Arta cea de toate zilele



Se zice că opera de artă ar fi murit sub tăvălugul avangardelor, iar profesorul Eugen Negrici, în memorabila sa carte Emanciparea privirii, spune tranşant, chiar din prima pagină a acesteia, că toate avangardele au eşuat! Ne aflăm, dacă ar fi să tragem o concluzie, în urma acestor afirmaţii, într-o stare de criză, de disoluţie a artei? Atunci de ce ar mai fi atâtea galerii, în toată lumea şi aproape în toate oraşele, muzee, şcoli de arte şi mii de aspiranţi la gloriosul titlu de artist? Totul se schimbă sub ochii noştri aproape neverosimil, cu viteze uluitoare, noile tehnologii par să fi pus stăpânire pe totul şi înghit pe zi ce trece tot mai mult din ceea ce ieri încă părea aşezat, se schimbă perspective, iar lectorul acestor schimbări ia locul, în excesiva democraţie, dacă nu haotică, cel puţin de necontrolat, a lumii virtuale… autorului. Regăsim în această lume, a netului, intervenţii interpretative asupra unor lucrări celebre, aşa cum se întâmpla în urmă cu aproape un secol cu Gioconda, când Marcel Duchamp îi redesena portretul, transformând-o într-un adevărat… muschetar, făcute de anonimi navigatori. Cu umor, de cele mai multe ori grotesc, de tot atâtea ori sau pur şi simplu cu inspiraţie. N-am putea spune că nu găsim în aceste rescrieri ale operei un anume rafinament, soluţii care dau o altă viaţă acesteia, croind din propria imaginaţie o haină întreagă fragmentului, redirecţionări de sensuri interpretative întregului, accente care o desprind de interpretările clasicizate, academice…
V-aţi gândit, însă, că fenomenul ar putea să evolueze şi în sens invers, de la interpretul neinstruit în tainele artei, către rafinaţii artişti, şcoliţi în instituţii de profil, că i se poate „fura” textului popular genuitatea, aplombul unor ipostazieri publice, fie ele radicale contestaţii la sistem, ca forma cea mai vehementă a radicalizării sociale, să treacă în portofoliul unor artişti cu palmares? De la Graffitti la Street Art acesta ar cam fi traseul, simplificând oarecum termenii de discuţie. Nu cu mult timp în urmă scriam o cronică-reportaj despre primul Festival (iată că se poate şi asta!) de Street Art de la Timişoara, unde s-au strâns grafferri din toată lumea, unii purtându-şi cu mândrie numele propriu, alţii pe cel de cod, alături de care au venit studenţi de la Facultatea de Arte şi Design şi au luat în stăpânire spaţiile puse la îndemână de autorităţi, adică pereţi şi planuri ale unor clădiri aflate într-o stare avansată de degradare fizică… intervenţiile artiştilor le-au făcut frumoase de-a dreptul şi nu s-a înregistrat nici un mesaj explicit revendicativ!
Sufletul acelei manifestări publice a fost tânăra, pe atunci, doctorandă a facultăţii de care scriam mai sus, astăzi, la fel de tânără, lector al aceleiaşi şcoli experimentale amintite aici, Corina Nani! Mai mult decât atât, în fiecare an FISART a fost pentru Timişoara un eveniment, iar anul acesta, chiar şi în aceste zile, îşi prelungeşte acţiunile, prin Corina Nani, în amplele întâlniri ale artei europene cu Timişoara, în cazul ei prin expoziţia de la Primăria oraşului. Astea sunt, însă, amănunte irelevante, totuşi, pentru că ceea ce face Corina Nani se numeşte redesenarea oraşului baroc, salvarea lui de la împietatea degradării, o trezeşte mereu în sine pe fosta studentă de la arhitectură, pe care o pune acuma în ipostaza de a salva prin culoare ceea ce timpul, indolenţa şi aplatizarea sentimentului istoric macină oraşele vechi ale României, cum se întâmplă şi în Timişoara. Pentru toate, ea găseşte o formulă, între coloanele unui palat așază, mărite până la o individualizare fermă, amănunte din decoraţiunile destructurate ale stilului baroc, iar sfâşierile tencuielilor se umplu de culoarea grădinilor din care au fost furate cândva! E deja o marcă ceea ce face ea, simplificând desenul şi culoarea până la formele, pure de acum, ale fovismului matisse-ian. Alteori se duce cu mult peste epoca sa favorită, ajungând în Grecia lui Pericle, pe Acropole, de unde desprinde, din templul Atenei, cariatidele pe care se așază bolţile acestuia; cât de fastuos se întâmplă asta când acestea îşi desfrunzesc trupul de veşminte, acoperindu-şi chipul cu ele şi devenind plete curgătoare pe strada pe unde calci tu! Ca să revină apoi brusc în oraşul contemporan, cu blocurile lui sumbre, urâţenii rănite de părăsire şi uitare, în balcoanele cărora așază, mai bine zis developează, fotogramele unui film de desene animate, cum erau cele din trecut, din neuitatele seri cu Mihaela copilăriei noastre, iar Mihaela ia chipul Corinei! pentru că sus, pe schele, fotograful surprinde imaginea şi face comparaţia, devenind şi acesta un gest al lecturii artei stradale… interpretările par comode când întâlneşti seriile de planşee ale Corinei Nani, dar este numai o senzaţie, pentru că se simte aerul cultural, traversarea prin culoarele întortocheate ale istoriei artei, pe care, ea însăşi fiind un interpret, le marchează cu propria viziune. Ca şi generaţia care o gardează din băncile facultăţii, Corina simte alt puls al interesului public pentru figurativ şi, cu mijloacele deja însuşite ale exprimării unei emoţionalităţi transformatoare, îşi caută drumul propriu printr-o
gestică extrem de liberă.



Sursa:

Arta cea de toate zilele - Literatura de azi