Iubirea, acest vis de aur al umanității! Atât de simplu pare la început, încât nici nu apuci să conștientizezi prea repede ce ți se întâmplă, preocupat să simți fluturi în stomac, să-i hrănești cu dorințe, proiecții, iluzii fel de fel ca să le crească mari aripile, să te poți bucura cât mai mult de fâlfâirea lor. Timpul și spațiul se subiectivizează, în sensul că ești permanent cu capul în nori, iar starea de euforie începe de la primul gând al dimineții până la ultimul cuvânt al serii. Totul curge firesc, mintea intră la apă și se pierde în meandrele sufletului, care o acaparează total. Că doar nu faci calcule. Te lași dus de val, fiind mereu deasupra. Dar cum totul în lumea asta se desfășoară în concentrul unei limite prestabilite, ceea ce fusese la început flacără mistuitoare se transformă încetul cu încetul cu încetul în familiaritate, prietenie, într-un parteneriat echitabil din partea ambelor părți, cu termen de valabilitate pentru o viață de om. Sau dispare, anemiată de o mulțime de factori care se regăsesc în noi de multe ori în stare latentă, activându-se în funcție de contexte mai mult sau mai puțin favorabile. Și atunci soluția corectă este despărțirea, în lipsa oricărei rațiuni de a prelungi o legătură indezirabilă. Dacă iubim pentru că simțim plăcerea de a fi în apropierea unei persoane cu care mintea, sufletul, trupul, adică întreaga noastră ființă, intră într-o rezonanță puternică, despărțirea se produce fiindcă există niște fisuri prin care sentimentele pozitive, atracția, puterea de seducție își pierd consistența, pervertite de îndoieli, nelămuriri, confuzie, iar lista poate continua, pentru că e foarte lungă.

Iată câteva motive care sapă la temelia unei relații, producând alterarea sau chiar disoluția ei:

  • Orgoliul, care se traduce prin refuzul de a admite greșelile sau de a cere scuze pentru ele. E mai ușor să dai vina pe celălalt, pentru că te scutește de mustrările de conștiință ulterioare și de răscumpărarea vinovăției. Unii consideră că gestul de a cere scuze e degradant, chiar dacă e vorba despre partenerul lor de viață, așezând prejudecățile deasupra dorinței de îndreptare a lucrurilor. Alții pretind scuze, uitând că, dacă acest lucru nu vine natural, sincer, din partea unei persoane, rămâne un simplu exercițiu de autoritate, fără niciun efect. Desigur, ideal ar fi să nu greșim, dar dacă totuși cădem în eroare, am putea să înțelegem faptul că asumarea ei și prezentarea scuzelor înseamnă maturitate și, implicit, înțelepciune. Iar ”înțeleptul cedează cale câinelui”, nu-i așa? Nu trebuie să renunțăm de tot la orgoliu, ci să nu abuzăm de el.
  • Încăpățânarea presupune inadaptabilitate la situații de ”criză” în cuplu, clamarea deținerii adevărului absolut și nevoia de a avea întotdeauna dreptate, în ciuda oricăror evidențe. Unii dau vina pe zodie, pentru alții e o deformație profesională (mai ales profesorii), alții o fac din teama de a eșua sau de a pierde teren (de parcă relația ar fi un câmp de luptă), iar cea mai periculoasă categorie este aceea a manipulatorilor care profită de slăbiciunea partenerului pentru a domina. Într-o relație viabilă, a fi maleabil înseamnă a respecta individualitatea celuilalt, de a avea încredere în calitățile lui, de a accepta diversitatea, de a pune mai presus legătura afectivă decât gesturile, întâmplările sau ideile cu care partenerii își contrariază așteptările.


  • Egoismul este efectul firesc al orgoliului și al încăpățânării, alcătuind triunghiul perfect al eșecului într-o relație. El merge mână în mână cu narcisismul, fiind destul de greu de controlat. Am auzit de multe ori lozinca ”Iubește-te pe tine/Gândește-te întâi la tine”, dar cred că pentru asta trebuie să fii născut, și nu făcut. Tendințele egocentriste subminează ideea de cuplu, iar două firi egoiste, crescute în spiritul acesta, nu am niciun fel de șansă de a fi împreună. Cum recunoști un egoist? Cercetările mai noi spun că inclusiv după simetria liniilor feței, cei care sunt centrați pe sine fiind mai puțin dispuși să colaboreze pentru binele comun și au în vedere numai propriile interese.
  • Rigiditatea implică refuzul unei persoane de a se schimba, de a se plia, de a accepta și individualitatea celuilalt. În Dreptul Roman, e un principiu foarte sănătos: ”audiatur et altera pars”, adică trebuie ascultată și pledoaria celuilalt pentru o percepție corectă și obiectivă a lucrurilor. Ceea ce, desigur, ar trebui să funcționeze și într-o relație. Binele personal se modelează în raport cu celălalt, căruia nu-i mai rămân decât două variante: să devină la fel de obtuz, să se închidă în sine iar relația să se transforme într-o continuă ciocnire a orgoliilor, ca lovirea a două pietre la fel de tari, sau să devină supusul/victima inocentă a partenerului, sfârșind prin a se depersonaliza.
  • Aroganța e una din atitudinile manifeste, prea greu poate fi disimulată de către cei care se simt superiori celorlalți din toate punctele de vedere. Un om arogant este ”plin de el”, se spune, adică respinge orice altă contaminare cu ideile, sentimentele, oamenilor din afara lui. De obicei, sunt ironici sau sarcastici, depinde de context, însă mulți dintre ei nu sunt conștienți de faptul că pentru a fi arogant trebuie să fii inteligent și să-ți menții echilibrul interior, altfel nu ești decât un bădăran/mitocan de care toți ceilalți se vor feri la un moment dat. „Prostia şi îngâmfarea sunt două surori care foarte rar se despart.”, spune un proverb arab, și are dreptate. Voiam să spun așa: un acces de aroganță nu devine supărător atâta timp cât nu e jignitor și poate fi camuflat sub masca seninătății și a detașării. Altfel, orice prost poate fi ironic. Ceea ce nu e de dorit.
  • Intențiile dominatoare se nasc din contradicții și din dezechilibrele pe care le generează. Unii sunt tentați să-i vadă pe ceilalți prin prisma unui model real sau utopic, încercând să-i încadreze într-un pat al lui Procust pentru a se conforma pretențiilor lor. Orice slăbiciune e speculată, orice pas înapoi al partenerului e calculat pentru a asigura mersul lui înainte. Cei dominatori se hrănesc cu frica partenerilor, asemeni paianjenului întărâtat de ezitarea muștelor. Ei provoacă situații defavorabile, iar dacă sunt inteligenți peste medie și buni cunoscători de oameni știu exact tipul de schemă în care partenerii pot eșua, și o aplică fără a se gândi la repercusiuni. Compasiunea lipsind, însăși relația are mult de suferit, fiind disproporționată. Ce e de făcut? Să puneți în balanță înzestrările personale, demnitatea și libertatea personală, cu darurile otrăvite pe care partenerul vi le livrează, pentru a vă seduce și subjuga în același timp, cu zâmbetul pe buze. De aici până la exploatare și abuz nu mai e decât un pas, și s-ar putea să doară foarte tare. Și să vă gândiți că una din calitățile esențiale ale iubirii stă în echilibrul dintre parteneri, egali la masa de joc.
  • Controlul e modul în care partenerul poate deveni stăpân pe viața voastră. Aici nu se pune problema de împărțire pe sexe, întrucât domină cel care are putere mentală asupra celuilalt. De la banalele întrebări: ”unde ești?”, la ”unde te duci”, ”de unde vii?”, ”la cât te întorci”?, pe nesimțite ajungi la a te simți chiar dator să dai explicații pentru fiecare mișcare pe care o faci. Te vei simți obligat să te pliezi mereu pe programul celuilalt, iar orice derogare de la rutina binecunoscută va ridica semne de întrebare. Aservirea totală înseamnă renunțarea la viața socială, în plus, pentru cei care caută motiv de despărțire, un pretext de război al nervilor. GPS pe mașină, în telefon, spionaj, angajarea unui detectiv, da, sunt cazuri reale și frecvente. Încrederea presupune evitarea unor întrebări tabu, și asta se poate la fel de bine. Libertatea e un joc win-win. Posesivitatea înseamnă subordonare și minimalizare. Ar fi destul de simplu să fie o clauză reciprocă într-un contract prenupțial, nu-i așa, alături de bunurile materiale care intră în posesia cuplurilor din partea fiecăruia. Dar asta depinde de fiecare, cât își permite să cedeze din independența lui pentru a oferi celuilalt cu aceeași măsură. Nu, n-ar trebui să ”cerem voie” într-o căsătorie, ci să conștientizăm faptul că sunt ocazii care nu sunt ”de cuplu”, așa cum te duci la ședințe, la doctor, la coafor sau la meciuri amicale ”cu băieții”.
  • Suspiciunea denotă o carență afectivă și de încredere, fiind un semn al deteriorării grave a relației. Dacă ajungi să pui o singură dată ceva sub semnul întrebării, ai deschis deja cutia Pandorei, pentru că mintea acceptă imediat scenariile negative. Oamenii au, în general, predispoziție spre a construi piste false, pentru că le dă senzația că sunt ingenioși și creativi, din exces de adrenalină. De aici, mai puțin de un pas spre etichete și lipsa de respect devine ostentativă, pentru că un om presupus (!) în culpă se transformă pe loc într-un damnat. Eșafodajul unei relații implică înțelepciunea de a accepta variabilele din viața celuilalt, de a afla și accepta cu sinceritate cauzele lor și de a acționa cu luciditate spre binele comun. ”Nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni.”, spune Paulo Coelho, și mare dreptate are. În fond, căsnicia este un parteneriat și așa trebuie să rămână.
  • Pentru astăzi, motive suficiente măcar să stăm pentru câteva momente doar cu noi înșine, în liniște, și să ne punem măcar o întrebare simplă. Care e întrebarea, câte răspunsuri naște ea, rămâne la latitudinea voastră. Mâine, alte motive pentru care ne-am putea face griji. Sau nu.