Regina Maria

[latan.elena]

Ultima scrisoare a Reginei Maria pentru poporul român

„Când veti citi aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină…"

În ultimii ani din viață Regina Maria s-a retras din viaţa publică, la malul mării, la castelul Balcic, dar şi la poalele munţilor, la castelul Bran. În anul 1938, Regina Maria află că are cancer la ficat în fază terminală, fără şanse de vindecare.

Inima celei mai iubite regine a românilor a încetat să mai bată în data de 18 iulie 1938, la vârsta de 62 de ani, după o viaţă pusă în slujba patriei, în care și-a iubit țara și poporul mai mult ca orice.

Regina a cerut să fie înmormântată la Curtea de Argeş, lângă Ferdinand, iar inima să îi fie scoasă din piept și să fie dusă la Balcic.

Vestea morţii reginei a îndurerat tot poporul. A fost o regină iubită, lumea toată era în lacrimi. Mulţi au admirat-o pentru curajul ei din Primul Război Mondial când străbătea spitalele şi îngrijea răniţii.

De numele Reginei Maria se lega cauza României Mari şi ataşamentul ţării pentru Aliaţi. Deşi trecuseră de atunci 20 de ani, poporul nu a uitat ce a făcut Regina Maria pentru ei și România.

După moarte, trupul Reginei Maria a fost expus la Peleş. Aşa cum a cerut, a fost îmbrăcată în rochie albă. Pe 21 iulie, sicriul a fost dus la gara Sinaia de unde a plecat către Bucureşti. În capitală, sicriul a fost dus în sala mare a tronului de la Cotroceni.

La Bucureşti a avut loc slujba religioasă. Mii de oameni au ieşit pe străzi să o plângă pe cea mai iubită dintre regine. Sicriul a fost transportat apoi la Curtea de Argeş. În data de 24 iulie 1938, regina Maria a fost înmormânată, aşa cum i-a fost dorinţa, în cripta în care se odihnea şi soţul ei, regele Ferdinand.

Pe ultimul drum, Armata Română i-a oferit un salut unic Reginei Maria, nerepetat vreodată în fața unui alt om: a fost salutată cu baionetele înfipte în pământ și patul armei în sus.

Regina Maria îşi scrisese scrisoarea din urmă şi testamentul încă din 1933, ultimele gânduri a „mamei răniților” au fost publicate în ziarul „Frontul Mărășești”, în ediția august-septemvrie 1938, iar această scrisoare o puteți citi mai jos:

„Când veti citi aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină… Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniștea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani când am venit la tine. Eram tânără și neștiutoare, însă foarte mândră de țara mea de baștină și sunt și astăzi mândră de a fi fost născută Engleză; dar când am îmbrățișat o nouă naționalitate m-am străduit să devin o bună Româncă.

La început n-a fost ușor. Eram singură, într-o țară străină, singură între străini. Dar prea puțini sunt acei care se reculeg să cugete cât de grea este calea pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua țară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie și prin durere. Privind înapoi, e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? Cred că bucuria a fost cea mai mare, dar mai lungă a fost durerea…

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește. Abia după moarte este pomenit sau dat uitării… Poate de mine vă veți aminti, deoarece v-am iubit cu toată puterea inimii mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt; mai tarziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.

Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de mare restriște și vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ți fiu calăuză, să-ți fiu inspiratoare, să fiu aceea care a păstrat flacăra vie, aceea care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.

Aceasta ți-o pot spune astăzi, căci nu mai sunt în viață. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag: m-ai numit „Mama tuturor” și așa vreau să rămân în amintirea ta, aceea care putea totdeauna să fie găsită, în clipele de durere sau de pericol…

A venit mai târziu o vreme când m-ați negat, dar aceasta este soarta mamelor; am primit aceasta și v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta așa de mult ca în zilele când credeați în mine. Dar aceasta e uitată.

Atât timp am fost în mijlocul tău încât mi se pare abia cu putință că trebuie să te părăsesc; totuși, orice om ajunge la capătul drumului. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic pentru ultima dată mâinile pentru o binecuvântare…

Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate…

Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă am împărtașit-o atația ani, al cărei vis strămoșesc l-am visat și eu și mi-a fost îngăduit să-l văd împlinit.

Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre alte națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută…

Am credința că v-am priceput; n-am judecat, am iubit… Niciodată nu mi-au plăcut formele și formulele, nu prea luam uneori seama la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul și am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăiește cum poate, nu cum ar dori…

Dar când îți vei aminti de mine, Poporul meu, gândeste-te ca la una care a îndrăgit viața și frumusețea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.

N-am nici o avuție să vă las; ceea ce cu atâta mărinimie mi-ați dăruit am cheltuit între voi; am înfrumusețat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase îți vor aminti de mine, atunci voi fi deplin răsplătită de dragostea ce ți-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.

Am redeșteptat la o viață nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juvah de la Balcic a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis un adevăr și fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aș putea tălmăci vreodată am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă și asezată în Stella Maris, biserica pe care am clădit-o la marginea mării…

Cu trupul voi odihni la Curtea de Arges lângă iubitul meu soț, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie așezată sub lespezile bisericii pe care a clădit-o. În decursul unei lungi vieți, atația au venit la inima mea încât moarta chiar aș dori să mai poată veni la ea de-alungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria și bucuria…

Vreau să odihnesc acolo, în mijlocul frumuseților făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Și cum acolo se găsește inima mea, eu nu vreau să fie un loc de jale, ci dimpotrivă, de pace și de farmec, cum a fost când eram în viață.

Încredințez copiii mei inimii Poporului meu; fiind muritori, pot greși, dar inimile lor sunt calde, așa cum a fost a mea. Iubiți-i și fiți folositori unul altuia, căci așa trebuie să fie.

Și acum, vă zic rămas bun pe veci. De-acum înainte nu vă voi putea trimite niciun semn. Dar mai presus de toate amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și te binecuvantez cu ultima mea suflare.

Maria”

[latan.elena]

"Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută." - Regina Maria

[latan.elena]

Regele Mihai: „Ce îmi aduc aminte așa de bine despre Regina Maria este iubirea ei pentru țara noastră, înca de când eram mic copil. Totdeauna îmi vorbea despre frumusețile tării și despre oamenii simpli din sate, pe care îi iubea așa de mult, despre viața lor de toate zilele. Mă simțeam, parcă crescând, de multe ori în spiritul ei, vazând cât de frumoasă țară ne-a dat Dumnezeu ca s-o iubim. Mai țin minte de vorbirile cu dânsa, la sfârșit de săptămâna, fie la Balcic, Bran, Cotroceni, Pelișor sau Copăceni, care mi-au dat aceeași înțelegere ca a ei, și care o simt și astăzi dupa atâția ani. Bunătatea ei față de tinerii și copiii pe care îi întâlnea. Îi voi fi totdeauna recunoscător bunicii mele că a fost lânga mine și m-a susținut în momente grele. Regina Maria a fost o Regina respectată și iubită pentru tot ce a facut pentru România și darea ei de sine pentru țara noastră. Mihai.“
Foto: 9 septembrie 1923

[latan.elena]

Jurnalul reginei Maria: 29 mai, Câmpeni, Abrud

Am dormit foarte bine într-un pat excelent, înconjurată de toată atenția pe care inimile simple și iubitoare o pot inventa pentru comfortul meu. Aici liliacul tocmai a înflorit și camera mea este plină de flori de liliac, de lalele galbene și iriși. Un mic dejun imens aproape apetisant, pregătit cu emoție de femeile de aici care sunt foarte simple, dar chiar așa am sentimentul că sunt educate. Le lipsește pretențiozitatea, ceea ce le face să fie foarte plăcute.

Prima noastră îndatorire a fost inaugurarea unui nou pod care a primit numele ”Regele Ferdinand”. Toți țăranii s-au adunat în jurul nostru ca de obicei, bucurându-se să ne poată atinge. Apoi am mers cu mașina la Abrud. Întreaga zonă este prea frumoasă, iar verdele primăvăratic al copacilor o face încântătoare – însă vremea nu a fost permanent plăcută, ploaia a stat tot timpul să cadă, oricum, asta nu a înmuiat entuziasmul nimănui.
Inaugurarea podului de la Câmpeni.Am ajuns la Abrud unde am fost primiți minunat. Este un orășel rustic și drăguț între dealuri. Ca de obicei toți țăranii au defilat prin fața noastră într-o piață largă, foarte pitoresc, iar entuziasmul popular a fost indescriptibil. Este într-adevăr foarte dificil să spun unde a fost exprimată simpatia lor cel mai zgomotos. Peste tot au fost absolut deliranți în bucuria lor. Bineînțeles că ne-a așteptat un prânz urieșesc, acolo unde gospodinele se îngrijesc de bucătărie mâncarea este remarcabil de bună, doar că de vreme ce fiecare membră a gospodăriei gătește câte un fel ești absolut obligat să mănânci din fiecare. Mai ales la sfârșit sunt servite mai multe feluri de prăjituri care trebuie gustate toate.
Întreaga după-masă a fost ocupată cu drumul lung și încântător până la un loc unde aurul scos din munți este spălat și adunat. Aici numesc ”șteampuri” aceste ”uzine”. Aici o tânără fată a unui director german s-a simțit obligată să țină un discurs în franceză! Ne-au oferit o bucată de aur foarte frumoasă. După aceea am vorbit cu fata în germană, ceea ce a fost o ușurare pentru ea.
De-a lungul drumului am întâlnit cei mai entuziaști și loiali țărani în fiecare sat, adesea femeile mi-au oferit broderii făcute de ele. Țara este mult prea frumoasă, iar drumul se încolăcea peste munți, prin păduri glorioase, către câmpie. De la ”șteampuri” am mers la o biserică unde este înmormântat marele lor erou Avram Iancu. Am fost la mormântul lui unde a fost ținut un ”parastas”. Țărani, țărani peste tot, mii și mii. În curtea bisericii se găsește un imens stejar pe care îl numesc ”stejarul lui Horia”. Au plantat acolo un alt stejar în amintirea vizitei noastre. Peste tot suntem proclamați drept învingători și eliberatori, drumul nostru chiar este un drum triumfal. Chiar iubesc poporul acesta. Lângă îndrăgitul lor Avram Iancu se găsește înmormântat un tânăr ofițer căzut zilele acestea în luptele împotriva bolșevicilor. Și el a murit pentru aceeași cauză, însă de data asta a fost o cauză câștigătoare.
Regina Maria la mormântul lui Avram Iancu.Pe drumul de întoarcere ne-am oprit într-o mică localitate unde din nou am fost aclamați și am primit cel mai copios ceai în casa unei bătrâne. Peste tot sunt pregătiți să ne hrănească, însă altfel nu ne consideră ființe umane, suntem expuși vreme de 12 ore pe zi și nimeni nu se gândește că am dori să fim singuri pentru câteva clipe…
Drumul de întoarcere a fost frumos, eram întârziere și i-am zis șoferului să meargă mai repede, am zburat efectiv peste dealurile abrupte cu multe emoții, am ajuns la Abrud chiar când se întuneca, acum este între 7 și 8. Aici stăm într-o altă căsuță drăguță, foarte confortabilă, deși nu are baie și alte instalații, totuși are o curte pitorească ce se întinde în spate spre dealuri, plină de tufe de liliac și meri, toate în floare. O cină imensă și nesfârșită, însă excelentă, alături de toți ceilalți a încheiat ziua. Am ajuns în pat nu foarte târziu. De peste tot am primit broderii naționale, am o colecție serioasă deja.

---

ACEST FRAGMENT DIN JURNALUL REGINEI FACE PARTE DIN PROIECTUL ”FERDINAND ȘI MARIA SALUTĂ DIN NOU ROMÂNIA!” VEZI AICI MAI MULTE DETALII

Sursa:http://saecularia.ro/2019/05/29/jurnalul-reginei-maria-29-mai-campeni-abrud/?

[latan.elena]

ColoRoștariu





ColoRoștariu

[latan.elena]

CE ÎNSEAMNĂ MAREA PENTRU MINE
Publicat de Aurel Băjenaru, 28 Iunie 2019


de Regina Maria a României

Marea!
Da o iubesc, totdeauna a ocupat un loc de frunte în viaţa mea. Născută pe o insulă, marea înconjură ţara în care am deschis ochii, izolând-o de restul lumii şi pentru a ajunge în orice altă ţară marea trebuie trecută, lină sau supărată, trebuie înfruntată. Aceasta este ceia ce face marea putere a Angliei; cuprinsă de apă,—izolată, apărată, e un mic continent pentru ea însăşi. «Britania stăpâneşte valurile!».
Şi tatal meu era marinar, aşa că şi el era stăpân pe valuri, stăpân pe distanţă şi spaţiu. Ce erou era în copilăria noastră acest tată marinar, cu faţa lui arsă de soare şi de vânt, în care ochii erau ca două bucăţele de cer, două lumini albastre umbrite de gene şi sprâncene negre, un tată de care orice fetiţă putea fi mândră, aşa de frumos, aşa de ars de soare, comandantul unui vas, care de două ori a făcut înconjurul lumii. Mai târziu deveni amiral, nu un amiral bătrân, ci încă frumos şi în floarea vârstei, dar acum comanda o fotă întreagă, şi Malta îi era baza navală, acea insulă fermecată, ce are o istorie atât de interesantă şi de aci tata ajuta Britania să stăpânească valurile.
Noi, micile lui fice, am fost crescute în dragostea de marină, vapoare, marinari, catarguri, mări furtunoase şi calme, valuri mari, vânturi puternice, şi peste toate fluturând pavilionul Britanic, victorios; roş, alb şi albastru: Union Jack. Şi ca într'o viziune văd pe Bunica, Regina Victoria, pe bordul Yachtului ei alb, o mică bătrână îmbrăcată în negru, cu totul neimpunătoare, ce trecea în revistă cea mai formidabilă flotă din lume. Aşezată într'un scaun pe punte, înconjurata de mai marii ţării, Bunica plutea printre două rânduri de bastimente de război în haină de sărbătoare. Pavilioanele fluturau, muzicile intonau, marinarii aclamau şi Bunica, mica şi bătrâna Bunică era regina a toate acestea; iar noi stăteam lângă ea privind cu mirare la această extraordinară desfăşurare de mărire, putere şi de glorie. «Britania stăpâneşte valurile!» ("Rule, Britannia, Britannia rule the waves" - cantec patriotic britanic n.r.).
Pe urmă mă văd o mică copilă pe o plajă albă, bucurându-mâ cu surorile mele de plăcerile mării. Oh, ce minunate scoici de toate felurile găseam, de multe culori şi diferite forme. Ce colecţii făceam! Şi toţi acei marinari voinici, liniştiţi şi arşi de soare care ne învăţau să înotăm, să vâslim şi să mergem cu vele— Marinarii Bunicei, Marinarii Tatii, erau veşnic la dispoziţia micilor noastre persoane.
Apoi a fost Malta cu flota ei, vapoare aşa frumoase, ce în seara sosirei noastre în portul Valetta aşezate pe două rânduri aclamau yachtul nostru ce trecea printre ele tocmai la ceasul când soarele apunea.
Marea şi cerul erau aprinse, muzicile cântau, marele pavoaz era ridicat. Noi cele patru surori făceam parte din toate acestea, şi pentru noi marinarii aclamau cât puteau. Mai târziu a fost Devenport şi Plymouth, Tata comanda atunci flota metropolitană şi aci iar erau vapoare şi marinari, vâslit, înot şi vele: bucuriile mărei.
Şi apoi...
Un prinţ dintr'o ţară străină, dintr'o ţară de care abea auzisem, dintr'un pământ spre răsărit, o ţară aproape de Soare Răsare, Făt Frumos venise sâ-şi ia mireasa din acea insulă, ce marea o ţinea în braţe. Chemarea dragostei e o chemare ciudată—tinereţe spre tinereţe, instinctul de cuib, şi cu toate că abia cunoşteam forma României pe hartă, la 17 ani am urmat pe prinţul necunoscut într'o ţară străină.
O ţară de visuri, o ţară de soare, o ţară de libertate! Acesta este înţelesul ce-l avea în urechile mele. Plaiuri, păduri întinse, văi adânci şi râuri tulburi, căzând din munţi stâncoşi ale căror femei, lucrau acele minunate ţesături pe care Regele le trimese în dar de nuntă miresei. Un pământ îndepărtat... pământul României...
Visul şi realitatea nu sunt în totdeauna aceleaşi. Fata de 17 ani venise dintr'o familie unde era apărată, fără griji, într'o casă severă unde «Datoria» era dârzul zeu în faţa căruia toţi se aplecau. Abnegaţie, sacrificiu, înfrângerea oricărei dorinţe personale, era regula tuturor lucrurilor, şi «verboten» ("interzis" in lb. germ. n.r.) sta scris mare peste tot «verboten».
La 17 ani aceste cuvinte sună cumplit de dureros. Visuri, libertate, unde erau ele ? Pământ lângă răsăritul soarelui? poate. Dar vai, au trecut mulţi ani grei înainte să fiavut voe să-l descopăr, să-l iubesc şi să-l fac al meu.
Datorie, abnegaţie, răbdare, ascultare... şi peste tot feţe străine şi o limbă ce nu era limba mea. Dincolo de zidurile palatului, dincolo de severa mână a bătrânului Rege erau fără îndoială — câmpii întinse, munţi şi râuri. Erau undeva pe un orizont îndepărtat, ce nu era al meu, o lume de miraj, o ţară de descoperiri încântătoare... pentru alţii, nu pentru mine... nu pentru mine.
Astfel visul sbură pe fereastră şi Făt frumos numai zâmbea ca atunci când venise pe fereastră să-şi ia mireasa; educaţia mea fusese rău neglijată, nimeni nu mă învăţase că viaţa era grea, rece, urâtă, că viaţa nu era făcută să fii fericită ca o pasăre în lumina soarelui, sau ca o floare într'un câmp. Viaţa era o şcoală serioasă, mai ales pentru o naivă fetiţă care venise într'o ţară străină şi care într'o zi trebuia să-i poarte coroana.
Amintiri de acasă, de veche libertate, vechea viaţă netulburată îmi răsăreau înainte să-mi rupă inima într'o mie de bucăţi, o mie de regrete. Visul zburase pe fereastră... şi acolo peste şapte ţări şi şapte mări, era o insulă de smarald pe care marea o ţinea în braţe—acolo era căminul meu... Livezi verzi, grădini fermecate, castele, palate, feţe zâmbitoate, persoane care te iubeau, al căror copil ai fost... Nici regula inflexibilă, nici abnegaţia nu se găseau la noi. Dacă erau necazuri alţii le suportau, acei cari te iubeau, acei cari te pricepeau, acei cari vorbeau limba ta.
Dincoace erai într'o mulţime de profesori care te priveau ca pe o mică străină neliniştită ce trebuie să înveţe să lucreze, să fie serioasă şi care trebuie să lase deoparte : râsul, jocul şi veselia. Viaţa era o cale pietroasă, nu un joc!
Şi marea, nesfârşita mare albastră, cu velele şi vapoarele ei cu veselele Yachturi—Marea, marea cu valurile, fluxurile şi refluxurile şi eterna ei cântare—Marea, albastră, neagră sau verde, furtunoasă sau liniştită— Marea Tatei, marea Bunicei. Timid îl întrebam pe Regele Carol, stăpânul meu, educatorul meu, ce-mi conducea zilele şi era arbitrul soartei mele :
«Unchiule, mergi vreodată la mare? Cum e Marea Neagră Unchiule ? Aşi vrea aşa de mult să văd marea României!».
«La mare? da vom merge într'o zi, «zise Unchiul», am nişte docuri de inaugurat, portul Constanţa a fost mărit, oraşul va face o primire frumoasă».
«Dar marea Unchiule?».
«Marea?» Unchiul nu prea pricepea ce vroiam să zic prin «marea».
«Nu-mi place marea » zise el. «îmi vine râu pe mare».
Asta a fost un timp, dar iar şi iar fiica de marinar plictisea Regele încărcat de necazuri, cu dorul de a merge la mare.
Şi într'o zi, oh, ce veste minunată, mi s'a spus că datoria cere să ne ducem la mare. Oh, da de datorie mergeam, căci în zilele acelea nu făceai nimica deplăcere.In sfârşit s'a hotărât să mergem la Constanţa. încântareaa fost mare ; ca un copil ce aşteaptă o sărbătoare număram zilele : Duminică, Luni, Marţi, Mercuri—
Joi era ziua—Constanţa !
Cu o bucurie aproape bolnăvicioasă, am început să-mi aleg hainele pentru ocazie, pălăria potrivită, haina aceia de vreme rea. «Uite Nando, asta e bună, nu e aşa?».
«Ce? hainele acelea ?» şi Prinţul îşi strânse sprâncenele.
«Dar, draga mea, tu nu pricepi, este o vizită oficială, trebuie să fii elegantă, hainele tale cele mai bune».
«Dar când eşim pe mare?».
«Dar nu vom merge pe mare!».
«Dar Nando, cum poţi merge la mare fără a eşi la larg?».
«Dar, copil drag, tu nu pricepi, este o vizită oficială. Unchiul inaugurează docuri noui, vom vizita şcoli, vom merge la biserici şi cazărmi şi poate vom inspecta câteva vapoare, dar nu va fi vreme pentru altceva».
«Nu e vreme să mergem pe mare ?».
«Dar nu pricepi, Unchiului nu-i place marea !».
«Dar nouă ne place —şi tu o iubeşti Nando !».
«Da, dar Unchiul».
«Da dar Unchiul», ştiam ce înseamnă. Unchiul veto în viaţă, omul de fier, omul datoriei căruia nu-i plăcea marea ..
Aşa că pusei deoparte hainele de mare şi le-am scos pe cele elegante ca pentru ceai şi o pălărie de care vânturile mării ar fi ras şi am mers la Constanţa.
Constanţa.
Şi Unchiul inaugura docurile ; vizită şcoli şi cazărmi,orfelinate şi case pentru cei bătrâni, şi peste tot eu şi Nando, am fost o pereche ascultătoare, care făcea, ce i se spune. Intotdeauna am făcut ce ni se spunea.... întotdeauna...cele douăsprezece ceasuri ale zilei dealungul lunilor şi a anilor...
Biserici, cazărmi, orfelinate, case pentru cei bătrâni şi dincolo marea ! Marea chemându-mă, cântând veşnicul ei cântec, cântecul din vechia patrie... vechiul cămin din ţar a celor veseli şi liberi.
Incepusem să obosesc. Am ascultat multe discursuri, ce le-am priceput, «limba lor nu era încă limba mea», una care nu avea ce căuta acolo, urmam pe Unchiul care, plin de simţul datoriei, nu simţea nici plictiseală, nici oboseală. II urmam de aproape, o mică străină distrată în haine prea elegante. Ultima noastră «datorie» era să inspectăm nişte cargo-boturi. Erau aliniate lângă cheiu în aşa fel ca marea să fie evitată pe cât posibil. Cu capul plecat urmam, obosită, desiluzionată, cu dorul în inimă. Un vapor după altul... şi dincolo marea, marea mea, marea Tatei, marea pe care nimeni nu părea că o iubeşte aici, marea pe care nu mă lăsau să merg.
Şi deodată în învălmâşala de cuvinte, fără înţeles pentru mine, o voce... o voce ce glăsuia Englezeşte...
Englezeşte... limba mea! M'am uitat în sus ; un bătrân marinar, cu părul şi barba cenuşie, o faţă blândă şi un surâs bun, un uriaş de om. Şi-mi vorbea Englezeşte, ori mai corect Scoţiană, ce-mi spunea ?
«Eşti o fetiţă drăgălaşe, adevărat drăgălaşe, mă bucur să te văd, Dumnezeu să te binecuvinteze!».
«De unde eşti ? » l' am întrebat tremurând.
De la Edimburgh ! Edimburgh fusese numele meu înainte să devin o mică străină, Maria, Principesă de Edimburgh îmi fusese numele.
Şi aci într'o ţară depărtată, cu marea chemându-mă, marea albastră ce toţi mi-o negau... venea o voce din Edimburgh, un grai scoţian, vorbind limba mea.
Tragedia fu că, cuprinsă de o mare bucurie ce era şi durere , nu am găsit ce spune acelui uriaş de Scoţian cu capul şi barba cenuşie... Nici marea nu o puteam vedea căci ochii îmi erau plini de lacrimi.

Acesta a fost primul meu contact cu Marea Neagră şi mulţumesc lui Dumnezeu, nu a fost ultimul. Constanţa, Mamaia, Balcic, erau sortite să-mi devie dragi. Iîncetul cu încetul, după ani de frământare şi din partea mea multe lacrimi, severii mei educatori şi cu mine am început mai bine să ne pricepem, concesiuni reciproce ne-am făcut şi deşi nu am vorbit pe deplin nici odată aceiaşi limbă, învăţarăm să ne cinstim şi să ne respectăm opiniile celuilalt şi la urmă să ne iubim cu adevărat. Eu am început să merg mai voitoare pe calea ce-mi era trasă şi cei ce-mi guvernau viaţa îmi dădură un frâu mai lung, căci nu eram din acelea ce trebuiesc duse cu biciul.
Veni şi un timp binecuvântat când Constanţa ne era permisă, puţin, o săptămână, zece zile, odată chiar când sănătatea a cerut-o, ni se dădură chiar trei săptămâni ! Aceasta a fost concesia ne mai pomenită, care ne-a fost reamintita mulţi ani. Astfel, puţin câte puţin, fiicei marinarului îi fu îngăduit să reia stăpânirea mărei.
Mica noastră marină îmi deveni dragă. Cunoşteam fiecare vapor, ofiţerii şi marinarii mi-erau prieteni şi erau fericiţi să aibă pe una ca mine care ţinea la lucrurile ce aparţin mărei.
Aveam un adevărat aliat în bătrâna Regină Elisabeta, care iubea într'un fel mai abstract şi mai poetic poate de cât mine, dar era bătrână când i s'a permis să meargă la Constanţa. Atunci fu construit micul pavilion pentru dânsa pe dig, un colţişor pe care-l iubea. De obicei când veneam la Constanţa pentru un timp mai îndelungat, mi se îngaduia să stau pe unul din vasele de pasageri, când nu era în cursă. Acestea erau locaşuri de fericire pentru mine şi fiecare ceas îl trăiam cu tot focul tinereţii mele restrânse.
Zile binecuvântate, zile fericite, sorbând mult iubita priză de mare, vele, vâslit, înot şi lungi galopuri sălbatice pe larga plajă de la Mamaia, de care caii păreau că se bucură cum mă bucuram şi eu. Valurile veneau spre noi ca şi cum ar li vrut să ne împiedice mersul, vântul râdea de noi, pescăruşii se roteau ca lumini albe peste capetele noastre. Tinereţe, libertate, extaz, «la joie de vivre» era un răgaz de la dârja muncă a vieţii...
Mi-am crescut copii să iubească marea. Am putut obţine pentru ei ce nu putusem pentru mine, lungi şi fericite săptămâni la mare, aşa că Constanţa deveni pentru ei, ce a fost Osborne, Devenport şi Malta pentru mine.
Şi ziua fericită veni când am putut să-mi trimit al doilea fiu la marină, în Marina Britanică, unde numele Bunicului său este încă iubit şi cinstit, şi a făcut din el un marinar după inima mea. Mi-a fost dată marea bucurie, acum câţiva ani, ca să mai merg încă odată la Malta, paradisul copilăriei mele, unde am fost primită cu toată cinstea datorită unei Regine a cărei ţară s'a luptat de partea marei ţări în care m'am născut. Intreaga Malta îşi aminti cum acum patruzeci de ani, împreună cu Mama mea şi cele trei surori ale mele, când Tata comanda Flota Mediteranâ, ne primi cu aceleaşi onoruri, într'o seară minunată de toamnă, când soarele apunea.
Impreună cu fiul meu, ofiţer de marină, am revăzut locurile copilăriei mele şi cum prin el trăiam din nou, am putut suporta amintirile zilelor ce nu mai sunt, am putut opri vedeniile de a mă doborâ, am putut asculta fără prea mare durere vocile ce-mi veneau de dincolo de mormânt.
Anii trecură. In timpul războiului a fost distrus micul pavilion pe care Mătuşa Elisabeta il locuia, spre bucuria Constânţenilor, cărora le plăcea să-i vadă silueta albă, stând pe terasă, salutând vapoarele ce plecau şi veneau.
Noi l'am reclădit şi eu am petrecut multe zile fericite acolo, pânăce, spre marea noastră durere, a fost din nou distrus de un incendiu, tocmai după cel orânduisem din nou cu multă grijă şi dragoste.
Azi nu-i nimeni care să-mi frâneze dragostea de mare. Mi s'a îngăduit să dau drumul cu acea patimă devenita mai mare, ce a fosă atâta timp înăbuşită, în cât Cara Dalga, marea şi frumoasa casă de la Mamaia se înfăptui, o casă pe care Regele Ferdinand şi cu mine o plănuiserăm pentru bucuria multora, o casă clădită pentru ospitalitatea cu odăi mari, unde mulţi pot fi primiţi. Dar... Dumnezeu dori să fie altfel, noi nu trâirâm nici odată împreună întrânsa, şi pentru mine singură era prea mare, aşa că am dat-o mamei micului nostru Rege, reţinând pentru mine doar micul pavilion în aceiaşi grădină. Scumpă casă albă, mică şi simplă, dar deschisă tuturor celor ce bat la uşă. Nu e un castel, nici un palat, ci o simplă locuinţă în coloarea zâpezei, unde domneşte armonia complectă. Adorat refugiu clădit cu totul după gustul meu, simplu, rustic, nu poţi ajunge la el de cât pe jos.
Dar marea se sparge pe terase, marea, iubită mare ! Nu marea copilăriei mele, nu marea Tatei, dar Marea Neagră, care nu e neagră, ci albastră şi câte odată verde, culoarea speranţei. Şi Ileana, ai cărei ochi sunt mari şi luminoşi, Ileana copilul meu cel mai mic, care a privit adânc în inima mamei ei, merge pe ea. Ca un fluture uriaş văd aripele ei plutind peste valuri, Ileana cu sufletul plin de visuri aleargă spre tot ce e nobil, generos şi bun...
Şi în serile când luna argintează locaşul nostru alb, plin de pace, stăm împreună, ea şi cu mine pe pridvorul ce pare că atârnă peste apă şi ascultăm eternul cântec al valurilor. Şi câteodată îi povestesc de cealaltă mare, acea mare a copilăriei mele, acea mare largă, largă de tot, pe care Tatăl meu marinar, a făcut de două ori înconjurul lumii...
Maria

In imagine Regina Maria, impreuna cu Principesa Ileana la malul marii in imprejurimile Balcicului (1929 ?).

Sursa:https://techirghiol.com/ce-inseamna-marea-pentru-mine

[latan.elena]

"Caracterul este destin. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută."

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.

N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi:am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.
(...)

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului...

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933."

Regina Maria a României

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/testamentul-reginei-maria

[latan.elena]

Eroiiromanieichic

De poveste: Regina Maria si Printesa Nadeja Stirbey (1903).

[latan.elena]

ColoRoștariu

[latan.elena]

Mihai Ristea1 aprilie la 01:35

A intrat în Palatul Regal pe la prânz cu cei care o însoțeau.
-Vă rog sâ mâncați ceva. Într-o oră ne întoarcem la spital. Ostașii noștri răniți au nevoie de noi, a spus Regina Maria.
-Majestate, vă rugăm totuși să vă faceți injecția împotriva tifosului. Este prea periculos pentru dumneavoastră!
-Eu nu am timp să fiu bolnavă, domnilor. Am România în gând, inimă și suflet. Respir pentru neamul acesta. Iată de ce, nimeni și nimic nu mă va înfrânge. Ne vedem într-o oră!
Aceasta a fost Regina Maria, cea care a iubit România mai presus de orice.
După război și înfăptuirea Marii Uniri, Regina Maria a plecat în Europa să convingă Puterile vremii să recunoască acest act istoric!
A ajuns în Franța pe o vreme mohorâtă și a mers direct la președintele acesteia. A doua zi toate ziarele titrau...”Franța este norocoasă să primească pe Regina Maria”. Primul pas fusese făcut.
A urmat Anglia. Cu Churchill copilărise. În 30 de minute acesta a fost convins să recunoască România Mare.
Înainte să plece, Regina îl întreabă:
-Cum credeți că pot convinge Statele Unite?
-Majestate, Președintele Wilson este la Paris. Aveți timp să ajungeți. Sunt sigur că o să-l cuceriți.
Regina Maria ajunge degrabă în Franța, dar i se spune că președintele american are programul încărcat.
-De la 8 dimineața are foarte multe întâlniri.
-Spuneți-i președintelui dumneavoastră că eu mă trezesc la 6. Vă garantez că nu are cum să plece din Paris fără să ne vedem.
Până la urmă întâlnirea are loc și SUA recunoaște România Mare.
Pentru noi toți, Regina Maria trebuie să fie REGINA INIMILOR NOASTRE!
Dumnezeu să vă aibă în pază, Majestate...că mult ați iubit România și imens ne lipsiți acum!