LEGENDA LUI OMU

Ne aflam in acele vremuri vechi, de mult uitate, in timpurile in care mandrul neam al Geto-dacilor era atat de bogat, incat pana si caii erau adapati in vase de aur sau de argint. Mos Timp si Zamolxis imparteau cu darnicie sfaturi drepte din locul lor ascuns din munti, iar oamenii ii ascultau cu sfintenie si supunere. Tot in munti aduceau supusii ofrande. Din acelasi spatou porneau luptele impotriva oricui avea cutezanta sa incalce teritoriul Dacilor.
Aceasta neasemuita bogatie a poporului Dac avea si partea ei rea, pentru ca asa sta randuiala pe lume: binele nu poate dura la nesfarsit.
Ori de cate ori se ivea prilejul, dusmanii hrapareti atacau Dacia, incercand sa fure cat mai mult cu putinta. Numai ca in calea cotropitorilor, Geto-Dacii aveau grija sa arda recoltele, sa otraveasca fantanile sis a ascunda odoarele in pesteri adanci, imposibil de gasit.
Vrasmasii erau atrasi spre munti si, daca faceau gresala sa cada in capcana, erau intampinati in trecatori cu ploi de sageti de care nu se mai puteau feri. Nici macar nu reuseau sa-si dea seama de unde vin si cum de-I tintuiesc atat de bine. Singura scapare era fuga.
Se intorceau acasa cu mainile goale si cu coada intre piciore, plecand insa cu mult mai putini la numar decat venisera.
Dusmanii erau mereu infranti si se intrebau cum reuseau Dacii sa afle de atacuri pentru a se pregati in timp pentru aparare?
Ei bine, in acele vremuri, Mos Timp avusese grija ca un strajer sa stea mereu pe munte sis a priveasca in zarile indepartate, iar cand ochii lui vedeau ca hotarele erau inculcate, imediat suna buciumul pentru ca toti sa prinda de stire.
-Nimeni, vreodata, san u patrunda pe pamantul nostrum fara sa suni indelung din bucium, intelegi? Spuse Duhul Pietrei Sacre vrednicului strajer, atunci cand ii poruncise sa pazeasca tara.
Viteazul paznic despre care vorbim era un tanar inalt si puternic si, pe deasupra celorlalti muritori de rand, avea un dar primit de la zei: privirea lui ajungea pana departe, departe, fara nici cel mai mic effort, iar legenda sune ca , daca se straduia, ochii sai reuseau sa recunoasca fata unui om de dincolo de hotarele tarii.. Cum se facuse si de ce primise chiar el acest har, nimeni nu stie. Datorita lui, insa, atat regale cat si poporul aveau parte de o pace deplina si liniste, pentru ca nimeni nu reusise vreodata sa-I surprinda nepregatiti.
Vrednicul nostrum ostean era numit simplu: Omu.
Era orfan, nimeni nu-l stiuse nicand parintii, daramite el. Crescuse in linistea muntilor si al padurilor, acestia fiind de fapt, singurii lui prieteni. Dusmani avea cu duiumul, caci la un moment dat, niste straini patrunsera chiar in tara cu gandul necurat de a-l ucide, darn u facusera prea multi pasi, pentru ca Omu ii dibuise repede, desi aveau straie schimbate si portul precum al fratilor Daci. De prieteni ducea lipsa, insa, dar nu se plangea. Asa invatase decand era mic. Cand ii era urat, vorbea cu stancile ce-l inconjurau pe crestele muntilor unde-si avea locul:
-Voi, ma intelegeti mai bine decat ar pute-o face orice glas de om, dragele mele, le vorbea Omu, si lasa apoi, cu glas tare sa se auda pasurile pe care le avea.
Zi si noapte nu facea altceva decat sa stea pe piscurile sale semete sis a priveasca in zari, spre hotare.
La inceput, cand regale aflase de puterile tanarului, il chemise in cetatea de scaun spre a-I oferi onoruri si pentru a-l tine in slujba sa. Omu il refuzase insa. N-ar fi putut trai pentru nimic in lume in fast si zgomot, intre oameni multi, dintre care nu toti erau binevoitori. Ii spuse atunci regelui:
_Stapane! Eu sunt Omu, fiul muntilor si al padurilor, orfan de parinti, cu sufletul si trupul liber. Nu pot trai aici, lucrurile ce le vad in jur nu sunt pentru mine facute. In afara de asta, cum te-as putea ajuta de aici, dintre zidurile groase, cand eu trebuie sa stau pe muntele meu pentru a veghea hotarele? Aici m-as stinge incet si nici prezenta mea nu ti-ar folosi prea mult.Daca vei porunci, stapane, atunci ma voi supune, dar , rogu-te, lasa-ma sa plec si sa te slujesc cu folos de acolo.
Impresionat de sufletul si de credinta tanarului din fata sa regale grai asa:
-Ai dreptate, fatul meu! Mergi in muntii tai si pazeste marginile Daciei asa cum numai tu stii sa o faci, iar daca vreodata vei avea nevoie de ceva, trebuie numai sa-mi dai de stire.
Atunci il vazuse Omu pentru intaia si ultima oara pe rege.

*****
Anii treceau, Mos Timp isi depana fara contenire fuiorul, iar strajerul isi facea de fiecare data datoria fara gresala. Toate bune si frumoase pana aici, o data cu scurgerea vremii, tanarul Omu se transformase intr-un ostean puternic, un barbat in toata puterea cuvantului. Nu ca acest lucru l-ar fi suparat, dar de la o vreme incoace , un gand negru nu-I mai iesea din cap. Si iata ce-si spunea fara oprire in mintea sa:
-De pazit, pazesc eu cu drag hotarele noastre… dar uite ca tot imbatranesc. Anii trec peste mine si nu pe langa, iar sa se intoarca inapoi nici pomeneala. Daca odata cu pierderea tineretii imi voi pierde si harul vederii? Dacia va ramane descoperita, si oricine va dori va putea da navala, ori asta nu are voie sa se intample. Dusmanii sunt cu nemiluita peste tot si abia asteapte prilejul sa loveasca.
Si tot asa, mereu, zi de zi, noapte de noapte, se plimba incoace si in colo, fara a afla liniste, framantandu-se si gandind la c ear putea face. Pasamite, tara ii era maid raga decat orice pe lume si ar fi facut tot ce-I statea in putinta, pentru meleagurile lui dragi. Se gandea sa se duca la rege, acesta ii promisese sprijinul la necaz, dar in ce chip l-ar fi putut ajuta in durerea sa?
Era doar un om , nu un zeu.
Omu era din ce in ce mai chinuit in cugetul sau ca batranetea era pe cale sa-l prinda fara de intoarcere.
Simtind ce se petrece, intr-una din zile, la poalele colinei de veghe s-a aratat insusi Mos Timp, care dup ace-l privi cateva clipe pe Omu cum se framanta, urca la el si vorbi:
-Spune fiule, care-I baiul tau? Am vazut ca te roade ceva pe dinauntru si ca-I necaz mare la mijloc
Vrei oare sa parasesti postul? Eu cred ca ti-ai facut pe deplin, cu varf si indesat datoria, asa ca daca doresti acum sa-ti capeti simbria ce ti se cuvine, spune! Orisice vrere ai avea, iti va fi implinita, pentru ca meriti. Te ascult fiule, mai adauga Mos Timp zambind ingaduitor, dupa care tacu si privi chipul lui Omu.
In fapt, Duhul Pietrei Sacre stia foarte bine ce-I cu Omu, dar vroia sa-l puna la incercare. In acest timp, osteanul, vazand cu cine are de-a face, cazu in genunchi si pleca privirea.
-Nu asta e dorinta mea, stapane, spuse el, ci cu totul alt bai am in suflet, si-I povesti Duhului de-a fir a par ce-l durea atat de rau. Omu era ostean simplu si nu avea mestesugul vorbelor, asa ca I se adresa Duhului Pietrei Sacre in acelasi fel in care vorbea cu sine: Ce ma fac Stapane? Cum voi putea apara tara de-aici inainte, caci batranetea si neputinta imi bat la poarta? Apoi vorbi din ce in ce mai apris: Nu stiu exact ce voi, marite stapan, dar trebuie sa ma ajuti sa fiu in continuare la fel de ager in priviri, pentru ca vremuri grele se vor abate asupar tarii noastre dragi, si numai eu pot ajuta de aici de sus, ca hotarele san u fie inculcate. Ajuta-ma bunul meu stapan. Meleagurile sfinte ale Daciei trebuie pazite pe vecie astfel incat nimeni sa nu le cotropeasca.
Mos Timp il privi cu blandete, ii aseza o mana pe umar si grai cu voce calda:
Omu, tu nu poti avea nemurirea ca si mine sau ca bunul nostrum stapan, Zamolxis, nu ai acest har. Te pot ajuta insa, si prin tine intrega tara, in alt fel.
-Cum stapane? Spune repede, pentru ca trebuie sa o faci, striga Omu, uitand ca are in fata sa pe insusi Duhul Pietrei Sacre.
Sta in puterile mele sa te fac cel mai inalt munte. In acest chip vei putea pazi vesnic hotarele Daciei. Este singura cale in care te pot ajuta, mai mult nu pot face, nici eu nici altcineva. Omu nu a mai rostit nici un cuvant. A ridicat doar privirile spre Mos Timp, iar Duhul putu citi in lacrimile osteanului tot ceea ce trebuia sa afle. Lasa bratele pe umerii lui Omu si zambi. Osteanul incerca si el, la randul lui, sa ii zambeasca Duhului, darn u reusi. Se simti greu, tot mai greu. Umerii ii apasau din ce in ce mai tare, rasuflarea ii umfla pieptul gata sa-l sparga.
Chipul sau atat de hotarat pana atunci, se transforma in stana de piatra, sporindu-I astfel puterea de nestramutat. Doua gauri, ca doi ochi sapati in stanca, pareau ca sorb departarile din inaltimile lor aflate chiar sub cer. Erau ochii lui Omu, vesnic aprinsi, pazind hotarele pentru eternitate.


Omu, cel mai inalt munte, mereu tanar si incordat, domina cu prezenta si forta lui intrega tara a Dacilor Liberi.Priveste in zare neobosit, prevestind prin mugetul de bucium al vantului cand dusmanii se apropie de tara lui draga. Sacrificiul sau a scos din nevoi secole de-a randul poporul Geto-Dac prin vestirea la timp a necazurilor. Omu inca mai suna din buciumul sau atunci cand trebuie, dar numai cei care stiu asculta il pot auzi negresit.

Inchideti pentru putin timp, ochii si lasati-va cu gandul sa zboare pe culmile Bucegilor. Auziti buciumul?
El este! Omu!