Valea Cheii, un râu de munte sfânt cum i se mai spune în zonă Olăneştiului, are o poveste care îmbină crestele dure ale Masivului Buila-Vânturariţa cu latura mistică a ortodoxismului românesc, de-a lungul Cheii existând nu mai puţin de patru mănăstiri de patrimoniu.
De altfel zestrea ecleziastă a Vâlcii este de neconstestat, în acest judeţ, domnitori, boieri sau înalţi ierarhi au dorit să lase în urmă o parte construită a firii şi a spiritului românesc. Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Mihnea Ciobanu, Mihai Viteazu, Radu de la Afumaţi sunt printre voievozii care au iubit aceste locuri şi au închinat lui Dumnezeu adevărate bijuterii arhitecturale, mănăstirile, care se întind azi din nordul până în sudul judeţului, fiecare cu particularitatea sa.
Revenind la Cheia, oamenii din zonă dar şi pelerinii au parte de patru edificii monahale, similare parcă treptelor iniţierii – Sărăcineşti, Pahomie, Iezer iar, undeva la poale de munte, în mijlocul pădurilor stă de o jumătate de veac, ”sora” Frăsineiului, al doilea lăcaş de cult care a definit nu exagerat Vâlcea, drept Athosul României. Impropriu spus, Valea Cheii, deşi cel mai scurt drum este prin acestă parte, dar el, schitul se află pe teritoriul comunei Bărbăteşti. Este vorba despre schitul Pătrunsa.
Atestat documentar la 1503, schitul Pătrunsa, aflat la 7 kilometri de orice drum de acces, stă mărturie a vieţii monahale tipice sihaştrilor din legendele româneşti. Aici nu este o mănăstire aşa cum sunt cele de jos, cu ziduri de cetate, cu un perimetru definit, aici este, după cum spune profesorul Florin Epure, director al Direcţiei pentru Cultură şi Culte Vâlcea, „calea spre dumnezeire, prin izolarea de ale lumii trebuinţe”.
Nu există drum de maşină, nu există curent electric, nu există nimic din ceea ce ştim noi a fi civilizaţie. Nu există nici turişti pe aici. Dacă până la Iezer şi Pahomie există drumuri judeţene amenajate, pentru Pătrunsa, nu există decât un singur drum, o potecă de munte, printre stânci, pe maluri de pârâuri, un fel de drum al iniţierii. De altfel aici, pentru a putea fi acceptat în viaţa călugărească de obşte trebuie să treci printr-o perioadă de ascultare şi apoi te apropii de Dumnezeu prin roba de monah. Chiliile se găsesc de jur-împrejurul bisericii, nişte mici colibe simple, unde călugării preferă să stea în post şi rugăciune.
„I se spune sora Frăsineiului pentru că aici, chiar dacă femeile au voie să ajungă, nu au voie să rămână peste noapte. Această mănăstire a fost ridicată în semn de salvare şi izbăvire. După legendă, Schitul Pătrunsa a fost ridicat de episcopul Climent al Râmnicului, în amintirea mamei sale, Paraschiva Modoran din Pietrarii de Jos, care în timpul unui refugiu din calea unei invazii turceşti, l-a născut pe viitorul episcop pe aceste meleaguri. Biserica veche este de mici dimensiuni şi este construită din ziduri groase de piatră şi cărămidă. În 1806 a fost refăcut de postelnicul Dumitru, protopopul Pietraru şi postelnicul Bărbătescu şi s-a terminat de zugrăvit, în iulie 1808, pictura murală fiind semnată de zugravii Ioan din Ocnele Mari, Nicolae diacon şi Ion, menţionaţi în inscripţia de la proscomidie”, spune prof. Epure.
Dar cel mai important aspect este că după anii ’90, Pătrunsa a avut o altă denumire, transmisă verbal de către pelerini şi de turiştii montaniarzi care rămâneau peste noapte aici. Schitul Pătrunsa era cunoscut drept ”schitul copiilor”. Definiţia era dată de faptul că, spre deosebire de alte schituri şi mănăstiri, călugării care erau retraşi aici aveau vârste cuprinse între 18 şi 30 de ani. ”O mănăstire a îngerilor”, au spus mai târziu clericii. De altfel unul dintre călugării actuali ai Pătrunsei este fostul actor Dragoş Pâslaru. După ce a fost bătut la mineriada din 1990, s-a retras la viaţa monahală, iniţial la Frăsinei şi apoi definitiv într-o chilie în pădurea de lângă schitul Pătrunsa.
Şi în prezent, mai bine de jumătate dintre cei 40 de călugări care vieţuiesc aici au până în 30 de ani şi au preferat în locul metropolei, chiliile din pădurile sfinte din jurul schitului Pătrunsa. „Păduri sfinte pentru că pe poteca ce urcă spre schit există din loc în loc troiţe care indică pelerinilor apropierea de locul cel mai izolat din viaţa monahală din România, cred. Exact ca mănăstirile tibetane, unde se ajunge anevoios, aici pentru noua biserică, materialele de construcţie au fost aduse cu măgarii iar mortarul a fost făcut pe metode tradiţionale. Acolo este linişte, se aude chiar cum Dumnezeu vorbeşte”, spune Epure.
Schitul Pătrunsa a fost la un pas de a pierde această însingurătate, „viaţa isihastă”, după anii 2000, când autorităţile locale au dorit să civilizeze zona, având în proiect realizarea unui drum auto şi aducerea curentului electric, gândind poate că astfel va spori numărul de turişti. Călugării au protestat după ce a fost adus în zonă un alt stareţ, iar proiectul a căzut. Un sprijin în acest sens a venit şi partea administraţiei Parcului Naţional Buila Vânturariţa, care doreşte conservarea acestui areal.
Astăzi Pătrunsa, ”schitul copiilor”, ”schitul îngerilor” sau ”schitul sihaştrilor” este adăpost pentru turiştii care traversează Parângul, este loc de rugăciune pentru pelerinii îndrăzneţi care se încumetă să urce printre stânci şi prin pădurile de fag, este locul în care şi liniştea, spun monahii de acolo, produce zgomot….Aici vorbeşte numai Dumnezeu
Răspunde cu citat
Marcaje