest talent devine o obsesie, artistul fiind torturat de idea dementă a unui "demon al proporţiilor" care îl urmăreşte şi îl pedepseşte.
    Ca să scape de demoni Messerschmidt inventează stratageme şi soluţii bizare. De pildă titlurile cioplite la baza busturilor nu reflectau expresia facială reprodusă, în speranţa de a convinge demonii de marea sa incompetenţă în a înţelege proporţiile umane . Începând din sec XIX o mişcare numită Pozitivism a favorizat ipoteza că boala mentală are o natură biologică, şi este de multe ori ereditară. Un Italian Cesare Lombroso este proponentul acestui curent. Lombroso colecţionează obiecte şi desene produse de pacienţi din spitalele psihiatrice demonstrând că nu numai sănătoşi au privilegiul creativităţii.

    Filosofia şi psihologia europeană se dezvoltă, în timpul lui Nietzsche întâlnim 4 mari artişti atinşi de demenţă în diverse stadii: Van Gogh, Munch, Strindberg, Kirchner. Toţi patru au fost larg studiaţi de teoreticienii artei pentru relaţia geniu - nebunie şi interdependenţa stării psihice cu arta.

    În 1889 pictorul olandez Van Gogh se internează la ospiciul Saint Remy de Provence unde se bucura de oarecare libertate, mai ales i se permitea pictura în aer liber, astfel realizează capodopere ale locurilor şi al oamenilor întâlniţi în jur. Un alt afectat de boala este norvegianul Edward Munch. Deşi fiu de medic a avut o copilărie tragică: mama şi sora sa preferată au murit de tuberculoză iar tatăl trecut în pragul nebuniei din cauza acestor pierderi, dezvoltase o pietate maniacală. Boala, nebunia şi moartea, scrie Munch, au fost " îngerii negri care au vegheat leagănul meu".
    Pictura lui arată marile nevroze care îl frământau. Temele sunt pe măsură obsesive, frenetice: gelozie, boală, instincte sexuale, toate tratate într-o atmosferă sumbră, tragică.

    O expoziţie a sa în 1892 la Berlin stârneşte un scandal de mari proporţii şi expoziţia a fost sistată. În 1893 produce "Ţipătul" opera sa cea mai celebră, o viziune a angoasei ca o icoană a lumii moderne.

    În 1908 suferă o serioasă prăbuşire mentală care îl trimite pentru 8 luni în sanatoriu. Munch era convins că instabilitatea psihicului este o parte a destinului său artistic şi declară: "nu voi înlătura cauzele bolii pentru că arta mea îi datorează atâta".

    Kirchner (1880-1938) pictor şi sculptor german. De mic copil a făcut dovada unui caracter neliniştit, maladiv, tulburat de coşmaruri. Se simte atras de fovism, de Munch, de Gaugain şi Van Gogh. Formele sale sunt aspre de un cromatism disonant. Personajele sunt tratate cu ironie sau în tensiunea sumbră a marilor oraşe.

    În 1915 pictorul este mobilizat dar curând eliberat după o gravă cădere fizică şi mentală. După o oarecare celebritate ( se vindecase de droguri şi picta peisaje mai senine în Davos, Elveţia) se îndreaptă spre arta abstractă şi participă la câteva expoziţii în Germania. Dar starea lui se agravează şi naziştii îl includ în expoziţia defăimătoare de "artă degenerată" ţinută la München in 1937. Van Gogh, Kirchner şi Munch sunt predecesorii incontestabili ai expresionismului modern. Alte aspecte ale războiului ca o nebunie colectivă, sunt examinate de o expoziţie prezentată la Siena - Italia. Expoziţia selectează orori pictoriale, limbajul vizual depăşind adesea descrierea tragediilor, ducând pictura într-o turmentare a simţurilor. Capodoperele produse de Renato Guttuso, Mario Mafai, Otto Dix tratează dramaticul şi ororile războiului.

    Guttuso, pictor Italian născut în 1912 în Sicilia, s-a stabilit la Roma şi a fundat mişcarea antifascistă Corrente. În 1943 devine celebru cu un ciclu de desene protestatare vizând crimele germanilor staţionaţi în Italia. În 1941- 42 enervează Biserica Catolică cu felul în care plasa nuduri de femei în tablouri. Otto Dix (1891-1969), pictor german, a studiat arta la Dresda şi se alătură expresioniştilor, aprecia mult pe Van Gogh şi pe impresionişti.
    E mobilizat în primul război mondial, iar în anii 20 împreună cu pictorul Georg Grosz pune bazele "Noii obiectivităţi" un curent care relua amintirile sumbre ale războiului învinuit de dezamăgirea produsă de mizeria socială şi spirituală care bântuiau Germania postbelică. Un tablou celebru este Vânzătorul de Chibrituri, un cerşetor orb, invalid de război, pe lângă care trec personaje sătule, mulţumite, indiferente. O serie de 50 de gravuri din ciclul Războiul (1924) au fost categorisite de istoricii de artă ca "interpretările cele mai pline de forţă şi mai înspăimântătoare declaraţii antirăzboinice din arta modernă". Un alt cercetător celebru al nebuniei în artă este Hans Prinzhorn. Psihiatru şi terapist la institutul de Psihiatrie al Universităţii Heidelberg el studiază istoria artelor, estetica, filosofia, muzica şi canto fiind un adevărat pionier în evaluarea psihopatologică a manifestărilor artistice. Folosind metode noi de cercetare el a ajutat la dezvăluirea deranjamentului psihic în scopul de al trata dintr-un punct de vedere fără precedent, declarând boala ca fiind una din posibilităţile legitime de a fi uman şi în special artist. Mulţumită studiilor sale şi a achiziţionării de obiecte de la cei trataţi Prinzhorn realizează o serioasă colecţie a artei "deranjate".


    ARTA BRUTĂ

    Dubuffet

    Arta Brută se datorează francezului Jean Dubuffet care o defineşte ca o artă pentru artiştii neconvenţionali, solitarii sau pacienţii clinicilor psihiatrice. Dubuffet denunţă constrângerea socială care refuza "această artă care izvoraşte din invenţia pură şi nu e bazată ,aşa cum face arta cultă, pe procese cameleonice sau papagaliceşti". Cu alte cuvinte Dubuffet vedea nebunia ca motorul invenţiei în artă, o valoare pozitivă care apare "când o aşteptăm cel mai puţin".

    Între 1945 şi 1972 colecţionează circa 5000 de obiecte non conforme normelor culturale. Deşi jumătate din obiecte erau produse de pacienţi schizofrenici sau bolnavi psihici Dubuffet nu acceptă conceptul de artă psihiatrică spunând că nu există o artă a nebunilor aşa cum nu există o artă a diabeticilor.

    În Italia găsim artişti ai Artei Brute, pe Carlo Zinelli cu o pictură primitivă, copilărească şi pe Antonio Ligabue un artist turmentat, pictând genial în stil rustic definit de critici ca fiind de stil Naiv.

    Dar nebunia continuă mai departe în sec XX cu Henri Michaux (1899-1980) pictor şi poet belgian stabilit în Franţa. Michaux folosea mescalină (un halucinogen extras din cactus) ca să exploreze "peisajele minţii". Tablourile sale erau de o imaginaţie extraordinară iar poemele sale descriu universul ca "resimţit ireductibil ostil".


    Henry Michaux by Dubuffet

    Un ultim pas este făcut de suprarealişti care folosesc automatismul psihic ca să producă o artă inspirată de vise, neancorată, în deplină discordanţă cu realitatea. Printre cei devotaţi automatismului găsim pe Max Ernst, Andre Masson şi romanul Victor Brauner. Max Ernst (1891-1976) pictor german, este un important dadaist şi suprarealist fiul unui învăţător la o şcoală de surdo-muţi. De copil avea o sensibilitate maladivă, şi o fantezie vie, la 14 ani trece printr-o fază mistică între depresie şi bucurie exaltată. Student la universitatea din Bonn e fascinat de arta pacienţilor din spitalele de boli nervoase. La Koln împreună cu Hans Arp pune bazele mişcării dadaiste din oraş. În 1920 aranjează o expoziţie dadaistă faimoasă , vizitatorii primeau satâre cu care, dacă doreau, puteau sparge lucrările expuse. La ieşire o tânără fată îmbrăcată în alb recita versuri obscene. Ernst se desparte de suprarealişti în 1938 când nu a participat la sabotarea poetului Eluard, act cerut de Andre Breton.

    Andre Masson ( 1896-1987) pictor şi scenograf francez. Studiază la Paris la Şcoala de arte Frumoase până la al doilea război mondial când e rănit şi suferă o criză nervoasă. Pesimismul său era amestecat cu o curiozitate maladivă privind destinul omului, Masson se consacră acestei teme. Aderă parţial suprarealismului amestecând automatismul cu efecte ale hazardului, folosind în pictura materiale neconvenţionale( nisip, cretă). Temele sale sunt axate pe metamorfoze, erotism, torturi psihice, violentă. După 1941 produce pânze mari în stil abstract printre care si celebra "Lumea nu moare" un spaţiu plin de monştrii care se dezintegrează sugerând soarta oricărei acţiuni umane. Să decidem că arta nu este neapărat legată de normal şi ponderat. Vedem cum excursiile mentale şi deviaţiile produc opere remarcabile şi că suferinţa este un catalizator al simţurilor şi al nevoiei de expresie. Un profesor spunea că un artist bine hrănit şi împăcat cu soarta nu va produce capodopere. Giotto, Kafka, Brâncuşi, Modigliani, Van Gogh şi mult mulţi alţii au îndurat sărăcie, oprobriu şi boli dar nimic nu i-a împiedicat de la exprimarea sublimului care le curgea în vene. Nebunia devine starea normală şi fertilă a unor creatori şi mă întreb dacă nu a venit timpul să redefinim convenţiile care împart lumea între două tabere distincte.

    Adrian Grauenfels
    Iulie 2011

    Sursa:
    Despre Geniu si Nebunie - reţeaua literară / la red literaria

    Ultima modificare făcută de latan.elena; 13.03.2019 la 15:14.

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •