Psihoterapie ArtDeVivre


Un paradox relational specific celor care au sindromul salvatorului: nu pleaca dintr-o relatie disfunctionala pentru ca partenerul va suferi prea mult, partener care va aplica santajul emotional sub toate formele, de la victimizare, autodistrugere, la amenintari cu sinuciderea.

Paradoxul consta in faptul ca relatia e terminata sau se va termina oricat ar evita sfarsitul - nici unul nu iubeste cu adevarat si nici nu e fericit, "dragostea" mimata fiind de fapt o disperare irationala a nevoilor si fricilor. A ramane nu ajuta cu nimic ci doar prelungeste agonia, iar suferinta partenerului "parasit" va fi si mai mare la sfarsit. Pentru ca cei care traiesc prin speranta vor muri de disperare. Cu cat spera mai mult ca nu vor fi parasiti, cu atat vor suferi mai mult la sfarsit.
Evitarea conflictului este o strategie disfunctionala. Fiecare trebuie sa isi invete lectiile - iar suferinta ramane inca cel mai bun maestru.
Cel care se sacrifica va ajunge sa deteste in final persoana pentru care se sacrifica. Problema pleaca de la un conflict inconstient intre convingeri morale ipocrite care glorifica sacrificiul extrem si iubirea neconditionata in relatiile romantice, si neasumarea unui egoism sanatos. In dragoste nimeni nu salveaza pe nimeni - daca dragostea in sine infiripata la inceput intre cei doi nu il ajuta pe individ sa se autosalveze, nici un efort al partenerului nu va ajuta.
Partenerul "victima" face in realitate o proiectie inconstienta prin care repeta o drama familiala (si familiara), pedepsindu-si partenerul romantic pentru ceea ce parintii nu i-au oferit. Orice relatie romantica va avea va fi o scena "terapeutica" pe care va repeta acelasi esec al atasamentului emotional.