Papornița Moșului
Rezultate 1 la 10 din 10

Subiect: Din Imparatia lui DUMNEZEU ....

  1. #1
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.551

    Din Imparatia lui DUMNEZEU ....

    Abatele Eduard Lamy
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image002.jpg[/IMG] Abatele Eduard Lamy s-a născut în 1853, în regiunea Langres și a murit în 1931. A avut multe viziuni ale Fecioarei Maria și o protecție specială din partea îngerilor. Lucrul cel mai remarcabil la Părintele Lamy a fost intimitatea sa cu îngerii și familiaritatea cu care conviețuia cu aceștia. Apropiații săi l-au văzut vorbind cu ființe invizibile și au auzit uneori chiar și vocile care îi răspundeau. Contele Biver, doctor în litere și științe, o persoană foarte obiectivă, relatează următorul eveniment petrecut la 19 noiembrie 1924:
    În acea seară, contele și Părintele Lamy, gazda sa, tocmai se retrăseseră în camerele lor pentru a merge la culcare.
    Contele povestește: "La ora 22 eram în pat și am stins lumina. Peste vreo câteva minute, prin cele două uși am auzit o conversație animată în camera bătrânului preot. În tăcerea absolută a nopții, se distingeau cu claritate trei voci de bărbați. Deși era frig, m-am așezat pe pat ca să aud mai bine. Şi totuși, când m-am despărțit de el în pragul odăii lui, aceasta era complet goală! Auzeam anumite silabe, dar nu reușeam să înțeleg nici un cuvânt din ce spuneau cei doi necunoscuți, în timp ce gazda mea se exprima cu voce tare.
    Vorbeau toți în franceză. Dimineața, pe la cinci, în timp ce pleca la biserică, l-am întrebat pe Părintele Lamy: "Părinte, ieri seară, după ce mi-ați spus noapte bună, v-am auzit vorbind, am auzit și alte voci... erau îngerii păzitori?" El a zâmbit și mi-a spus: "Se poate. Sunt consolările de seară.
    "Pe parcursul zilei, la întrebările pe care i le-am pus din nou, gazda mea mi-a spus că auzisem vocile Sfântului Arhanghel Gabriel și a îngerului său păzitor, dar să nu vorbesc cu nimeni despre aceste lucruri."
    Agata Pe timpul domniei împăratului Deciu, în Sicilia era dregător Quintian, care în anul 251 a dat o poruncă ca să fie uciși creștinii. În cetatea Palermo se afla o fecioară frumoasă la trup și la suflet, pe nume Agata. Deși născută într-o familie nobilă și bogată, ea își consacrase viața lui Dumnezeu. Auzind de-o asemenea poruncă, în loc să se sperie sau să fugă, Agata s-a aprins de dor față de Cristos, căruia îi era mireasă. Renunțând la avere, renume și orice altă slavă a acestei lumi, ea a început să se pregătească pentru dulcea pătimire pentru Mirele său ceresc.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image004.jpg[/IMG]
    Quintian, auzind despre marea ei frumusețe și bogăție, a fost cuprins de dorința pentru ea. Aflând că e creștină, a chemat-o în fața tribunalului la Catana, spre judecată. El se măgulea că va putea învinge hotărârea ei prin mijloace de constrângere. Când au venit slujitorii să o ridice de acasă, Agata s-a retras mai întâi în odaia ei și, căzând în genunchi în fața icoanei Mântuitorului, s-a rugat în lacrimi astfel: „Doamne Iisuse Cristoase, Stăpânul tuturor, Tu cunoști inima și dragostea ce am către Tine. Numai Tie se cuvine tot ce am. Tu ești Păstorul meu, Dumnezeule! Şi eu sunt oaia. Fie-mi povățuitor și ajutor și nu lăsa vrăjmașul să-mi întineze trupul. Jertfă și prinos îți dau lacrimile mele, că Tu ești Dumnezeu și Tie se cuvine toată slava acum și pururi. Amin". Pe urmă a ieșit și a mers cu slujitorii dregătorului, având un curaj de neclintit în sufletul său.
    Pe drum ea s-a rugat neîncetat lui Dumnezeu să o întărească spre a mărturisi credința sa. Quintian a dat-o pe mâna unei femei desfrânate, Simforose, pentru ca să o determine să-și schimbe gândurile pure, îndemnând-o spre desfrâu și spre jertfire la idoli. Dar Agata a rămas neclintită în puritatea ei: „Să știți că mintea și sufletul meu sunt întemeiate pe piatră și nimic nu mă poate despărți vreodată de dragostea lui Cristos. Vorbele și îndemnurile voastre spre cele ale lumii sunt ca vântul și ca ploaia, care trec și nu pot face nimic așezării mele.” Ea a implorat cerului gloria martirajului. Dumnezeu a auzit rugăciunile sale și îngerii au apărut ca niște bărbați puternici îmbrăcați în alb care au păzit-o în toată puritatea timp de o lună, cât a rămas acolo.
    Văzând acestea, Simforose a mers la Quintian și i-a spus că mai lesne este a înmuia piatra și fierul, decât a înmuia sufletul acelei fecioare și a o întoarce de la credința ei în Cristos.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image006.jpg[/IMG]Auzind de statornicia Agatei, Quintian a poruncit să o aducă înaintea lui și i-a cerut să se închine la idoli și să le aducă sacrificii. Deși amenințată cu tortura, ea a fost fermă: „Nu mă tem de nimic, că de mă vei da fiarelor, ele se vor îmblânzi auzind de Cristos, în foc de mă vei arunca, vor sări îngerii din ceruri și-l vor stinge cu rouă, răni de-mi vei face, am ajutor pe Duhul adevărului, care nu mă va lăsa.”
    Iritat de tăria ei, judecătorul a lovit-o peste față și a ordonat să o ducă în temniță, dar sfânta mergea veselă și cu fața senină, încredințându-se Domnului.
    A doua zi, întâmpinând aceeași rezistență din partea ei, a pus-o pe roată. Văzând dregătorul răbdarea Sfintei, a poruncit să o schingiuiască și să-i taie sânii. Judecătorul a trimis-o apoi la închisoare, oprind să i se lege rănile și să i se dea de mâncare. Dar Dumnezeu s-a făcut singur doctorul ei, și apărând sub forma Sfântului Petru a vindecat-o și a umplut temnița cu o lumină strălucitoare. Toată noaptea a fost scăldată de lumina divină, ceea ce a înfricoșat pe străjeri și i-a făcut să fugă, lăsând deschise ușile temniței. După patru zile, tiranul a adus-o iar la judecată. A poruncit să-i dezgolească pieptul și când l-a văzut întreg și sănătos, cuprins de uimire, a întrebat-o cine a vindecat-o.
    Cu îndrăzneală, sfânta muceniță i-a răspuns: „Iisus Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu”.
    Cuprins de furie oarbă, Quintian a poruncit călăilor să aștearnă pe pământ cioburi de sticlă, cuie arse în foc și cărbuni aprinși și pe ei să așeze pe Agata. Când au așezat-o pe patul acesta de foc și de durere, s-a cutremurat întreaga cetate și s-a crăpat pământul, înghițind pe prietenii lui Quintian, după sfaturile cărora el făcuse cruzimea aceasta.
    Atunci poporul, cuprins de o mare frică, a alergat în curtea lui Quintian și a strigat cu putere către el să nu mai tortureze pe nevinovata fecioară. Quintian, de frica mulțimii și de groaza semnului care se făcuse, a dat poruncă să înceteze cazna, trimițând pe sfânta din nou la temniță.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image008.jpg[/IMG]
    Acolo, sfânta Agata, a căzut în genunchi și, ridicând mâinile în sus, s-a rugat: „Doamne Dumnezeul meu, totdeauna m-ai apărat, încă din leagăn chiar. Tu ai dezrădăcinat din inima mea iubirea de lume și mi-ai dat răbdarea și tăria ca să pătimesc. Rogu-te așadar, în ceasul acesta, Doamne, să îngădui ca să las lumea aceasta și să trec spre mila Ta cea bogată și mare!”. Îndată după ce s-a terminat rugăciunea, sufletul ei s-a înălțat la Dumnezeu.
    Aflând despre aceasta locuitorii cetății, au venit acolo și, cu mare cinste, i-au luat trupul să-l îngroape. Pe când o petreceau spre mormânt, s-a ivit în calea lor un tânăr necunoscut foarte frumos, însoțit de-un grup de tineri strălucit împodobiți. Tânărul a pus în raclă o tăbliță de piatră, pe care era scris: „Laudă credinței, cinste lui Dumnezeu și oamenilor izbăvire". Si de îndată s-au făcut nevăzuți, iar poporul a înțeles că aceia fuseseră îngerii lui Dumnezeu. Peste câtva timp Quintian a pierit de moarte năpraznică, sfâșiat fiind de armăsarii de la carul său.
    Iar slava sfintei Agata, a început să se extindă pretutindeni, pe locul mormântului ei înălțându-se o biserică. Ori ori de câte ori vulcanul Etna, care se află în preajmă, era pe punctul să irupă peste așezările oamenilor, ei luau din biserică haina sfintei și, ridicând-o în dreptul „balaurului” de foc, îl opreau să vină asupra lor.
    Agni Agni s-a născut la Roma, la începutul persecuției lui Dioclețian, din părinți credincioși, și chiar din fragedă tinerețe s-a orientat cu toată ființa și iubirea către Iisus Cristos.
    Bogăția și frumusețea ei atrăgea o mulțime de tineri din trufașa Romă, care o cereau în căsătorie. Ea răspundea tuturor că și-a consacrat fecioria Mirelui Ceresc și nevăzut de oameni. Cu toate stăruințele, a fost cu neputință ca ei să o poată îndupleca. Fiind de neam bun și preafrumoasă, fiul lui Sofronie, mai-marele cetății, s-a îndrăgostit de ea și i-a trimis daruri, voind ca ea să-i fie mireasă. Agni refuza toate aceste daruri ca pe un gunoi netrebnic, repetând răspicat că e deja logodită cu Mirele cel mai bun, de la care are darurile cele mai mai de preț.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image010.jpg[/IMG]
    Tânărul, crezând că ea dorește daruri mai bogate, i-a trimis pietre scumpe și mărgăritare, haine de preț și podoabe alese, ducându-i-le chiar el. Sfânta Agni i-a răspuns atunci că Iubitul ei Ceresc i-a dăruit alte înfrumuseți fără de asemănare, și cu inelul credinței sale a logodit-o, încingând-o cu mărgăritare de lumină strălucitoare. Așadar, ea nu poate renunța la Acela cu care prin legătură profundă de dragoste este înlănțuită, inima ei fiind unită cu Inima Lui.
    Auzind acestea, tânărul s-a îmbolnăvit de necaz, fiind pe pragul de a muri. Părinții lui, aflând pricina bolii, au trimis veste părinților fetei, cerând-o pentru feciorul lor; dar și acum, fecioara le-a răspuns că ea nu se lasă de cel dintâi logodnic al ei.
    Sofronie a fost cuprins de furie aflând că fecioara crede în Cristos, căruia i se închină ca unui Dumnezeu și acesta este logodnicul ei, și a trimis-o la judecată.
    La început, judecătorul s-a purtat cu blândețe și a ademenit-o cu făgăduințele cele mai înșelătoare, dar Agni a continuat să declare că nu are alt mire în afară de Iisus Cristos. Magistratul a trecut apoi la un ton amenințător, cu speranța că o va îngrozi. Dar el se înșela, căci Agni avea, într-un trup zvelt și delicat, un suflet mare și puternic.
    În cele din urmă, Sofronie a pus-o să aleagă între a fi mireasa fiului său sau să devină vestală, slujind zeiței purității trupești. La aceste cuvinte, Agni a răspuns: „Fiului tău nu pot fi soție, căci doar ți-am spus că eu am logodnic ceresc, iar idolului tău cel surd, mut și neînsuflețit nu voi sluji niciodată, căci nu este alt Dumnezeu afară de acela care a făcut cerul și pământul, prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Cristos!”
    Atunci judecătorul a poruncit să se aprindă un foc mare și să se aducă tot felul de unelte de tortură. Tânăra fecioară considera torturile ca niște jucării, fără să se teamă câtuși de puțin, rămânând plină de candoare în mijlocul călăilor: „Iisus Cristos este prea preocupat pentru puritatea mireselor sale ca să îngăduie răpirea acestei virtuți. El este păzitorul și protectorul meu. Puteți să-mi vărsați sângele dar sufletul, care-mi este jertfit lui Iisus Cristos, niciodată nu-l veți putea pângări!“ Atunci ei au târât-o înaintea idolilor, ca să îi tămâieze. Ea însă a ridicat mâna spre a-și face semnul crucii.
    Sofronie a poruncit atunci ca Agni să fie dezbrăcată și să fie dusă, goală, în casa de desfrânare. Dumnezeu însă nu lasă pe cei ce nădăjduiesc în El: de îndată, părul de pe capul fecioarei s-a făcut atât de lung și de bogat, încât i-a acoperit tot trupul, ca o haină frumoasă.
    Intrând în casa păcatului, Agni a văzut pe îngerul său păzitor, care i-a dat o îmbrăcăminte de lumină atât de strălucitoare, încât ochii celor desfrânați nu o puteau privi. Fecioara a fost absorbită în rugăciune către Cel PreaÎnalt. Atunci, de sus s-a coborât o haină albă, țesută de mâini îngerești, și a îmbrăcat-o pe fecioară.
    Așa că acea casă a păcatului s-a transformat în casă de rugăciune. Cei care intrau acolo cu gânduri și porniri păcătoase, văzând strălucirea încăperii și auzind glasurile rugăciunilor, recunoșteau prin aceasta Dumnezeiasca Putere care apăra pe fecioară și ieșeau de acolo închinându-se.
    A venit atunci și fiul judecătorului, și văzând pe aceștia ieșind astfel, îi batjocorea. Cu mare obrăznicie a intrat în odaia în care se afla fecioara, și neluând în seamă cereasca strălucire, s-a repezit fără rușine asupra ei. Atunci, o mână nevăzută s-a lăsat asupra lui și trântindu-l la pământ, l-a lăsat acolo fără suflare.
    Mulțimea s-a împărțit atunci în două tabere: unii ziceau că e vrăjitoare, iar alții o apărau ca fiind nevinovată.
    Venind Sofronie și văzînd pe fiul său zăcând fără viață, a acuzat-o cu amară mânie că la ucis. Agni, cu blândețe, i-a răspuns: „Cel a cărui voie poftea s-o împlinească fiul tău, stăpânul desfrânaților și-al netemătorilor de Dumnezeu, acela l-a ucis. Așa că nu de farmecele mele, ci de puterea lui Dumnezeu, se află el răpus acum”.
    Atunci, Sofronie i-a cerut să roage pe îngerul ei să-l învie pentru ca să creadă și el. Sfânta i-a răspuns că, deși sunt nevrednici de o asemenea minune, a venit ceasul ca puterea Domnului Iisus Cristos să fie arătată și preamărită. Fecioara, căzând cu fața la pământ, s-a rugat în lacrimi. Atunci îngerul Domnului a venit și a înviat pe fiul lui Sofronie.
    Ieșind afară, tânărul a mărturisit că Dumnezeul creștinesc este unicul Dumnezeu și că Lui i se cuvine închinare. Auzind acestea, o sută șaizeci de oameni din popor au crezut și, împreună cu tânărul, au primit botezul credinței celei adevărate.
    Cei necredincioși s-au repezit la ei și, cu mare mânie, le-au tăiat capetele la toți.
    S-a făcut atunci o mare tulburare în popor. Unii strigau să fie scoasă afară și ucisă, că-i vrăjitoare, care nu numai trupul dar și sufletul ucide. Sofronie era acum în dilemă: voia să dea drumul fecioarei, dar se temea de preoți, să nu se răscoale împotriva lui. Până la urmă a poruncit să se facă un foc mare în mijlocul cetății, și să o arunce în el pe fecioara Agni.
    Dar când au aruncat pe sfântă în foc, ea a ridicat mâinile în sus și s-a rugat la Dumnezeu.
    Văpaia s-a despărțit în două, făcându-i în mijloc loc răcoros și larg, iar asupra celor ce stăteau împrejur, focul se întindea și-i ardea.
    S-a poruncit atunci să fie ucisă cu sabia. Vederea călăului o umplu de bucurie pe fecioara Agni. Călăul a încercat încă o dată să o facă să-și schimbe hotărârea, conform cu instrucțiunile secrete ce le primise, dar ea a răspuns că nu va trăda niciodată credința pe care o jurase Divinului său Mire. După ce a rostit o scurtă rugăciune, a plecat capul, atât pentru a se închina lui Dumnezeu, cât și pentru a primi lovitura care a săvârșit jertfa sa.
    Într-o noapte, pe când părinții privegheau la mormântul fiicei lor, au văzut o ceată de fecioare coborându-se din cer spre ei, îmbrăcate în haine țesute în aur și strălucind de slavă divină. Iar în mijlocul lor au văzut pe fiica lor Agni, având în dreapta sa un mielușel mai alb decât zăpada. Si au auzit-o spunându-le: „Nu mă plângeți pe mine ca pe-o moartă, ci mai ales bucurați-vă cu mine, căci cu fecioarele acestea am ajuns în lăcașuri luminoase și cu Cel ce L-am iubit cu toată inima pe pământ, cu El m-am unit acum în ceruri.” După aceasta, mormântul ei a fost aducător de tămăduiri. Ea este apelată în ajutorul purității, împreună cu Sfânta Fecioară Maria și Sfânta Muceniță Tecla.
    Ana Katharina Emmerich (1774-1824) Augustina Anne Catherine Emmerich (1774-1824) este cunoscută la nivel mondial. Viziunile sale sunt în mod regulat reeditate sub diferite forme cum ar fi spre exemplu "Patimile" povestite de sora Anne Catherine sau "Viața Mariei" după viziunile Frauleinei Emmerich. Încă din timpul vieții ea a dat dovadă de o mare fragilitate, mizeria materială în care se afla contrastând foarte mult cu bogăția vieții sale "în alte dimensiuni", astfel încât un preot, Karl Schmoger, i-a consacrat 10 ani din viața lui pentru a-i redacta bibliografia, o lucrare de 1200 de pagini. Viața Annei Catherine Emmerich este un salt în supranatural în care îngerii sunt ghizi în timpul deselor zboruri către Lumină. Acestea viziuni pe care săraca fată care a fost tratată foarte urât de către medicii prusaci, apoi de medicii francezi după venirea lui Napoleon, și din nou de cei prusaci după înfrângerea acestuia, sunt impresionante.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image012.jpg[/IMG] Născută la Flamscke în Westphalia în data de 9 septembrie 1774, Anne Catherine Emmerich a avut primele viziuni la vârsta de 9 ani, la început cea a îngerului său păzitor apoi ce a lui Iisus și a Fecioarei Maria. Ea a intrat la mănăstire în 1802. În anul 1811, când guvernatorul prusac a decis suprimarea instituțiilor religioase, tânăra femeie a fost aruncată în stradă de unde a fost luată de un preot francez, părintele Lambert. Avea atunci vârsta de 38 de ani. Un an mai târziu stigmatele au apărut pe trupul său. În fiecare zi de vineri, Anne Catherine Emmerich retrăia patimile lui Iisus ca și cum s-ar fi aflat alături de el cu o camera video în mână. La fel ca și stigmatizata Marthe Robin, ea nu mânca niciodată, se hrănea numai cu anafură. Începând cu acest moment zvonurile cele mai nebunești au început să se răspândească despre fecioară.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image014.jpg[/IMG] Viziunile Annei Catherine Emmerich seamănă foarte mult cu niște reportaje jurnalistice, un fel de cronici transmise în direct din trecut. Anne Catherine Emmerich avea capacitatea de a citi gândurile, levita în mod frecvent, era transportată de către îngerul său păzitor la mii de kilometrii distanță de satul său natal, ceea ce îi permitea să le dea tot felul de știri sătenilor, cu mult înainte ca acestea să ajungă în acest colț pierdut. Confesorul ei nu s-a îndoit niciodată de una dintre viziunile care îl descria pe papa din acel moment ca pe un om cumsecade cu o mină verzuie. Patru zile mai târziu locuitorii au primit știrea că Napoleon Bonaparte era ridicat la rangul de împărat de către suveranul pontif.
    Neputând intra în casa stigmatizatei, șase husari au intrat pe fereastră și au aterizat la picioarele patului tinerei femei.
    Înspăimântați de lumina care îi înconjura chipul, soldații interziși nu mai știau ce să facă. Unii au îngenuncheat cerându-și scuze în vreme ce alții o priveau ca halucinați, ca și cum ar fi refuzat să interpreteze informațiile care le erau transmise de către ochi. Cu toții au ieșit din camera calmi, pe ușă, precum niște puști care au fost surprinși în timp ce încercau să fure dulceață. Cu toată această grație divină, Anne Catherine Emmerich a fost totuși acuzată de fraudă și o primă anchetă a fost realizată de către membrii clerului local. Constatând absența oricărei înșelătorii, preoții circumspecți au redactat un raport prudent sugerând o anchetă civilă independentă. În data de 7 august 1819, o nouă comisie formată din prefect, un consilier în legătură cu igiena, un medic, chirurgi și oameni de știință precum și martori civili, cu toții atei sau francmasoni, s-au năpustit asupra tinerei femei:
    "Pe data de 7 august, povestește Johannes Maria Hocht, femeia a fost în mod brutal luată din patul său cu ajutorul unei infirmiere necunoscute, pusă pe o targă, care a fost luată de 4 polițai înconjurați de un pluton de gardă sub comanda unui locotenent. Sute de vecini asistau la acest spectacol manifestându-și prin lacrimi starea de bulversare. Au dus-o într-o casă necunoscută unde a fost lăsată pe aceeași targă în mijlocul unei săli mari unde putea fi observată din toate unghiurile." Comisia a examinat timp de mai multe zile trupul femeii fără nici un fel de menajamente: mâinile i-au fost bandajate și legate pentru a se verifica dacă își provoca singură rănile. Interogatoare de tip stalinist, percheziții regulate în celula în care se afla în căutarea de instrumente sau substanțe chimice care ar putea provoca rănile. Timp pierdut. Echipa de examinatori, conștienți de rezultatele mai mult decât jenante, au decis să o mute într-o altă casă, sperând că stigmatele vor dispărea odată cu această schimbare. Totuși faptul acesta nu a schimbat nimic iar rezultatele diverselor examinări, unele dintre ele foarte intime, au pus comisia într-o situație foarte delicată. Rapoartele, totuși sincere, au stabilit "absența sigură a oricărei fraude", și astfel cei care au acuzat-o, incapabili să explice existența stigmatelor, nu au găsit nimic care să o discrediteze. Medicul german Bahrens a explicat observațiile făcute în maniera care urmează, observații care totuși nu l-au convins niciodată că ar fi vorba cu adevărat de stigmate ci mai de grabă de un fel de "magnetism animal"!
    "Crucea dublă de pe pieptul său sângerează în mod regulat în toate zilele de miercuri, celelalte răni sângerează vinerea, bandajul din jurul frunții se înroșește cel mai des în zilele de sâmbătă. Crucea și rănile laterale apar pe o suprafață a pielii lipsită de orice fel de leziuni, sângele curge din ele exact precum transpirația din pori. În Vinerea mare dinaintea Paștelui sângele curge în valuri iar rănile îi produc o suferință foarte mare. Rănile bandajate rămân timp de șapte zile și șapte nopți în aceeași stare, fără a se ameliora, fără a se înrăutății, fără a supura.Aproape în toate aceste zile ea trăiește stări de extaz în timpul cărora rămâne ore în șir rigidă precum un lemn, ochii îi sunt ermetic închiși, fără viață în aparență. Chipul său are tot timpul aceeași culoare și prezintă o sensibilitate inexplicabilă la binecuvântările preotului sau la prezența unor obiecte consacrate. Prezintă uneori o surprinzătoare cunoaștere a viitorului în ceea ce o privește pe ea sau pe cei apropiați ei. Pare că poate citi inimile ființelor umane.
    Pacienta a fost observată continuu pe durata a 10 zile consecutive, zi și noapte, de persoane de încredere, cu permisiunea autorităților ecleziastice. Aceste observații au demonstrat în mod unanim că rănile nu au fost provocate cu nimic exterior, că pacienta nu a ingerat nimic în afară de apă, și că nu a existat nici un fel de evacuare. Acest ultim fenomen a fost observat și în timpul următoarelor 4 luni. În domeniul experienței medicale și fizice, fenomenele observate pe trupul tinetei călugărițe, au un caracter atât de excepțional că nici o lege cunoscută în natură nu este în măsură să de o explicație plauzibilă.
    Pe scurt nimeni nu a înțeles mare lucru din acest caz, în afara faptului că ar fi fost vorba de un fel de "magnetism animal" care ar fi permis acestei biete femei să sângereze în fiecare vineri.
    Acum că am prezentat cadrul exterior în care se afla Anne Catherine și modul în care era supravegheată de către autorități, să pătrundem în cadrul ei interior și să vedem ce ne spune ea despre îngeri. Este pur și simplu uimitor. Spre exemplu îngerul ei păzitor îi era vizibil aproape în permanență: Splendoarea emanată de îngerul ei păzitor, ne spune starețul Schmoger, nu avea ca egal decât propria sa privire, o rază de lumină. Anne Catherine spunea că îngerul o chema iar ea îl urma din loc în loc: "uneori îmi petreceam zile întregi împreună cu el. Îmi arăta persoane pe care le cunoșteam mai mult sau mai puțin, uneori chiar deloc. Traversam mările cu viteza gândului, puteam să văd departe, foarte departe. El este cel care m-a dus la regina Franței ( Maria-Antoaneta) în închisoare. În momentul în care vine să mă ia văd de obicei o lumină slabă iar apoi apare dintr-o dată în fața mea la fel ca lumina unei lanterne care luminează în întuneric. Ghidul meu este uneori înaintea mea, alteori alături de mine. Nu i-am văzut niciodată picioarele mișcându-se. Este liniștit, face puține mișcări, dar uneori își însoțește scurtele răspunsuri de mișcări ale mâinii sau de o înclinare ușoară a capului.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image016.jpg[/IMG] Oh, cum este de strălucitor și transparent. Are o atitudine gravă, dar foarte blândă. Părul său este strălucitor, mătăsos. Capul său nu este acoperit, iar roba pe care o poartă este lungă de un alb fermecător precum cea a unui preot. Îi vorbesc liber dar niciodată nu am putut să-l privesc în față. Mă înclin înaintea lui. Îmi dă tot felul de semne. Nu îi pun niciodată prea multe întrebări, împlinirea pe care o resimt fiind în prezența lui îmi este de ajuns. Este totdeauna foarte scurt în exprimare. Odată m-am pierdut pe câmpiile din Flamscke. Eram terorizată. Am început să plâng și să mă rog lui Dumnezeu. Dintr-o dată am văzut o lumină ca o flacără înaintea mea. Aceasta a luat apoi forma ghidului meu îmbrăcat în roba albă. Pământul sub picioarele mele a devenit uscat, nici ploaia nici ninsoarea nu îmi atingeau trupul și am ajuns acasă fără nici măcar să fiu udată".
    Ea ne-a lăsat prin urmare viziunile sale cu Îngeri care apăreau în mod misterios pe întregul traseu al calvarului lui Iisus: "Nici o limbă umană nu poate exprima groaza resimțită de sufletul Mântuitorului la vederea teribilului calvar al ispășirii, deoarece el vedea nu numai lunga serie de torturi pe care urma să o îndure, dar și instrumentele de tortură, imensa ură a celor care îl acuzau, cruzimea călăilor, angoasele tuturor victimelor nevinovate sau vinovate. Oroarea acestei viziuni a fost așa de mare încât întregul său trup s-a umplut de sudoare: aceasta era precum picături de sânge care curgeau pe pământ. În timp ce Fiul Omului era astfel scufundat în tristețe și deprimare am văzut îngerii care erau cuprinși de compasiune. Simțeam cum își doreau să îl consoleze și cum se rugau înaintea tronului lui Dumnezeu pentru El.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image018.jpg[/IMG] La finalul acestei viziuni chipul lui Iisus era precum cel al unui mort. Apoi îngerii au dispărut, sudoarea îi curgea și mai abundent. Un întuneric profund domnea în grotă. Am văzut apoi un înger coborând lângă Iisus. Era mult mai mare și se putea vedea mult mai distinct având mult mai mult decât îngerii anteriori aparența unui om. Era îmbrăcat precum un preot, cu o robă lungă albă, și avea în mâini un vas mic în formă de caliciu. La deschizătura vasului am văzut un obiect mic de formă ovală care răspândea o lumină roșiatică. Îngerul plutind și-a întins mâna dreaptă către Iisus și i-a dat să bea din acel vas, apoi a dispărut."
    În 1824, Anne Catherine a murit la vârsta de 50 de ani imitându-l pe Iisus. Ultimele sale cuvinte au fost "lăsați-mă să mor împreună cu Iisus pe cruce" arătând o profundă detașare față de orice medici, militari sau curioși care se aflau la căpătâiul său pentru a o examina. Şase săptămâni după ce a fost înmormântată a fost dezgropată pentru a se verifica dacă nu a existat vreun hoț cu ideea de a-i fura relicvele.
    Corpul său se afla într-o perfectă stare, suplu, fără nici un fel de miros, fără nici un fel de descompunere.
    Caterina de Siena (1347-1380) În pofida scurgerii timpului Caterina de Siena este o mistică extraordinar de modernă. Ea este fără îndoială a tuturor timpurilor pentru că a trăit în afara timpului. Experiențele la granițele dintre viață și moarte le-a trăit cu mult înaintea nașterii lui Raymond Moody, ceea ce au lăsat-o pentru mai multe zile înlăcrimată: "nu mai voiam să revin în această temniță care este corpul fizic". A fost văzută levitând în mai multe rânduri, în plin extaz. Caterina de Siena este eternă deoarece ea este unul dintre cei mai mari mistici din istoria bisericii, mult mai misogină în acea epocă decât în ziua de azi.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image020.jpg[/IMG] Ne-a lăsat moștenire celebrele sale dialoguri cu Dumnezeu și cu Iisus, un adevărat giuvaier care nu are decât un singur echivalent, Dialogurile cu îngerul ale Gittei Malasz. Cu toate că ea nu a trăit mult timp, 33 de ani, întreaga sa existență a fost scăldată de supranatural: stigmate, viziuni, extaze, levitația, întâlniri cu îngeri. A explicat la un moment dat că ea nu vedea chipurile oamenilor care o vizitau, deoarece ea le vedea sufletul. La un moment dat erau 8 preoți în jurul ei în permanență, deoarece toți cei care îi vorbeau la scurt timp după aceea erau profund transformați. Prin urmare nu este întâmplător că amintirea unei asemenea sfinte cum este Caterine de Siena a străbătut șase secole ale istoriei. Mistică printre mistici, o femeie teribilă cu privirea pătrunzătoare, era devotată trup și suflet lui Iisus, singura sa iubire, singurul ei iubit, singurul său soț, singurul Dumnezeu. Dumnezeul pe care a început să-L venereze de la vârsta de 6 ani, a demonstrat în mod incontestabil că aceasta era un suflet care îi era predestinat. Este suficient să ne aplecăm asupra vieții acestei femei deosebite, care, deși aproape analfabetă. a avut o influență deosebită asupra vieții religioase și politice a țării ei, asupra papilor dar mai ales asupra comunității religioase a epocii sale. Nu pentru că era o femeie pioasă, ci mai ales datorită faptului că reputația ei a depășit cu mare repeziciune frontierele. Spre exemplu, în timpul rugăciunilor, când se afla în biserică, s-a prăbușit în fața tuturor credincioșilor, palidă, cu trupul complet rigid, fără ca inima să-i mai bată, în extaz... A rămas astfel timp de trei sau patru ore, în timp ce preoții au scos o în fața bisericii fără ca nici un membru al trupului său să se miște mici măcar un milimetru. Un dominican convins fiind că nu este decât o prefăcută, aștepta cu perfidie în biserică unul dintre extazele acesteia pentru a se apropia și a-i înțepa picioarele și corpul cu un cuțit. În zilele noastre când copii afirmă că o văd pe Fecioara Maria, medicii se apropie și îi înțeapă cu un ac sau trec flacăra unei brichete pe sub mâini și prin fața ochilor pentru a verifica dacă nu cumva se prefac. Dar Caterina de Siena nu avut nici un fel de reacție pe trup.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image022.jpg[/IMG] În schimb trei ore mai târziu, când s-a întors pe pământ, nu numai că s-a plâns de violenta agresiune, dar chiar s-a format o rană în locul în care a fost lovită.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image024.jpg[/IMG] Într-o duminică a lunii august trupul său a căpătat culoarea unui cadavru, și după câteva ore apropiații săi au concluzionat că era moartă, au instalat-o într-un coșciug deschis pentru a primii ultimele omagii. Dar în cele din urmă Caterina a deschis ochii înspăimântându-le pe surorile care o păzeau. "Ce s-a petrecut?" a întrebat-o confesorul ei Raimond de Capue. "Ai fost cu adevărat moartă?" "Inima mea a explodat, s-a despicat de sus până jos. Trupul meu era desprins de suflet. Nu știu cât timp a durat aceasta, surorile spun că patru ore. Dar am văzut tainele lui Dumnezeu (Vidi Arcana Dei). Nu am văzut însăși esența divină, dar am văzut gloria sfinților, durerile păcătoșilor din infernuri, și cele ale sufletelor care se purificau în purgatoriu. Amintirile mele nu mai sunt foarte clare. Iar apoi nu am cuvinte ca să descriu acele lucruri. O, ce tristețe să mă întorc aici jos. Dar Domnul mi-a spus: "Fericirea multora depinde de întoarcerea ta pe pământ unde nu vei mai trăi ca înainte, închisă într-o celulă.""
    Aceasta nu o împiedica totuși pe tânăra femeie să plângă. Ea nu dorea să revină în trupul său.
    Altă dată un preot a pus-o la încercare oferindu-i la sfânta împărtășanie o bucată care nu era consacrată. Si-a dat imediat seama și furioasă a incendiat-o. În cele ce au urmat nu a mai fost necesar să îi înțepe picioarele, deoarece încă de la începutul stărilor de extaz, devenea ușoară precum pana și fără să se miște era purtată în aer de brațele mirelui ei, care era invizibil bine înțeles. Credincioșii care asistau la slujbă rămâneau paralizați, și le putem înțelege această reacție. Mariajul ei cu Iisus a fost o sursă de inspirație pentru bijutierii italieni.
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  2. #2
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.551
    Într-o seară a anului 1337, în timp ce era prinsă în rugăciuni, Iisus i-a apărut și i-a ținut următorul discurs: "Din momentul în care din iubire pentru Mine tu ai renunțat la mândrie, la plăcerile cărnii, și ți-ai dăruit toată frumusețea inimii mie, și acum când tot restul casei se bucură, m-am decis să celebrăm nunta sufletului tău și să te iau de soție așa cum ți-am promis." Apoi, după această declarație, apostolul Ioan, Maria, sfântul Paul și sfântul Dominic s-au materializat în mica ei celulă pentru a fi martori. Maria a luat mâna Caterinei și a adus-o pe tânăra fecioară Fiului ei care i-a pus în deget o verighetă de aur cu un diamant și 4 perle: "Aici te căsătoresc cu Mine, întru credință, Eu creatorul și salvatorul tău. Păstrează această credință fără pată până vei ajunge la Mine în ceruri; celebrează această nuntă fără sfârșit. Din acest moment, fiica Mea fii fermă și de nezdruncinat în tot ceea ce prin grația Mea îți voi cere să realizezi. Așa înarmată cu forța credinței vei înfrânge toți inamicii și vei fi fericită." Acest inel a devenit invizibil pentru toată lumea cu excepția Caterinei care–l vedea tot timpul, cu excepția momentelor, a recunoscut ea roșind, când și-a ofensat mirele.
    În mod curios avem puține texte despre îngeri de la Caterina de Siena, cu excepția unuia dintre Dialogurile care a traversat mai bine de 6 secole, fiind mereu reeditat. Acest pasaj al conversației cu Dumnezeu vorbește despre "divina providență" pe care unii o numesc hazard, alții coincidență, iar alții sincronicitate:
    "În unele momente Grația Divină se manifestă prin intermediul servitorilor Mei fără să treacă pe la creatură, așa cum chiar tu ai resimțit adeseori și așa cum ai auzit de la gloriosul tău tată, sfântul Dominic (Caterina de Siena era o dominicană terțiară), acest mult iubit servitor al Meu, care în una din primele zile ale ordinului, în timp ce frații săi călugări nu aveau nimic de mâncare, a spus plin de încredere în faptul că îl voi ajuta: "Copii mei, așezați-vă. Ascultători călugării s-au așezat în jurul mesei. Atunci, Eu cel care îi ajut pe cei care cred în Mine, am trimis doi îngeri purtând în mâini pâine foarte albă, și atât de multă, încât le-a ajuns pentru mai multe mese. Iată un caz în care Grația Mea s-a manifestat fără intervenția omului, ci cu ajutorul Sfântului Duh."

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image002.jpg[/IMG] Caterine de Siena a resimțit primele dureri ale Patimilor lui Iisus în 1373 cu cununa de spini din jurul capului, urmată după doi ani de alte cinci răni care au apărut pe trupul ei, dureroase dar în același timp invizibile pentru ceilalți așa cum ea i-a cerut (au fost totuși vizibile după decesul acesteia).
    Consoarta mistică a părăsit această lume la vârsta de 33 de ani precum soțul ei, în 29 aprilie 1380; acela este și momentul în care i-au apărut și stigmatele. Trupul Caterinei de Siena a fost expus după deces timp de trei zile, timp în care a fost vizitat de mii de persoane, credincioși și nobili cu toții atrași fiind de intimitatea sa cu Dumnezeu. Abia în 1385, la cinci ani după aceea trupul său a fost dezgropat pentru recuperarea oaselor altfel spus a relicvelor sale. Martorii au fost uimiți să o descopere intactă, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. Iar corpul său a suferit aceiași soartă precum cel al Terezei d'Avila. Confesorul ei Raymond de Capue, este cel care i-a smuls inima și i-a tăiat capul pentru a fi păstrate ca relicve la biserica Sfântul Dominic de Siena care a moștenit mai târziu și o mână. Un braț a rămas în același oraș, trei degete au ajuns la Veneția, Florența s-a declarat satisfăcută cu un cot, degetul care purta inelul invizibil a ajuns la mânastirea din Pontiniano, dinții au fost în mod generos distribuiți celor apropiați, iar dominicanii de la Roma au primit un… umăr.
    Un adevărat măcel realizat de credincioși, care nu poate fi explicat decât de autenticitatea acestei femei de excepție. Mai mult chiar la data de 4 octombrie 1970, Papa Paul al VI-lea, a numit-o pe Caterina de Siena doctor al Bisericii. Ca și cum autenticitatea sa continua să ajute spiritele însetate de prezența divină, dincolo de timp.
    Sfanta Catherine Laboure (1806-1876) Catherine Labouré a venit pe lume pe 2 Mai 1806, în micul cătun Fain-les-Moutiers, situat la sud-vest de Montbard, pe canalul Burgundiei, ținut abundent în pășuni, lanuri de grâu și podgorii. Chiar de a doua zi, clopotul bisericii bătea puternic, în câmpia înflorită, anunțând botezul Catherinei. Părinții sunt la origine țărani, neam solid și echilibrat. Tatăl se bucura în ținut de stima celorlalți, era “Domnul Labouré”. În 1793 s-a căsătorit cu o tânără fată din împrejurimi: Louise Gontard; era perioada “Terorii”. La nașterea Catherinei, mai erau deja opt copii: o fată Marie-Louise și șapte băieți; mai târziu, în cămin au mai apărut Tonine și Auguste. În această familie, în care sălășluiește atâta iubire fraternă, Dumnezeu ocupă primul loc. Toți împreună, se roagă în fiecare seară, și copilul învață rugăciunile cu mult înainte de a ști să citească. De fapt, învățământul pentru Catherine este o problemă secundar ă: școala e departe, neobligatorie și mama are atâtea de făcut! Marcată de munca aspră și desele sarcini, sănătatea Louisei Labouré intră în declin: moare la 42 de ani, lăsându-și familia într-o mare durere. Lipsită de tandrețea maternă, Catherine în vârstă de nouă ani se refugiază în imensa dragoste a Fecioarei Maria. Luând în mâini o statuie a Fecioarei îi spune: “Pe tine te aleg drept mamă”. După ce au stat doi ani la o mătușă în Saint-Remy, Catherine și sora ei mai mică Tonine se reîntorc la fermă. Avea în jur de 12 ani, era mare, voinică, și se pricepea la toate treburile casnice. În timpul absenței sale, sora mai mare Marie-Louise a cunoscut la Langres Fiicele Carității și și-a înțeles vocația. Trebuia să plece, să lase tată, frați și surori. Catherine, hotărâtă și pragmatică, rezolvă situația. „Tonine și cu mine, putem foarte bine să ne descurcăm !” i-a spus ea tatălui.
    Chemarea...
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image004.jpg[/IMG]
    Pierre Labouré a acceptat în cele din urmă. Marie-Louise și-a urmat în mod liber calea,iar Catherine a preluat comanda gospodăriei.O fermă mare cere multă muncă, și totuși vom vedea des copila mergând pe câmpie, spre biserica din Moutiers-Saint-Jean pentru a participa la Liturghia de dimineață. În 1818 a primit prima Sfântă Împărtășanie. În ciuda lucrului, tânăra fată postește vinerea și sâmbăta, chiar în timpul muncilor aspre. Îngrijorată de sănătatea sorei ei, Tonine o amenință că-i spune tatălui. „Bine, spune-i” răspunde scurt Catherine. Pierre Labouré se mulțumește să-i facă câteva observații. Fără să se mai teamă de mustrări, adolescenta se refugiază în mica biserică din sat, imediat ce munca îi permite. Acolo se roagă în genunchi pe dalele de piatră, chiar și atunci când frigul le îngheață. În sat, toți o stimează pe Catherine. E foarte curtată. Catherine este serioasă, harnică, vitală, și tatăl e cu stare... Răspunsul este invariabil: nu. Când avea aproape 19 ani, un vis special îi confirm adevăratul sens al vieții sale: se vede în rugăciune în biserica din sat. La altar, un preot bătrân, îmbrăcat în odăjdii sfinte, celebrează Liturghia. La terminarea celebrării, se întoarce și îi face semn să se apropie. Catherine speriată fuge, dar visul continuă. Ea este acum la căpătâiul unui bolnav. Preotul bătrân este și el acolo, și îi spune: „Fiică, este bine a îngriji bolnavii, acum fugiți de mine, dar într-o zi veți fi bucuroasă să veniți la mine. Dumnezeu are planurile Sale cu dumneavoastră! Nu uitați aceasta!” Apelul a fost deci înțeles. Dar, fidelă legii tăcerii pe care și-a impus-o în timpul vieții, nu a zis un cuvânt despre această întâlnire; sunt cunoscute doar cuvintele lui Tonine: „Nu mai era cu picioarele pe pământ... era în totalitate mistică!” Calea slujirii a fost trasată: dăruire totală de sine, în slujba celor săraci, pe urmele lui IisusCristos. În 1828 Catherine avea 22 de ani, Tonine 20. Aceasta din urmă putea acum s-o înlocuiască la fermă. A venit timpul să-i vorbească tatălui despre vocația sa. Apropiindu-se de Fiicele Carității care deserveau azilul din Moutiers-Saint-Jean, se gândește să intre în această comunitate. Răspunsul este imediat și categoric: „Nu vei pleca!” Catherine suportă opoziția unui tată pe care-l iubește, dar acest nu absolut apasă greu pe inima ei.Pierre Labouré vrea cu orice preț să-și convingă fata să renunțe la proiectele ei. Ce era de făcut? Poate un sejur la Paris, la fiul său Charles care deținea un restaurant pentru muncitori, îi vaschimba ideile. După câteva zile Catherine, cu regret dar ascultătoare, urcă în diligența de Paris. Nu va revedea niciodată clopotnița din Fain-les-Moutiers. La Paris, în restaurantul fratelui său, Catherine lucrează cu hărnicie. Acest serviciu, care se prelungește pe durata unui an, este pentru ea sursa unei mari suferințe. Cumnata ei, d-na Hubert conduce la Châtillon-sur-Seine un internat frecventat de nobilimea din Burgundia. Charles, văzând deprimarea tinerei fete, pregătește fără îndoială și deschide un drum salutar. Ea va pleca degrabă din Paris spre Châtillon. Deși primită călduros, Catherine nu se acomodează cu acest mediu aristocrat, care nu se potrivește cu simplitatea ei. Abia venită, se gândește să plece. Totuși, Dumnezeu o aștepta acolo. Aflând că în oraș există o casă a Fiicelor Carității, se hotărăște să se ducă acolo; dorința ei de a îmbrățișa viața consacrată crește pe zi ce trece; vrea să se destăinuie maicii Superioare. I se permite acest lucru. Un tablou îi atrage atenția, este portretul unui preot bătrân… Dar ea a văzut deja această privire care o fixează cu blândețe. „Iată preotul pe care l-am văzut în vis! Este chiar el, dar cine este?”. „Fondatorul nostru, Sfântul Vincențiu de Paul”, îi răspunde tânăra soră care o însoțea. N-a spus el „Veți veni la mine...” Si Catherine a venit.Tăcea, dar o mare lumină se năștea în ea, pacea și bucuria îi inundau inima. Catherine va fi Fiică a Carității. Relațiile cu tatăl ei sunt în continuare tensionate. El încă speră o reîntoarcere. D-na Hubert reușește să-l convingă. După multe ezitări, își dă acordul. Catherine, la începutul anului 1830, își începe misiunea în casa din Châtillon-sur-Seine. Este foarte fericită. O bucurie calmă, care nu se observă, o face să-și îndeplinească cu dragoste și înflăcărare toate activitățile cotidiene. Catherine descoperă amploarea mizeriei și urgența remedierii ei.
    După trei luni, pe 21 aprilie 1830,trece de marea poartă a Reședinței Fiicelor Carității, strada „du Bac” nr. 140, Paris, pentru a-și începe pregătirea. Este încă îmbrăcată în costumul ei burgundez.
    Catherine, îmbrăcată în roba de novice, își începe cu ardoare această nouă etapă din viața sa de Fiică a Carității. După patru zile de la sosirea ei la seminar, are loc transferul corpului Sf. Vincențiu de Paul din catedrala Notre-Dame de Paris – unde a fost expus din 10 aprilie 1830 – la capela surorilor de caritate Lazariste, strada „de Sčvres”, Paris. Duminică 25 aprilie s-a celebrat o Liturghie solemnă în catedrală, în fața raclei marelui Apostol al Carității. Era încă un semn pe care i-l făcea Sfântul Vincențiu. „Fericită, mi se părea că nu mai sunt cu picioarele pe pământ!” scria ea mai târziu. După această mutare, sărbătoarea se prelungește printr-o novenă în capela „Preoților Misiunii” unde este expusă racla. Surorile vin să se roage în fiecare zi în fața sfintelor relicve. „Mi-era așa greu să părăsesc Saint Lazare... Dar îl regăseam pe Sfântul Vincențiu, sau cel puțin inima lui care îmi apărea de fiecare dată când reveneam. Aveam consolarea de a o vedea deasupra micii racle, în capela surorilor... Mi-a apărut de trei ori diferită, trei zile la rând: albă-culoarea pielii, ceea ce anunța pacea, calmul, puriatea și fraternitatea; apoi roșie ca focul, ca să aprindă caritatea în inimi; apoi am văzut-o roșu închis, ceea ce aducea tristețea în suflet, această tristețe se îndrepta spre schimbarea de guvern pe pământ”. Trei luni mai târziu regele Carol al X-lea este dat jos de pe tron și Franța cade în ororile Revoluției. Sora Catherine îi povestește duhovnicului ei aceste lucruri extraordinare. Părintele Aladel, tânăr Lazarist, ascultă dar se îndoiește de intențiile ei. El o îndrumă să-și continue cu calm și umilință noviciatul. Părea la fel cu toate celelalte, și totuși va scrie mai târziu: „Mi s-a dat un mare har, acela de a-L vedea pe Domnul nostru în Sfântul Sacrament. L-am văzut în tot timpul seminarului... cu excepția zilelor în care m-am îndoit...”
    Retrasă, nu este decât o soră printre surori, totuși Fecioara Maria o remarcă.
    Îngerul Păzitor a pregătit-o pe Catherine Labouré (1806-1876) pentru întâlnirea cu Fecioara Maria în capela de pe strada Bac, pe 18 iulie 1830 și s-a manifestat sub forma unui copil.
    După o lună și jumătate Catherine îi povestește duhovnicului său următoarele:
    “Si apoi a venit sărbătoarea Sfântului Vincențiu... Buna noastr ă maică superioară Marta, cea bătrână, ne-a vorbit despre devoțiunea către sfinți, în particular despre devoțiunea către Sfânta Fecioară. De foarte multă vreme îmi doream s-o văd! Adormeam cu gândul că Sfântul Vincențiu o să-mi obțină acest har. În sfârșit, pe la orele 11 seara m-au auzit strigată pe nume: "Sora mea! Sora mea!"
    M-am ridicat privind în direcția vocii pe care o auzeam și care ajungea la mine dintr-o parte. Am tras o perdea și l-am văzut pe Îngerul meu Păzitor sub forma unui copil de patru sau cinci ani, îmbrăcat în alb, care mi-a spus: „Veniți în capelă, Sfânta Fecioară vă așteaptă.” Imediat mi-a venit un gând: dar o să mă audă! Îngerul Păzitor mi-a răspuns: „Fiți liniștită, este unsprezece jumătate, toată lumea doarme demult, veniți, vă aștept.”
    Prima Apariție (noaptea 18 / 19 iulie 1830)
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image006.jpg[/IMG]
    M-am grăbit să mă îmbrac și m-am îndreptat spre partea camerei unde Îngerul mă aștepta în picioare fără a fi mai înalt decât marginea patului meu. L-am urmat apoi și l-am admirat conducându-mă din stânga mea și emanând raze de lumină peste tot pe unde trecea.
    Când am intrat în capelă, ușa s-a deschis, deși Îngerul Păzitor abia o atinsese cu vârful degetului. Torțele ardeau ca la Liturghia de miezul nopții (de Crăciun). Îngerul Păzitor m-a condus în sanctuar și acolo, m-am așezat în genunchi. Totuși, nu o vedeam pe Sfânta Fecioară. Am rămas în rugăciune. Pe la miezul nopții micuțul înger mi-a vorbit dar nu cu o voce de copil, ci cu o voce puternică de bărbat, iar cuvintele lui erau pline de fermitate: „Iată Sfânta Fecioară, iat-o!” Aud un zgomot, ca un foșnet de rochie de mătase. O doamnă foarte frumoasă se așează pe fotoliul preotului. Îngerul Păzitor mi-a repetat cu o voce puternică: „Iată Sfânta Fecioară.” Deci, n-am făcut decât un salt și am ajuns lângă ea, la picioarele ei – pe treptele altarului, cu mâinile pe genunchii ei. Nu știu cât timp am rămas așa; a fost cel mai frumos, cel mai dulce moment din viața mea. Sfânta Fecioară mi-a spus cum trebuia să mă comport față de duhovnicul meu, și mi-a dezvăluit mai multe lucruri.” Aceste lucruri, au fost relevate mai târziu; iată esențialul, într-o povestire scrisă cu mâna sa, în1876, cu câteva luni înainte de a muri.„Bunul Dumnezeu, copila mea, vrea să vă încredințeze o misiune. Ea va fi cauză a multă suferință, dar veți răzbate gândindu-vă că o faceți pentru Gloria lui Dumnezeu. Veți fi contrazisă, dar veți avea har; nu vă temeți. Veți vedea anumite lucruri, înțelege, veți fi inspirată în rugăciuni.” „Timpurile sunt rele. Nenorociri se vor abate asupra Franței; tronul va fi răsturnat... lumea întreagă se va abate de la bunul sens prin nenorociri de tot felul...” dar: „Veniți la picioarele acestui altar. Aici, harurile vor fi răspândite asupra tuturor celor care le vor cere cu încredere și ardoare. Vor fi răspândite asupra celor mari și a celor mici.”
    Nu mai știu cât timp a trecut, va spune Catherine. Fecioara a dispărut ca o lumină
    care se stinge.
    Apariția din 27 noiembrie 1830
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image008.jpg[/IMG]
    „Dumnezeu vrea să vă încredințeze o misiune...”, a spus Fecioara Catherinei. Abia pe 27 noiembrie a avut revelația. Să ascultăm ce a scris despre această manifestare. „Era sâmbăta dinaintea primei Duminici din Advent. Era ora cinci jumătate seara. În liniște, chiar după momentul de meditație, mi s-a părut că aud un zgomot din partea amvonului; privind într-acolo, am zărit-o pe Sfânta Fecioară. Era în picioare, îmbrăcată cu o rochie de mătase albă-roz, cu picioarele așezate pe o sferă din care nu vedeam decât jumătate; cu mâinile la nivelul pieptului ținea cu ușurință un glob de aur, cu ochii ridicați spre cer... fața ei era de toată frumusețea, n-aș putea să o descriu.
    Si apoi, dintr-o dată, am zărit la degetele sale inele îmbrăcate cu giuvaieruri, unele mai mari și altele mai mici, care răspândeau raze unele mai frumoase decât celelalte... În acest moment când eu o contemplam, Fecioara a coborât ochii și m-a privit; o voce interioară mi-a vorbit: „Acest glob pe care-l vedeți reprezintă lumea întreagă, în particular Franța... și fiecare persoană în particular.”
    Atunci, eu nu mă puteam exprima de frumusețea fără margini pe care o vedeam, de strălucirea razelor... Vocea a adăugat: „Sunt simbolul harurilor pe care le răspândesc asupra persoanelor care mi le cer.” Unele din pietrele prețioase nu străluceau deloc... „Aceste pietre care rămân în umbră reprezintă harurile pe care uitați să mi le cereți.”
    În acel moment, s-a format o imagine în jurul Sfintei Fecioare, un pic ovală, și erau scrise următoarele cuvinte, cu litere de aur: „O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la tine.” Apoi se auzi o voce: „Bateți o medalie după acest model. Persoanele care o vor purta vor primi mari haruri; harurile vor fi din abundență pentru persoanele care vor avea încredere.”
    Apoi imaginea a părut să se întoarcă. Am văzut reversul medaliei: litera M cu o cruce deasupra; dedesubt două inimi, una înconjurată de o coroană de spini, cealaltă străpunsă de o sabie. Mi s-a părut că aud o voce care-mi spunea: „M-ul și cele două Inimi spun destul!” Maria, Iisus... două suferințe unite pentru mântuirea noastră.
    Difuzarea Medaliei
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image010.jpg[/IMG]
    Părintele Aladel rămâne sceptic după această nouă istorisire, crezând în continuare că este un efect al imaginației tinerei novice. Din nou, o voce interioară nu-i dă pace, pentru a transmite preotului mesajul; Catherine insistă: „Sfânta Fecioară nu este mulțumită.” După câteva săptămâni, tulburat de insistența penitentei lui, părintele Aladel are un interviu pe această temă cu Monsegnieur de Quélen, Arhiepiscop de Paris. Acesta nu găsește nimic contrar Credinței și autorizează baterea Medaliei. Realizarea medaliei a fost încredințată bijutierului francez Adrien Vachette. În mai 1832 sunt răspândite primele exemplare, care devin foarte populare și căutate. Catherine primește una, fără ca nimic să trădeze secretul; ne imaginăm bucuria ei interioară. În curând se vorbește de multe vindecări miraculoase și convertiri. Monsegnieur de Quélen îndeamnă atunci credincioșii să poarte asupra lor Medalia. Credincioșii au numit-o îndată „Medalia Miraculoasă”, proclamând astfel că ea este un semnal protecției divine a Maicii Domnului.
    Sfânta nebănuită
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image012.jpg[/IMG] În aparență, nici o viață religioasă nu era așa comună, așa simplă ca a ei.Se ruga, asculta, se supunea, fără comentarii. Era chiar așa cum a declarat Papa Pius al XII-lea cu ocazia Beatificării: „Sfânta datoriei și a tăcerii!” La puțin timp după ce s-a instalat, părăsește Reședința din strada du Bac. Superiorii o desemnează să lucreze la azilul de bătrâni din Enghien. Aici își va petrece toată viața. Acest azil, fondat de ducesa de Bourbon, nu era separat de casa Fiicelor Carității din strada de Reuilly decât de o grădină mare. O singură superioară conducea cele două instituții. Aparițiile sunt o lumină pentru viața de slujire a sorei Catherine. Fecioara Maria i-a dezvăluit Chipul Lui Dumnezeu. Acum, sora Catherine învață să-L recunoască în persoanele care suferă.
    Ca și în Fain-les-Moutiers, nici o muncă, oricât de grea, n-o descurajează pe sora Catherine. Trudește mult pentru a aduce bucurie în jurul ei. Îngrijește persoanele în vârstă cu atenție și devotament, și aceasta timp de aproape 40 de ani. Vorbește puțin, trăiește într-o stare de continuă reculegere. „Când merg la capelă, mă pun în fața Bunului Dumnezeu și-I spun: Doamne, iată-mă, dă-mi ceea ce vrei. Dacă-mi dă
    ceva, sunt bucuroasă și Îi mulțumesc. Dacă nu-mi dă nimic, Îi mulțumesc din nou,
    pentru că nu merit mai mult. Apoi Îi spun tot ce-mi trece prin gând, Îi povestesc durerile, bucuriile mele, și... ascult.”
    Astfel se desf ășoară viața sorei Catherine, înșiruire de acțiuni modeste: „Mâinile la lucru și inima la Dumnezeu!” Întotdeauna cu aceeași dispoziție, chipul reflectând o seninătate care uimea anturajul, merge de la bătrâni la cotețul de găini, deasemenea sarcina ei; apoi, constrânsă de vârstă la o muncă mai sedentară, o regăsim portăreasă la azil. Sora Catherine îi primește pe vizitatori sau pe cei care cer ajutor. Si acolo creează o relație călduroasă cu fiecare.Trăiește dureroasa perioadă a Comunei din Paris; dar sora Labouré păstrează ecoul cuvintelor profetice: Va veni momentul în care primejdia va fi mare. Se va crede totul pierdut, dar aveți încredere!Ajutată de celelalte surori, o protejează pe Superioara molestată, favorizează fuga a doi jadarmi răniți și... distribuie medalii răsculaților care acceptă. Trecând zbuciumul, sora Catherine își reia locul de portăreasă, cu mâinile la lucru, buzele închise – păstrând secretul său, inima îndreptată spre Esențial.
    Plecare spre Cer
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image014.jpg[/IMG]
    Sora Catherine simte că-i scad puterile, dar își păstrează răbdarea și spiritul de slujire: „Nu voi vedea anul următor”, spunea ea în 1876. Este momentul să vorbească, Sfânta Fecioară o dezleagă de secret. Nemaiavând confesorul obișnuit, sora Dufčs – Superioara Casei din str. de Reuilly – va primi confidențele sale.Vorbitorul e sobru, dar evocarea radioasă a Mariei îl luminează. Bătrâna maică este transfigurată. Sora Dufčs o examinează întâi cu stupoare, apoi cu emoție, și când se termină interviul, ea, sora Superioară, este la genunchii umilei fete. Pe 31 decembrie 1876, după ce a primit ultimele Sacramente, sora Catherine păru că adoarme...„Abia ne-am putut da seama că încetase din viață. N-am văzut niciodată o moarte așa calmă și blândă”, avea să spună mai târziu sora Dufčs, frapată de seninătatea chipului său. Sora Catherine Labouré avea 70 de ani.
    Pe 3 ianuarie 1877, 250 de Fiice ale Carității se alătură persoanelor în vârstă de la azil și mulțimii numeroase venite pentru a acompania în capela de Reuilly trupul aceleia care i-a iubit așa de mult.
    După 56 de ani, Cardinalul Verdier, în prezența medicilor, a Superioarei Generale
    și a altor martori, dispune exhumarea în vederea beatificării sorei Catherine. Așa cum a fost îngropată pe 3 ianuarie 1877, așa au regăsit-o pe 21 martie 1933 – corpul intact, membrele suple și a fost transferată în strada du Bac, în capela actuală. Sora Catherine se odihnește într-o raclă așezată sub altarul Fecioarei cu glob, chiar în locul în care, cu un secol înainte, Maria i-a apărut. Pe 27 iulie 1947, Papa Pius al XII-lea o va trece pe sora Catherine în rândul Sfinților. „Eu n-am fost decât un instrument. Nu pentru mine a apărut Sfânta Fecioară. Dacă m-a ales neștiind nimic, este pentru a nu ne putea îndoi de ea”
    Sfânta Catherine Laboure este considerată protectoare a arhitecților, minerilor și prizonierilor.
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  3. #3
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.551
    Paradisul (Divina Comedie - Dante Alighieri)
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image001.jpg[/IMG] Un aspect mai puțin cunoscut despre marele poet italian Dante Aligheri este acela că el era un inițiat, fiind membru al unei grupări ezoterice mistice Fideli del’Amor. În monumentala sa lucrare, Divina Comedia, Dante descrie periplul său inițiatic prin diferitele tărâmuri subtile, prin care a fost ghidat de iubita sa Beatrice, care părăsise deja lumea fizică. În Cântul 28 din Paradisul, poetul face o descriere foarte exactă, dar în același timp și foarte plastică, a celor 9 coruri angelice pe care le-a văzut în călătoria sa uimitoare.
    Cântul 28
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image003.jpg[/IMG] Când ea, care-mi sădește raiu-n minte,
    sfîrși s-arate-adevărata stare
    a specii-umane-n viața ei prezinte,

    cum vede-un om într-o oglind-o zare
    ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
    cât timp în văz și-n cuget nici n-o are,

    și cum se-ntoarce-apoi, voind să știe
    de este-aieve-n dos ca-n fața lui,
    și vede-acord ca-n vers și melodie;

    precum îmi amintesc, la fel făcui
    privind în mândrii ochi în cari iubirea
    Întinse lațu-n care prins eu fui.

    și-așa mă-ntoarsei și-mi izbi privirea
    aceea ce-ntr-acest volum s-arată
    oricând cu-adinsul îi observi rotirea:

    un punct văzui, ce-așa de-nflăcărată
    lucoare-avea, că via lui lumină,
    de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;

    și chiar și-o stea, ce-aici ni-e mai puțină,
    ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
    alături stând, să-ți par-o lună plină.

    Departe-atât, cât poate ți-ar părea
    un cerc de luna care-l zugrăvește
    când deși vapori s-au strâns pe lângă ea,

    departe-atât un cerc de foc rotește
    și iute-astfel că-i lin pe lângă el
    supremul cerc ce lumea ne-ocolește.

    De-al doilea este-ncins acest inel,
    de-al treilea el, și, rând pe rând, de-acinde
    un cerc pe-alt cerc așa se-ncing la fel.

    Mai sus apoi al șaptelea se-ntinde
    și-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
    ar fi prea strâmtă-n sineși a-l cuprinde.

    Vin alte două roți apoi și toate
    pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
    pe-atâta-n curs aveau mai line roate,

    și-atât mai sincer foc le-nflăcărau
    pe cât de-aproape-s de lumina pură,
    fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image005.jpg[/IMG] Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
    de dor eram: — „De-acest focșor divin
    atârnă tot, și ceruri și natură.

    Să știi că primul cerc, cel mai vecin
    cu el, rotește-așa de iute-o cale
    prin multul său amor de care-i plin.“

    Dar eu: — „De-ar fi și-n lumile mortale
    un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
    sătul aș fi cu-aceste spuse-a tale;

    ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
    eu văd rotiri cu-atâta mai divine
    pe cât de centru mai departe sunt.

    Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine
    aci-ntr-acest sublim și-angelic templu
    ce numai foc și-amor cuprinde-n sine,

    dorire-aș să mai știu de ce-n exemplu
    nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
    căci eu degeaba stau și le contemplu.“

    — „Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
    cerut să-l tai, nu-ți fie de minune,
    căci strâns așa prin ne-ncercare-i nodul.“

    Așa mi-a zis, și-apoi: „De-ai gând a pune
    sfârșit dorinței, prinde-mi ale mele
    cuvinte-n cap și-ascultă ce voi spune.

    Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
    cum e puțin-ori mult-acea virtute
    ce-n toate-ale lor părți e pusă-n ele.

    Un plus de bun vrea plusul și-n salute;
    salutea-n plus și-un plus de corp voiește,
    când are-ale lui părți egal umplute.

    Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpește
    Întreaga lume,-acela-i corespunde
    ce mai perfect și știe și iubește.

    și-acum, de pui măsura-n roți oriunde,
    conform virtuții lor, nu pe-aparența
    substanțelor ce par a fi rotunde,

    tu poți vedea ce-adâncă-i conivența
    de mare-ori mic și mult ori mai puțin
    În orice crug, cum are-nteligența.“

    Precum rămâne splendid și senin
    văzduhul sus, când vântul nordic bate
    umflând al său obraz, pe cel mai lin,

    și-mprăștie noaptea ceții, ce-adunate
    zăcea pe văi, și râde cerul iar
    cu tot ce are mândru să ne-arate,

    așa fui eu, când ea mi-a dat ca dar
    acest răspuns și spre-adevăr vedere
    mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image007.jpg[/IMG]
    Iar, când tăcu, atâta scânteiere
    cum dă un fier din foc, prin toată zarea
    așa-mprăștiau scântei și-aceste sfere;

    și-oricare foc un roi făcea-și cărarea
    și-atâte-au fost că roiurile-n zbor
    Întrec la șah de mii de ori dublarea.

    și-osana le-auzeam din cor în cor
    spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi
    și-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.

    Iar ea, văzându-mi gândurile dubii
    ce-aveam, mi-a zis: — „în cercurile prime
    tu vezi aici Serafii și Cherubii;

    urmează centrul lor cu-așa iuțime
    spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,
    și pot a fi, căci au vederi sublime.

    Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar
    se cheamă Tronuri ale feții sfinte,
    căci ei treimii prime-i pun hotar.

    Să știi c-a lor plăcere-o simt fierbinte,
    pe-atât pe cât mai mult și pot să vază
    În cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.

    A fi ferice deci se-ntemeiază,
    cum vezi de-aici, pe actul contemplării,
    căci actul de-a iubi abia-i urmează.

    Măsura ăstui văz e plata cării
    din bune-vreri și har cuprinsu-i crește,
    și-așa gradat sporește-n susul scării.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image009.jpg[/IMG] Triad-a doua, care-aci-ncolțește
    și ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,
    căci noaptea din Berbec n-o desfrunzește,

    de-a pururi cini-osana fericită
    cu trei psalmodii ce răsună-n trei
    rotiri ferice-n ordinea-ntreită.
    E triplă ierarhie-aici de zei:
    Domnii mai sus, Virtuți a doua gloată,
    Puteri se cheam-al treilea rang al ei.

    Apoi a șaptea și cu-a opta roată
    Principi-o fac și-Arhangeli, iar în prag
    e joc de Îngeri cea din urmă toată.

    În sus privește-oricare-acest șirag,
    ci-așa lucrează-n jos, că primul bine
    le-atrage-n sus, și-n jos ele-l atrag.

    Iar Dionis, cu-ardoare făr’ de fine
    privind aceste roți, numiri le-a, pus
    și-n toate le-a-mpărțit așa ca mine.

    Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;
    de-aceea,-n cer când ochii și-i deschise,
    a râs de sine însuși cum le-a spus.

    și,-așa de-ascuns un adevăr de-l scrise
    un om mortal, să nu te miri; socoti
    că cel ce le văzu i le vestise
    ca multe-asemeni taine-a ăstor roți.
    Dionisie Areopagitul si Ierarhiile angelice
    Dionisie Areopagitul este cea mai mare autoritate în materie de angeologie creștină. Opera sa include mai multe cărți legate de lumea îngerilor, dintre care enumerăm următoarele lucrări: "lerarhia celestă", "lerarhia eclesiastică", "Numele divine" și "Epistolă". Considerată poate cea prețioasă mărturie a misticismului occidental și a creștinismului timpuriu, "lerarhia celestă" este cel mai celebru text al angeologiei creștine. Acest text reunește și codifică înțelepciunea milenară transmisă de-a lungul secolelor de oamenii care au atins cele mai înalte trepte ale desăvârșirii spirituale. În această lucrare Areopagitul spune că ierarhiile angelice cerești participă la guvernarea întregii creații și sunt mult mai apropiate de Principiul Divin, reflectând într-o proporție mult mai mare voința divină, decât se produce aceasta în cazul oamenilor: "iluminările Principiului Divin se împlinesc mai întâi în ei și apoi prin ei ni se transmit nouă, oamenilor, revelațiile superioare."

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image011.jpg[/IMG] Cât despre ierarhiile cerești propriu-zise, Dionisie revelează că ele sunt în număr de nouă, la rândul lor subîmpărțite în trei ordine majore (numite triade): primul ordin se află cel mai aproape de Dumnezeu și cuprinde Serafimii, Heruvimii și Tronurile, cei "cu mulți ochi și multe aripi". Al doilea ordin conține Domniile, Virtuțile (sau Puterile) și Stăpânirile; iar cel de-al treilea ordin este format din Întâietori, Arhangheli și Îngeri (păzitori).
    Numele fiecărei triade angelice indică caracteristica divină proprie ei, ne explică Dionisie Areopagitul: "Sfântul nume al Serafimilor semnifică «aceia care ard» sau, mai limpede spus, «aceia care purifică». Cel al Heruvimilor semnifică "cunoașterea plenară" sau "efuziunea înțelepciunii". Numele Tronurilor indică vecinătatea tronului divin, fiind vorba deci de spirite foarte înalte care se află în imediata apropiere a lui Dumnezeu și primesc în manieră directă și imediată perfecțiunea și cunoașterea divină."
    Să vedem ce revelații face Dionisie despre triada intermediară: "Eu cred că numele revelator al sfintelor Domnii ne arată capacitatea lor de elevare, care niciodată nu este diminuată, fiind liberă de orice compromis; ele nu coboară, nu răspund niciodată unei acțiuni dizarmonioase, sunt deasupra oricărei aserviri degradante și sunt cât mai mult timp posibil în comuniune cu Principiul Divin. Numele sfintelor Virtuți semnifică curaj în toate activitățile, ele nu obosesc niciodată să acumuleze lumina Principiului Divin și sunt intens și ferm orientate spre a-l reflecta pe Dumnezeu în ființa lor. Cât despre numele sfintelor Stăpâniri, acesta arată egalitatea în grad cu Domniile și cu Virtuțile, abilitatea de a acumula daruri divine și puteri supraomenești; ele nu abuzează tiranic de forțele lor, utilizându-le în mod egoist, ci urmăresc permanent să se eleveze pe sine și să-și eleveze subordonații către realitățile divine; ele tind să asimileze Principiul Puterii Divine, izvorul oricărei puteri și pe care o reflectă, dăruind-o dezinteresat, pe căt posibil, îngerilor."

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image013.jpg[/IMG] Ş
    Si iată în sfărșit a treia ierarhie cerească despre care Dionisie spune: "Numele Întâietorilor indică un caracter divin suveran și o putere de comandă, care este în perfectă consonanță cu puterile suverane; ei se modelează după același Principiu Unic, izvor al tuturor principiilor; ei, cu ajutorul bunei coordonări a ierarhiilor suverane, exprimă acest principiu ca Principiu ordonator suveran. Sfântul ordin al Arhanghelilor, prin poziția sa centrală în ierarhie este legat în mod egal atăt de sfinții Întâietori cât și de Îngeri; ei primesc pe scară ierarhică lumina Principiului Divin prin intermediul ordinelor superioare și le transmit plini de bunătate Îngerilor, care la rândul lor ni le manifestă nouă, ca răspuns la sfintele acțiuni și rugăciuni ale celor care devin iluminați de Dumnezeu. Cu Îngerii, cum am spus, se încheie și se completează ordinele Ființelor cerești, pentru că Îngerii, ultimele dintre entitățile cerești, posedă caracterul de mesageri și sunt cei mai apropiați de noi; de aceea, mai mult lor decât celorlalți li se potrivește numele de îngeri deoarece sarcina lor este aceea de a se ocupa de tot ceea ce este manifestat, și mai mult, de lucrurile din lumea aceasta. Din acest motiv, Înțelepciunea Divină a încredințat Îngerilor ierarhia noastră umană, desemnându-l pe Mihail principe al poporului evreu, și chemând și alți îngeri să prezideze peste diferite popoare. De aceea, în antichitate se spunea că se stabilesc hotarele unui popor după numărul îngerilor lui Dumnezeu care-l ocrotesc."
    Rezumând îndatoririle și rolul ierarhiilor cerești, Dionisie Areopagitul afirmă că: "Inteligențele cerești sunt toate revelatoare și mesagere a ceea ce le precede în ierarhie. Cele mai elevate sunt animate direct de Dumnezeu, în timp ce celelalte, fiecare după forțele lor, sunt sub tutela spiritelor animate direct de Dumnezeu. Armonia suverană a tuturor lucrurilor a prevăzut, în dorința sa de a ajuta ființele să se eleveze și să se desăvârșească, dispunerea fiecărei ființe raționale și inteligente [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image015.jpg[/IMG] în cadrul unei ierarhii a ordinii sacre. […]
    După părerea mea, mai este un lucru care merită o reflexie profundă: tradiția Loghia-ei spune despre îngeri că sunt «mii de milioane» și «zece mii de miriade», repetând și multiplicând pentru aceasta numerele cele mai mari pe care noi le folosim, cu intenția clară de a revela că numărul ființelor cerești este incalculabil. Si chiar mai multe sunt fericirile manifestate de aceste Inteligențe supraomenești, avînd o înțelegere mult superioară capacității noastre. Ele ar putea fi percepute de mintea noastră știind că posedă o cunoaștere cerească, supraomenească, dăruită lor de Principiul Divin omniscient, Izvor al Înțelepciunii, Principiu Suveran, Cauză Creatoare, Putere care cuprinde și îmbrățișează toate ființele, Dumnezeu Tatăl."
    Emanuel Swedenborg (1688-1772)
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image017.jpg[/IMG] Om de știință, om politic, filosof și teosof suedez, supranumit de către Balzac „Buddha al Nordului”, Emanuel Swedenborg a fost una dintre cele mai misterioase și complexe personalități ale Scandinaviei.
    S-a născut în 1688 la Stockholm, în familia unui pastor luteran, familia sa având o tradiție îndelungată în minerit. Încă de la 11 ani începe să studieze la Universitatea din Uppsala teologia, literatura, matematica și științele naturii. În 1709, la 21 de ani, devine doctor în filosofie.
    Cariera sa ca om de știință s-a dovedit prodigioasă. A fondat prima revistă științifică suedeză, Daedalus Hyperboreus. La 30 de ani cunoștea 10 limbi străine, iar ulterior a învățat și ebraica și aramaica. Inventator prolific, Swedenborg a conceput, ca și Leonardo da Vinci, un vehicul destinat zborului, dotat cu aripi fixe și propulsat de o elice. A proiectat vehicule pentru navigația subacvatică, o mașină cu aburi, un model de ecluză și o pendulă cu apă destinată pentru a reprezenta mișcarea planetelor. A studiat anatomia și a publicat un tratat în care susține că sediul funcțiilor psihice se află în cortexul cerebral. În domeniul mineralogiei publică lucrarea Opera philosophica et metallurgica, considerată și astăzi de referință în domeniu.
    În 1743, la vârsta de 55 de ani, la Londra, are o revelație care îi schimbă radical cursul vieții. Dumnezeu i-a revelat misiunea pe care i-a încredințat-o, spunându-i: „Eu sunt Domnul, Creatorul și Eliberatorul; te-am ales pentru a face cunoscut oamenilor sensul spiritual al Sfintelor Scripturi. Îți voi dicta tot ceea ce va trebui să scrii.” Din acel moment, Swedenborg a abandonat studiul științelor, a renunțat la toate funcțiile sale și s-a dedicat total unei vieți mistice creștine. Si-a luat foarte în serios misiunea de a călători în planurile subtile și de a relata oamenilor despre acestea. Nu de puține ori a făcut dovada unor înzestrări excepționale – clarviziune și profeție. Spre exemplu, în 1759, aflându-se la Göteborg, a descris un incendiu ce avea loc la Stockholm, descriere confirmata ulterior cu exactitate. În 1762, aflându-se în stare de transă, a avut viziunea morții țarului Petru al III-lea al Rusiei. Reginei Ulrika i-a transmis un mesaj de la defunctul ei frate, Augustus Wilhelm.
    Toată experiența sa ulterioară viziunii de la Londra și călătoriile în lumile subtile – raiuri și infernuri – au fost sintetizate în lucrările excepționale pe care a fost ghidat să le scrie.
    Începând cu anul 1747, el a avut o serie de contacte cu entitățile angelice din sferele subtile cerești, experiențe în care el a comunicat cu mulți îngeri de lumină.
    In lucrarea Despre iubirea în cuplu, descrie modul în care a fost inițiat de îngeri în tainele și farmecele iubirii în această lume și în lumea de dincolo.
    Fra Angelico (1395 - 1455) Fra Angelico, (c. 1395 – 18 februarie 1455) pictor renascentist timpuriu, cel mai valoros reprezentant al pictorilor de inspirație sacră din quattrocento. Este menționat în lucrarea lui Giorgio Vasari, Viețile artiștilor, ca având un "talent rar și desăvârșit". Cunoscut în Italia drept il Beato Angelico, pentru contemporani el era Fra Giovanni da Fiesole. În lucrarea lui Vasari, scrisă înainte de 1555, era deja cunoscut drept


    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image019.jpg[/IMG]
    Fra Giovanni Angelico. În timpul vieții și imediat după moartea sa, era de asemenea supranumit și Il beato (Cel Binecuvântat), din cauza talentului său de a picta subiecte religioase.
    Biograful din secolul al XVI-lea spune despre el: "Este cu neputință să reverși prea multe laude asupra acestui sfânt părinte, care era atât de modest și umil în toate cele ce făcea și spunea și ale cărui picturi erau zugrăvite cu atâta ușurință și pioșenie".
    Stilul lui Fra Angelico a fost descris drept "pios" și într-adevăr, aceasta este trăsătura sa predominantă. Chipurile pictate de el au un aer de suavitate transfigurată, fervență religioasă și cunoaștere esoterică ce radiază, prezentând un mare interes pentru anumiți critici și creând într-o manieră fără egal un anumit ideal - acela de sfințenie și detașare de agitația și zarva laică. Nu trebuie însă ignorat faptul că nu întotdeauna reușește că evite capcanele unei asemenea metode, figurile devenind lucioase și nefirești, cu un surâs afectat, de o religiozitate fără gen, care abia eludează artificialul sau chiar ipocrizia; deci, altor critici, cu o gândire mai masculină, mai hotărâtă poate, le va produce o slabă impresie. Admițând aceste considerații, Fra Angelico ar trebui totuși acceptat fără tăgadă drept un pictor cu har, neabătându-se de la propriile valori, în armonie cu chemarea sa monahală, de o puritate nepătată și un devotament extraordinar. Luminozitatea și gama sa de nuanțe deschise sunt remarcabile, îmbinate cu o folosire liberă a tehnicii auririi; toate acestea conduc la caracteristica aceea celestă, care evidențiază atât de pregnant versiunile personajelor sfinte pictate de el, ierarhia cerească și slava celor izbăviți.
    Celebrul pictor renascentist Fra Angelico spunea ca vede mereu ingeri in camera sa atunci cand se trezeste din somn.
    Francisc din Assisi (1181/1182 - 1226) Teolog si poet italian; numele laic Giovanni Bernardone (1182-1226), fondatorul ordinelor franciscanilor, clariselor si tertiarilor. Este sarbatorit de Biserica romano-catolica la 4 octombrie. Sfîntul Francisc d'Assisi nu și-a propus să devină un sfînt, dar și-a stabilit ca ideal în viață să respecte strict Învățăturile lui Iisus.


    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image021.jpg[/IMG] El este un sfînt al sărăciei, al umilinței, al iubirii.
    Viața lui Francisc d'Assisi este plină de miracole, de parcă Dumnezeu coborîse pe pămînt. L-a ghidat clipă de clipă, iar la sfîrșit i-a dăruit cea mai înaltă bucurie la care poate visa un om.
    În marea sa puritate, Francisc a ascultat întotdeauna de semnele pe care i le trimitea Dumnezeu în momentele de cumpănă, abandonîndu-se total Voinței divine.
    Odată, plimbîndu-se cufundat în sine și dialogînd cu vocea interioară, nu auzi clopoțeii care desemnau leproșii. Conform legii, aceștia nu aveau voie să se apropie prea mult de un om sănătos. Supus vocii interioare, Francisc se auzi spunînd leprosului: Vrei să te descoperi? Rostise cu blîndă hotărîre dorința, ca un medic care-i cere pacientului să-i arate rana. Surprins, omul zise: Stii că e oprit să vorbesc cu tine!
    Cu o putere ce nu știa de unde venea, Francisc a întins mîinile, simțind mirosul de boală, de stătut, de putreziciune și nespălare. Încet, dezveli fața necunoscutului. Ceea ce văzu depășea cu mult închipuirea lui. Își înghiți țipătul de oroare în ultima clipă. Sunt frumos?, glumi dureros ființa nenorocită dinaintea lui. Într-un elan de milostivire, Francisc întinse brațele și apropie obrazul frumos și tînăr de fața aceea cumplit de hidoasă și o sărută. În momentul următor îl copleși un miros de trandafiri și o pace nesfîrșită îi urcă în mărul lui Adam. Sînt fratele tău, nu te teme, i-a spus necunoscutului. Atunci, ochii bolnavului luciră adînc într-o căldură insuportabilă.
    Francisc se desprinse parcă de pămînt, plutind. Totul în jur se înlănțui într-un vîrtej luminos, care luă forma unei spirale ce urca spre cer, ca o jertfă primită de Înalt. Își învinsese sila, se învinsese pe sine.
    Brusc, s-a trezit singur. Unde a dispărut omul, ca topit, ca o nălucă? Francisc începea să se obișnuiască să trăiască într-o lume a miracolelor, o lume în care Cerul cobora pe Pămînt pentru el, pentru a-l învăța ce este iubirea pentru tot ce există. Intelegea graiul animalelor si pasarilor Marea lui umilință și puritate l-au făcut să înțeleagă și graiul animalelor, cărora le predica la fel ca și oamenilor.
    Odată, a fost surprins vorbind unei mulțimi imense de păsări, de toate soiurile.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image023.jpg[/IMG] Păsărelelor, le spunea el ca unor copii, voi sînteți îndatorate Domnului nostru Creator și oriunde trebuie să îi aduceți laudă, pentru că v-a dat libertatea de a zbura în orice loc. Si voi nu trebuie să știți să toarceți sau să coaseți. El vă dă totul de-a gata. De aceea, surioarele mele, păziți-vă de păcatul nerecunoștinței și întotdeauna străduiți-vă să-l iubiți pe Dumnezeu. Păsărelele l-au ascultat în liniște, cu ochișorii țintă la el, iar acum, la sfîrșit, și-au plecat cu umilință capetele pînă la pămînt și prin gesturi și triluri dovediră că omul sfînt le-a bucurat peste măsură. Formară apoi din trupurile lor în zbor o cruce pe cer, dupa care s-au răspîndit spre toate cele patru puncte cardinale, așa cum se vor răspîndi sărăcuții, gîndea Francisc.
    Dar nu doar blîndele păsărele ascultau vrăjite cuvîntul Sfîntului Francisc. Un lup care terorizase un ținut întreg, omorînd chiar și oameni, fu îmblînzit imediat cînd Francisc îi vorbi: Vino aici, frate lup. Eu știu că ești flămînd și de aceea ai devenit rău, dar nu e drept să-i faci atîtea necazuri omului creat dupa chipul și asemănarea Stăpînului nostru, Creatorul. Lupul stătea smerit la picioarele omului sfînt. Promite-mi că nu vei mai ucide și ne vom îngriji de tine, să nu duci lipsă de nimic... Lupul făcu semn că a înțeles și s-a ținut de cuvînt. A devenit răsfățatul tuturor și a murit de bătrînețe. Oamenii au plîns după el ca după un prieten. Fratele Foc
    În timpul celei de-a patra cruciade, Francisc, pentru a împiedica vărsările de sînge, s-a dus să vorbească cu sultanul. S-a lăsat prins de inamic și ajunse, bătut, în fața sultanului.
    Pentru a-i verifica puterea credinței în Dumnezeul lui, Sultanul l-a pus să treacă printr-un foc mare de lemne.
    Fără frică, Francisc se apropie, rugîndu-se în gînd: Frate focule, să nu-mi faci nici un rău, doar știi că am fost întotdeauna fierbinte pentru Christos și, deci, îți aparțin! Lasă-mă să trec printre valurile tale!
    Pășește apoi, fără să se ardă, face de trei ori în lungime drumul de la un capăt la altul.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image025.jpg[/IMG]
    Ingerul Datorită purității sale sufletești și a iubirii intense față de Dumnezeu, la un anumit moment, Sfântul a fost binecuvântat de un înger care a apărut alături de el ținând în mână o vioară și un arcuș. Îngerul i-a spus atunci Sfântului Francisc că va cânta pentru el la fel cum cântă îngerii în fața Tronului de lumină pură al lui Dumnezeu.
    Apoi îngerul a trecut arcușul peste o coardă a viorii, generând astfel numai un singur sunet, de o puritate și de o complexitate extraordinare. Acest sunet unic a fost însă atât de suav și copleșitor, încât i-a umplut întregul suflet cu bucurie. Sfântul Francisc a relatat ulterior că dacă acea sublimă armonie ar fi fost și mai intensă, el ar fi murit chiar atunci de atâta armonie și fericire. Stigmatele De Ziua Sfintei Cruci se afla, ca de obicei, cufundat în rugăciunile de dimineață, meditînd asupra patimilor Mîntuitorului.
    Ruga era atît de profundă, încît s-a identificat atunci perfect cu Iisus de pe cruce și a simțit în ființa lui toate suferințele Lui.
    La ieșirea din meditație, avea semnul suferinței lui Iisus în trupul lui. Stigmatele, cinci la număr, erau răni în care sîngele gîlgîia. Mirosea a flori.
    Le ascunse cu grijă și foarte puțini și-au dat seama că existau. Abia la moartea lui, nu prea îndepărtată de acest eveniment, ele au fost cunoscute de cei mulți. Rugaciunea Sfantului Francisc din Assisi Doamne, fa din mine unealta Pacii Tale
    Acolo unde este ura s-aduc iubire,
    Acolo unde este ofensa s-aduc iertare,
    Acolo unde este dezbinare s-aduc unire,
    Acolo unde este greseala s-aduc adevar,
    Acolo unde este neincredere s-aduc credinta,

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image027.jpg[/IMG]
    Acolo unde este disperare s-aduc speranta,
    Acolo unde este intuneric s-aduc lumina ta,
    Acolo unde este tristete s-aduc bucurie.
    O, Stapane, nu te-am cautat atat
    Spre a fi consolat... cat pentru a consola,
    Spre a fi inteles... cat pentru a intelege,
    Spre a fi iubit... cat pentru a iubi.
    Deoarece:
    Dand... primesti,
    Pierzand... gasesti,
    Iertand... esti iertat,
    Murind... reinvii la viata eterna!

    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  4. #4
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.551
    Gemma Galgani S-a născut în 1878, în apropiere de Lucca. Prezența îngerilor în viața ei era aproape continuă, înconjurând-o cu atenții, uneori manifestându-se în mod vizibil.
    Iată câteva din însemnările făcute de ea în jurnalul său spiritual:
    "Îngerul meu păzitor nu mă părăsește niciodată...nicio clipă nu se dezlipește de mine; dacă trebuie să vorbesc, să mă rog, să fac ceva, el îmi arată." "Îngerul păzitor nu m-a părăsit nici o secundă, și totuși, câte lipsuri am, câte defecte, chiar și în prezența sa!"
    "Îngerul păzitor nu încetează să mă ocrotească, să mă învețe și să-mi dea sfaturi înțelepte. De mai multe ori pe zi mi se arată și îmi vorbește. (...)
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image002.jpg[/IMG]
    “Ingerul meu păzitor nu mă abandonează, îmi dă putere și trebuie să spun că duminică nu-mi era foame, dar el m-a obligat să mănânc și la fel a făcut și azi dimineață. În fiecare seară nu uită să mă binecuvânteze, dar nici să mă pedepsească și să strige la mine."
    "Îngerul mi-a dat să beau câteva picături dintr-un lichid alb dintr-un păhărel auriu, spunându-mi că era un medicament cu care doctorul paradisului îi vindecă pe bolnavi."
    "Îngerul păzitor a început să-mi fie învățător și călăuză: mă dojenește ori de câte ori fac ceva rău, mă învață să vorbesc puțin și numai atunci când sunt întrebată. Odată, când cei ai casei vorbeau despre o persoană și nu tocmai de bine, eu am vrut să intervin, dar îngerul, puternic și frumos, m-a mustrat. Alteori îmi spunea : "Dacă nu ești bună, nu îți voi mai apărea".
    M-a învățăt de mai multe ori cum trebuie să mă comport în prezența lui Dumnezeu: "să-L ador în nesfârșita Sa bunătate, în nesfârșita Sa măreție, în îndurarea Sa și în toate atributele Sale."
    Gemma vedea în mod sensibil formele, gesturile și expresiile care caracterizează prezența îngerului. Maica Agnesa își amintește : "Într-o zi a venit singură la mănăstire, am primit-o, iar ea mi-a spus că nu este singură, ci cu îngerul păzitor. "Unde l-ai lăsat?" am întrebat-o. Si mi-a răspuns: "La ușă." Si eu : "De ce nu-l chemi?" Gemma a deschis ușa și, printr-un gest al mâinii, l-a invitat să intre, apoi a arătat spre el, dar eu n-am văzut nimic. Atunci am întrebat-o cum i-a apărut îngerul. Mi-a răspuns: "Deasupra capului, cu aripile întinse".
    Ioana d'Arc (1412-1431) Numele Ioanei d'Arc și cel al Sfântului Arhanghel Mihail sunt indisolubil legate.

    În misiune pentru Franța

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image004.jpg[/IMG] Nu ne-am propus aici să reluăm epopeea ei, ci doar să contemplăm misterul relațiilor sale cu lumea angelică și cu Arhanghelul Mihail, să subliniem pedagogia acestuia și maniera în care el a ajutat-o să-și ducă la îndeplinire misiunea cu care Dumnezeu o investise.
    Viața Ioanei d'Arc aruncă o provocare rațiunii, căci este istorie – povestea unui copil de 17 ani care cunoaște, într-un interval de 2 ani, destinul cel mai glorios apoi cel mai atroce. În Ioana există mai multe personaje: există o sfântă care are viziuni mistice, există omul de război practic, curajos și autoritar, dar există de asemenea fața umană, vie și sensibilă și acest personaj este cel mai emoționant.
    La începutul secolului al XV-lea, Franța se găsea într-o situație tragică. Englezii au invadat-o, reclamând coroana Franței pentru tânărul rege Henri al VI-lea. Ei au ocupat Parisul, Normandia, numeroase locuri privilegiate și sperau că aliatul lor, ducele de Bourgogne, îi va ajuta să cucerească țara în întregime. Ei au venit să-și pună sediul în fața Orleansului pe care puțin câte puțin l-au încercuit și i-au dat foc. Dacă acaparau această poziție cheie, ei ocupau apoi toată Franța fără dificultate. Carol al VI-lea nu le-a opus deloc rezistență. El lâncezea în viața de la curte, mergând din castel în castel, de-a lungul văii Loirei, cu favoriții lui. Francezii erau disperați. Ei și-au întors privirile spre Dumnezeu, gândindu-se la profeția conform căreia Franța, pierdută de o femeie, va fi salvată de către o fecioară din târgurile provinciei Lorraine. Ori, trăia în acele vremuri, la Domremy, o țărăncuță cu numele de Ioana, care-și ajuta mama menajeră și lua parte la muncile câmpului. Când avea 13 ani, într-o zi de vară, în grădina tatălui său, ea a văzut o lumină mare și a auzit o Voce care îi spunea să fie bună, cuminte și pioasă. Deși s-a speriat, Vocea a revenit, însoțită de apariții. Arhanghelul Mihail, Sfânta Caterina și Sfânta Marguerite i-au

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image006.jpg[/IMG] vorbit: "Ioana, vino în ajutorul regelui Franței și îi vei reda regatul".
    În 1425, Ioana avea 13 ani, si era numita familiar Ionuța. Chiar daca îi auzise de multe ori pe părinții ei punând-o în gardă in legatura cu bandele de soldați care, cutrerierând regiunea, erau susceptibile să siluiască femeile și fetele, ea ignora fără îndoială faptul că regatul Franței se afla în agonie. Satul Domremy, aflat la intrarea în Lorena, nu era interesat decât de departe de bulversările politice ale momentului.
    Prima manifestare sensibilă este a unei voci: "La vârsta de 13 ani, am auzit o voce care îmi vorbea despre mine. Si, pentru prima oară, am fost cuprinsă de o mare frică."Teama ințială s-a estompat pe masura ce vocea devenea mai precisa si mai identificabila.
    “Prima dată, eram copil și mi-era frică, dar apoi Arhanghelul Mihail m-a învățat, mi s-a arătat și mi-a demonstrat că trebuia să cred cu fermitate că este el."
    "Domnule, îi răspundea ea Arhanghelului Mihail, nu sunt decât o fată săracă, nu voi ști să călăresc, nici să conduc soldați."
    “Prima data, m-am îndoit ca Sfântul Mihail era cel care mă vizita si chiar eram cuprinsă de frica; l-am văzut apoi de mai multe ori până când am reușit să îl recunosc că era chiar el."
    Apoi, mult mai familiarizată cu lumea angelică, (ea va mărturisi mai târziu judecătorilor săi că vedea în mod obișnuit îngerii păzitori ai celorlalți, cu care chiar putea vorbi), ea aderă prin credință spuselor mesagerului ceresc.
    “Îl recunoșteam pe Sfântul Mihail după cum vorbea și după limbajul îngerilor și cred cu tărie ca aceștia erau îngeri. Am simțit acest lucru destul de repede pentru că mi-am dorit să îl cred și să îl simt."
    Totul era limpede în aceste comunicări, a căror origine divină este demonstrată și de localizarea lor geografică, biserica parohială, de unde ea știa că nu poate veni nici un rău.
    “Auzeam vocea dinspre partea dreaptă, dinspre Biserică și foarte rar se petrecea să nu o aud cu claritate. Această claritate venea chiar din locul de unde se auzea vocea. Se manifesta în general o mare claritate în toate aceste comunicări. Când am venit în Franța, am auzit deseori această voce."
    Ceea ce a disipat ultimele îndoieli ale adolescentei, a fost totuși bunăvoința pe care o manifesta întotdeauna în privința ei celestul interlocutor.
    “Vocea mi-era trimisă parcă de Dumnezeu și după ce am auzit-o de trei ori, am fost sigură că era vocea unui înger. Această voce m-a protejat mereu și m-a înțeles întotdeauna foarte bine".
    În primul rând, arhanghelul s-a dovedit un foarte bun pedagog. Asocind misiunea ei cu exigențelele sfințeniei pe care Dumnezeu o cere apropiaților sai, el a educat-o și a învățat-o pe Ioana în vederea misiunii sale care trebuia să fie un răspuns de credință la iubirea Domnului.
    “Înainte de toate, el îmi spunea să fiu un copil bun căci în felul acesta Dumnezeu mă va ajuta. Si, între alte lucruri, el mi-a spus să vin în ajutorul regelui Franței. Îngerul îmi povestea de asemenea despre situația demnă de milă a regatului francez."
    Sfințenia vieții, ca un răspuns firesc la iubirea divină, era condiția reușitei în această misiune. În general, cu cât misiunea este mai importantă. cu atât sfințenia este mai necesară, și cu atât mai mult Dumnezeu acordă grația sa.
    “Când a venit la mine, Sfântul Mihail mi-a spus că Sfintele Caterina si Margerita vor veni la mine să mă ajute cu sfaturile lor, că ele aveau ca sarcină să mă ajute și să mă sfătuiască în legătura cu ceea ce urma să fac și trebuia să cred că ceea ce ele îmi spun vine ca ordin chiar de la Dumnezeu." Cu vocea sa, mesagerul celest o pregătește pe adolescentă să fie detașată în privința faptului că va duce singura la împlinire această misiune pe Pământ și în același timp o asigură că va reuși să îndeplinească tot ceea ce Dumnezeu așteaptă de la ea.
    “Această voce mă dirija cu înțelepciune, mă învăța să frecventez biserica. Ea mi-a spus că eu, Ioana , trebuia să merg in Franța. De două- trei ori pe săptămână, această voce îmi spunea că trebuie să merg în Franța fără ca tatăl meu să știe de plecarea mea. Vocea îmi spunea că trebuie să merg în Franța și că nu mai trebuie să rămân acolo unde eram". Această pregătire a durat patru ani, și este important de remarcat, că Ioana, la vârsta de 17 ani, a pornit în epopeea care o va conduce până la sacrificiul suprem din 30 mai 1431, pe rugul de la Rouen, condiție ultimă a succesului misiunii sale.
    Timp de patru ani, vocile au insistat. Ele au instruit-o despre situația politică și militară a Franței, oferindu-i numeroase detalii.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image008.jpg[/IMG] Ele au devenit în final atât de presante, încât Ioana a decis să meargă la Vancouleurs. Baudricourt a început prin a o respinge cu glume grotești. Dar ea s-a întors să-l vadă, până când, într-o zi el i-a dat o sabie spunându-i: "Du-te și fie ce-o fi!".
    Pe data de 23 februarie 1429, ea a plecat la Chinon, cu o mică escortă, și, contrar oricărei previziuni, a traversat fără nici o piedică țara răvășită de către oamenii ducelui de Bourgogne. Ea a suferit mult de pe urma călăritului. De altfel ea nu s-a obișnuit niciodată cu lungile călătorii pe cal și nici cu purtarea armurii care o rănea.
    La Chinon, ea a fost primită de către rege, cu mare ceremonie. Mai mult de 300 de persoane erau prezente, toate îmbrăcate superb. Ioana, în cizme înalte negre și tunică scurtă gri strălucitor, a înaintat spre rege, fără timiditate. Era înaltă, bine făcută și avea chipul surâzător, însuflețit, încadrat de părul negru tăiat rotund deasupra urechilor. "Prea nobile rege, am venit de la Dumnezeu pentru a vă ajuta, pe dumneavoastră și regatul". Apoi ea a discutat cu el, în particular, revelându-i secretul. Deși regele era bulversat, ea l-a convins că era chiar trimisa lui Dumnezeu.
    Totuși anturajul regelui, mai disprețuitor, a decis că trebuie să o supună pe Ioana unui examen pentru a se asigura că ea nu era nici nebună, nici vrăjitoare. Clerici și teologi au interogat-o la Poitiers și au concluzionat că ea nu avea nimic rău și că "dată fiind necesitatea, regele putea foarte bine să fie ajutat de ea. " Pe 29 aprilie, în fruntea unei mici armate, ea a sărit în ajutorul orașului Orleans. Comandanții nu i-au revelat planurile lor de atac. Atunci ea și-a dat seama și s-a mâniat foarte tare. Deși căpitanii s-au îndoit de talentele militare ale tinerei, ea s-a dovedit extrem de pricepută în conducerea bătăliei și mai ales în utilizarea artileriei. Fortărețele engleze au fost luate cu asalt, cedând una după alta. Cea din Tourelles, întărită extraordinar pentru acea vreme, a rezistat o zi întreagă.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image010.jpg[/IMG] Ioana, deși rănită de o săgeată care i-a traversat umărul, nu a părăsit câmpul de bătălie, strigând englezilor să se retragă. În seara zilei de 7 mai, ei s-au retras și orașul a fost eliberat. Ea a avut apoi greutăți în a-l convinge pe rege să plece la Reims. Totuși a fost un marș triumfal, cu victorii la Jargeau, Meung, marea victorie de la Patay și orașele care deschideau porturi: Troyes, Châlons, Reims. Acolo, pe 17 iulie, Carol al VII-lea a fost încoronat în catedrală. Ioana era lângă el, cu stindardul în mână. Din momentul în care el a primit coroana, ea se aruncă în genunchi plângând de bucurie. "Nobile rege, îi spuse ea, acum s-a împlinit dorința lui Dumnezeu."
    După Reims, ea a vrut să continue războiul, să profite de elanul dobândit. Ea a înțeles că doar când va fi cucerit Parisul, Carol al VII-lea va fi cu adevărat rege al Franței. Dar ea a fost trădată de către căpitani și de favoriții regelui exasperați de gelozie și chiar de către rege. Rănită în fața Parisului, ea a trebuit să abandoneze asediul și să se replieze pe Loire. Ea a văzut cum puțin câte puțin armata se descompunea, iar regele îi refuza subvențiile pentru a continua războiul. Ea s-a luptat încă câteva luni. Atunci când a venit în ajutorul orașului Compiegne, atacat de către oamenii lui Bourgogne, a fost prinsă de inamic. Pe 23 mai 1430, după ce a asigurat retragerea soldaților săi, ea nu a putut să mai intre în oraș, pentru că Guillaume de Flavydin ridicase podul mobil.
    În timp ce era prizonieră a oamenilor ducelui de Bourgogne, Carol al VII-lea ar fi putut încerca să o salveze fie cu armele, fie prin răscumpărare. Dar, spre rușinea lui, el nu a făcut nimic. Dar Cauchon, episcop de Beauvais, agent al englezilor, a cumpărat-o pe Ioana de la oamenii ducelui de Bourgogne, pentru 10.000 de scuzi de aur. Prizonieră a englezilor, ea a fost dusă la Rouen înainte de Crăciun, a fost aruncată într-o celulă și ținută în lanțuri. Procesul său a început pe 21 februarie 1431. A fost o abominabilă mașinațiune politică, camuflată într-un proces de erezie. Englezii urmăreau să-l discrediteze pe regele Franței, dovedind că el datora coroana unei vrăjitoare. În cursul interminabilelor interogatorii, ea s-a apărat cu curaj, demnitate, fermitate, răspunzând judecătorilor: "Treceți la altceva!...Voi nu veți ști nimic!", atunci când nu vroia să vorbească. Totuși spre final, slăbită, bolnavă, terifiată de amenințarea torturii și a focului, ea a avut un moment de slăbiciune. Ea a abjurat și a semnat un act prin care recunoștea că Vocile sale și misiunea sa nu veneau de la Dumnezeu. Începând de a doua zi ea a revenit asupra declarațiilor sale. Atunci judecătorii au condamnat-o la ardere pe rug. În timp ce o legau pe rug, ea plângea sfâșietor, implorându-i pe sfinții și sfintele sale, repetând că Vocile nu au înșelat-o, că tot ceea ce a făcut, a făcut-o la porunca lui Dumnezeu. În timp ce flăcările urcau, s-a auzit strigătul ei care l-a chemat pe Iisus de 6 ori. Era dimineața zilei de 30 mai 1431.
    Jakob Lorber
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image012.jpg[/IMG] S-a născut pe 22 iulie 1800, ca fiu al unei familii de țărani din Kanischa-Jahring lângă Marburg, Stiria de Sud. A învățat la școala din Marburg și, încă din perioada studiului, s-a dovedit un organist talentat în cadrul bisericii catolice. Si-a continuat studiile pentru a deveni profesor, la Graz, capitala Stiriei, însă mai târziu a decis să se dedice în totalitate muzicii. Lorber a devenit profesor de muzică și, prin intermediul unor concerte, și-a creat în Graz reputația de excepțional violonist. La 40 de ani i-a fost oferit postul de capelmaistru la Triest, însă viața lui avea să ia un cu totul alt curs. Pe data de 15 martie 1840, după ce și-a făcut rugăciunea de dimineață, a simțit în piept, din inima sa, o voce care îi spunea limpede: "Ia-ți pana și scrie!". Lorber a ascultat această chemare misterioasă, a pus mâna pe pană și a început să scrie cuvânt cu cuvânt ce i se dicta dinlăuntrul lui. A fost introducerea operei "Casa Domnului" (Istoria străveche a omenirii). Primele fraze erau:
    "Așa vorbește acum Domnul Dumnezeu pentru fiecare; și aceasta este perfect adevărat, exact și clar; cine vrea cu ardoare să vorbească cu Mine, acela să vină la Mine și Eu îi voi sădi răspunsul Meu în inima sa. Dar numai cei curați și cu inima plină de smerenie vor auzi vocea Mea..."
    În 1858, Lorber scria unui prieten:
    "Referitor la vocea interioară și la modul în care eu o percep, nu pot spune mai mult decât că eu primesc astfel lăuntric cuvântul cel sfânt al Domnului pe care îl percep permanent în zona inimii, ca pe un gând extrem de clar, luminos și pur, care este exprimat în cuvinte. Nici unul dintre cei care stau în acele clipe lângă mine nu pot totuși auzi vreo voce. Dar să știi că, pentru mine, această voce binecuvântată sună mai luminos și mai clar decât orice alt sunet material."
    Macaria (1926-1993)

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image014.jpg[/IMG] MACARIA (1926-1993) este o mare sfântă creştină contemporană care a trăit în Rusia. Ea a avut multe întâlniri cu îngerii şi cu Fecioara Maria.
    Maica Domnului i-a răspuns la rugăminţile fierbinţi ajutând-o să înveţe rugăciunea către îngerul păzitor. I-a apărut într-un vis şi i-a spus: «Hai s-o citim. Eu am s-o citesc, iar tu o să ţii minte.» A repetat-o de două ori şi ea a memorat-o. "De-acum n-o să o mai uiţi niciodată", i-a spus împărăteasa Cerurilor fetiţei, care pe atunci avea cinci ani.
    Când doctorii au vrut să o opereze ca să-i lungească tendoanele, fiindcă nu putea merge, s-a produs un alt miracol. Chirurgul care a vrut să o taie s-a dat înapoi înspăimântat şi a spus: "Doamne, iartă-mă". Când şi-a revenit, le-a povestit celorlalţi că un înger era acolo şi nu se dădea la o parte, dându-i de înţeles că era oprit să se atingă de acea copilă.
    Când Macaria avea şapte ani, într-o dimineaţă când au încercat s-o trezească, nu au reuşit. Părinţii s-au gândit că Domnul le-a auzit rugăciunile şi a luat-o la El. Au dus-o la spital, unde medicii au spus că dacă nu se trezeşte în paisprezece zile, înseamnă că a murit de tot. Astfel, prin deosebita lucrare a lui Dumnezeu, Macaria nu a fost îngropată îndată sau consultată; totuşi, trupul ei a fost dus la morgă.
    În timpul acelor zile cât trupul ei rece şi fără suflare a zăcut alături de cadavre, sufletul ei a fost în lumea de dincolo de mormânt. Îngerul ei păzitor i-a arătat lăcaşurile cereşti. "În Rai este întotdeauna cald şi însorit, povestea Macaria. Soarele acolo nu e ca aici, este foarte mare. Înfloresc tot felul de flori, sunt şi flori cereşti, şi din cele obişnuite, ca pe pământ. Iarba de acolo e verde, minunată, şi toate drumurile sunt netede şi curate. Grădinile sunt foarte frumoase iar merele sunt dulci. Sunt foarte roşii şi într-adevăr acoperite cu miere. Păsările din copaci sunt şi mici şi mari; ai crede că auzi cântând nişte oameni, dar sunt păsările."
    Când îngerul a vrut să-i arate ceva nou în lăcaşurile cereşti, a luat-o în spate şi i-a explicat pe unde zburau. I-a arătat Macariei încăperea unde este Cristos, unde este cea mai strălucitoare lumină din cer. În jurul încăperii este un zid înalt, şi când au deschis poarta, parcă ar fi sunat clopoţeii. Numai cei mai de-aproape ai lui Cristos vor fi împreună cu El înăuntrul acestor ziduri. Îngerul păzitor i-a arătat Macariei o biserică uriaşă, cu totul din aur şi străvezie. "Acolo se află o încăpere mare, aşa de mare încât e cu neputinţă să spui cât este de încăpătoare”, povestea ea; „este aşa de mare încât toţi drepţii pot intra în încăpere la slujbe. Iar în altarul bisericii este un tron, pe care se află Evanghelia şi o cruce. Din tron curge aievea apă, cu totul de argint. La ceasul unsprezece, după numărătoarea noastră, toţi preoţii se adună în încăpere, cu Cristos în frunte, şi în ceruri se săvârşeşte Marea Taină. Preoţii de acolo slujesc cu acelaşi fel de veşminte ca şi pe pământ. îngerii din biserică erau o mulţime şi toţi slujeau cu cădelniţe. Ei cântă aşa de minunat şi de puternic, încât este cu neputinţă de povestit.
    Fetiţa a întrebat:
    - De ce nu are biserica nici o icoană ?
    - La ce ne trebuie icoane, a auzit drept răspuns, când suntem toţi vii aici ?
    - Când mergem la slujbele din Biserică ? l-a întrebat ea pe îngerul păzitor.
    - Este încă prea devreme pentru tine. Când vei fi aici pentru a doua oară, o să mergem.
    Ea a văzut în jurul său o mulţime de îngeri în veşminte albe, roz şi galben. Când coborau din zbor, îşi strângeau aripile şi le ascundeau sub veşminte, nedeosebindu-se la înfăţişare de oameni. "Arhanghelul Mihail este căpetenia tuturor. El are o sarcină înfricoşătoare, dar la înfăţişare este aşa de frumos, că puteam să mă uit la el şi să nu mă mai satur. Poartă mai tot timpul haine stacojii. Sunt totdeauna câteşitrei Arhanghelii, Mihail, Gabriel şi Rafael. Arhanghelii nu sunt înalţi de statură. Veşmintele lor sunt lungi şi parcă de mătase, foşnind în vânt. Au cu toţii părul cârlionţat, cum nu ai mai văzut; peste cap poartă panglici legate la spate, cu capetele fâlfâind în vânt şi hoinăresc prin curtea cea mare."
    A vorbit şi despre acei oameni care prin vieţile lor drepte se învredniciseră a fi în Rai. "Toţi sunt tineri, plini de bucurie şi frumoşi şi nu există oameni bătrâni. Maica Domnului arată ce veşmânt trebuie cusut fiecăruia. Pe veşmintele lor sunt înscrisuri cu litere mari: la stânga este scris rangul lor ceresc iar la dreapta numele. Pe pământ suntem lipsiţi de răbdare, dar acolo, în cer, se revarsă doar bucurie. Frumuseţea de acolo nu se poate asemui cu viaţa noastră. În cer sunt sălaşuri întocmai cum avem noi mănăstiri. Ele sunt zidite toate în şir şi sunt aşa de multe, că este cu neputinţă să le socoteşti. Iar sunetul clopotelor nu încetează niciodată. Ei vieţuiesc acolo în căsuţe cu ferestre de sticlă ce nu au ramă. Sunt aşa de mulţi oameni acolo - nici nu pot spune -aşa de multe clădiri, că rămâi uimit tot mergând. Şi ce strălucire e acolo, ce minunat!
    Dar cea mai frumoasă dintre toate este Maica Domnului. Uneori este în haine albastru deschis, alteori roz, sau chiar roşu închis. Ea a venit la Macaria, împreună cu Ioan Botezătorul, Prorocul Ilie, Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni şi Sfânta Ecaterina. De câteva ori s-a aflat lângă ea şi Sfântul Tihon din Kaluga. „El ştia de atunci”, explica Macaria, „că voi purta numele de Tihona, şi m-a făcut să mă obişnuiesc cu el.” Dar Maica Domnului rămâne acolo mai puţin decât pe pământ, unde îi ajută pe cei ce i se roagă.
    Trei îngeri iau sufletul omului care a murit - unul îl spovedeşte, altul îl împărtăşeşte şi al treilea îl poartă către cer. Toţi cei ce merg acolo de pe pământ sunt ţinuţi sub supraveghere, iar îngerii păzitori îi ocrotesc. Ei au grijă de sufletul răposat vreme de patruzeci de zile, ca să nu îl ia nimeni. Apoi vine a patruzecea zi, când se hotărăşte unde se va duce sufletul. „Este interesant cum se ţine judecata”, spunea Macaria zâmbind, „cum se adună ceilalţi îngeri şi se alătură celui ce păzeşte sufletul peste care trebuie să treacă judecata; cum apără îngerii împreună sufletul...”
    Macaria a văzut câteva vămi. „Cei ce nu se mântuiesc se duc acolo unde trăiesc «întunecaţii»“, explica ea.
    - Mi-e frică, i-a spus fetiţa îngerului ei păzitor. Dar el a îmbărbătat-o:
    - Nu ai de ce să-ţi fie frică, eu sunt totdeauna cu tine.
    Macaria îşi amintea unul dintre locurile de chinuire a păcătoşilor. Era un coridor lung şi întunecat, fără început sau sfârşit, unde în încăperi şi în cotloane nefericiţii oameni zac şi se tânguiesc. A mai văzut şi „ţinuturile morţii”, păcătoşii chinuiţi şi „ţinutul îngheţat de la miazănoapte - o vale pe care nu o poţi cuprinde dintr-o privire”. I s-a spus cum vânzătorii de lapte ce au subţiat cu apă laptele vândut şedeau aici pe gheaţă şi despărţeau laptele de apă.
    Înainte de a se trezi, fetiţa a văzut cum doi îngeri s-au apropiat de trupul ei neînsufleţit, fiecare cu un căuş de lemn, iar unul dintre ei a întrebat:
    - Din care apă să-i dăm, vie sau moartă ?
    - Vie, a răspuns îngerul păzitor.
    - Şi cum o să-i dai apă vie ?
    - O să o torn în ea eu însumi.
    Apoi trupul fetiţei a început să se încălzească şi ea s-a trezit. S-a târât goală până la uşă şi cu mare greutate şi-a croit drum către libertate. Oamenii care o vedeau, se îngrozeau - înviase din morţi!
    Chemarea ingerilor Avem marea bucurie si privilegiul rar de a patrunde în lumea nevazuta a îngerilor, calauziti de descrierea celor traite aievea de Principesa Ileana a României, când era doar o fetita cu sufletul curat ca a îngerilor pe care i-a vazut tocmai pentru ca si ea era neprihanita ca roua cerului. Iata amintirea copilei, asezata în pagina cartii sale "SFINTII ÎNGERI" , scrisa dupa ani buni de cautari a sensului adânc al vietii, cautari stârnite de mesagerii Domnului:
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image016.jpg[/IMG]
    "Într-o zi, dis de dimineata, când aveam sapte ani, am vazut îngerii. Sunt tot atât de sigura azi cum am fost si atunci. Nu am visat, nici "n-am avut vedenii". Stiu precis ca erau acolo, cu mare claritate. N-am fost nici mirata, nici înspaimântata. N-am fost nici macar înfiorata, ci teribil de bucuroasa. Am vrut sa le vorbesc si sa-i ating.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image018.jpg[/IMG] Camera noastra, a copiilor, era luminata de zorii zilei si am vazut un grup de îngeri, stând în jurul fratelui meu mai mic. Eram atenta, altfel n-as fi putut auzi vocile lor. Purtau vesminte lungi, vaporoase, de diverse culori pale. Parul le ajungea pâna la umeri si era diferit colorat, blond, roscat si brun închis. Nu aveau aripi. La picioarele patului fratelui meu Mircea, putin mai la o parte de ceilati, statea o fiinta cereasca. Mai înalt si nemaipomenit de frumos, cu aripi mari, albe. În mâna dreapta purta o lumânare aprinsa. Nu parea sa apartina grupului de îngeri strânsi în jurul patului. El statea deoparte si astepta. L-am recunoscut a fi îngerul pazitor. Am observat apoi ca la picioarele propriului meu pat statea o creatura cereasca asemanatoare. Era înalt, vesmântul era albastru, cu mâneci largi. Parul era castaniu, fata ovala si frumusetea sa n-o pot descrie, pentru ca nu poate fi comparata cu nimic omenesc. În spatele lui aripile se înaltau lateral si în sus. O mâna era ridicata la piept, în timp ce în cealalta purta o lumânare aprinsa. Doar zâmbetul poate fi descris ca angelic; dragoste, bunatate, întelegere si siguranta izvorau din el. Încântata, am trecut peste cuvertura si, îngenunchind la capul patului, am întins mâna cu dorinta arzatoare sa-l ating pe surâzatorul meu pazitor, dar el a facut un pas înapoi, a întins mâna prevenitor si a dat usor din cap. Eram atât de aproape de el încât îl puteam atinge cu usurinta. "Oh, te rog, nu pleca", i-am spus, cuvinte la care toti ceilalti îngeri au privit spre mine si mi s-a parut ca am auzit un râs argintiu, dar de acest sunet nu sunt sigura, desi stiu ca râdeau. Apoi au disparut."
    Maria-Magdalena de Pazzi (1566-1607)
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image020.jpg[/IMG] Trupul ei este încă acolo, perfect conservat și mai ales vizibil pentru toată lumea, în biserica Carmelitelor, la Florența, continuând să sfideze legile naturii, degajând un miros plăcut de sfințenie, la 400 de ani de la dispariția ei.
    Născută în 1566, Caterina de Pazzi era fiica unei familii nobile din Florența, promisă unui mariaj fructuos. De la vârsta de 10 ani, Caterina a decis că ea dorește să se consacre divinului. După ce au încercat de mai multe ori să o căsătorească, părinții și-au dat seama că nu prea au sorți de izbândă și au cedat capriciilor sale, lăsând-o să intre la vârsta de 16 ani la mănăstire, la carmelitele de la Notre-Dame-des-Anges.
    Caterina și-a schimbat prenumele în cel de Maria-Magdalena și va impresiona biserica și întregul secol prin frecventele levitații, stigmate, viziuni cristice, extazele sale, miracolele și, după decesul său în 1607, prin mumificarea trupului. În timpul unora dintre călătoriile sale Maria Magdalena de Pazzi primea învățături de la Iisus și de la Caterina de Siena, cea care era modelul ei. Jean-Noel Vuarnet în cartea sa Extases feminines o găsește chiar mai interesantă decât pe "marea" Caterina: "dialogurile pe care le purta cu Iisus în timpul extazelor amoroase sunt adesea pline de o mare tandrețe. Iisus o numește "fetița mea... iubita mea... porumbița mea... logodnica mea" și îi oferă de-a lungul anilor numeroase straie și bucurii mistice. Îmbrăcată cu aceste straie și bijuterii ea se plimba goală prin mănăstire. Iisus îi oferă de asemenea darul "de a citi în inima sa ca într-o carte deschisă" și într-o zi de 29 iunie îi oferă cunoașterea durerilor Patimilor sale. Alte ori îi apărea sub forma unei vițe de vie, sau sub forma unui foc care punea stăpânire pe pieptul ei și care o făcea să alerge goală prin zăpadă pentru a evita astfel să se combustioneze toată."
    Maria Magdalena de Pazzi a petrecut primii cinci ani de recluziune fără să facă nici un "miracol"; abia din 1590 a trăit primul său extaz. Conținutul dialogurilor și viziunilor sale au fost notate de către sora ei întru credință și publicate la ceva vreme după moartea sa, care a fost în data de 25 mai 1607. La fel ca preotul catolic din Ars și precum Padre Pio, această carmelită putea citi gândurile oamenilor, vindeca bolnavii, și mai ales putea discerne adevăratele probleme cruciale ale superiorilor de la mănăstire. În contemplațiile sale foarte profunde asupra perfecțiunii divine ne-a lăsat unele precizări asupra naturii iubirii dintre îngeri și oameni:
    "Această iubire este departe de a egala iubirea lui Dumnezeu. Îngerii iubesc creaturile cu o iubire intensă care își are sursa în inima Creatorului, pentru că ei văd în Creator demnitatea creaturilor, și iubirea pe care El o are pentru ele; această iubire a îngerilor este ca să spunem astfel preaplinul iubirii lui Dumnezeu care curge prin ele, și astfel comunică cu El în cea mai nobilă parte a ființei lor, adică în inimă. Oh, dacă creaturile ar cunoaște această intensă iubire a îngerilor. Această iubire dă înțelepciune și cumpătare sufletului: înțelepciune în lucrările pe care le face pentru preamărirea și gloria lui Dumnezeu, și prudență în păstrarea virtuților care conduc la formarea tuturor acestor îndrăgostite care se îndreaptă către cununia cu Dumnezeu, serafimii care le comunică aceasta coboară din ceruri, le cuprind între aripile lor, și le conduc în prezența mirelui lor. La vederea acestei priveliști toate corurile angelice se ridică și doresc fiecare într-un fel sau altul să o ajute pe mireasă, încep să o felicite din toată inima lor spunându-i:
    "Aceasta este pregătită pentru a primi un nou nume" și se prosternează în fața ei, deoarece în mireasă ei îl onorează pe Mire- aducându-i omagiile lor."

    Padre Pio (1887-1968)

    Padre Pio a fost si ramane omul sperantei. De-a lungul intregii sale existente, in mijlocul celor mai mari si mai obscure dificultati, a continuat mereu sa priveasca inainte cu optimism, incredere si iubire. Avea initiative marete si o credinta care provoca miracolele. Era un om care credea in progres: spitalul sau in slujba bolnavilor s-a aflat in frunte, inca de la inceput.Viata lui privata n-a fost niciodata inrobita in fata conventiilor sau a regulilor lipsite de sens.
    Era de o foarte blanda afectiune. Iubea oamenii. Plangea alaturi de cei disperati, suferea pentru ei, radea cu cei ce erau multumiti.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image022.jpg[/IMG] Pe 20 septembrie 1918, pe un munte golas si sterp, intr-un decor sarac din punct de vedere social si lipsit de semnificatie, s-a petrecut unul din cele mai importante evenimente mistice din toate timpurile: imprimarea stigmatelor lui Isus Cristos pe trupul acelui biet calugar capucin.
    In istoria crestina, prin termenul de stigmare se intelegere fenomenul de reproducere totala sau partiala a celor 5 rani a lui Cristos pe trupul unor sfinti sau a unor personaje mistice.
    Din punct de vedere religios, Padre Pio are o maretie indiscutabila. Cu stigmatele care le-a purtat toata viata si cu celelalte suferinte fizice si morale, Padre Pio atrage atentia oamenilor asupra trupului lui Isus ca mijloc de mantuire.
    In vremea noastra, ispita de a uita realitatea trupului lui Cristos e foarte mare. Iar Dumnezeu ne-a trimis acest om cu datoria de a ne reaminti adevarul.
    Dar Padre Pio nu e doar un mare sfant. In el se regasesc toate fenomenele tipice ale fenomenelor yoga, ale doctrinelor orientale, ale lumii paranormale: bilocatia, levitatia, citirea gandurilor, premonitia, clarviziunea.
    Prietenului sau Angelo Battisti, care il intreba in legatura cu aceste fapte, intr-o zi i-a spus: "Angiolino, eu sunt o taina chiar si pentru mine insumi."
    Dupa moartea sa, faima lui Padre Pio a crecut mereu. I-au fost deja dedicate 200 de monumente. "Grupurile de rugaciune" care s-au inspirat din opera lui apar cu miile in lume. Are admiratori si credinciosi chiar si printre protestanti, anglicani, hindusi, budisti. E un om care va fi tot mai iubit de catre oameni. E destul sa incepi sa-l cunosti pentru a fi fascinat de el.
    Sfantul Padre Pio si ingerul pazitor

    Padre Pio avea o cu totul deosebita, delicata, respectoasa devotiune pentru ingerul pazitor. "Micul sau tovaras din copilarie", "bunul ingeras", i-a fost intotdeana de ajutor. A fost un prieten ascultator, prompt, punctual, care, ca un mare maestru de sfintenie, a exercitat asupra lui o continua stimulare de a progrsa in exersarea tuturor virtutilor.
    Actiunea lui asidua si discreta i-a fost calauza, sfat si ajutor.Daca din rautatea fortelor demoniace, unele scrisori de la confesorii sai ii ajungeau patate cu cerneala, el stia cum sa le faca lizibile pentru ca "ingerasul ii sugerase ca, la primirea scrisorii, sa o stropeasca cu apa sfintita inainte de a o deschide".
    Ingerul pazitor ii serveste de translator lui Padre Pio

    Ingerul pazitor ii deslusea franceza lui Padre Pio care nu studiase, ii traducea din greaca pe care el nu o cunostea si era profesorul sau de limbi.
    "Cerestile personaje nu inceteaza sa ma viziteze si sa ma faca sa gust mai dinainte incantarea fericitilor. Si daca misiunea ingerului nostru pazitor e grea, cea a ingerului meu este cu siguranta si mai grea, trebuind sa faca si pe interpretul in trei limbi." Apela la ajutorul ingerului pazitor: "As vrea sa am o voce foarte puternica pentru a-i indemna pe pacatosii lumii s-o iubeasca pe Sfanta Fecioara. Dar cum aceasta nu sta in puterea mea, l-am rugat si-l voi ruga pe ingerasul meu sa indeplineasca pentru mine aceasta misiune."
    Ingerul pazitor era prietenul sau intim care, dimineata, dupa ce-l trezea, lauda impreuna cu el pe Domnul: "Chiar noaptea, cand inchid ochii vad cum se ridica valul si mi se deschide in fata Paradisul; leganat de aceasta viziune adorm cu un suras de dulce beatitudine pe buze si cu fruntea destinsa intr-o liniste

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image024.jpg[/IMG] perfecta, asteptand ca micul meu tovaras din copilarie sa vina sa ma trezeasca si astfel sa inaltam impreuna laudele de dimineata spre desfatarea inimilor noastre." In atacurile infernale, ingerul pazitor, prietenul invizibil, era acela care ii alina durerile: "Prietenul meu din copilarie cauta sa potoleasca durerile pe care mi le produc acei necurati apostati, leganandu-mi spirtul pe valurile sperantei."
    Cand ingerul nu intervenea cu destula solicitudine, Padre Pio, in mod confidential, stia sa-l miste chiar printr-o dojana fraterna: "Nu va mai spun cum ma lovesc nenorocitii aia. Uneori simt ca sunt gata sa mor. Sambata mi s-a parut chiar ca vor sa ma termine si nu mai stiam ce sfainti sa chem in ajutor. M-am adresat ingerului meu. Dupa ce s-a lasat un pic asteptat, iata-l in sfarsit zburand in jurul meu si cu vocea sa ingereasca cantand imnuri maiestatii divine. S-a intamplat ca am strigat cu asprime la el ca s-a lasat atat de mult asteptat, in timp ce eu nu incetam sa-l chem in ajutorul meu. Ca sa-l pedepsesc, nu voiam sa ma mai uit la el, voiam sa ma indepartez, sa fug de el, dar el sarmanul m-a ajuns aproape plangand pana cand, ridicand privirea l-am privit in ochi si am vazut ca-i parea foarte rau"... "Iti sunt mereu alaturi - mi-a spus - voi actiona intotdeauna in jurul tau, afectiunea mea pentru tine nu se va stinge nici cu viata."
    Padre Pio a recunoscut si a apreciat functia de "mesager" a prietenului invizibil. "Daca ai nevoie de mine - le repeta fiilor sai spirituali - trimite-mi ingerul tau pazitor." Si avea mult de lucru, ore in sir, ziua si noaptea, pentru a asculta "mesajele" fiilor sai spirituali pe care multe creaturi ingeresti ascultatoare i le aduceau.
    Ingerii pazitori in viata lui Padre Pio

    Padre Pio urmarea intotdeauna sa le imprime fiilor sai spirituali iubirea fata de ingerii pazitori care, chiar de la nasterea noastra, lumineaza, ocrotesc si calauzesc orice creatura umana.
    Ingerul pazitor ii facea adeseori pretioase servicii. Lui ii incredinta numeroase sarcini.
    Pentru a-i ajuta, in caz de nevoie, pe fiii sai spirituali de departe, il trimitea intotdeauna pe ingerul pazitor.
    Intr-o zi, englezul Cecil Hunpherey-Smith, cunoscut fiu spiritual al pui Padre Pio, in timp ce se afla in Italia, a avut un accident de automobil si a fost ranit grav. Un prieten, gasindu-l intr-o stare foarte critica, s-a dus la un oficiu postal sa ii trimita o telegrama lui Padre Pio, in care ii cerea sa se roage pentru Cecil. Cand a dat telegrama oficiantului postal, acesta i-a inmanat o alta telegrama care tocmai sosise pe adresa sa si care venea de la San Giovanni Rotondo. In aceasta, Padre Pio il asigura ca se va ruga pentru vindecarea lui Cecil Hunpherey-Smith.
    Au trecut cateva luni inainte ca Cecil sa fie in stare sa calatoreasca. Dar de indata ce s-a vindecat, s-a dus impreuna cu prietenul sau la San Giovanni Rotondo pentru a-i multumi lui Padre Pio.
    Ajunsi la manastire, s-au intalnit cu onoratul parinte, i-au multumit pentru rugaciuni si, pentru a-si satisface curiozitatea, l-am intrebat pe Padre Pio cum de aflase de accident si cum facuse sa le trimita, atat de rapid, telegrama prin care ii asigura ca se va ruga.
    Padre Pio, cu un zambet larg pe buze, le-a spus: "Credeti ca ingerii sunt la fel de inceti ca avioanele?"
    Este explicabil, asadar, de ce le recomanda tuturor o cinstire plina de simtire si evlavie a ingerilor.
    Despre ingerul pazitor intr-o scrisoare a lui Padre Pio catre una dintre fiicele sale spirituale

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image026.jpg[/IMG] Bunul tau inger pazitor sa vegheze intotdeauna asupra ta, sa fie calauza ta, care sa te conduca pe aspra carare a vietii; sa te pazeasca mereu in harul lui Isus, sa te tina pe bratele sale, sa te ocroteasca cu aripile sale de toate capcanele lumii, ale diavolului si a le trupului.
    Sa ai o mare devotiune fata de acest benefic inger.Cat de mangaietor este gandul ca alaturi de noi avem un spirit care, din leagan pana in mormant, nu ne paraseste nici o clipa, nici macar atunci cand indraznim sa pacatuim! Acest spirit ceresc ne calauzeste, ne ocroteste ca un prieten, ca un frate.
    Este peste masura de linistitor sa stim ca acest inger se roaga neincetat pentru noi, ofera lui Dumnezeu toate actiunile si faptele bune pe care le facem, gandurile noastre, dorintele noastre, daca sunt curate.
    Sa nu-l uitam pe acest tovaras nevazut, mereu prezent, gata intotdeauna sa ne asculte si cat de poate de prompt in a ne mangaia. O, delicioasa intimitate, o, fericita companie, daca am sti s-o intelegem!
    Sa-l ai mereu in fata ochilor mintii, sa-ti amintesti deseori de prezenta acestui inger, sa-i multumesti, sa i te rogi, sa-i fii intotdeauna o buna companie. Deschide-te si martureste-i lui durerile tale; sa-ti fie in continuu teama sa ofensezi puritatea privirii sale. Sa stii asta si sa ti-o intiparesti bine in minte. El este atat de delicat, atat de sensibil. Lui sa i te adresezi in ceasurile de mare neliniste si vei simti efectele sale benefice.
    Sa nu spui niciodata ca esti singura in lupta cu dusmanii nostri; sa nu spui niciodata ca nu ai un suflet caruia sa i te poti marturisi cu sinceritate. Ar fi o mare nedreptate care i s-ar face acestui mesager ceresc.
    "Aminteste-ti ca Dumnezeu este in noi cand suntem in harul Sau, si in afara noastra cand suntem in pacat: dar ingerul Sau nu ne paraseste niciodata. El este cel mai sincer si de incredere prieten, chiar si atunci cand facem greseala sa-l intristam prin reaua noatra comportare".(Padre Pio)
    Sfantul Bernard Bernard de Clairvaux cunoscut și ca Sfântul Bernard (1090 – 1153) a fost mai întâi conte de Châtillon și apoi călugăr. La 18 mai 1113, Bernard intră în Ordinul Cistercian. Dacă la data intrării sale în viața monahală, ordinul nu depășise stadiul anonimatului, în deceniile următoare cistercienii vor deveni, datorită personalității acestui tânar nobil burgund, pentru mai multe secole, cel mai important și influent ordin monastic catolic.
    "Să-i iubim pe îngeri, care sunt călăuzitorii și tutorii noștri, constituiți și dați nouă de Tatăl. Acum cu adevărat suntem fii ai lui Dumnezeu. Aceasta suntem, chiar dacă nu o înțelegem prea limpede, pentru că încă suntem ca niște copii. Dar chiar dacă încă suntem copii și ne rămâne de parcurs un drum atât de lung și de periculos, de ce ne-am teme cu niște protectori atât de mari? Ei nu pot fi nici înfrânți, nici înșelați și ne păzesc în toate "căile noastre". Sunt fideli, sunt prudenți, sunt puternici. De ce să ne facem griji? Trebuie doar să-i urmăm, să fim alături de ei și astfel vom rămâne sub ocrotirea lui Dumnezeu."

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image028.jpg[/IMG]
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  5. #5
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.551
    Sfantul Serafim de Sarov (1759-1833)

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image002.jpg[/IMG] La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din orașul Kursk, din Rusia, s-a născut Prohor Moșnin. În copilărie l-au fascinat viețile sfinților. Iubea să meargă la biserică și să se retragă singur în rugăciune. De tânăr și-a urmat chemarea către viața religioasă. Si-a trăit întreaga viață în sfințenie și dăruire față de Dumnezeu, iar clipa morții l-a găsit îngenuncheat în fața icoanei Fecioarei Maria. O lume întreagă îl știe drept Sfântul Serafim de Sarov.
    În calendarul creștin ortodox, Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai cunoscuți asceți și mistici ai Bisericii Ortodoxe, este sărbătorit de două ori: pe 2 ianuarie, dată la care sfântul "s-a mutat în ceruri", în urmă cu 175 de ani, și pe 19 iulie, ziua sa de naștere, precum și ziua când a fost sanctificat de către Biserică, în 1903.

    De câte ori era bolnav, vindecarea îi venea în mod miraculos
    "Fericită ești tu, femeie văduvă" i-a spus într-o zi mamei lui Prohor un "nebun al lui Dumnezeu", întâlnind-o pe stradă cu cei doi băieți ai ei, "fericită ești tu că ai un fiu care va deveni un puternic mijlocitor înaintea Sfintei Treimi, un om al rugăciunii și al luminii pentru lumea întreagă."
    Primul miracol care i-a salvat viața i s-a petrecut la vârsta de șapte ani. În timp ce vizita împreună cu mama sa o biserică în construcție (construcție finanțată de familia lui), a căzut de pe schela clopotniței, de la o înălțime de șapte etaje. S-a ridicat nevătămat, spre uimirea mamei lui și a celor care mai erau de față.
    La vârsta de zece ani s-a îmbolnăvit foarte grav. La un moment dat, a avut un vis în care i-a apărut Fecioara Maria, care i-a spus că va veni la el să-l vindece. Într-adevăr, după câteva zile, o icoană a Fecioarei Maria, considerată ca fiind făcătoare de minuni, a trecut în procesiune pe străzile orașului. Când se apropia de casa familiei lui Prohor, s-a dezlănțuit o furtună cu ploaie torențială. Ca să apere icoana, pelerinii au adus-o în casă. Astfel a văzut-o și copilul, care s-a vindecat pe loc.
    La doi ani după ce a intrat la mănăstire s-a îmbolnăvit de hidropizie. A suferit timp de trei ani în tăcere, refuzând să fie chemat un medic pentru el. Spunea: "Eu m-am încredințat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului și al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos și Preacuratei lui Maici." La insistențele călugărilor, care voiau să-l ajute cumva, a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate.
    În timp ce ei se rugau în biserică, Prohor a avut o viziune în care i-au apărut Fecioara Maria împreună cu Apostolii Petru și Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Fecioara Maria i-a spus Sfântului Ioan: "Acesta este unul de-ai noștri", după care l-a atins cu un toiag, iar lichidul adunat în corpul său a început să iasă prin incizia făcută. După terminarea slujbei ceilalți călugări l-au găsit pe Prohor vindecat, având doar o cicatrice, ca semn al miracolului ce s-a petrecut. La scurt timp, pe locul apariției Fecioarei Maria a fost construită o infirmerie. Sfântul Serafim a construit el însuși masa din altarul capelei, din lemn de chiparos. În acel loc a primit de atunci înainte Sfânta Împărtășanie.

    Si-a dăruit viața în totalitate lui Dumnezeu La 19 ani s-a decis să meargă la mănăstire. Cu binecuvântarea mamei sale, care i-a dăruit cu această ocazie o cruce mare de aramă pe care de atunci a purtat-o toată viața și îndrumat fiind de un bătrân călugăr, Părintele Dositeu, a intrat ca novice la mănăstirea Sarov. Acolo a fost repede acceptat și iubit datorită veseliei și bunătății sale. Spunea mai târziu: "Ce vesel eram atunci! Veselia nu este un păcat, ci dimpotrivă, ea alungă oboseala, din care vine deznădejdea, care-i mai rea decât toate."
    După opt ani a fost tuns călugăr, cu numele de Serafim (care în ebraică înseamnă "înflăcărat"), iar un an mai târziu a fost sfințit ierodiacon.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image004.jpg[/IMG] La 34 de ani a fost hirotonit preot și a fost numit duhovnic al mănăstirii de maici Diveevo, de care a avut grijă apoi timp de 12 ani, atât spiritual cât și material, asigurându-le celor care trăiau acolo tot ce aveau nevoie fără să fi vizitat măcar mănăstirea decât o singură dată în trecere.
    După un an, a primit binecuvântarea pentru a începe o viață de pustnic în pădurea ce înconjoară Sarovul. A petrecut următorii 16 ani în retragere și tăcere deplină: "Tăcerea absolută este o cruce pe care omul se răstignește cu toate patimile și poftele sale."

    A trăit ani de zile într-un ascetism desăvârșit
    "Dobândește spiritul păcii și mii de suflete se vor salva în jurul tău."
    În 1793 s-a retras în pădure, la cinci km de mănăstire, într-un loc pe care l-a numit "Muntele Athos". Acolo își petrecea timpul în rugăciune și citirea scrierilor sfinte. "Omul are nevoie de Sfintele Scripturi pentru că nu este încă în stăpânirea adevărului care alungă toate greșelile. Dar de îndată ce Adevărul va umple sufletul omului, învățăturile sale se vor înrădăcina în el, în locul legii Scripturilor. El va fi în chip tainic condus de Dumnezeu și nu va mai avea nevoie de niciun ajutor exterior sensibil."
    Postea mult: mânca doar o dată pe zi foarte puțin, în afară de miercuri și vineri când ținea post negru. Din prima duminică a postului mare ținea post negru până sâmbăta, când primea Sfintele Taine. "Care sunt rezultatele unui asemenea regim? Postind, trupul devine curat și ușor, viața lăuntrică se elevează, apar revelații minunate, influențele exterioare nu mai sunt simțite, iar mintea, părăsind această lume, se ridică spre cer și se scufundă în întregime în contemplarea lumii spirituale.""Rugăciunea și postul, interiorizarea și stăpânirea perfectă a simțurilor ridică sufletul spre Împărăția lui Dumnezeu."
    Dormea foarte puțin și în poziții care să nu-i permită să doarmă prea mult: așezat cu genunchii la piept și rezemat de perete, în genunchi și sprijinit pe coate, ghemuit pe bușteni și pe saci cu pietre.
    Avea întreaga atenție și întreaga sa ființă îndreptate fără încetare către înalt, către Dumnezeu. Uneori era atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemișcat, fără să vadă ori să audă nimic în jurul lui. Astfel îl vedeau adesea călugării Marcu cel Tăcut și Alexandru, care locuiau și ei în pustie. Atunci când îl găseau în contemplație se retrăgeau în liniște ca să nu-l deranjeze.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image006.jpg[/IMG] Pentru ca singurătatea să-i fie deplină a refuzat să mai primească vizitatori. Dacă întâlnea un om în pădure, se întindea cu fața la pământ până când acesta trecea mai departe. Prin rugăciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care să-i arate dacă această singurătate este în acord cu voința Sa. Atunci cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii învecinați, blocând orice acces.
    Îl mai vizitau doar păsările și animalele sălbatice. Acestea veneau la miezul nopții și așteptau ca el să-și termine rugăciunea, după care le hrănea cu pâine. Maica stareță a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, care l-a văzut hrănind un urs, povestea: "Fața marelui părinte era minunat de luminoasă și veselă având o strălucire îngerească." Un alt martor, Părintele Alexandru, l-a întrebat o dată cum se face că acea puțină pâine care se află în traista sa poate hrăni atâtea animale. "Întotdeauna se găsește destulă pâine în traistă." i-a răspuns liniștit Părintele Serafim.
    Una dintre formele de asceză pe care și le-a impus a durat o mie de zile și o mie de nopți, timp în care s-a rugat aproape încontinuu, odihnindu-se foarte puțin. Pe o stâncă din pădure ori într-o pivniță săpată sub coliba sa, stând în picioare sau în genunchi, se ruga cu mâinile ridicate: "Doamne, miluiește-mă"
    Care era rezultatul ascezei? Ceva mai prețios decât toate bucuriile lumii: pacea lui Dumnezeu. "Of, dacă ați ști ce bucurie și dulceață îl așteaptă în Rai pe un suflet drept! Ați fi de acord să îndurați în această viață toate necazurile, persecuțiile și umilința cu mulțumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru, tot restul vieții am fi bucuroși să îndurăm, numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El."

    A revenit la mănăstire pentru a-i ajuta pe ceilalți oameni
    La cererea stareților (bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mănăstire în primăvara anului 1810, continuând să trăiască în retragere, rugăciune și tăcere în chilia sa. După câțiva ani a deschis ușa chiliei, pentru a putea fi văzut de cei care doreau. A mai rămas însă în tăcere timp de câțiva ani, după care a început treptat să răspundă la întrebări și să dea sfaturi.
    La 25 noiembrie 1825 Fecioara Maria i-a apărut într-un vis, împreună cu Sfântul Clement și Sfântul Petru, și i-a permis să renunțe la retragere, îndemnându-l să-i primească pe toți cei care-l căutau. Oaspeții săi se înmulțeau rapid, uneori îl vizitau între 1000 și 2000 de oameni zilnic.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image008.jpg[/IMG] El era tot timpul umil, bucuros și deschis. Nu avea nevoie să i se spună motivul vizitei, pentru că vedea în sufletul fiecăruia. Le vindeca slăbiciunile trupești și sufletești prin rugăciune și prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sfântul Serafim simțeau dragostea lui nemărginită și blândețea. Iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiță a spus despre el: "Părintele Serafim arată ca un bătrân, dar de fapt este un copil ca și noi!"
    Ușa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Își saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!" Se bucura mai ales pentru cei care își regretau greșelile. Blândețea sa extraordinară înmuia inimile cele mai dure, umilința sa îi smerea pe cei orgolioși, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru toți chilia sa era ca o anticameră a raiului, iar întâlnirea cu el era ca o întâlnire cu Dumnezeu, care putea să le modifice sensul vieții.
    Iată cum îl descria unul dintre vizitatorii săi: "De la cea dintâi privire către el am fost cuprins de un sentiment de evlavie față de el. Mi se părea un înger, un om ceresc; chipul îi era alb precum ceara curată, ochii îi erau albaștri ca cerul, părul îi era alb și îi atârna pe umeri.(...) În ciuda sentimentului de aglomerare și dezordine, aerul din cămăruța sa era de o puritate absolută."
    Si încă o relatare: "Părintele Serafim deschise ușa și zise: «Ce bucurie îmi face Dumnezeu!» Mă conduse în chilia sa, dar întrucât era plină de diferite lucruri, mă pofti să mă așez pe prag, în timp ce el însuși se așeză pe podea față în față cu mine, ținându-mă tot timpul de mână. Îmi vorbi atât de blând și chiar îmi sărută mâna în repetate rânduri, atât de mare îi era dragostea față de aproapele său. Eu stăteam în fața lui într-o stare de negrăită bucurie." După ce oaspetele i-a pomenit de boala de care suferea, Părintele Serafim i-a dat să bea puțin ulei din candela sa. Boala s-a vindecat complet și pentru totdeauna.

    Avea darul profeției, al clarviziunii și al vindecărilor miraculoase
    El vedea ceea ce oamenii nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără să le deschidă și știa să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea și mustrarea de care avea nevoie. Abandonat voinței lui Dumnezeu, el le spunea exact ceea ce aveau nevoie. Compasiunea lui, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, se revărsa asupra tuturor.
    A vindecat mulți oameni în mod miraculos, ungându-i cu uleiul din candela sa ori dându-le să bea din izvorul numit mai apoi "puțul lui Serafim", aflat în apropierea mănăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-și petreacă după-amiezile. Şi acest izvor îi fusese dăruit de către Fecioara Maria, care, în timpul unei viziuni, l-a făcut să apară acolo în mod miraculos.
    I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, încât îi era cu neputință să-i pomenească pe toți; de aceea aprindea pentru fiecare câte o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită și luminată de sute de flăcări, reprezentând sufletele celor pentru care se ruga.
    A primit de la Dumnezeu și darul profeției, astfel încât a prezis evenimente viitoare, atât pentru persoane particulare, cât și pentru țara sa. A prezis războiul din Crimeea, foametea, precum și marea încercare la care a fost supus poporul rus în secolul următor. Își exprima profețiile în mod metaforic și de aceea acestea erau înțelese adesea după ce evenimentele respective se petrecuseră deja.
    În ultimul an de viață, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut levitând în timp ce se ruga. Sfântul Serafim, însă, i-a interzis să dezvăluie acest lucru până după moartea sa. De asemenea avea darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în același timp.

    Vedea îngerii, pe Fecioara Maria și chiar pe Iisus Hristos Despre puritatea și profunzimea credinței sale ne putem da seama și din faptul că, adesea, în timpul slujbelor, vedea îngerii cântând în biserică, iar uneori avea viziuni cu Fecioara Maria sau cu Iisus Hristos.
    O dată, în timp ce slujea în biserică în Joia Mare, a rămas brusc nemișcat, cu un aer absent. Înțelegând că s-a petrecut ceva neobișnuit, doi ierodiaconi l-au prins de braț și l-au dus în spatele iconostasului. Acolo a rămas în continuare nemișcat timp de trei ore. După ce și-a revenit, i-a spus duhovnicului: "M-a copleșit o lumină orbitoare, asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii spre această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos în slava Sa, având înfățișarea unui fiu al omului, înconjurat de oștile cerești: îngeri, arhangheli, heruvimi și serafimi. Venind dinspre ușa de apus și mergând prin aer, El binecuvânta pe slujitori și pe închinători. Apoi, intrând în icoana Sa de lângă ușă, și-a schimbat înfățișarea. Cât despre mine, care sunt praf și cenușă, am primit o binecuvântare
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image010.jpg[/IMG] specială. Îmi simțeam inima curată, iluminată de bucurie în dulceața dragostei față de Domnul!"Cu un an și zece luni înainte să moară, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a avut o viziune cu Fecioara Maria împreună cu doi apostoli și cu 12 fecioare mucenițe. Fecioara Maria a vorbit mult timp cu Sfântul Serafim. Au vorbit mult și despre călugărițele mănăstirii Diveevo, pe care Sfântul Serafim le avea în grijă deja de mulți ani. În final Ea i-a spus: "În curând, preaiubite, vei fi cu noi." Această întâlnire a avut și un martor: una dintre călugărițele de la mănăstire.

    Acționa conform voinței lui Dumnezeu
    "Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi poruncește Domnul, ca unui rob al Său, aceea eu îi transmit celui care dorește să-i fiu de folos. Lucrez cum vrea El. N-am voință proprie."
    Sfântul Serafim îi întâmpina pe toți cei care veneau la el cu o plecăciune și cu urarea "Bucurați-vă, Hristos a Înviat!" Îi numea pe toți "bucuria mea" și le săruta mâinile în semn de binecuvântare. După întrevederea cu el, toți rămâneau cu o stare de fericire și împlinire sufletească.
    Cea mai emoționantă și plină de învățături descriere a unei întâlniri cu Sfântul Serafim o avem datorită lui Nikolai Motovilov. Acesta s-a întâlnit cu sfântul în noiembrie 1831 și a consemnat în scris întâlnirea.

    Dobândirea Duhului Sfânt "Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înțelegi, ci prin tine, pentru toată lumea."
    Nicolae Alexandrovici Motovilov a fost și el vindecat de Sfântul Serafim. Conversația sa cu acesta a început de la dorința lui Nicolae Motovilov de a înțelege scopul vieții creștine. Sfântul Serafim i-a spus că țelul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt: "Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârșim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt și le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână."
    Motovilov a întrebat de unde putem ști dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt: "Părinte, cum aș putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu? "
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image012.jpg[/IMG] Sf. Serafim i-a vorbit despre cum ajung oamenii să aibă Sfântul Duh și cum recunoaștem duhul lui Dumnezeu în noi, dar Motovilov nu înțelegea. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: "Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă privești?"
    În acel moment Motovilov a simțit că i se deschid ochii și a văzut cum fața bătrânului strălucea ca soarele. Sufletul i s-a umplut de pace și liniște, desfătare și bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură, iar în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobișnuită, dar mai ales de fața sfântului care strălucea: "Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul și fața vă este mai strălucitoare ca soarele."
    Sf. Serafim i-a răspuns: "Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum și tu ești la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că și tu ești în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt așa. Să mulțumim Domnului pentru mila Sa de negrăit față de noi."
    Atunci a înțeles Motovilov cu mintea și cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului. Sfântul Serafim l-a asigurat că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experiențe toată viața lui.
    Serafim de Sarov spunea: "Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieții creștine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile și alte fapte bune făcute din dragoste de Hristos, sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt."
    "Dobândește harul Duhului Sfânt și prin practicarea celorlalte virtuți, de dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea și privegherea îți dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te și priveghează; dacă postul iți dă mult din duhul lui Dumnezeu, postește; dacă milostenia iți dă mai mult, fă pomeni. Măsurați în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos."

    Era iubitor și iertător față de toți oamenii În timp ce trăia retras în pădure, a fost atacat de niște hoți. Deși era puternic din
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image014.jpg[/IMG] punct de vedere fizic și avea un topor în mână în acel moment, el nu a opus rezistență.
    Când l-au amenințat și i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, și-a încrucișat mâinile pe piept și s-a lăsat în voia lor. Aceștia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas și urechi, după care l-au lovit cu o buturugă, l-au călcat în picioare și l-au târât pe jos lăsându-l inconștient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în fața căreia se ruga mereu Sf. Serafim.
    Dimineața următoare a pornit cu mare greutate spre mănăstire unde a zăcut timp de opt zile uimindu-i pe toți prin faptul că mai era în viață. A fost vindecat din nou de Fecioara Maria, care i s-a arătat împreună cu Apostolii Petru și Ioan, dar, în urma loviturilor primite, a rămas cocoșat pentru toată viața. A mai rămas cinci luni la mănăstire până s-a refăcut, apoi s-a întors în pădure. I-a iertat pe răufăcători și s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiți. Aceștia au ajuns singuri să se căiască de faptele lor și au venit după un timp, plini de umilință, să-și ceară iertare.

    Considera fraternitatea un aliat prețios pe drumul desăvârșirii
    "Deși greutățile, nenorocirile și nevoile de tot felul sunt nedespărțite de viața noastră pe pământ, totuși Domnul Dumnezeu n-a vrut și nu vrea ca noi să trăim numai în greutăți și năpaste, de aceea ne și poruncește prin apostoli să ne purtăm sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos. Însuși Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul și consolându-ne între noi cu această dragoste frățească, să ne ușurăm calea cea dureroasă și îngustă a călătoriei noastre către patria cerească.“
    Sf. Serafim s-a dedicat și îmbunătățirii vieții monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că nu el personal le dădea sfaturi, ci Fecioara Maria le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. El a fost un adevărat tată pentru surorile mănăstirii, care îl căutau pentru orice problemă sufletească sau materială. Sf. Serafim a avut grijă și de orfanii de la mănăstirea de maici Diveevo.
    Fii săi spirituali și prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana celor care trăiau în mănăstirea Diveevo. Mihail Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, asumându-și sărăcia voluntară, așa cum îl sfătuise sfântul.

    A făcut minuni și după moarte

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image016.jpg[/IMG] Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea inscripție: "După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniți la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice ați avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniți la mine ca și când aș fi viu și, îngenunchind pe pământ, vărsați-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneți-mi totul și vă voi asculta. Așa cum îmi vorbeați în viață, la fel să o faceți și acum. Pentru că eu trăiesc și pururea voi fi."
    Își construise singur sicriul cu mult timp înainte de a muri și îl avea tot timpul în chilia lui, folosindu-l ca pe un obiect de mobilier. Depozita în el diverse obiecte și de multe ori vizitatorii îl găseau așezat înăuntru și citind scrieri sfinte, cu o puritate de copil.
    În dimineața zilei de 2 ianuarie 1833 părintele Pavel, ajutorul Sfântului Serafim, în drum spre slujba de dimineață, a simțit miros de fum venind din chilia acestuia. Părintele obișnuia să lase lumânări să ardă în chilie și părintelui Pavel i-a fost teamă să nu ia foc ceva. "În timpul vieții mele nu va fi niciun foc", spusese el cândva, "dar când voi muri veți ști, pentru că un foc se va aprinde." Când au deschis ușa au văzut cărți și alte lucruri mocnind iar Sfântul Serafim era în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucișate pe piept. Murise în timpul rugăciunii.
    A fost sanctificat la 19 iulie 1903, în prezența familiei imperiale, a numeroși ierarhi și a unei mulțimi de sute de mii de persoane, venite din toate părțile Rusiei. Moaștele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolșevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului. Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc și se presupune că ar fi fost păstrate de un credincios pios, în așteptarea unor zile mai bune. Moaștele Sfântului Serafim se află în prezent la Diveevo.
    Sfantul Ioan Gura de Aur

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image018.jpg[/IMG] Sfântul Epifanie mărturisește că sunt trei situații în care Sfinții Îngeri tămâiază și miruiesc pe aleșii lui Dumnezeu: „Prima, când citesc cărți sfinte, înconjurându-i, ascultând și aceștia. A doua, când se roagă și vorbesc cu Dumnezeu, încât se roagă și aceia cu râvnă. A treia, când rabdă pentru iubirea lui Dumnezeu efort, durere și pedepse, aceștia miruindu-i și îndemnându-i la nevoință și cuviincioșie" (Minuni ale sfinților îngeri, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002, pag. 142).

    Unul dintre cei mai mari ierarhi ai tuturor timpurilor și locurilor, Sfântul Ioan Gură de Aur († 13 noiembrie), a cunoscut intervenția dumnezeiască a făpturilor cerești nu doar în cele trei situații prezentate mai sus. Aceste întâlniri ale Sfântului Ierarh cu îngerii s-au petrecut înainte de a-și începe prolifica lucrare pastorală, pe când viețuia într-o mânăstire săracă din pustiul Antiohiei. Dumnezeu, cunoscând râvna sfântului, a trimis un înger spre a-i vorbi Patriarhului Flavian al Antiohiei, la ceasul rugăciunii: „Du-te la mânăstirea în care se găsește Ioan, ia-l și adu-l la biserica patriarhiei tale. Să-l hirotonisești preot, pentru că este vas ales al Sfântului Duh, la fel ca Apostolul Pavel, și urmează să lumineze toată lumea".
    Același mesager ceresc avea să meargă și în chilia monahului Ioan spre a-i vesti apropiata hirotonisire, deși Sfântul se considera nevrednic de a primi cinstita taină. Au existat mai multe momente în viața Marelui Ierarh cu Gura de Aur în care îngerii au intervenit spre a se împlini voia lui Dumnezeu, cât și după trecerea la bucuria veșnică. Episcopul Adelfios, care a avut multă grijă de cuvios, s-a rugat lui Dumnezeu spre a-i descoperi slava de care s-a învrednicit în cer dumnezeiescul Gură de Aur și a văzut „un bărbat luminos că-i arată pe toți dascălii, ierarhii, cuvioșii și drepții însemnați în cer... S-a mâhnit că nu a văzut și pe Ioan printre ei. Atunci un bărbat prea frumos și luminos i-a zis: Ceri pe Ioan cel de Aur, gura lui Dumnezeu? Acel mare om? Nu poți să-l vezi deoarece se găsește lângă tronul Stăpânului Hristos".
    Sfantul Procopie
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image020.jpg[/IMG] Acest Mucenic al lui Cristos a trăit pe vremea lui Diocletian, trăgându-se din Ierusalim. În acea cetate era un bărbat slăvit și de neam bun al senatorilor, cu numele Hristofor. El era cu credința creștin, dar soția lui, cu numele Teodosia, se ținea de păgânătatea grecească. Fiul lor a fost la început numit Neania, iar Procopie este numele de botez, dat mai târziu de însuși Domnul Cristos. Rămânând de tânăr fără tată, mama sa, Teodosia, l-a crescut în credința zeităților grecilor. Dar tânărul Neania, fiind isteț la minte, a deprins repede învățătura cărților filozofiei grecești. Ajungând la vârsta bărbatului desăvârșit, maică să a vrut să-l facă ostaș al împăratului.roman Diocletian. Împăratul, văzând pe acel tânăr frumos la chip și la statură și la minte înțelept, l-a iubit foarte mult și i-a poruncit să petreacă aproape de el în palatul său împărătesc. Apoi, nu după multă vreme, l-a făcut voievod și l-a trimis cu oastea în Alexandria Egiptului, poruncindu-i ca acolo să prigonească, să tortureze și să ucidă pe toți creștinii, iar averile lor să le ia și să le pună în vistieriile împărătești.
    Dar, mergând Sfântul pe drum spre Alexandria împreună cu două sute de ostași, după ce a trecut cetatea Apamia Siriei, pe la ceasul trei din noapte s-a cutremurat pământul, făcându-se multe fulgere strălucitoare și tunete înfricoșate. În acel timp, voievodul a auzit un glas din cer, grăind către dânsul: "Unde mergi Neania și asupra cui te scoli?" Iar el cu frică a răspuns: "Sunt trimis de împărat la Alexandria, ca să ucid pe toți cei ce cred în Cel răstignit". Apoi iarăși a auzit glasul din cer: "O, Neania, oare și tu vii asupra Mea?" Zis-a Neania: "Cine ești Tu, Doamne, că nu pot să Te cunosc?" Zicând aceasta, s-a arătat în văzduh o cruce luminoasă și un glas, zicând: "Eu sunt Iisus Cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu!" Iar Neania a răspuns cu cutremur: "Împăratul mi-a spus că Acel Dumnezeu, pe Care Îl cinstesc creștinii, n-a avut femeie; deci Tu cum ești fiul Lui? Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, cum au putut iudeii a Te batjocori, răstigni și omorî?" Iar acel glas de pe cruce i-a grăit: "Am suferit de voie toate acestea, pentru ca să izbăvesc neamul omenesc, să scot pe cei păcătoși de sub stăpânirea diavolului, să caut pe cei pieriți și să învii pe morți. Dacă n-aș fi fost Fiul lui Dumnezeu, apoi cum aș fi fost viu după moarte?"
    După aceste cuvinte, crucea s-a suit la cer și îndată s-a auzit un glas din înălțimea cerului: "Cu semnul acesta pe care l-ai văzut, vei birui pe vrăjmașii tăi și pacea Mea va fi cu tine!" Astfel Neania, ca și Pavel, prin arătarea Domnului în cale, din prigonitor s-a făcut vas ales al numelui lui Iisus Cristos.
    După acea viziune, Neania cu ostașii lui au mers la Schitopol și chemând un argintar, i-a poruncit să-i facă o cruce după asemănarea aceleia pe care o văzuse noaptea. Însă argintarul nu voia s-o facă, zicând: "Nu pot să fac aceasta, deoarece este semnul galileenilor, care se numesc creștini; și dacă va afla împăratul, rău mă va pierde!" Atunci Neania îi porunci să o facă în taină, jurându-se că nu va spune nici împăratului, nici la altcineva. Deci, acel argintar, luând de la acel voievod aur și argint destul pentru realizarea crucii, a lucrat-o în taină după asemănarea și măsura aceea, precum i-o însemnase voievodul. Isprăvindu-se crucea, deodată s-au întipărit pe ea trei fețe, însemnate de o mână nevăzută. În partea de sus era scris, cu litere evreiești, Emanoil; iar pe ambele părți, Mihail și Gavriil.
    Văzând voievodul crucea, a întrebat pe argintar: "Ale cui sunt fețele acestea și pentru ce sunt realizate?" Argintarul, îi spunea cu jurăminte: "Când am isprăvit lucrul, s-au arătat aceste fețe singure și nu știu ale cui sunt, deși eu am voit să le șterg, dar n-am putut pentru că îmi amorțea mâna". Neania, cunoscând că în cruce este oarecare putere dumnezeiască, s-a închinat ei și a sărutat-o și, învelind-o, o purta cu el, păzind-o cu o deosebită cinste. El de atunci nu se mai înarma asupra creștinilor, ci asupra pagânilor și îi biruia cu puterea lui Cristos, robind țările lor.
    Pe când era el în cetatea sa, Ierusalim, l-au rugat cetățenii ca să-i izbândească de prigoana făcută de agareni, pentru că au năvălit asupra acelei părți și prădau pe cei ce se aflau afară din cetate, mai ales partea femeiască. Asemenea făceau și prin toate satele dimprejur. Viteazul ostaș al lui Cristos, cel înarmat cu puterea Sfintei Cruci, a ieșit cu îndrăzneală cu ostașii săi și a izgonit din urmă pe păgâni. El se ruga în sine, zicând: "Iisuse Dumnezeule, fii spre ajutorul nădejdii mele!" Atunci a venit la el un glas de sus, zicându-i: "Nădăjduiește, Neania, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt cu tine!" Auzind voievodul glasul acela, s-a umplut de atât de mare îndrăzneală, încât cu putere i-a biruit pe ei și a liberat pe toți cei robiți. Agarenii uciși în acel război au fost șase mii; iar din oastea lui, nici unul, nici măcar vreunul să fi fost rănit. După această biruință, el a trimis în cetate la maica sa soli, înștiințând-o de biruința sa asupra vrăjmașilor. Maică să, auzind această, s-a bucurat foarte mult.
    După aceea, făcând izbânda mare asupra sarazinilor, l-a silit maică-sa să aducă jertfă de mulțumire la idoli. Atunci el a vădit în cine crede, și numaidecât a fost pârât de maică-sa la împărat că este creștin.
    Împăratul a scris îndată guvernatorului Palestinei, cu numele Iust, de neam din Italia, om aspru la obicei. Aceluia i-a poruncit să adune oameni vestiți din cetățile dimprejur și să prindă pe voievodul Neania, fiul Teodosiei, care s-a abătut la credința creștinească. Deci, mai întâi să-l sfătuiască în tot chipul, cu cuvinte bune și prietenești, apoi cu certări groaznice, ca să se întoarcă la zei; iar dacă nu-l va asculta, să-l chinuiască cumplit.
    Guvernatorul Iust, luând porunca împărătească și adunând bărbați vestiți din cetățile Palestinei, s-a dus în Ierusalim la voievod și, închinându-se, i-a dat scrisoarea împărătească. Voievodul, citind scrisoarea și nesuferind hulele cele scrise într-însa asupra Domnului nostru Iisus Cristos, a rupt-o în bucăți mici și a aruncat-o în văzduh, zicând: "Eu sunt creștin, iar tu fă ceea ce ți s-a poruncit!" Guvernatorul a zis: "Mă tem și de împărat și mă rușinez și de tine ca de un prieten. Mie-mi este jale, și nu știu ce voi face. Deci, ascultă-mă pe mine și pe acești bărbați cinstiți și adu jertfă zeilor înaintea feței noastre; iar de nu vei face aceasta, mă vei sili să fac cele poruncite". Neania a zis către guvernator: "Ai pomenit bine de jertfă; pentru că eu singur mă aduc jertfă lui Cristos, Dumnezeul meu".
    Zicând aceasta, și-a dezlegat brâul dregătoriei sale și l-a aruncat în fața guvernatorului, lepădându-se de slujba împărătească. Guvernatorul și bărbații care veniseră cu dânsul, mâniindu-se, l-au prins și l-au dus în Cezareea Palestinei.
    Acolo, Neania a fost torturat cumplit, sângele îi curgea și carnea îi cădea bucăți, încât i se vedeau oasele goale. Unii din popor, văzând o pătimire ca aceea a mucenicului, aveau milă de tinerețile lui și plângeau pentru dânsul.
    Mucenicul, văzându-i plângând, le-a zis: "Nu plângeți pentru mine, ci pentru pierderea sufletelor voastre, pentru că acelea sunt vrednice de plâns, deoarece se vor munci în iad fără de sfârșit". Apoi Neania, ridicându-și ochii spre cer, se ruga, zicând: "Dumnezeule, întărește pe robul Tău, spre înfruntarea vrăjmașului și spre mărirea Preasfântului Tău nume!" Călăii au luat apoi pe mucenic și l-au aruncat în temniță. Un temnicier, anume Terentie, aducându-și aminte de facerea de bine a lui Neania, i s-a făcut milă de dânsul și i-a așternut fân și pânză curată. Deci mucenicul zăcea în temniță, abia viu.
    Pe la miezul nopții, s-a făcut cutremur mare în cetate, pentru că venise Domnul cu îngerii Săi, să cerceteze pe robul Său. Atunci a strălucit în temniță o lumină mare, ușile temniței s-au deschis, legăturile tuturor deținuților care erau acolo s-au dezlegat și doi îngeri s-au arătat cu asemănare de tineri preafrumoși, care ziceau către mucenic: "Caută spre noi și vezi!" Mucenicul, căutând spre dânșii, le-a zis: "Cine sunteți voi?" Ei au răspuns: "Noi suntem îngeri, trimiși la tine de Domnul!" Mucenicul le-a grăit: "Dacă sunteți îngeri ai Domnului, atunci închinați-vă Domnului înaintea ochilor mei și vă îngrădiți cu semnul Sfintei Cruci, ca să vă cred". Îngerii, făcând aceasta, i-au zis: "Acum crezi că Domnul ne-a trimis la tine?" Mucenicul a grăit: "Stiu că numai la cei trei tineri aruncați în cuptorul Babilonului a fost trimis un înger de la Domnul, ca să le răcorească focul; dar eu ce lucru am făcut, sau în ce foc sunt aruncat, ca să mă fac vrednic de cercetarea îngerească?"
    Mucenicul grăind acestea cu smerenie, deodată i s-a arătat în slavă nespusă Domnul nostru Iisus Cristos și, atingându-se de mucenic, i-a tămăduit rănile și l-a făcut sănătos. Apoi, botezându-l, i-a zis: "De acum nu te vei mai numi Neania, ci Procopie. Deci, îmbărbătează-te și te întărește, pentru că, împuternicindu-te, vei putea să aduci Tatălui Meu turmă aleasă". Procopie, bucurându-se, a căzut la pământ și s-a închinat Domnului, rugându-L să-l întărească în pătimiri, ca să nu se teamă de cumplitele munci. Domnul i-a zis: "Nu te teme, că Eu sunt cu tine!" Domnul, zicând aceasta, s-a înălțat la cer. Sfântul Procopie, din acea arătare a Domnului, avea inima plină de negrăită dulceață cerească, iar cu trupul era atât de sănătos, încât nu se afla nici urmă de răni din cele ce fuseseră pe dânsul, pentru că a nădăjduit spre Domnul, Care l-a ajutat și i-a înflorit trupul.
    Guvenatorul a trimis a doua zi în temniță pe unul din ostași să vadă dacă mucenicul mai este viu. El credea că a murit de cumplitele torturi la care fusese supus. Deci Terentie, străjerul temniței, a spus ostașului că toată noaptea a fost fără somn, deoarece pe la miezul nopții, s-a săvârșit în temniță un lucru minunat și înfricoșat. S-a făcut cutremur mare și o lumină minunată a strălucit înăuntru. Ușile temniței s-au deschis și legăturile celor închiși s-au dezlegat și oarecare bărbați prealuminoși au vorbit cu Neania. Ostașul, privind în temniță, a strigat către mucenic, zicând: "Ești viu, Neania?" Sfântul a răspuns: "Sunt viu și sănătos, cu darul Dumnezeului meu". Ostașul a zis: "Nu pot să te văd!" Sfântul a răspuns: "Acela care fuge de lumina lui Dumnezeu și slujește zeilor, este orb și umblă în întuneric, neștiind unde merge". Ostașul, ducându-se, a spus guvernatorul cele ce a auzit, iar judecătorul, șezând la judecată, a pus iarăși de față la cercare pe Neania mucenicul lui Cristos. Căutând toți spre dânsul, au văzut fața lui luminoasă, iar corpul lui sănătos și alb, ca și cum niciodată nu ar fi avut răni.
    Mulți din cei ce stăteau de față, minunându-se, au strigat: "Dumnezeul lui Neania, ajută-ne nouă!" Dar guvernatorul, sculându-se de pe scaun și făcând semn cu mâna spre popor, a strigat cu glas mare, zicând: "Fraților, pentru ce vă mirați văzând pe Neania sănătos? Zeii s-au milostivit spre el și au tămăduit pe Neania robul lor". Atunci sfântul a grăit către dânsul: "Bine zici, că doar cu milostivirea lui Dumnezeu sunt tămăduit, iar de socotești că această minunată tămăduire este făcută cu puterea zeilor tăi, apoi să mergem la capiștea lor, ca să știm care Dumnezeu m-a tămăduit pe mine". Guvernatorul, socotind că mucenicul voiește să se închine zeilor, s-a bucurat foarte mult și a poruncit ca drumul de la divan până la capiște să se împodobească, să se aștearnă covoare alese, iar propovăduitorul suindu-se pe o zidire înaltă, striga: "Neania, fiul Teodosiei cea de neam bun, pocăindu-se, s-a întors la zei și acum merge să le aducă jertfe". Atunci necredincioșii, auzind acestea, s-au bucurat, iar cei care erau creștini tăinuiți, s-au umplut de mare mâhnire.
    Deci, mulțimea poporului, cu femei și copii, s-au adunat, iar guvernatorul mergea cu slavă împreună cu Sfântul Procopie și cu bărbații cei cinstiți către capiștea idolilor. Sfântul, intrând înăuntru și rugându-se lui Cristos Dumnezeu în taina inimii sale, a însemnat cu semnul Sfintei Cruci asupra idolilor și le-a zis: "Vouă vă grăiesc, necuraților idoli. Temeți-vă de numele Dumnezeului meu și de puterea Sfintei Lui Cruci. Cădeți din locurile voastre și sfărâmându-vă, ca apa să vă vărsați!" Atunci îndată au căzut toți idolii și prin căderea lor au făcut un zgomot înfricoșător, zdrobindu-se în bucăți. Si ceea ce este de mirare, este că toată materia aceea din care erau făcuți idolii, din porunca lui Dumnezeu s-a prefăcut în firea apei, încât capiștea s-a umplut de apă și pârâul curgea cu zgomot din capiște pe uși.
    Văzând această minune, toți s-au înspăimântat foarte mult și au strigat, zicând: "Dumnezeul creștinilor, ajută-ne nouă!" Guvernatorul, fiind ca uimit de spaimă, nu pricepea ce să facă. Deci, venindu-și în fire, a poruncit să ducă pe mucenic în temniță, iar el, fiind foarte mâhnit, s-a întors în casa sa. Făcându-se noapte târziu, au venit în temniță la sfânt două cete de ostași cu doi tribuni ai lor, Nicostrat și Antioh și au rugat pe sfânt să-i facă pe ei ostași ai lui Cristos Dumnezeu, Împăratul ceresc. Dar, Sfântul Procopie a rugat pe Terentie, străjerul temniței, să nu-l oprească pe el să iasă pentru puțin timp din temniță. Deci, străjerul nu l-a oprit, știind cu dinadinsul că nu va fugi, căci el singur dorea să pătimească pentru Cristos.
    Sfântul, ieșind, a dus pe ostași la Leontie, episcopul acelei cetăți, care de frică stătea ascuns și, găsindu-l, i-a poruncit să boteze pe acei ostași, iar el s-a întors singur la temniță. Deci episcopul, într-acea noapte, învățând pe ostașii aceia, i-a botezat și i-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Cristos, iar ei, întorcându-se, au venit la temniță. Acolo, mucenicul lui Cristos i-a învățat să nu fie fricoși în pătimire, ci viteji.
    Sosind ziua și guvernatorul, după obiceiul lui, venind la divan în priveliște, ostașii aceia au stat înaintea lui și cu glas mare preamăreau pe Cristos, mărturisindu-se că sunt creștini și arătându-se că sunt gata la chinuri și la moarte pentru Cristos. Văzând guvernatorul atâta mulțime de ostași îndrăznind la moarte pentru Cristos, s-a umplut de spaimă și de mirare și îi îndemna pe ei să se lepede de Cristos și să se întoarcă iarăși la zei. Dar, după ce i-a văzut pe dânșii neînduplecați, a hotărât asupra lor pedeapsa cu moartea. Deci, scoțându-i pe dânșii afară din cetate la locul de execuție, unde se adunaseră un număr mare de dregători, a scos și pe Sfântul Procopie legat cu lanțuri, ca, văzând moartea atâtor de mulți ostași, să se înfricoșeze. Dar el, privind spre nevoința lor, se bucura cu duhul și se ruga lui Cristos pentru dânșii, ca să-i întărească până la sfârșit și să le primească sufletele lor în cereasca împărăție.
    Apoi, înconjurându-i pe ei guvernatorul cu alți ostași păgâni, au tăiat acele două cete care crezuseră în Cristos și au tăiat și pe acei doi tribuni, Nicostrat și Antioh. Astfel, ostașii cei noi ai Împăratului Cristos, punându-și pentru Dânsul sufletele lor, au trecut cu dănțuire de la cele pământești la cele cerești.
    Mucenicul lui Cristos, stând în temniță, au venit la dânsul douăsprezece femei de neam bun și au grăit printre ferestre cu sfântul: "Noi suntem roabe ale lui Cristos". De acest lucru fiind vestit guvernatorul, îndată a poruncit să le bage și pe ele în temniță. Deci, intrând cu bucurie, au zis: "Primește-ne pe noi, Doamne, în cereasca Ta cămară!" Apoi, intrând înăuntru s-au închinat Sfântului Procopie, au învățat de la dânsul sfânta credință, dumnezeiasca dragoste către Cristos și rugăciunea cea fierbinte către Dumnezeu. După puțin timp, guvenatorul, șezând la obișnuita sa judecată înaintea poporului, a poruncit ca pe acele cinstite femei, scoțându-le din temniță, să le aducă înaintea sa la judecată. Teodosia, maica Sfântului Procopie, auzind despre acele sfinte femei, a mers ca să vadă supliciul lor.
    Deci, fiind puse înaintea judecății, guvernatorul le-a zis: "Oare veți asculta, să aduceți jertfe zeilor, ca să vă învredniciți de cinstea voastră? Sau petrecând în împotrivire voiți să pieriți rău prin a voastră alegere?" Sfintele femei au răspuns: "Cinstea ta să-ți fie spre pierzarea ta! Noi suntem roabele lui Cristos Cel răstignit, Care ne-a scos pe noi din pierzare. Acela este cinstea și slava noastră!" Guvernatorul, mâniindu-se, a poruncit ca pe fiecare întinzându-le la pământ, să le bată fără milă cu toiege. Apoi, dezbrăcându-le, le-a spânzurat, poruncind să le ardă cu foc coastele lor. Dar ele se rugau lui Cristos Dumnezeu, chemându-L în ajutor. Guvenatorul a mai poruncit să le taie pieptul, zicând: "Oare vă va ajuta Cel răstignit spre Care nădăjduiți?" Ele au răspuns: "Acum ne-a ajutat nouă, precum vezi, guvernator câinos și urâtor de oameni, pentru că noi, fiind femei, te biruim pe tine, bărbat și stăpânitor fiind, neîngrijindu-ne de muncile cele puse de tine asupra noastră!"
    Guvernatorul, mâniindu-se și mai mult, a poruncit să ardă un fier în foc și să-l pună sub subțiorile lor, zicându-le: "Simțiți oare arderea focului sau nu?" Sfintele femei au răspuns: "Tu vei cunoaște durerea din arderea focului, când vei fi aruncat în focul cel nestins din iad; iar Domnul nostru, pe Care tu nu-L vezi, ca și orbii care nu văd soarele, ne stă de față aici, ajutându-ne!" Astfel pătimind sfintele femei, Teodosia, maica Sfântului Procopie, stând în popor și privind la răbdarea cea bărbătească a acelor femei, plângea cu amar. Deci, răsărind în inima ei lumina cunoștinței adevărului, s-a umplut de râvnă și, venind înaintea guvernatorului, a strigat, zicând: "Si eu sunt roaba Celui răstignit, Cristos Dumnezeu". Dar această luminare a ei s-a făcut cu rugăciunile sfântului ei fiu, Marele Mucenic Procopie, care se ruga totdeauna pentru întoarcerea ei către Dumnezeu.
    Guvenatorul și toți cei ce erau cu el, văzând și auzind pe Teodosia, femeia cea de neam bun, maica Sfântului Procopie, mărturisind pe Cristos cu îndrăzneală, s-au mirat foarte tare cum s-a schimbat deodată, trecând cu vederea cinstea și bunul său neam, bogăția și slavă, netemându-se de torturile cele văzute. Guvenatorul a zis către dânsa: "Doamnă Teodosia, cine te-a înșelat să vii în această rătăcire, ca să-ți lași zeii cei pământești și să grăiești unele ca acestea?" Ea a răspuns: "Acum nu sunt în înșelăciune și în rătăcire, ci mai înainte rătăceam, înșelându-mă de diavoli. Atunci eram înșelată, că în locul Dumnezeului celui adevărat, Care a făcut cerul și pământul, mă închinam urâților idoli, făcuți de mâini omenești".
    Guvernatorul, arătând cu degetul spre femeile cele ce se chinuiau, a zis către Teodosia: "Aceste femei înșelătoare, precum văd, te-au amăgit și pe tine". Ea a răspuns: "Nu ele m-au amăgit, ci m-au învățat a cunoaște adevărul prin chipul pătimirii lor. Căci cum le-ar fi fost lor cu putință să fie îmbărbătate într-atâtea munci, dacă Cel ce le întărește n-ar fi fost Dumnezeu adevărat? Deci, ele nu sunt înșelătoare, ci tu ești înșelător, povățuitor al întunericului și al rătăcirii! Tu ești cel care tragi pe oameni la pierzare!" Guvernatorul a zis: "O, Teodosia, învață-te și începe a-ți cere iertare de la zei, iar noi ne vom ruga pentru tine, ca să ți se ierte această greșeală a ta". Dar ea a răspuns: "De la Cel răstignit, de la Cristos Dumnezeu cer iertare pentru nesocotința mea și pentru lucrările cele rele care le-am făcut!" Deci, guvernatorul, mâniindu-se, a poruncit s-o pună în temniță. Asemenea să închidă împreună cu dânsa și pe acele sfinte femei muncite.
    Teodosia, intrând în temniță, a văzut pe fiul ei, Sfântul Procopie, și s-a bucurat foarte tare, pentru că se înștiințase prin Sfântul Duh de întoarcerea ei către Cristos. Ea a zis către dânsul: "O, dulcele meu fiu, acum am cunoscut adevărul, pentru că, văzând pătimind pe aceste sfinte femei, gândeam în mine cum este cu putință acestor femei a suferi niște torturi atât de cumplite, de nu le-ar fi întărit Cristos, pentru Care pătimesc? De n-ar fi fost Cristos Dumnezeu atotputernic, apoi cum ar fi întărit pe cele ce pătimesc pentru El? Gândind eu acestea, inima mea s-a zdrobit de umilință și o rază a răsărit în mintea mea. De atunci am cunoscut înșelăciunea deșerților zei și am crezut că Unul este adevăratul Dumnezeu, pe Care tu și sfintele femei și ceilalți mucenici Îl mărturisiți".
    Atunci Sfântul Procopie a zis către dânsa: "Fericită ești, doamnă și maica mea, că te-ai învrednicit de o lumină ca aceasta de la Dumnezeu și ai venit în această închisoare pentru El!" Fericită Teodosia slujea în temniță sfintelor femei și ștergea sângele lor cu pânze curate. Punea pe rănile lor plasturi tămăduitoare, pentru că era iscusită în meșteșugul doctoriei, iar Sfântul Procopie învăța pe maică-sa sfânta credință și, luând-o într-o noapte, a dus-o pe dânsa la episcopul Leontie și a botezat-o și iarăși s-a întors cu dânsa în temniță bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu pentru luminarea ei.
    După aceasta sfintele femei au fost scoase din temniță cu Teodosia și au fost puse înainte la judecată. Guvernatorul a poruncit ca s-o lovească pe Teodosia cu putere peste gură. Apoi, întinzând-o, a poruncit să o bată cu toiege, după aceea să-i strujească trupul cu unghii de fier. Celelalte sfinte femei, privind la pătimirea ei, se rugau lui Dumnezeu pentru dânsa ca s-o întărească și cântau versete din psalmi, pe care le învățaseră de la Sfântul Procopie, zicând: "Veniți să ne bucurăm Domnului, să cântăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, căci El este scăparea noastră și puterea, ajutor în necazurile care ne împresoară". Guvernatorul, auzind aceasta, a poruncit ca să le scoată afară din cetate și să le omoare. Femeile s-au dus la moarte cu veselie și cu bucurie, ca la un ospăț de nuntă, și acolo și-au pus capetele pentru Cristos Dumnezeu, învrednicindu-se de cămara cerească.
    După sfârșitul lor, Sfântul Procopie a fost dus iar la judecată. guvernatorul, răcnind ca un leu către mucenic, a zis cu mânie: "O, cap necurat, te-ai săturat oare de pierderea atâtor suflete?" Sfântul a răspuns: "Nu le-am pierdut, ci le-am izbăvit din pierzare și le-am adus de la moarte la viață". Atunci, guvernatorul a poruncit să-l bată peste gură cu o vergea de fier și să-i rupă fața cu unghii de fier. Făcându-se aceasta, sângele i se vărsa de roșea pământul. Apoi l-au bătut cu vergi de plumb peste grumazi, iar sfântul stătea în acele munci ca un stâlp neclintit. După această a poruncit să arunce în temniță pe mucenic, iar el s-a dus acasă foarte mâhnit, pentru că se rușina și se mânia că n-a putut să biruiască pe răbdătorul de chinuri al lui Cristos. Guvernatorul, de supărare, n-a vorbit nici un cuvânt către nimeni în ziua aceea. Deci, căzând în niște friguri groaznice, s-a culcat pe pat și a murit în noaptea aceea, dându-și sufletul în mâinile diavolilor, cărora le slujea cu atâta osârdie.
    Dar cuvântul lui Dumnezeu creștea și se înmulțea. În toate zilele mulți bărbați și femei primeau credința în Domnul nostru Iisus Cristos, prin învățătura Sfântului Procopie și prin minunile ce se făceau de dânsul. Cât a stat el în temniță, mulți oameni veneau la dânsul și aduceau pe neputincioșii lor, pe care îi tămăduia cu darul lui Cristos și izgonea dintr-înșii duhurile cele necurate și astfel aducea pe cei necredincioși la cunoștința lui Cristos Dumnezeu.
    După moartea lui Iust guvernatorul, a venit în Palestina, trimis de împăratul Dioclețian, un alt guvernator cu numele Flavian, de neam tot din Italia, dar cu obiceiul mult mai cumplit decât cel dintâi. Acela, venind în Cezareea Palestinei și aflând despre Sfântul Mucenic Procopie, l-a adus fără de întârziere în fața judecății sale. Mucenicul lui Cristos i-a spus: "O, guvernatorule, dacă vei voi să mă asculți cu răbdare, îți voi arăta mărturii despre Dumnezeul nostru din cărțile voastre; însă de la început îți grăiesc că Unul este Dumnezeu adevărat, neschimbat din fire, fără patimă, născut mai înainte de veci și veșnic; iar nu zeii cei mulți care sunt supuși patimilor și schimbărilor, care s-au arătat sub ani și și-au luat sfârșitul. Nu știi oare pe Hermes al vostru, cel numit Trismegistos, adică întreit de mare? Asemenea și pe Socrate? Aceștia spun că unul este Dumnezeu, iar nu mulți. Mai întâi ascultă pe Hermes, care scrie astfel către doctorul Esculap: "Stăpânul și Ziditorul tuturor, pe care Îl numim Dumnezeu, a zidit lumea aceasta văzută și simțită. Dar de vreme ce a văzut pe cea nevăzută, care este singură zidită preafrumoasă și preaplină de toate bunătățile, s-a minunat de dânsa și a iubit-o foarte mult, ca pe o făptură a sa".
    O, guvernatorule, vezi din acestea că Hermes al vostru nu mărturisește că ar fi mulți dumnezei, ci unul; căci dacă ar fi fost mai mulți dumnezei, atunci n-ar fi fost o singură fire a dumnezeirii, ci mai multe firi care devin în timp! Despre Cristos, Mântuitorul și Dumnezeul nostru, a zis: "S-a născut din femeie și S-a răstignit. Deci, ascultă despre Dânsul tainele care se găsesc și în cărțile voastre. O proorociță a voastră, care se numește Sibila, ale cărei cărți le-a cumpărat cu mare preț Taroviniu, împăratul Romei, a scris în cartea sa a doua, despre întruparea lui Cristos din Preacurata Fecioară, astfel: "Pe Cuvântul lui Dumnezeu, când Îl va naște Fecioară, într-o zi însemnată, se va arăta o stea de la Răsărit, vestind oamenilor muritori acea mare minune. Atunci va veni la dânșii Fiul Dumnezeului Celui mare, purtând trup ca și al celor de pe pământ. Aceluia filozofii îi vor aduce daruri: aur, smirnă și tămâie și toate acestea vor fi plăcute".
    Asemenea și despre crucea lui Cristos, tot aceeași Sibilă grăiește: "O, fericite lemn, pe care va fi întins Dumnezeu, tu ești vrednic nu pământului, ci cerului!" Apoi grăiește încă și despre a doua venire: "Împăratul cel mare, Care stăpânește toți vecii, va veni din cer, voind singur să judece tot trupul și toată lumea. Credincioșii și necredincioșii Îl vor vedea că este Dumnezeu, căci va sta pe un scaun înalt și va răsplăti fiecăruia după faptele sale".
    Dacă vei mai voi să auzi și oarecare vestiri ale lui Apolon Pitiul și al lui Amonie cel din Libia și ale lui Dodonie și Pegramen, citește cu luare aminte cărțile lor și vei ști că Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost vestit de dânșii mai înainte. El are să vină spre mântuirea și înnoirea neamului omenesc, căci Iason, conducătorul Argonauților, ce întreba pe Apolon din Delfi despre capiștea ce era zidită mai întâi în Atena, zicea: "Proorocule Apolon, cel cu chip de soare, spune-ne al cui va fi lăcașul acesta în neamurile cele de pe urmă?" Apolon a răspuns: "Faceți toate cele ce vă îndeamnă spre cinstire, iar eu vă spun că un Dumnezeu este Care împărătește întru cei de sus și al Cărui cuvânt nepieritor se va zămisli într-o Fecioară curată. El, Care dintr-un arc de foc vă pleca ca o săgeată și va trece prin mijlocul a toată lumea, prinzându-i pe toți și aducându-i spre darul Tatălui. Maica Lui va fi această biserică și numele ei va fi Maria".
    Sfântul Procopie, aducând pentru Cristos Dumnezeu astfel de mărturii din cărțile grecești, guvernatorul s-a făcut ca o aspidă, nevoind să audă și să înțeleagă. Nesuferind guvernatorul să audă unele vorbe ca acestea, a poruncit unui slujitor, cu numele Arhelau, ca să lovească pe mucenic cu sabia peste grumaji. Deci, sfântul îndată și-a plecat grumazii sub sabie, fiind gata a muri pentru Domnul. Arhelau a ridicat sabia cu amândouă mâinile și, când a vrut să lovească cu putere în grumaji, îndată i-au slăbit mâinile și trupul și, căzând la pământ, a murit. Văzând guvernatorul aceasta, s-a înspăimântat și a poruncit să lege pe mucenic cu lanțuri de fier și să-l ducă în temniță.
    În ziua a șasea guvernatorul, scoțându-l la judecată, a poruncit să-l bată cu vine de bou și să-l împungă cu țăpușe de fier înroșite, iar rănile să le ardă și să le frece cu oțet și cu sare. După aceea a adus un jertfelnic de aramă pe care erau mulți cărbuni aprinși. Deci, punând în mâna dreaptă tămâie, a poruncit sfântului să o întindă pe acei cărbuni aprinși, socotind că, nesuportând arderea focului, își va întoarce mâna și astfel tămâia va cădea în foc, ca să zică că a adus jertfă zeilor. Astfel, sfântul a ținut mâna două ceasuri deasupra focului, iar el, având mintea adâncită la Dumnezeu, nu băga de seamă la mâna ce ardea și la jertfelnicul cel învăpăiat. Deci, toți cei ce priveau la aceea se minunau și preamăreau pe Cristos. Guvernatorul și diavolul, stăpânul său, s-au umplut de rușine, iar sfântul, ridicând ochii spre cer, a grăit: Tinutu-m-ai de mâna dreaptă și în sfatul Tău m-ai povățuit. Dreapta Ta, Doamne, s-a preamărit întru tărie și a sfărâmat pe vrăjmași. Dreapta Domnului a făcut putere și tot ea m-a înălțat”.
    După aceea, guvernatorul a poruncit să-i lege mâinile mucenicului și să-l spânzure spre muncire și să lege de picioarele lui două pietre grele. Astfel a stat spânzurat sfântul multă vreme, întinzându-se de greutatea pietrelor atât de mult, încât oasele lui ieșeau de la loc. Luându-l de la chinuri și dezlegându-i pietrele, guvernatorul a poruncit să arunce pe răbdătorul de chinuri într-un cuptor aprins. Iar Sfântul Procopie, intrând în cuptor, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci și a făcut rugăciune către Dumnezeu. Atunci îndată a ieșit o flacără din cuptor și a ars pe toți pagânii ce erau împrejur, iar sfântul a rămas fără vătămare, deoarece focul se schimbase în răcoare. De această preamărită minune s-au mirat și s-au înspăimântat toți și chiar guvernatorul a fugit în divan de frică. Unii din cetățeni strigau la guvernator: "Pierde îndată pe vrăjmașul acesta, că de nu te vei grăbi, el va pierde toată cetatea cu vrăjile lui!" Atunci guvernatorul a hotărât să-i taie capul cu sabia.
    Scoțând pe sfânt la locul cel de moarte, el și-a cerut timp de rugăciune. Stând spre răsărit și înălțându-și mâinile și ochii spre cer, s-a rugat pentru cetate, pentru popoare, pentru cei din primejdii, pentru sărmani și pentru văduve, ca toți să fie păziți prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfârșind el rugăciunea, s-a auzit un glas din cer, prin care i se făgăduia să-i împlinească cele cerute, chemându-l în același timp la moștenirea împărăției cerești. Atunci Sfântul Procopie cu bucurie și-a plecat sub sabie cinstitul lui cap și și-a pus sufletul pentru Domnul său, în ziua de 8 iulie.
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  6. #6
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.551
    Preacuvioasa Parascheva

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image002.jpg[/IMG] În timp ce se ruga, Preacuvioasa Parascheva și-a dat sfântul ei suflet în mâinile Domnului, iar mult ostenitul ei trup a fost înmormântat de creștini într-un mormânt aproape de malul mării. După mulți ani, moaștele Cuvioasei Parascheva au fost descoperite, cu voia lui Dumnezeu, întregi în mormânt și scoase la lumină. Murind, un corăbier a fost aruncat pe mal de valurile mării. Atunci, un creștin milostiv cu numele Gheorghe a săpat un mormânt aproape și a dat de trupul neputred și plin de mireasmă al Sfintei. Dar, neștiind cine este, a îngropat alături trupul rău mirositor al corăbierului. Noaptea însă, a văzut în vis o împărăteasă șezând pe un scaun luminat, înconjurată de îngeri. Unul dintre îngeri i-a spus: „Gheorghe, pentru ce n-ați luat în seamă trupul Sfintei Parascheva și l-ați uitat așa? Nu știți că Dumnezeu a iubit frumusețea ei și a voit s-o preamărească pe pământ?”
    Apoi acea împărăteasă sfântă a zis: „Degrabă să luați trupul meu din mormânt și să-l puneți la loc de cinste, în biserica satului meu, Epivat!”
    Apoi, dezgropându-se Sfintele Moaște, s-au așezat în biserica Sfinților Apostoli, revărsând tămăduiri și binefaceri asupra tuturor celor ce veneau la ele cu credință. După ce au fost luate de împăratul româno-bulgar și așezate în Târnovo, au fost strămutate în Belgrad și, în sfârșit, la Contantinopol, de unde, prin stăruința și cheltuiala Domnului Moldovei, Vasile Lupu, s-au strămutat în Iași și s-au așezat în biserica Sfinților Trei Ierarhi în 1641.
    În noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888 în paraclisul mânăstirii Sfinții Trei Ierarhi a izbucnit un incendiu. Catafalcul s-a aprins de la un sfeșnic, argintul care îmbrăca racla s-a topit, dar lemnul și Sfintele ei Moaște, deși erau învăluite în jăratec, au rămas întregi și nevătămate, spre întărirea credincioșilor și minunea celor îndoielnici.
    În fiecare an se face serbarea Sfintei cu mare cuviință în 14 octombrie.
    Tereza d'Avila (1515-1582)

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image004.jpg[/IMG]
    Cea mai cunoscută dar în același timp cea mai misterioasă întâlnire cu îngerii rămâne cea a Terezei d’Avila, una dintre soțiile mistice ale lui Iisus. Întâlnirea între înger și reformatoarea ordinului Carmel, prima femeie doctor a bisericii, a fost imortalizată de sculptura lui Bernini (1598- 1680) cu numele „Transverberația sfintei Tereza”. Transverberația angelică a fost descrisă de către carmelită astfel:
    „Vedeam în partea stângă, în apropierea mea un înger care avea un aspect uman. Nu era mare, ci micuț și extrem de frumos; chipul său era luminos, și părea a fi cel mai elevat dintre toți cei care îl înconjurau, părea tot înflăcărat de iubire. Erau cei care sunt numiți heruvimi, chiar dacă nu mi-a precizat numele. Este în ceruri, am observat foarte clar acest aspect, o mare diferență între anumiți îngeri, pe care nu aș putea o explica.
    Am văzut astfel un înger care ținea în mână o lance lungă de aur, la a cărui extremitate se afla cred o flacără. Am avut sentimentul că a îndreptat-o către inima mea și a aprins-o până în străfunduri. În momentul în care a retras-o către el am rămas îmbrățișată de o imensă iubire divină. Durerea pe care o resimțeam era așa de vie încât mă făcea să gem. Dar suavitatea acestui chin excesiv era așa de puternică, încât sufletul își dorea să fie fără sfârșit, și nu se mai putea mulțumi cu nimic altceva în afara lui Dumnezeu. Nu era vorba de o suferință fizică, era de natură spiriuală. Era un schimb atât de suav de iubire între suflet și Dumnezeu, încât l-am rugat pe Dumnezeu ca în marea Sa bunătate să aibă milă de cei care nu vor avea încredere în cuvântul meu.”

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image006.jpg[/IMG] Inima în cauză a fost conservată și se află și în ziua de astăzi expusă la biserica Carmelitelor d'Alba din Tormes. Această inimă pătrunsă de focul iubirii divine, are propria sa poveste, independentă de a celei care a posedat-o: se umflă, devine strălucitoare, sparge tubul de cristal pe care îl conține.
    În urma unui studiu aprofundat, chirurgul Manuel Sanchez a realizat o descriere detaliată: „O deschizătură sau o ruptură transversală poate fi remarcată în partea superioară și anterioară a inimii, este lungă, îngustă și profundă și pătrunde însăși substanța organului precum și ventriculele. Forma acestei deschideri lasă impresia că a fost realizată cu o deosebită pricepere, cu un instrument lung, dur și foarte ascuțit; abia în interiorul acestei deschideri putem recunoaște urmele acțiunii focului sau ale unui început de combustie. De a lungul întregii răni putem remarca cu ușurință urme de arsură. Ele sunt mai ales vizibile pe cele două deschizături ale buzei superioare ale rănii, care pare să fie carbonizată ca de un cărbune încins sau [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image008.jpg[/IMG]
    un fier înroșit.”
    În continuare, alți profesori de la Universitatea din Salamanca au confirmat perforarea realizată de vârful de foc al lancei, menționată chiar de sfântă. Cei trei medici au certificat faptul că această inimă care s-a conservat perfect sute de ani este un adevărat miracol.
    Si trupul acestei femei cu un destin excepțional, a cărei inimă a fost străpunsă de vârful lancei îngerului, a cunoscut un destin excepțional. A doua zi după deces, 4 octombrie 1582, a fost înmormântată cu toată solemnitatea posibilă. Deși a fost acoperită cu pământ, pietre, cu toate acestea, trupul degaja un parfum deosebit de frumos, încât călugărițele au dorit să dezgroape trupul. În data de 4 iulie 1583, la nouă luni de la moartea sa, mormântul a fost deschis. Francisc Ribera se afla de față: „Am găsit sicriul distrus, plin de mucegai, mirosul de umiditate era foarte puternic, hainele îi erau în întregime distruse, iar trupul era acoperit de pământul care intrase în coșciug. Dar trupul era perfect conservat.”
    În lucrarea Viața sfintei Teresa d'Avila, Marcel Auclair a redactat veritabilul masacru al acestui corp care continua să răspâdească mereu un miros foarte plăcut care semăna cu cel al trifoiului proaspăt: „Piciorul derpt și maxilarul superior se află la Roma, mâna stângă la Lisabona, mâna dreaptă, urechea stângă, degetele, bucăți de piele sunt răspândite în Spania și în toată lumea creștină. Mâna sa dreaptă și inima se găsesc în cutia cu moaște de la Alba de Tormes împreună cu ceea ce a mai rămas din acest corp perfect și neafectat de scurgerea timpului.”
    Ce dovadă extraordinară, fantastică pentru unii, cutremurătoare pentru alții, a prezenței divine în aceste trupuri stigmatizate sau mumificate.
    William Blake (1757 - 1827) "Nici o pasăre nu are zbor prea înalt, dacă nu zboară cu aripi proprii." William Blake

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image010.jpg[/IMG]
    William Blake (28 noiembrie 1757 - 12 august 1827), pictor romantic englez, gravor, poet, vizionar, și tipograf, unul dintre cei mai originali artisti britanici.
    William Blake s-a născut și a trăit în Londra. Blake își ilustra personal cărțile sale de poezie, pline de un misticism de inspirație creștină. Încă de mic copil, el a avut viziuni populate de spirite și îngeri și afirma că a luat lecții de pictură de la un înger. Aparițiile entităților supranaturale au fost apoi o constantă a vieții și operei sale. Blake spunea că îl vedea pe Iisus Cristos care îi dicta ceea ce el scria apoi: "Eu nu am fost decât cel care a scris. Autorii sunt de dincolo" (poemul Ierusalim).

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image012.jpg[/IMG] În ceea ce privește desenele sale, el afirma că acestea sunt reproduceri ale imaginilor care îi apăreau și îl inspirau. A trăit mereu între două lumi, cea subtilă și cea fizică și a reușit să prezinte aceste două realități paralele în opera sa și prin personalitatea sa excepțională. Cele mai sigure mijloace de cunoaștere erau pentru el intuiția și imaginația.
    Lumea angelică îi apărea ca o realitate obiectivă, ce putea fi descrisă și reprezentată ca orice alt lucru al acestei lumi materiale. Printre descrierile sale se află una deosebită: "Antica tradiție care spune că lumea va fi distrusă de foc după 6000 de ani corespunde realității, după ceea ce am auzit în cer. Imediat ce heruvimului cu spada transcendentă îi va fi ordonat să nu mai facă de pază la arborele vieții, imediat întreaga creație va fi consumată și va apare infinitul și sacrul, în timp ce acum nu apare decât finitul și coruptul…"
    Dupa cum avea sa povesteasca mai tarziu inca din copilarie a avut viziuni religioase, in care il vedea pe Dumnezeu privindu-l de la fereastra sau ingeri care stateau pe ramurile unor copaci. Fascinatia Divinitatii il va marca pentru tot restul vietii si ii va marca si creatiile. O personalitate excentrica, admirator al lui Durer, Michelangelo si Rafael, a reusit sa impuna o noua viziune a crestinismului in operele sale, fiind din punct de vedere artistic un precursor al pre-rafaelitilor si simbolistilor. Asa cum era de asteptat, contemporanii nu i-au inteles ideile, iar Blake avea sa moara sarac si practic necunoscut, desi a fost unul dintre cei mai interesanti si originali artisti ai epocii sale, fiind considerat astazi practic un geniu al artei.
    A mers doar cativa ani la scoala, renuntand din cauza problemelor financiare si de la 14 ani a lucrat in magazinul tatalui sau. In mare parte un auto-didact, a citit enorm si a fost influentat in special de Jacob Boehme si in special de Emanuel Swedenborg, devenind unul dintre cei mai importanti adepti ai acestuia. Si-a dorit in copilarie sa devina pictor, astfel ca a urmat cursuri de desen si in adolescenta a fost ucenicul lui James Basire, gravor. A urmat pentru scurt timp cursurile de pictura la Royal Academy, dar a intrat repede in conflict cu principiile estetice promovate aici.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image014.jpg[/IMG] La varsta de 25 de ani se casatoreste cu Catherine Boucher, pe care o invata sa scrie si sa citeasca si care il va sprijini in permanenta. Cei doi vor lucra impreuna la o editie a poemelor si desenelor lui Blake, intitulata Songs of Innocence, paginile fiind de fapt gravuri impresionante, colorate manual. Aceasta editie, astazi o raritate bibliofila de deosebita valoare, s-a vandut atunci greu, desi pretul era modest.
    A devenit faimos ca gravor pentru un set de 21 de imagini care ilustrau Cartea lui Iov, din Vechiul Testament, compozitii migaloase si socante care au impresionat. Dar a fost nevoit sa lucreze si pentru alti artisti si gravori, asa ca multe dintre lucrari au aparut pe piata purtand numele altora, multe s-au pierdut. In buna parte aceasta lipsa de notorietate s-a datorat si lipsei de interes pentru bani a lui Blake, acesta preferand subiectele stranii, care il atrageau, in locul celor cerute de piata. A fost si un talentat poet, dar creatiile sale literare au trecut practic neobservate in epoca sa.
    În esență nerecunoscută în timpul vieții sale, opera diversă și profundă a lui William Blake este astăzi considerată esențială și semnificantă atât în istoria poeziei cât și a artelor vizuale. Într-un sondaj de opinie organizat de BBC în anul 2002, Blake a fost votat al 38-lea pe o listă conținând 100 dintre cei mai importanți britanici ai tuturor timpurilor.
    Brigita din Suedia (1303-1373) Suedia a dăruit Europei una dintre femeile ilustre ale evului mediu și ale creștinismului. Sfânta Brigita a fost consultată în probleme privind pacea între state, a lucrat intens pentru readucerea scaunului papal de la Avignon la Roma, a fost favorizată de daruri sufletești extraordinare și extaze, pe care le-a consemnat în scris în cele opt volume de Revelații. Sfânta Brigita de Vadstena este considerată creatoarea limbii poetice suedeze. Textele, ca și revelațiile sale, sunt considerate


    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image016.jpg[/IMG]
    capodopere ce aparțin culturii universale.Brigita a fost al șaptelea copil al unei familii înrudite cu casa regală. S-a născut la Finstad lângă vechiul oraș Uppsala în anul 1303. Tatăl ei, guvernator și stăpân al unor întinse și bogate domenii, era totodată un creștin deosebit de fervent: În ținută de pelerin a vizitat locurile sfinte de la Compostella, Roma, Ierusalim. În fiecare vineri postea și se spovedea, împreună cu soția sa, distinsa și adânc credincioasa Ingeborg.
    La vârsta de 9 ani, Brigita a trăit o experiență care avea să-i influențeze întreaga viață. După o predică despre patimile și sacrificiul lui Iisus, mișcată până în adâncul sufletului, ea a intrat în cameră și a îngenuncheat în fața unui Crucifix. Deși îi era frig, a rămas în rugăciune timp îndelungat. Deodată, a auzit un glas: «Brigita, privește cât de multe răni port pe trupul meu!» Înspăimântată, a întrebat : «Doamne, cine ți-a făcut aceasta?» «Aceasta au făcut-o toți cei care mă disprețuiesc și care nesocotesc Iubirea Mea!».

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image018.jpg[/IMG]Viața ei este remarcabilă și tipică pentru geniul suedez: un amestec de știință practică și inspirație divină. De la 12 ani, când a rămas orfană de mamă, a început să trăiască anumite stări care au atras atenția celor din jur asupra caracterului ei neobișnuit. Într-o zi, pe când ședea în pat, Birgitei i-a apărut în față o femeie cu o coroană de flori care a întrebat-o dacă nu i-ar plăcea să-i fie dăruită coroana și care femeie, primind răspuns afirmativ, i-a așezae-o pe cap și apoi a dispărut.
    Copil fiind, Birgitta ședea ore întregi în fața imaginii lui Cristos plângând îndurerată. La școală, lucrul care ieșea din mâinile Brigitei avea frumusețea și perfecțiunea divină. Poate din cauza acestor calități neobișnuite, care nelinișteau, familia a hotărât să o mărite de timpuriu. Luminată și însuflețită de dragostea față de Cristos, se pregătește cu seriozitate pentru viața de căsătorie, spre care tatăl ei o îndemna cu grijă părintească. După împlinirea vârstei de 14 ani, se cunună cu nobilul Ulf Gudmarsson și, urmând exemplul părinților, cei doi încep o căsnicie fericită. Au avut opt copii: patru băieți și patru fete. Pentru un anumit timp, Brigita a fost doamnă de onoare la curtea reginei Bianca de Namur, ocupându-se în continuare de educarea copiilor săi. Prin atitudinea ei demnă și plină de bunătate a reușit să imprime în viața de la curtea regală o notă distinsă de trăire creștină. Împreună cu soțul ei au făcut un pelerinaj la celebrul sanctuar din Spania, Compostella, unde este cinstit Sfântul Apostol Iacob; la întoarcere, Ulf se îmbolnăvește și promite că va intra în mănăstire dacă se va însănătoși. El se face bine și, cu acordul soției sale, intră în mănăstirea călugărilor cistercieni de la Alvastra, unde se afla deja unul dintre copiii lor. Aici el moare în anul 1334. Brigita refuză să se recăsătorească, spunând răspicat: "Starea de văduvă apropie de Dumnezeu!".

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image020.jpg[/IMG]
    Iubirea transcendentală cerută de Birgita se găsea mereu dincolo de copilăria ei fără mamă și apoi dincolo de viața de femeie căsătorită, împovărată de o mare familie. De aceea moartea soțului ei a devenit o grație: de a medita la tot ceea ce a trăit, la iubirea pământească, plină de iluzii și apoi a se apropia, cu ajutorul Fecioarei Maria, de pragul iubirii adevărate.
    După ce a rezolvat situația de viitor a copiilor săi, Brigita s-a dedicat întru totul vieții spirituale. Ea a început să-și transcrie viziunile după dictarea unui înger. Birgita se născuse cu acest strigăt de poet în inimă: Învață-mă să iubesc! Asemeni psalmilor regelui-poet David, textele ei sunt invocări directe în care se concentrează toată aspirația și speranța omenească, spre certitudinea unei eliberări rapide din încleștarea neputinței. Prin iubire, mesajul zguduitor al Mântuitorului, omul se desprinde de limitările materiei, înălțându-se, împreună cu iubirea lui falsă ce se stinge treptat, înlocuită de o inepuizabilă și copleșitoare iubire divină.
    Ea îmbrățișează viața călugărească, intrând într-o mănăstire de lângă Alvestra. Aici au loc primele extaze și revelații, care vor dura până la moarte, și pe care, din porunca lui Iisus, ea le-a scris în limba maternă. Mai târziu ele au fost traduse în latină. Viziunea nașterii se pare că este prima revelație prin care i s-a dezvăluit ochilor spiritului ei cum din Fecioara Maria s-a născut Mântuitorul nostru. Acel Mântuitor de care a fost atrasă ca de un magnet, devenind cu timpul un iubit, "cel bogat de risipitor cu mila".

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image022.jpg[/IMG] Scrierile sale cuprind date importante din trecutul bisericii, din istoria poporului suedez, din viața Mântuitorului, de la Bethleem până la Golgota. «A trebuit, notează sfânta, să lupt mult cu nesiguranța și îndoiala dacă aceste viziuni sunt de la Dumnezeu sau de la diavol și în rugăciune mi-am găsit liniștea».
    Sub influența revelațiilor primite, concepe planul unui ordin călugăresc cu numele «Ordinul Preasfântului Mântuitor», având la bază regula Sfântului Augustin. Conform acestui plan, mănăstirea trebuia să fie dublă, adică formată din bărbați și din femei, a căror unic punct de întâlnire să fie biserica, unde să se roage împreună. După exemplul comunității apostolice, compusă din 72 de ucenici și 12 apostoli cărora li s-a alăturat al treisprezecelea, Sfântul Pavel, diferitele comunități ale ordinului cuprindeau 85 de membri: 60 călugărițe, 13 călugări preoți, 4 diaconi și 8 frați laici. Proiectul fondatoarei a fost susținut de regele Suediei și s-a realizat în 78 de mănăstiri, răspândite în întreaga Europă, cu toată asprimea regulilor impuse. În Suedia, în castelul părintesc Vadstena, întemeiază un centru de învățământ religios. Prima mănăstire, organizată chiar de Brigita, a devenit locul preferat al inimii sale.
    Văzându-și împlinit visul, și îndemnată de Iisus, în anul 1350 părăsește Suedia și se îndreaptă spre Roma, cu trei dintre copiii săi, Carol, Birger și Caterina, pentru a se întâlni cu Sfântul Părinte și a obține aprobarea Ordinului întemeiat de ea.
    Pentru Brigita începe perioada peregrinărilor la locurile sfinte. Întreprinde o călătorie la Roma, unde reușește să se impună spulberând prin tăria caracterului său prejudecățile masculine ale timpului cu privire la femei. De când Papa părăsise Roma și își fixase reședința la Avignon, orașul Etern devenise un târg neîngrijit, astfel că oile ajungeau până la altarul Sfântului Petru, iar străzile se transformau zilnic în câmpuri de bătălie; pelerinii nu mai erau siguri de bunurile și de viața lor. Brigita, cu spiritul întreprinzător și ordonat al nordicilor, reușește să se impună și contribuie la crearea unor condiții mai bune pentru primirea pelerinilor, îndeosebi a celor veniți din Suedia. În timpul epidemiei care a secerat aproape jumătate din populația Italiei, nu se sfiește să intre chiar și în barăcile morții, pentru a aduce un mic ajutor material și spiritual. Unul dintre copiii ei, Carol, sfârșește în acest flagel. După încetarea epidemiei, împreună cu Caterina și Birger vizitează Ierusalimul. La întoarcere, sfârșită de oboseală și de emoția copleșitoare a întâlnirii cu locurile sfinte contemplate în spirit în timpul extazelor ei, în ziua de 23 iulie 1373 încheie pelerinajul vieții pământești la Roma. În 1391 este canonizată și proclamată «Patroană a Suediei catolice».
    Lahiri Mahasaya
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image024.jpg[/IMG]
    Lahiri Mahasaya s-a născut la 30 septembrie 1828, în satul Ghurni, districtul Nadia, Bengal, într-o familie de brahmini. Băiatul, numit Shiama Charan Lahiri, și-a petrecut copilăria în casa strămoșească de la Ghurni. În vârstă de trei sau patru ani, el se așezase deja într-o postură de yoga, îngropat în nisip până în gât.
    Shyama Charan era un tânăr bun, blând dar curajos și iubit de tovarășii săi. Cu corpul viguros, bine proporționat și sănătos tun, el era bun la înot și în activitățile care necesitau îndemânare.
    În 1846 părinții l-au căsătorit cu Srimati Kashi Moni. Doi feciori sfinți, Tincouri și Duncouri și două fiice au binecuvântat această căsătorie. La vârsta de 21 de ani, în 1851, Lahiri Mahasaya a devenit contabil în administrația militară engleză și a fost de multe ori avansat în cursul carierei sale. În acest fel el și-a îndeplinit cu punctualitate îndatoririle sale în mica dramă zilnică unde el avea rolul său de jucat. După moartea tatălui său, tânărul și-a asumat responsabilitatea pentru toți membrii familiei sale.
    La 33 de ani, Lahiri Mahasaya (titlul religios al lui Mahasaya semnifică „spirit mare“) a cunoscut împlinirea scopului pentru care se reîncarnase pe pământ. El l-a întâlnit pe gurul său, Babaji, în apropiere de Ranikhet în Himalaya și a fost inițiat în Kriya Yoga.
    Apoi, după întrevederea scurtă de la Ranikhet, maestrul l-a gonit din munți pe discipolul său preaiubit și i-a încredințat o misiune eliberatoare în lume... „Fiule, voi fi alături de tine atunci când vei avea nevoie de mine“. Ce îndrăgostit muritor poate garanta o asemenea promisiune?
    Fără știrea societății, o mare renaștere spirituală a început în 1861 într-un colț pierdut din Benares. Așa cum o floare nu poate să-și ascundă parfumul, la fel Lahiri Mahasaya, deși ducea viața unui cap de familie ideal, nu putea să-și ascundă gloria sa spirituală. Puțin câte puțin a început să sosească, la fel ca albinele, discipolii din toate colțurile Indiei pentru a primi nectarul divin pe care-l dăruia maestrul eliberat.
    Seful de birou (un englez) al lui Lahiri Mahasaya a fost primul care a observat transformarea care se petrecuse cu angajatul său, pe care el îl poreclise „Babu extatic“.
    -Domnule, îmi păreți trist. Ce s-a întâmplat? L-a întrebat într-o zi Lahiri Mahasaya pe șeful său.
    -Soția mea, care este în Anglia, este grav bolnavă. Teama mă sufocă.
    -Vă voi aduce știri din partea ei.
    Lahiri Mahasaya părăsi biroul și s-a concentrat un timp scurt în singurătate. La reîntoarcere, el surâdea consolator.
    -Soția dvs se simte mai bine; în acest moment ea vă scrie o scrisoare.
    Omniscientul guru a citat câteva fragmente.
    -„Babu extatic“, știu deja că nu ești un om obișnuit. Totuși, nu pot crede că poți să te joci, după placul dumitale cu spațiul și timpul!
    Scrisoarea promisă sosi în curând. Spre marea mea surpriză șeful recunoscu nu numai că ea conținea noutatea plăcută a vindecării soției sale, dar chiar și frazele pe care, cu câteva săptămâni înainte, i le citise Lahiri Mahasaya.
    După câteva luni, femeia a sosit în India. Când ea la întâlnit pe Lahiri Mahasaya, l-a privit cu venerație.
    -Domnule, zise ea, dumneata mi-ai apărut, înconjurat de o aură, în camera mea de bolnavă, la Londra? De atunci am fost complet vindecată! Puțin timp după aceea, am putut suporta lunga călătorie maritimă spre India.
    În afara îndatoririlor sale spirituale și a muncii de la birou, marele Lahiri Mahasaya s-a consacrat educației. El a fondat numeroase grupe școlare și a jucat un rol activ în răspândirea educației secundare în cartierul Bengalitola din Benares. Conferințele lui despre Scripturi au primit numele de „Ansamblul Gita“ care atrăgeau numeroși căutători ai adevărului.
    Prin aceste multiple activități, Lahiri Mahasaya a urmărit să înlăture întrebarea comună: „După muncă și după îndatoririle familiale, îți mai rămâne timp să meditezi?“ Viața perfect echilibrată a marelui guru, cap de familie, încuraja mii de bărbați și femei. Câștigând doar un modest salariu, econom și mai ales accesibil tuturor, Maestrul urma în lume drumul unei vieți spirituale.
    Fapt semnificativ, Lahiri Mahasaya iniția în Kriya Yoga oameni din toate religiile. Printre discipolii săi avansați erau nu numai hinduși, ci și creștini și musulmani. Moniști sau dualiști, credincioși de diferite religii sau atei primeau imparțial inițierea. Trebuia mult curaj pentru un brahmin din înalta societate să înfrunte prejudecățile timpului său. Astfel, numeroase ființe au cerut adăpost sub aripa protectoare a Maestrului care, asemeni profeților inspirați, insufla o speranță nouă dezmoșteniților societății.
    Marele guru îi încuraja pe numeroșii săi discipoli să urmeze disciplina spirituală tradițională a propriei lor religii. Kriya Yoga este o tehnică practică de eliberare și Lahiri Mahasaya le lăsa discipolilor libertatea de a se conforma obiceiurilor credinței lor.
    Într-o zi, un grup întreg de discipoli care ascultau cu atenție pe Maestru interpretând Bagavad – Gita, a avut o dovadă directă a omniprezenței sale. În timp ce explica semnificația Conștiinței Cristice în sânul întregii creații, Lahiri Mahasaya a exclamat deodată:
    -Mă înec în corpul a numeroase suflete în apropiere de coastele Japoniei!
    A doua zi dimineața, discipolii au citit reportajul unui naufragiu care a făcut multe victime în Marea Japoniei.
    Discipolii aflați departe de Lahiri Mahasaya aveau adesea sentimentul prezenței invizibile a Maestrului.
    Spre marea uimire a vizitatorilor, Lahiri Mahasaya manifesta semne supraumane din punct de vedere fiziologic: absența respirației, a somnului, oprirea totală a pulsului și a bătăii inimii. Nu clipea ore întregi, o aură profundă de pace înconjurându-l. Nimeni nu pleca fără ca spiritul său să se înalțe la vederea Maestrului: fiecare percepea astfel că a primit binecuvântarea unui adevărat sfânt.
    Ca mulți alți profeți, Lahiri Mahasaya n-a scris niciodată cărți, dar el și-a informat discipolii asupra interpretării pe care o dă el Scripturilor.
    Lahiri Mahasaya a ridicat nivelul spiritual al societății datorită standardelor atât cantitative cât și calitative a binelui. Puterea lui de a transforma în sfinți pe unii din discipolii săi ca și răspândirea adevărului în masele populare, l-au plasat pe Lahiri Mahasaya în rândul salvatorilor umanității.

    Un interviu cu Mama Sfântă
    -Cuvioasă Mamă, soțul dumitale m-a botezat în copilăria mea. El a fost guru-l părinților mei și al propriului meu maestru, Sri Yukteswar. Îmi poți acorda privilegiul de a-mi vorbi de viața lui? Astfel s-a adresat Paramahamsa Yogananda doamnei Srimati Kashi Moni, tovarășa de viață a lui Lahiri Mahasaya. Deși foarte în vârstă, ea arăta înfloritoare; o înconjura o puternică atmosferă spirituală.
    -Ești binevenit, fiule; intră. Au trecut ani până să înțeleg natura divină a soțului meu, a început ea. Într-o noapte, chiar în această cameră, am avut un vis. Îngeri planau grațios deasupra capului meu. Atât de real era spectacolul, încât eu m-am trezit brusc, toată camera era scăldată într-o lumină orbitoare.
    Soțul meu, așezat în postura lotus, plutea în mijlocul camerei, înconjurat de îngeri care îl adorau, cu mâinile împreunate într-un gest de nobilă invocare. Mai mult decât uimită, credeam că încă visez.
    -„Femeie“, a zis Lahiri Mahasaya, „ești foarte trează. Uită pentru totdeauna somnul sufletului tău“. El a coborât lent pe podea și am îngenuncheat la picioarele lui.
    -Maestre, am exclamat eu, nu voi înceta să îngenunchez la picioarele tale! Mă vei ierta vreodată că am fost nebună să te consider soțul meu? Mor de rușine când văd că dormeam ca o ignorantă alături de un om divin. Din această noapte nu mai ești soțul meu ci guru-l meu. Mă accepți ca discipol?
    Maestrul m-a mângâiat ușor.
    -„Ridică-te suflet sfânt. Te accept“. El arătă îngerii. Dacă vrei, înclină-te în fața fiecăruia dintre acești îngeri sfinți.
    Când am terminat umilele mele plecăciuni, vocile îngerilor au răsunat ca un cor din Scirpturile antice:
    -Soție a Divinității, fii glorificată! Noi te salutăm.
    Ei s-au înclinat la picioarele mele și au dispărut. Camera a redevenit întunecată.
    Guru-l meu m-a întrebat dacă vreau să primesc de la el inițierea în Kriya yoga.
    -Desigur, am răspuns eu. Regret că n-am avut-o mai devreme, pentru a sfinți viața mea.
    -Încă nu sosise timpul, a răspuns Lahiri Mahasaya cu un surâs consolator. Eu am răscumpărat în secret o mare parte din karma ta. Acum iată-te pregătită.
    El mă atinse pe frunte. Viziuni după viziuni, ca valurile oceanului, veneau la suprafața sufletului meu. Deodată, orizonturile orbitoare se transformară într-o mare de fericire care m-a încântat nespus de mult. Când, după câteva ore, am revenit la conștiința obișnuită, Maestrul mi-a comunicat tehnica de Kriya yoga.
    Începând din acea noapte, Lahiri Mahasaya, n-a mai dormit niciodată în camera mea și dealtfel el neglija complet somnul, rămânând în camera de la parter în compania discipolilor săi atât ziua cât și noaptea.
    Realizând unicitatea relației ei cu sublimul yoghin m-am hotărât în cele din urmă să-i cer și alte amănunte interesante despre viața lui.
    -Ești îndrăzneț, fiule. Cu toate acestea îți voi povesti o altă amintire.
    Ea surâse timid.
    -Trebuie să mărturisesc un păcat față de guru, soțul meu. La câteva luni după inițiere am început să mă simt părăsită, neglijată. Într-o dimineață Lahiri Mahasaya a intrat în camera mea pentru a lua ceva. Plină de ciudă, am început să-i fac reproșuri:
    -Îți petreci tot timpul cu discipolii tăi. Ce faci cu responsabilitățile față de familie și copii? Mi-aș dori să te ocupi mai mult ca să obții bani pentru nevoile casei.
    Maestrul m-a observat un moment și, deodată, a devenit invizibil. Îngrozită, îi auzeam vocea răsunând în vidul din cameră:
    -Eu nu sunt nimic, nu vezi? Cum ar putea un nimic să-ți procure bani?
    -Guruji, am strigat eu, de un milion de ori te rog iartă-mă! Ochii mei păcătoși nu te mai văd; te rog să te faci din nou vizibil în forma ta sacră!
    -Iată-mă!
    Am auzit aceste vorbe deasupra capului meu. Am ridicat ochii și l-am văzut pe Maestru materializându-se în aer, capul său atingând plafonul. Ochii lui lansau fulgere orbitoare. Îngrozită, m-am întors cu fața spre pământ în timp ce el cobora ușor pe podea.
    -Femeie, zise el, caută bogăția spirituală și nu bunurile terestre efemere. După ce vei obține bogăția interioară, vei vedea că bunurile materiale o vor însoți întotdeauna.
    El adăugă: -Unul din fiii mei spirituali va avea grijă de tine.
    Cuvintele guru-lui s-au realizat; unul din discipoli a dăruit o sumă considerabilă familiei noastre.
    I-am mulțumit lui Kashi Moni pentru că mi-a povestit amintirile sale.

    Alte minuni
    Lahiri Mahasaya a făcut alte două minuni în favoarea unei femei-discipol, Abhoya. Ea și soțul ei, un avocat din Calcutta, au plecat într-o zi la Benares, pentru a-l vedea pe guru. Trăsura lor a întârziat din cauza aglomerației și au ajuns la gara Howrah, principala stație din Calcutta, tocmai când trenul șuiera gata de plecare.
    Abhoya a rămas liniștită la ghișeu.
    -Lahiri Mahasaya, se rugă ea în tăcere, te implor să oprești trenul! Aș suferi prea mult dacă aș aștepta încă o zi pentru a te vedea.
    Roțile au continuat să se învârtă, dar trenul rămânea pe loc. Mecanicul și pasagerii au coborât uimiți pe peron pentru a observa fenomenul. Un hamal englez s-a apropiat de Ahnoya și de soțul ei, contrar uzanțelor, și și-a oferit voluntar serviciile.
    -Domnule, zise el dați-mi bani să cumpăr bilete, în timp ce dumneavoastră veți urca în vagon.
    De îndată ce cei doi s-au instalat în compartiment și au primit biletele, trenul s-a pus în mișcare. Cuprinși de panică, mecanicul și pasagerii n-au avut decât timpul să-și reia locurile, neștiind nici de ce se oprise trenul, nici cum s-a pus în mișcare.
    Sosită la Lahiri Mahasaya la Benares, Abhoya a îngenuncheat în tăcere în fața Maestrului, și s-a străduit să-i atingă picioarele sacre.
    -Învață să te stăpânești, Abhoya, a remarcat el. Cum îți mai place să mă deranjezi! Ce, nu puteai să vii cu trenul următor?!
    Abhoya l-a vizitat pe Lahiri Mahasaya într-o altă ocazie memorabilă. De această dată a solicitat intervenția pentru copilul ei.
    -Te implor ca cel de-al noulea copil al meu să supraviețuiască! zise ea. Eu am născut opt și toți au murit la puțină vreme după naștere.
    Maestrul surâse cu compasiune: -Copilul pe care-l aștepți va trăi. Conformează-te riguros instrucțiunilor mele. Copilul, o fată, se va naște noaptea. Veghează ca lampa să ardă până în zori; străduiește-te să nu adormi și s-o lași să se stingă.
    Copilul s-a născut noaptea așa cum prezise guru.
    Mama a instruit-o pe doică să umple bine lampa cu ulei. Cele două femei au vegheat astfel până la o oră foarte avansată, dar până la urmă au adormit. Deja lampa nu mai avea decât o licărire slabă, gata să se stingă.
    Deodată, ușa camerei se deschise cu un zgomot violent. Cele două femei s-au trezit și în fața ochilor lor uimiți au apărut însuși Lahir Mahasaya:
    -Abhoya, privește, lampa este aproape stinsă! zise el arătând lampa, pe care doica se grăbi s-o umple. Îndată lampa a luminat din nou și Maestrul a dispărut. Ușa s-a închis cu cheia, de la sine.

    Paramahamsa Yogananda povestește: “Lahiri Mahasaya a murit la puțină vreme după ce m-am născut eu. Fotografia lui împodobea mereu altarul familiei. Această fotografie a avut o influiență deosebită asupra vieții mele. În jurul vârstei de opt ani am datorat fotografiei lui Lahiri Mahasaya o vindecare miraculoasă; această experineță mi-a întărit credința. În timp ce ședeam la Iehapur, Bengal, m-am îmbolnăvit de holeră asiatică, starea sănătății mele fiind disperată. Medicii au declarat că nu mă pot vindeca. Mama m-a implorat să contemplu portretul lui Lahiri Mahasaya , agățat pe perete deasupra capului meu.
    - Îngenunchează în fața lui în spirit! A zis ea, știindu-mă incapabil să mișc măcar un deget. Dacă reușești să îl adori din tot sufletul tău, viața îți va fi salvată. Eu am contemplat fotografia și, deodată, o lumină orbitoare mi-a înconjurat trupul și s-a răspândit în cameră. Simptomele de boală au dispărut și eu m-am simțit vindecat. În același moment am început să mă mișc; credința mamei în incomparabilul guru a fost recompensată. Ea a sărutat de mai multe ori imaginea miraculoasă.
    -O, Maestre omniprezent, îți mulțumesc că lumina ta l-a vindecat pe fiul meu! Atunci mi-am dat seama că și mama a observat aureola splendidă căreia îi datoram vindecarea mea.
    Dăruită tatălui meu de către Lahiri Mahasaya însuși, ea poartă o vibrație sacră. Istoria miraculoasă a acestei fotografii a fost relatată de Kali Kumar Roy.
    Maestrul avea oroare să se lase fotografiat. În ciuda protestelor lui, Kali Kumar Roy a făcut o fotografie unui grup de discipoli în mijlocul cărora se afla Lahiri Mahasaya. Spre surpriza sa, fotograful a văzut că în locul unde trebuia să se afle Maestrul, a rămas alb clișeul, fenomen care a provocat numeroase comentarii.
    Atunci Ganga Dhar Babu, discipol al Maestrului și fotograf expert, s-a jurat să nu-i scape imaginea fantomă. În dimineața următoare în timp ce guru stătea în postura lotus pe o băncuță de lemn, cu un paravan în spatele său, Ganga Dhar Babu a venit cu aparatul de fotografiat. A luat toate măsurile de precauție posibile și a expus lacom 12 clișee. Când a developat filmul, pe fiecare clișeu a descoperit băncuța de lemn și paravanul, dar iarăși imaginea Maestrului nu era prezentă. Rușinat și cu lacrimi în ochi Ganga Dhar Babu s-a adresat Maestrului său. Au trecut mai multe ore până ce Lahiri Mahasaya a rupt tăcerea cu aceste cuvinte:
    -Eu sunt Spirit. Poate aparatul tău să sesizeze Invizibila Omniprezență?
    - Văd bine că nu! Dar, divine Maestre, eu doresc o imagine a trupului tău. Înțelegerea mea a fost îngustă. Până acum nu mi-am dat seama că în tine Spiritul se manifestă plenar.
    - În acest caz vino mâine dimineață. Voi poza pentru tine.
    Din nou fotograful și-a armat aparatul. De această dată imaginea sacră a Maestrului a apărut clară pe clișeu. Maestrul nu a mai pozat nimănui. Trăsăturile frumoase ale lui Lahiri Mahasaya, cele ale unei expresii universale, sugerează cu greu cărei rase a aparținut. Bucuria comuniunii cu Dumnezeu este cu ușurință revelată de zâmbetul său enigmatic.”
    Profesorul Kebalananda a fost, de asemenea, martorul unui miracol făcut de Lahiri Mahasaya:
    “Discipolul orb Ramu îmi producea milă. Cum de nu vedeau ochii lui lumina, când el îl servea cu devoțiune pe Maestrul care participa la splendoarea divină? Într-o dimineață am căutat să-i vorbesc lui Ramu, dar el stătea răbdător de multe ore la picioarele Maestrului făcându-i vânt cu un evantai înjghebat de el însuși din frunze de palmier. M-am ținut după el până când a părăsit camera. „Ramu”, l-am întrebat, „de când ești orb?” „De la naștere! Niciodată vreo rază de soare nu a binecuvântat ochii mei!” „Atotputernicul nostru guru te poate vindeca. Trebuie să mergi să-l rogi”. A doua zi Ramu l-a abordat umil pe Maestru. Discipolul părea rușinat de a cere o binefacere fizică să fie adăugată plenitudinii sale spirituale. „Maestre, Lumina divină este în ființa ta. Binevoiește să răspândești asupra mea un pic din această Lumină sublimă, pentru a putea percepe soarele, inferiorul său în strălucire!” „Ramu, cineva s-a jurat să mă pună în dificultate. Eu nu am puterea de a vindeca!” „Maestre, Ființa Infinită care se află în interiorul tău, Ea are puterea!” „Asta, Ramu, este cu totul altceva. Puterea lui Dumnezeu este nelimitată! Cel care scaldă stelele și celulele corpului în misteriosul fluid vital, poate desigur să-ți redea vederea”. Maestrul a atins fruntea discipolului într-un loc situat între sprâncene. ”Concentrează-te ferm în acest punct, cântând numele profetului Rama timp de 7 zile. Gloria soarelui va străluci atunci în ochii tăi.”
    După 7 zile a fost așa cum a prezis guru. Ramu a putut contempla minunile naturii. Credința în Rama a fost solul fertil în care guru a semănat grăuntele viguros al vindecării definitive.“
    Edgar Cayce, minunatul visator
    "Spiritul este viața, mintea este constructorul și fizicul este rezultatul. Realizează că tu ești în primul rând un suflet." Edgar Cayce
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image026.jpg[/IMG]
    Edgar Cayce s-a născut în Beverly, Kentucky, pe 18 martie 1878, într-o mică fermă. Părinții săi, Leslie și Carrie Cayce, au descoperit de timpuriu în fiul lor primele semne a ceea ce va deveni uimitoarea capacitate a lui Edgar Cayce.
    Mulți copii au prieteni de joacă imaginari, însă prietenii lui Edgar sunt foarte speciali. Aceștia au nume și prenume, au istorii personale, provin din locuri exotice, precum Egipt, Alexandria, locuri pe care un copil de 3 sau 4 ani, crescut la țară, n-avea de unde să le știe.
    Există o poveste minunată în jurnalul lui Leslie, despre o după-amiază în care tatăl era hotărât să-și aducă cu picioarele pe pământ fiul cel ciudat. El intenționa să-l convingă că acești prieteni de joacă sunt imaginari, și că era cazul să se controleze. Leslie și-a dus fiul în spatele magazinului unde lucra, l-a pus să se așeze pe un butuc și i-a spus: "Ascultă, Edgar, există lucruri adevărate și lucruri neadevărate și ceea ce faci tu devine foarte supărător pentru mama ta, pentru mine și pentru clienții care vin la magazinul meu." În mijlocul acestei morale Edgar izbucnește în râs și cade isterizat de pe butuc. Este evident, că, pe când Leslie vorbea, prietenii săi “imaginari” s-au înșirat în spatele lui Leslie mimând ceea ce făcea el. Este foarte amuzant, pentru că aceste personaje sunt atât de reale pentru Edgar, încât el trăiește la fel de intens atât în lumea lor cât și în aceasta .
    Când avea 4 ani, bunicul lui, care-l iubea foarte mult pe Edgar, și pe care și el îl iubea, s-a înecat. Edgar nu l-a plâns, cum am putea crede, pentru că știa că bunicul lui trăia încă. Se ducea la grajduri aproape zilnic și povestea cu bunicul său spre uimirea familiei.
    Edgar era prieten cu multă lume. Se împrietenise cu un fermier de culoare care-i spunea povești, despre Samson și Dalila, și alte povești din Biblie.
    Acesta i-a trezit lui Edgar interesul pentru poveștile biblice. Fermierul l-a întrebat:
    "De ce nu-ți cumperi o Biblie să citești singur aceste povești?" Astfel Edgar le-a spus părinților că i-ar plăcea să aibă o Biblie.
    Tatăl lui s-a dus la oraș, la Harper's Bookstore, a vorbit cu domnul Harper, spunându-i că vrea o Biblie pentru că fiul său Edgar dorește să o citească.
    Dl. Harper a spus: "Dacă e atât de interesat, o să-i dăruiesc această Biblie". Astfel Edgar a primit o Biblie.
    Se ducea la marginea pădurii unde-și construise un adăpost care îl apărau de soare și de ploaie. Acolo citea el din Biblie. Pe când Edgar citea din Biblie, i-a apărut un înger.
    "Rugăciunile ți-au fost ascultate", a spus el, "spune-mi, ce vrei să faci cu viața ta?"
    "Vreau să-i ajut pe ceilalți", a spus Edgar "în special pe copiii bolnavi".
    Îngerul a dispărut, Edgar și-a luat Biblia și a fugit acasă .
    A găsit-o pe mama sa în bucătărie. "Dacă citești Biblia prea mult poți să înnebunești?" a întrebat el. Carrie a zâmbit și și-a asigurat fiul că era perfect normal și că ar trebui să citească în continuare. Ceea ce Edgar Cayce a și făcut, în fiecare zi, tot restul vieții sale.
    Întreaga educație a lui Edgar Cayce s-a desfășurat în unica sală de curs a școlii din Beverly, Kentuky. Aici s-a ales cu porecla "ciudatul"; avea 13 ani, când s-a produs un incident care avea să marcheze un moment de cotitură în viața sa. În cursul unei lecții de ortografie, nu a putut scrie cuvântul "baracă". Lucian Cayce, l-a trimis la tablă să scrie cuvântul de 500 de ori. Aparent, când a ajuns acasă, incă nu putea scrie corect cuvântul. Tatăl său s-a supărat foarte tare, i-a tras câteva palme, chiar l-a trântit la pământ. Edgar i-a spus tatălui său: "Poate dacă mă odihnesc câteva minute, o să mă simt mai bine și o să fac treabă mai bună."
    S-a așezat cu capul pe cartea aflată pe birou, în fața lui nu mai mult de cinci minute, cât tatăl lui s-a dus la bucătărie. Când tatăl lui s-a întors, a reluat lecția de ortografie și Edgar nu numai că putea scrie corect cuvântul respectiv, ci și pe următorul, și pe următorul, toate celelalte cuvinte din carte.
    De atunci înainte, putea să țină o carte în mână în dreptul frunții, și imediat cunoștea conținutul întregii cărți. Acest fapt nu era cunoscut doar în cadrul familiei, sau în mica lui comunitate, ci a fost un fapt testat în fața a 350 de oameni în Hopkinsville. Edgar a făcut o demonstrație a acestei capacități. A dormit cu capul pe un Discurs din Congres, de 110 pagini și apoi s-a urcat pe scenă și a început să relateze acel discurs. Evenimentul a devenit știrea principală din Hopkinsville.
    În 1900 Edgar lucra pentru tatăl lui, făcea contracte de asigurări de viață. Călătorea foarte mult, era stresat, trăgea de el prea mult, și, ce e mai important, nu-și folosea darul primit de la Dumnezeu. A făcut o laringită foarte gravă. Aceasta s-a agravat până și-a pierdut vocea. Medicii la care a fost nu puteau să-l ajute.
    A început să facă fotografii, tocmai din această cauză. Moștenirea fotografică lăsată de Edgar Cayce este la fel de interesantă ca și cea a transelor lui. Era un fotograf foarte bun! A câștigat premii naționale, Premiul Național Kodak. Persoanele fotografiate de el spuneau lucruri minunate despre el. Unul dintre lucrurile pentru care este foarte cunoscut ca și fotograf este capacitatea sa de a-i calma pe copii. Copiii erau mereu neastâmpărați, dar Edgar reușea să-i liniștească. Părinții își aduceau copiii la el, iar acesta, nu știm ce le făcea dacă era ceva hipnotic sau altceva, dar avea capacitatea de a-i liniști pe "juniori".
    El și-a pierdut vocea în 1900 și în primăvara anului 1901, fiind încă în aceeași stare, a fost atras de spectacolul unui magician pe nume Heart. Când Heart a cerut ca cineva din sală să vină pentru a fi hipnotizat mulțimea a strigat să meargă tânărul Cayce pentru că toți știau că acesta își pierduse vocea. Acesta s-a dus pe scenă și Heart l-a hipnotizat. Vocea lui a revenit pentru o scurtă perioadă de timp. Publicul a rămas uimit pentru că toți știau că-și pierduse vocea. Când i-a revenit vocea, gâtul i se înroșise, lucru remarcat de mulțime, iar la revenirea din starea hipnotică, vocea îi dispăruse din nou.
    În mulțime se afla Al Laine, un medic local. El era și hipnotist, cu atestat în hipnoză A încercat același lucru cu Edgar, și a obținut aceleași rezultate.
    Apoi dr. Quackam Boss din New York a auzit despre caz de la Al Laine, și a hotărât să vină să-l testeze. Dr. Quackam-Boss nu a fost mai norocos decât ceilalți.
    Când s-a întors la New York i-a venit ideea să îi spună lui Al Laine să-l întrebe chiar pe Edgar care e problema în timp ce se află sub hipnoză.
    Astfel pe 31 martie, 1901, Al Laine l-a hipnotizat, vocea sa era normală. Doctorul l-a întrebat: "Poți să-mi spui de ce natură este boala ta?" Edgar a vorbit, descriindu-și boala și spunând că este o problemă circulatorie care putea fi remediată prin creșterea circulației în corzile vocale. A sugerat amplificarea fluxului sanguin. La ieșirea din transă, Edgar putea vorbi. A urmat acest tratament o dată pe lună, până la vindecarea completă. Al Laine a sugerat că dacă Edgar e reușit aceasta pentru el poate ar fi putut să facă acest lucru și pentru alții.
    În 1903, profesorul Dietrich, directorul scolii din Hopkinsville avea o fetiță care încetase să mai crească. Fata avea patru ani. Au fost cu ea la mulți doctori din Nashville, Louisville, și nimeni nu știa ce să facă. Se credea că o să moară. Edgar, condus de Al Laine, i-a făcut o interpretare. El a spus că fetița căzuse și se lovise la coloană. Edgar susținea că e nevoie de un osteopat și a dat îndicații în legătură cu tratamentul. Al Laine a oferit tratamentul complet. Starea fetiței s-a îmbunătățit, ea a revenit la normal și a trăit până la 32 de ani când a murit dintr-o altă cauză.
    S-a dus vestea în oraș despre capacitatea lui Edgar. În curând toate week-end-urile și le petrecea în stare de transă. Îl ajuta pe Al Laine cu pacienții săi.
    De asemenea preda la scoala de Duminică, iar în cursul săptămânii muncea la studioul foto. Cu toate acestea, avea timp și pentru distracție. Lui Edgar îi plăceau
    jocurile de societate. Familia se strângea și jucau jocuri. si-a dat seama că avea un avantaj asupra celorlalți participanți pentru că știa datorită capacităților sale ce cărți aveau aceștia.
    Edgar și Gertrude Evans s-au căsătorit, în 17 iunie 1903 în casa lor din Hopkinsville. Gertrude îl iubea pe Edgar însă nu avea încredere în Al Laine și nu-i plăceau transele lui Edgar temându-se că acesta va înnebuni din cauza lor.
    Pentru o vreme au trăit viața idilică pe care o visaseră. Studioul foto al lui Edgar prospera. Au avut primul fiu, Hugh Lynn Cayce, făceau plimbări numeroase
    prin parc, Gertrude muncea în studioul foto, și apoi s-a născut al doilea fiu.
    Hugh Lynn avea o boală infecțioasă la plămâni situație foarte tragică pentru el, mai ales că și cel mai mic fusese infectat. Hugh Lynn se simțea foarte vinovat pe măsură ce situația fratelui său se înrăutățea tot mai mult. Gertrude se temea încă foarte mult, ea nu acceptase încă această latură a lui Edgar, stările lui de transă.
    Ea a refuzat ca el să-i facă o ședință în stare de transă. Copilul s-a îmbolnăvit foarte tare și când, în cele din urmă, a fost de acord cu transa, era prea târziu. În transă li s-a transmis că fiul lor va muri. Acesta a murit. A fost un moment tragic, nu doar pentru căsătoria lor, ci pe multe niveluri diferite, pentru că Gertrude se îmbolnăvise și ea. Ea fusese mereu o femeie slăbuță și fragilă, dar acum ajunsese la 40 de kilograme. Se îmbolnăvise de TBC. Era ca și cum Universul îi forța pe cei doi să conștientizeze capacitatea lui Edgar, și îi forța să se folosească de ea împreună.
    Pe patul de moarte, ea a fost de acord cu o interpretare în stare de transă. Era prima ei ședință. A fost incredibil! si asta din mai multe motive. Era o ședință la care participau mai multe persoane. Toți apropiații lui Gertrude se aflau de față în momentul transei. Preotul ei, toți cei care iubeau și protejau acest cuplu erau de față. A fost imediat diagnosticată cu TBC. I-a fost dictat un tratament care la acel moment era radical, revoluționar. Era un tratament pentru care medicii nu erau pregătiți. A fost o ședință foarte intensă și erau cu toții hotărâți să facă acest tratament, chiar dacă exista riscul să moară . Erau dispuși să-și asume acest risc. Astfel au început tratamentul. Acesta implica injecții cu heroină, inhalații cu rachiu dintr-un butoiaș de stejar. Si a funcționat. Acesta a făcut posibilă viitoarea muncă a lui Edgar Cayce. Acum el avea sprijinul lui Gertrude.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image028.jpg[/IMG]
    Edgar Cayce a fost părintele medicinei holistice pentru că în timpul transelor sale a prescris numeroase remedii care erau neconvenționale la acea vreme. Se spunea că "un măr pe zi te ține departe de doctori", însă Edgar spunea că o migdală crudă pe zi ține doctorii la distanță. Acestea previn creșterile anormale din corp. Un alt remediu recomandat de el este uleiul de arahide. El spunea că dacă folosești acest ulei pe corp nu vei face artrită.
    Dr. Wesley Ketchum, care recent se mutase în Hopkinsville, era uimit de capacitățile lui Edgar. Crezând că el l-a descoperit pe Edgar, în 1903 a scris o lucrare medicală pentru Societatea Medicală din Boston, care a atras atenția presei naționale, inclusiv a ziarului New York Times. Edgar a fost invadat cu cereri.
    Prin lege, el avea nevoie de un doctor care să prescrie tratamentele. Al Laine plecase din oraș, astfel că Edgar a fost de acord să încheie un parteneriat cu Dr. Ketchum cu condiția ca plata să se realizeze numai prin donații. Dr. Ketchum, însă, avea alte idei.
    După unele ședințe avea dureri de cap, se simțea rău și nu știa de ce. A aflat că la finalul ședințelor unele persoane din audiență strecurau întrebări de genul "Cine va câștiga campionatul?" sau "Cine va câștiga cursa de cai sau meciul de baseball?" sau "Ce se va petrece la bursa de mărfuri?" El răspundea la întrebări, spre beneficiul lor, însă la ieșirea din transă știa că ceva era în neregulă. Nu știa însă despre ce era vorba. Mai târziu a aflat că oamenii puneau aceste întrebări și s-a înfuriat foarte tare. El simțea că trebuia să-i ajute pe oameni și că nu ar fi trebuit ca ei să-i pună aceste întrebări. Era silit să răspundă la lăcomie, nu la cererile lor de ajutor. Astfel a încetat să mai facă interpretări și s-a mutat în Selma, Alabama, unde a deschis un studio foto.
    A fost un fotograf de succes și nu a mai făcut interpretări până când fiul său cel mare a scăpat un chibrit într-un material explozibil. Pulberea a explodat și i-a produs arsuri grave pe față. Doctorii spuneau că va rămâne orb și voiau să-i scoată un ochi pentru a-l salva pe celălalt. Hugh Lynn i-a cerut tatălui său să-i facă o interpretare. Nu voia să-și piardă vederea. Edgar nu mai făcuse asta de când plecase din Hopkinsville însă a fost de acord, și atunci a sugerat pentru prima dată folosirea acidului tanic pentru arsuri. i-a spus lui Hugh Lynn ce să facă și după vreo trei săptămâni de tratament un strat de piele i s-a desprins de pe față și a putut vedea. Evenimentul a ajuns pe prima pagină a ziarelor.
    Edgar a început să se gândească la asta și, văzând cât de mult l-a ajutat pe Hugh Lynn, s-a gândit că poate era cazul să-i ajute și pe alții. El a hotărât să își încheie viața personală și să realizeze aceste ședințe în stare de transă, să nu mai facă nimic altceva în afara acestor ședințe. Dorea însă să aibă un fel de "paznic" și a stabilit ca soția sa să conducă ședințele. Ea trebuia să formuleze întrebările din timpul ședinței și ea îl scotea din transă la finalul ședinței. Așa au făcut și astfel nu a mai avut necazuri cu cei care-i puneau întrebări despre meciuri și curse de cai.
    Un fapt extraordinar în legătură cu capacitatea de medium a lui Cayce era precizia sa. De exemplu, o poveste relatată adesea este că a recomandat un anumit produs, ulei de fum, pentru unul dintre pacienți, iar acesta a luat prescripția a căutat produsul dar nu l-a găsit. Astfel că s-au întors la el întrebându-se unde vor gasi așa ceva. Edgar, în stare de transă, le-a spus să meargă la o anumită farmacie dintr-un loc anume, că acolo au produsul. S-au dus la farmacie, farmacistul nu l-a putut găsi, așa că s-au întors la Edgar din nou. El le-a spus să transmită farmacistului să caute pe al treilea raft, în spatele altor produse, că e plin de praf, dar se află acolo! S-au întors și au găsit ce căutau. Era un remediu vechi, din alte vremuri, care dispăruse și nu mai fusese folosit de mult de farmaciști.
    Tot ceea ce el trebuia să cunoască era numele persoanei și locul unde aceasta se afla în momentul ședinței. Acea persoană putea fi în cameră, în Michigan, California, sau în Calamazu. Locul nu prezenta importanță. După interpretare, el spunea: "Acum urmează întrebările". Dacă persoana pentru care interpreta era acolo, putea pune întrebări, iar dacă nu era, le scria anticipat, iar Gertrude le citea și el răspundea. După ce răspundea la întrebări, spunea: "Pentru moment am încheiat." Gertrude îi citea sugestiile pentru trezire spunând: "Ești perfect normal și echilibrat. Acum te vei trezi." El deschidea ochii și întreba: "A fost o ședință reușită?".
    Iată o relatare a fiului său: “Eram cu fratele meu în cameră, iar tata urma să interpreteze pentru un bărbat care trebuia să fie în apartamentul său din New York. Mama i-a spus sugestiile de raportare la acea persoană care se afla la respectiva adresă din New York. După câteva secunde, el a spus: "Nu este aici !" "Este într-un autobuz, iar acesta are întârziere. Traficul este aglomerat. Va ajunge în câteva minute și îl așteptăm." A așteptat cam 15 minute fără să spună un cuvânt. Deodată a spus: "A intrat acum!" și a continuat să realizeze interpretarea. Fratele meu s-a ridicat a mers în cealaltă cameră și a sunat-o pe acea persoană. Aceasta a confirmat: "Așa este, chiar acum am intrat pe ușă. Stiu că trebuia să fiu deja în apartament. Eram pe drum, dar a fost un accident în trafic, autobuzul a întârziat, și abia în acest moment am intrat pe ușă." Cred că aceasta este o frumoasă dovadă de clarviziune care nu văd cum ar fi putut fi anticipată.”
    Edgar Cayce locuia în Selma când a izbucnit Primul Război Mondial. Acolo erau mulți tineri care fuseseră la scoala de Duminică, unde el fusese profesor. Mulți dintre acei copii crescuseră și au mers în război, iar aceasta a îndurerat, evident, familiile din Selma. Din nefericire, Edgar a fost un mijloc de informare a familiilor atunci când aceștia mureau pe front. Ei îi apăreau în vise, trimițându-le mesaje familiilor lor, spunându-le cum au murit și să nu se ingrijoreze căci ei continuau să existe sub o formă sau alta. Edgar trăia experiența neplăcută și totuși binevenită de a comunica cu acești tineri după ce ei au murit pe front.
    Faptul de a avea o secretară, pe cineva care să înregistreze ședințele folosind o terminologie fusese întotdeauna o problemă. Dar atunci când a fost în Selma, Gladys Davis, care în acea perioadă lucra într-un depozit de feronerie, a fost una dintre puținele persoane care putea transcrie ședințele cu acuratețe și chiar le-a înregistrat. Atunci când el s-a hotărât să nu mai fie fotograf și să muncească astfel, a angajat-o pe Gladys Davis să transcrie ședințele, iar ea a locuit cu ei.
    Iată o relatare a secretarei: “Am simțit o atracție la prima vedere față de acest om și pur și simplu aveam încredere spontană în el. Nu i-am judecat interpretările. Stăteam și le ascultam și era ca orice alt loc de muncă unde scriam după dictare. În timpul unei ședințe, el a spus niște cuvinte, iar eu mă gândeam dacă trebuia să pun o liniuță sau o virgulă între ele. În timp ce "dormea" pe canapea având ochii închiși, el a spus: "Pune virgulă între aceste două cuvinte". A făcut aceasta de mai multe ori. Toți și-au dat seama că era mai bine să fie prezenți la ședință deoarece, dacă se gândeau la unele întrebări, el le răspundea fără a fi întrebat fizic.”

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image030.jpg[/IMG]
    În 1923 o persoană numită Lammer i-a cerut o astrogramă . Era interesat de astrologie și dorea să știe influența planetelor asupra vieții sale. Edgar a spus la un moment dat: ”ceea ce te influențează sunt de fapt, viețile tale anterioare." Si a început să descrie cine fusese acel om în viețile sale anterioare și ce efecte se resimțeau în viața sa actuală. Când s-a trezit și a auzit ce-a spus, nu știa ce să creadă .
    Evident că îi surprinsese pe toți. Edgar nu știa nimic despre reîncarnare sau karmă. Nu știa ce să creadă. El era creștin. Tinea orele de duminică la Biserica Prezbiteriană din Beach și la Biserica Creștină din Kentucky. Nu știa dacă se scrie despre acestea în Biblie. El a spus că dacă acestea vor auzi de ședințe, va renunța. Dar nu a renunțat și a continuat să interpreteze despre sănătate și vieți anterioare toată viața sa.
    Una dintre cele mai sugestive ședințe din colecție avea de a face cu natura karma-ei. Karma nu în sensul de pedeapsă, ci ca ceva ce moștenim mereu. Era cazul unui bărbat care a venit la Cayce din dorința de a afla de ce este homosexual. Pe parcursul ședinței, Edgar Cayce a amintit de o viață când era caricaturist la curtea regelui Ludovic al XIV-lea. El făcea caricaturi unor persoane care erau homosexuale apoi le expunea, iar persoanele respective erau ridiculizate și alungate din oraș. Era o cruzime ceea ce făcea el, iar Edgar Cayce i-a spus: "Ai devenit ceea ce ai condamnat." Si aceasta nu pentru că și-a bătut joc de acei oameni și astfel ar fi fost forțat ca în această viață să fie homosexual. El a spus: "Din cauză că ai condamnat ceva ce nu ai înțeles, Dumnezeu ți-a oferit grația și șansa de a trăi o viață în care să înțelegi ce ai condamnat și să nu mai condamni niciodată".
    Ceea ce pare a fi karma este, de fapt, grație deoarece ni se oferă nesfârșite oportunități ca în cazul în care facem și cel mai mare rău oamenilor, să ajungem să trăim o viață în care să experimentăm ceea ce, din ignoranță, am făcut altora, astfel încât să ajungem să iubim oamenii necondiționat.
    Uneori Edgar atrăgea atenția oamenilor deoarece puneau întrebări stupide, cu umor inconștient. Aceste situații comice au fost adunate într-o carte. El a afirmat că umorul este foarte benefic pentru sănătate și că persoanele cu simțul umorului dezvoltat au mai multe șanse să trăiască o viață mai lungă și mai sănătoasă decât cele ce sunt ursuze și morocănoase tot timpul.
    De exemplu, cineva i-a pus o întrebare hazlie despre o alifie. A întrebat dacă trebuie să se dea cu ea pe dinafară. Iar el a răspuns: "Nu te poți da cu ea pe dinăuntru."
    La o interpretare a vieților anterioare, cineva care avea probleme cu soția a întrebat: "Când au apărut aceste probleme?" iar el a răspuns: "Au început cu 35.000 de ani în urmă".
    Din toate ședințele realizate de Edgar Cayce, 14.305 sunt înregistrate. Există ședințe legate de sănătate, de viețile anterioare, de vise, de afaceri și multe alte subiecte de natură mentală și spirituală. Edgar Cayce avea capacitatea de a accesa orice gen de informație și să răspundă la orice întrebare i s-ar fi pus dacă aspirația persoanei era sinceră.
    Cayce a sesizat că problema nu era aceea de a obține informații de la el ca medium.
    Informațiile medicale, tratamente neobișnuite pur și simplu țâșneau din el ca dintr-o fântănă a vieții. Problema era de a găsi medicii care să aplice tratamentele. El a înțeles necesitatea reală a unui spital, a unui loc dedicat aplicării acelor tratamente exact așa cum fuseseră indicate de el. El a oferit ședințe minunate de atâtea ori! Virginia Beach era menționată ani la rând în interpretările sale. I se spune să meargă în Virginia Beach, dar el ignoră aceasta.
    Morton Blumenthal, un bogat agent de bursă din Manhattan, un mare fan al interpretărilor în transă, a hotărât să finanțeze acest proiect. Cei doi s-au întâlnit iar Morton l-a trimis în Virginia Beach. În sfârșit, așa după cum i-au sugerat interpretările, el a venit aici, a primit o casă și s-au pus bazele unui spital. Acesta a fost primul spital de acest gen în care pacienții erau tratați nu numai fizic, ci și metafizic. Așa cum s-a spus într-o interpretare, însănătoșirea înseamnă vindecarea
    trupului, minții și spiritului. Așadar, tratamentele puteau să includă exerciții fizice, educație, combinarea adecvată a alimentelor și meditație.
    După un timp, Blumenthal și-a retras susținerea. A pierdut spitalul. Edgar nu a știut ce să facă în continuare. El credea că totul s-a încheiat, dar la încurajarea prietenilor apropiați, a hotărât că va continua cu ședințele de transă.
    Activitatea sa s-a plasat pe o muchie periculoasă în ceea ce privește legea. Ceea ce făcea nu era ilegal. Doar că era atât de aprope de activitatea ghicitoarelor, de practicarea medicinii fără licență, încât în unele cazuri s-a lovit de problematica
    legalității. La un moment dat, în Detroit, Cayce a realizat o ședință medicală pentru o fată al cărei tată nu a fost informat dinainte despre Cayce și despre ședințele sale.
    El a realizat interpretarea, i-a recomandat fetei ce să facă. Tatăl a privit acestea,
    a crezut că este o escrocherie, și l-a acuzat pe Cayce că practică medicina fără licență. Cayce a fost arestat, la fel fiul său care era acolo, Gertrude și secretara,
    Gladys Davis. Au fost duși la închisoare. Au fost duși într-o celulă unde erau niște "domni" puternici și duri ce au dorit imediat să îi facă viața grea. Au vrut să îi ia salteaua, hainele iar la un moment dat, l-au împins pe Edgar iar acesta s-a întors
    către ei brusc și le-a spus: "Stiți de ce sunt aici? Stiți cu adevărat de ce sunt aici?
    Vă voi spune adevăratul motiv dar și motivul aparent. Dar mai întâi vă voi spune de ce sunteți voi aici! Tu ești aici pentru că ai accidentat o fetiță atunci când intrai pe stradă. Adevăratul motiv pentru care ești aici este pentru că te-ai certat cu soția. Ați avut o ceartă foarte serioasă iar tu ai plecat ca o furtună la mașină ai sărit în ea și ai plecat fără să te asiguri. Acesta este adevăratul motiv pentru care te afli aici.
    Apoi s-a întors către următorul și i-a spus și lui motivul încarcerării.S-a făcut o liniște mormântală, iar Cayce și-a câștigat o mare stimă.
    În ședințele sale, Cayce a vorbit de unele suflete care muriseră de ani de zile și nu știau aceasta. Fiul său Hugh Lynn a relatat o poveste despre bunicul lui care fusese îngropat de 3 săptămâni și a "revenit" acasă . L-au auzit plimbându-se pe la etaj. Pe când Edgar, Gertrude, Evans și Hugh Lynn luau prânzul, s-au auzit unele sunete ale bunicului în camera sa de la etaj. Hugh Lynn a spus că auzea cum respira, cum se plimba și toți erau foarte surprinși cu excepția lui Edgar. Hugh Lynn a mers la etaj să facă cercetări așa că Edgar a spus: "Lasă-l în pace! Tocmai a terminat cu hârtiile. Poți să te rogi pentru el dacă dorești dar nu îl deranja. E doar în trecere." Hugh Lynn nu l-a crezut, astfel că i-a cerut poștașului, care tocmai aducea ziarul, să intre și să spună ce aude. Poștașul a spus: "Se aude ca și cum ar fi cineva sus." El a răspuns: "Este bunicul." Poștașul știa că bunicul murise și fusese îngropat. S-a făcut alb la față și de atunci nu le-a mai livrat niciodată corespondența în casă . O lăsa la poartă. Prima biografie a lui Edgar Cayce a fost scrisă de Thomas Sugrue. Tom era colegul de cameră al lui Hugh Lynn de la colegiu, unde cei doi se certau asupra credibilității ședințelor. Odată Tom a venit să facă plajă și își scutura capul spunând că nu înțelege și că cu siguranță era ceva ce el nu înțelegea. Aceasta i-a prins bine mai târziu când Tom lucra pentru o revistă și pentru ziarul "Herald Tribune". Pe când lucra acolo, a paralizat, un fel de caz grav de artrită.
    Era paralizat de la gât în jos. Nu putea să își miște mâinile și picioarele. A slăbit de la 81 de kilograme la 36. Medicul i-a spus: "Nu știm cum să te ajutăm. Mai ai poate câteva săptămâni. Poate ar fi bine să pleci într-un loc care îți place pentru a muri."

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image032.jpg[/IMG]
    Tom s-a întors la Cayce. A rămas acolo, i s-au făcut unele ședințe și după ce și-a revenit a scris cartea Există un râu.
    După ce a ieșit cartea, Edgar devenit celebru peste noapte. Oamenii îl sunau la telefon ziua și noaptea spunând că au pe cineva pe moarte, nimeni nu îi poate ajuta
    și că îl roagă să îi ajute. Cayce nu putea să îi refuze. Realiza două ședințe pe zi, una dimineața și una după-amiaza. Avea o anumită tensiune, fizică, emoțională și mental, dar atunci când acele cereri au apărut și s-au adunat fără a le putea refuza, a început să realizeze de la 3 la 10 ședințe pe zi. A fost prea mult pentru el și a avut un colaps. Si-a realizat și lui o ședință, iar în aceasta se spunea că încearcă să facă prea mult și că trebuia să mai reducă volumul de muncă dacă nu vroia să moară. Nu a ascultat și a murit.
    La mijlocul anilor 1980 s-a constituit o echipă de cinci oameni ce avea drept sarcină computerizarea tuturor ședințelor lui Cayce. Iată ce relatează unul dintre ei: “Pentru mine a fost cea mai educativă perioadă a vieții. Ceea ce a prezentat întotdeauna dificultăți și confuzii pentru majoritatea a fost limbajul interpretărilor. Unii îl consideră acceptabil, alții dificil, alții ciudat. Am descoperit că aceste documente, aceste interpretări îmi evocă oarecum documentele antice ale școlilor inițiatice. Pentru un observator neavizat, aceste pergamente, aceste scrisori nu ar însemna nimic. Ar trece pe lângă ele fără să le vadă. Dar cel inițiat, discipolul care le studiază, pe măsură ce le citește și le recitește de mai multe ori începe să le înțeleagă. Computerizând ședințele, adică scriindu-le și corectându-le, ceea ce implica citirea lor de 5-10 ori, am observat că la a treia sau a patra citire apărea flash-ul iluminator. Apărea înțelegerea acelui mic pasaj ce inițial părea ciudat și am înțeles că folosea acel limbaj din anumite motive. Am descoperit că dacă rămâneam în liniște, din aceste interpretări apăreau unele dintre cele mai profunde înțelegeri. Trebuia să rămân în liniște, să dau la o parte mintea logică, rațională și să mă focalizez pe subiect. Am descoperit că ședințele de transă sunt la fel de vii și astăzi ca în ziua în care au fost realizate. Dar ele sunt astfel doar pentru persoanele care le studiază serios. Având mintea și inima deschise, interpretările revelează o înțelepciune uluitoare.”
    Interpretările despre Atlantida sunt unele dintre cele mai dificile, alături de cele despre viețile anterioare. Cele mai multe din aceste citiri s-au făcut în anii ‘20, ‘30,
    când perspectivele asupra geologiei și arheologiei erau destul de diferite de cele din prezent. El afirma că omul este pe pământ de milioane de ani, iar în America de Nord de 10.000 de ani, că în urmă cu 20.000 de ani polii s-au inversat, clima s-a schimbat. Toți știau că indienii nu au fost în America de mai mult de 3.000 de ani și că omul nu era pe pământ de mai mult de cîteva sute de mii de ani. Astfel, interpretările sale păreau de necrezut. Dar noile descoperiri arată că în Pensylvania oamenii existau de acum 17.500 de ani, în California de 20.000 de ani, în America de Sud de 35.000 de ani. S-a descoperit că spusele sale legate de locul și data existenței omului pe pământ sunt adevărate. Așadar, multe interpretări devin mai degrabă plauzibile decât imposibile. Cum aceste descoperiri geologice fac interpretările tot mai credibile, putem anticipa că într-o bună zi vom vedea că Atlantida nu e o supoziție, ci o realitate din trecut. Edgar cerceta dacă Atlantida era în vreun fel menționată, iar ulterior referințele au fost indexate. Pe baza acestora, el a scris o primă carte, Edgar Cayce despre Atlantida. După Cayce, Atlantida era o insulă mare sau un continent situat în mijlocul Atlanticului. Este menționată de Platon, de alte scrieri. Cayce afirmă că au existat trei etape de distrugere. Una cam cu 50.000 în urmă, alta cu 22.000 și ultima cu 10.000 de ani în urmă. Populația s-a disipat, unii au plecat în Egipt, alții în Yucatan sau în Americi. La început a fost un continent mare. Din spusele sale, prima distrugere de acum 50.000 de ani, a fost naturală. S-a dislocat în mai multe insule mici. Cu 22.000 de ani în urmă exista o intensă activitate "politică" care a fost responsabilă de acea distrugere. Ultima, de acum 10.000 de ani, a fost un rezultat direct al utilizării greșite a unui fel de "laser", de fapt, a unui cristal uriaș. El a făcut adăugirea că laserul este un maser (amplificator cuantic) care va fi descoperit în câțiva ani, și așa s-a și petrecut. Acest laser special sau cristal pe care îl descrie exista deja în acele vremuri îndepărtate. După spusele sale, putea realiza tot felul de acțiuni, să activeze avioane și bărci, chiar să leviteze obiecte. El spune că l-au acordat la frecvențe prea înalte.
    Edgar afima ca numele artizanului marilor piramide din Egipt se numea Ra, și că pe lângă uriașele construcții din Platoul Giza, acesta ridicase și Sfinxul, cu rolul de a proteja o încăpere subterană, numită și Camera Arhivelor, în care ultimii atlanți depozitaseră înscrisuri referitoare la tehnologia de care dispuneau.
    Mai mult, Cayce prezicea ca la finalul anilor 1960 și inceputul lui 1970, ruinele Atlantidei aveau să fie descoperite în apropiere de Bahamas. În 1968, scafandrii americani identificau, la o distanțî de câțiva kilometri de țărmul insulelor din arhipelagul Bahamas, formațiuni de roci, asemănătoare unor ziduri rectangulare, create, in mod sigur, de o civilizație dispărută. Construcțiile subacvatice au fost denumite Drumul Bimini, după numele insulei lângă care au fost descoperite, și se intind pe mai bine de 3 kilometri.
    Există atât de multe exemple interesante de clarviziune conștientă în viața sa.
    Faptul că putea vedea în plan subtil cu ochii deschiși. Faptul că vedea efectiv aurele oamenilor. Faptul că uneori apăreau manifestări fizice neobișnuite în prezența sa. Unele povestiri de acest gen au fotografii drept dovadă. Când se înfuria, hârtiile zburau de pe biroul lui. Majoritatea ședințelor de transă păreau a avea o singura sursă care vorbea prin Edgar. Aceasta părea să aibă personalitate. Avea simțul umorului. Era nostimă, uneori era foarte moralizatoare. Uneori veneau și alte entități care vorbeau prin Edgar. Unele erau remarcabile, cum ar fi Arhanghelul Mihail. Ocazional, persoane decedate care aveau de transmis un mesaj pentru cei dragi veneau și vorbeau prin Edgar.
    Există interpretări legate de sănătate, de viețile anterioare, interpetări ale viselor, pentru afaceri. Erau multe, multe subiecte din domeniul spiritual și mental.
    Aceste ședințe nu aveau o sursă unică. Fiecare domeniu accesat de Cayce, fiecare sursă a cunoașterii, indiferent că e vorba de sănătate, de înțelepciunea antichității, piramide, fiecare subiect, indiferent că era legat de vise sau sănătate avea un limbaj ușor diferit.Sedințele legate de viețile anterioare aveau un limbaj complet diferit. Cayce extrăgea informații din subconștientul altor oameni atunci când i se cerea ajutorul în probleme de sănătate. La interpretările legate de viețile anterioare el accesa înregistrările akasha-ice. Fiecare gând, fiecare faptă, fiecare activitate pe care omul a experimentat-o pe Pământ în toate timpurile rămân înscrise pentru eternitate pe "pelicula" spațiului și a timpului. Este o înregistare de natură energetică, vibratilă. Cayce putea să acceseze acele înregistrări subtile și să citească efectiv din trecut pentru cei care cerea ajutorul. Alteori el părea să acceseze mințile altor suflete care trecuseră în lumea de dincolo.
    În aspectele spirituale el părea să acceseze acele așa-numite Forțe Superioare.
    Interpretările sale sunt impregnate de o puternică prezență spritiuală care fusese infuzată de către cele mai elevate forțe spirituale.
    Există un număr impresionant de oameni care au primit interpretări, printre care s-au aflat și Irving Berlin, George Gershwin, Harry Houdini, Thomas Edison, Nicholas Tesla, Woodrow Wilson (președinte al SUA 1913- 1921).
    Nu s-au păstrat interpretările pe care i le-a făcut lui Woodrow Wilson, dar se știe cu siguranță că a existat una. A fost o perioadă dificilă, după călătoria frustrantă cu trenul a lui Woodrow prin Statele Unite cu scopul de a ratifica, de a trezi interesul, de a obține susținerea poporului pentru Liga Națiunilor. După acel eșec, Woodrow Wilson a avut un colaps fizic și emoțional și a avut un atac de cord. Probabil că în acest moment a apărut Cayce cu acea ședință. Seful pazei sale de la Serviciile Secrete era colonelul Starling, un prieten apropiat al lui Edgar Cayce. Vărul lui Woodrow era partener de afaceri cu Edgar Cayce. Erau oameni din anturajul lui Edgar care vroiau uneori să realizeze ședințe pe alte teme decât cele medicale sau de vieți anterioare pentru care el era faimos. Prin Edgar aveau la dispoziție întreaga înțelepciune din lume care putea fi accesată pentru ca ei să poată afla ceea ce îi interesa. Unele dintre cele mai entuziasmante descoperiri au fost ședințele de transă făcute acestor grupuri cu privire la Liga Națiunilor. Se pare că "sursa" era vizibil supărată că Liga Națiunilor nu fusese încă ratificată de către americani. “Sursa” a spus că însuși Prințul Păcii a fost prezent la masa de discuții la Versaille. Si a fost alături de Woodrow Wilson încercând să reglementeze situația cu Liga Națiunilor, și că neratificarea Ligii Națiunilor va avea drept consecință un alt război mondial.
    Puținele preziceri pe care Edgar le-a făcut în legătură cu viitorul au fost de-a dreptul șocante. Astfel, Cayce a prezis ascensiunea lui Hitler, începerea celui de al doilea război mondial, independența Indiei, apariția statului Israel pe harta lumii, asasinarea președintelui J.F.Kennedy, căderea comunismului, evenimente confirmate de trecerea timpului.
    Iată o interpretare dată unui grup "În căutarea lui Dumnezeu". El spune, citez: "Care este Dumnezeul tău? Când aspirațiile tale sunt orientate doar către tine, care ai atât de puțină credință, care ai atât de puțină speranță căci lași asemenea gânduri mărunte și fără însemnătate să devină mult prea importante în propria ta conștiință, nu știi tu oare că ești copilul Lui? Pentru că ești făcut după Chipul și asemănarea Sa! Voia Sa nu este ca tu să pieri, ci ți-a lăsat ție voința de a descoperi sau nu relația pe care o ai cu El."
    Iată o altă interpretare, care a fost făcută un an mai târziu, și care arată foarte bine felul său de a fi: "Astfel, în răspunsuri am descoperit că pot fi multe lumi, multe universuri, chiar Sisteme solare multe mai mari decât acesta de care ne bucurăm în prezent. Această experiență a vieții pe Pământ, este doar un fir de praf în comparație chiar și cu Sistemul nostru Solar. Cu toate acestea, sufletul uman cuprinde în el toate aceste lumi și universuri și altele. Căci suntem uniți în permanență cu acea Forță Universală pe care o numim Dumnezeu dacă căutăm să facem mereu Voința Sa."
    Există multe explicații interesante date în timpul unor interpretări medicale "stranii". O tânără soție a venit și era foarte supărată pentru că avea o boală venerică. În interpretarea pe care a făcut-o Edgar era un aspect foarte intim și în esență, el a spus că: "Adevăratul motiv pentru care ai acum o boală venerică este că într-o viață anterioară ai fost prostituată în Oklahoma și ai luat o boală venerică pe care ai dat-o mai departe multor sute și mii de bărbați. Si chiar ai făcut-o în cunoștință de cauză! Același lanț de circumstanțe a circulat în jurul pământului și te-a reinfectat în această încarnare. Deci, pentru ca ea să se poată vindeca cu adevărat, a trebuit să fie pusă față în față cu karma pe care și-o crease în altă viață .
    În viața lui Cayce erau o mulțime de oameni cărora el le-a spus că fuseseră personalități importante în istorie, atât în timpurile biblice, cât și în istoria antică și recentă. Toți acei oameni care fuseseră faimoși erau acum totuși foarte umani (cu greșelile și slăbiciunile lor). Chiar și persoana căreia i se spusese că fusese Ioana D'Arc, în această viață trebuia să facă eforturi pentru trezirea sa sufletească. Mai erau și Ann Boylen, Regina Elisabeta. Acestea erau persoane care în prezent aveau o viață obișnuită .
    O femeie l-a întrebat, la o ședință de transă: "Unde o să merg după ce o să mor?"
    Iar el a răspuns: "Vei merge exact în locul pe care ți-l creezi și contruiești acum în timpul vieții." El nu i-a spus că o să meargă într-un loc sau altul. El a întors complet situația și i-a răspuns că ea se duce către locul pe care și-l contruiește acum. Depinde de fiecare dintre noi, noi decidem dacă ne croim o existență divină sau una infernală după moarte. Si totul se bazează pe capacitatea noastră de a învăța să iubim, să iertăm, de a face lucrurile din inimă. Si cu cât căutăm mai sincer și ne dedicăm viețile spiritualității în această viață, cu atât mai mult aceasta ne pregătește pentru viața de dincolo. Cayce a spus foarte poetic într-o ședință: "Paradisul nu este un loc în care te duci, ci un loc pe care îl dezvolți în tine din brațele celor pe care i-ai ajutat."
    În 1945, în Virginia Beach, Virginia, un om foarte special a părăsit planul fizic.
    Era un om simplu, familist și profund religios. Din multe puncte de vedere acest moment a constituit adevărata naștere a muncii sale, nașterea moștenirii lăsate de el. Aceasta deoarece abia după moartea sa munca lui a părăsit Virginia Beach, în prezent fiind răspândită în toată lumea. În biblioteca din Complexul Virginia Beach sunt multe cărți în rafturi, de la podea până la tavan, care conțin toate ședințele sale numerotate. Oricine poate veni acolo să le consulte. Există și un catalog pe care îl poți consulta pentru a găsi un anumit subiect de interes. Ulterior ședințele de transă au fost puse pe microfilm. Acum ele se găsesc și pe CD. Aceasta a constituit împlinirea unui vis de-al lui Edgar: înregistrările ședințelor să fie accesibile oricui. Spitalul a fost cumpărat înapoi de către A.R.E(Association for Research and Enlightenmen) în anul 1956.
    În prezent include ședințe de masaj, tratamente speciale de relaxare și scoala de masaj și terapii Cayce/Reilly. Centrul de Conferințe, construit în 1976, include Centrul pentru Turiști, Biblioteca, Librăria și Universitatea Atlantic.
    Din nefericire, el a fost evitat de comunitatea medicală din cauza tratamentelor sale neconvenționale, a mesajului său despre viețile anterioare și karma și a credinței sale că viața omului pe pământ a început înaintea vremilor atestate, pe continentul pierdut al Atlantidei. Însă, ce este chiar mai uimitor, toate acestea le-a realizat fiind în stare de somn profund .
    Cu o educație de doar opt clase, el a diagnosticat cu succes, a prescris tratamente și a vindecat aproape 9000 de cazuri dovedite cu documente.
    Edgar Cayce și-a dedicat viața vindecării și binelui celorlalți.

    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  7. #7
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.551
    Abatele Eduard Lamy
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image002.jpg[/IMG] Abatele Eduard Lamy s-a născut în 1853, în regiunea Langres și a murit în 1931. A avut multe viziuni ale Fecioarei Maria și o protecție specială din partea îngerilor. Lucrul cel mai remarcabil la Părintele Lamy a fost intimitatea sa cu îngerii și familiaritatea cu care conviețuia cu aceștia. Apropiații săi l-au văzut vorbind cu ființe invizibile și au auzit uneori chiar și vocile care îi răspundeau. Contele Biver, doctor în litere și științe, o persoană foarte obiectivă, relatează următorul eveniment petrecut la 19 noiembrie 1924:
    În acea seară, contele și Părintele Lamy, gazda sa, tocmai se retrăseseră în camerele lor pentru a merge la culcare.
    Contele povestește: "La ora 22 eram în pat și am stins lumina. Peste vreo câteva minute, prin cele două uși am auzit o conversație animată în camera bătrânului preot. În tăcerea absolută a nopții, se distingeau cu claritate trei voci de bărbați. Deși era frig, m-am așezat pe pat ca să aud mai bine. Şi totuși, când m-am despărțit de el în pragul odăii lui, aceasta era complet goală! Auzeam anumite silabe, dar nu reușeam să înțeleg nici un cuvânt din ce spuneau cei doi necunoscuți, în timp ce gazda mea se exprima cu voce tare.
    Vorbeau toți în franceză. Dimineața, pe la cinci, în timp ce pleca la biserică, l-am întrebat pe Părintele Lamy: "Părinte, ieri seară, după ce mi-ați spus noapte bună, v-am auzit vorbind, am auzit și alte voci... erau îngerii păzitori?" El a zâmbit și mi-a spus: "Se poate. Sunt consolările de seară.
    "Pe parcursul zilei, la întrebările pe care i le-am pus din nou, gazda mea mi-a spus că auzisem vocile Sfântului Arhanghel Gabriel și a îngerului său păzitor, dar să nu vorbesc cu nimeni despre aceste lucruri."
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  8. #8
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.551
    Agata Pe timpul domniei împăratului Deciu, în Sicilia era dregător Quintian, care în anul 251 a dat o poruncă ca să fie uciși creștinii. În cetatea Palermo se afla o fecioară frumoasă la trup și la suflet, pe nume Agata. Deși născută într-o familie nobilă și bogată, ea își consacrase viața lui Dumnezeu. Auzind de-o asemenea poruncă, în loc să se sperie sau să fugă, Agata s-a aprins de dor față de Cristos, căruia îi era mireasă. Renunțând la avere, renume și orice altă slavă a acestei lumi, ea a început să se pregătească pentru dulcea pătimire pentru Mirele său ceresc.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image002.jpg[/IMG]
    Quintian, auzind despre marea ei frumusețe și bogăție, a fost cuprins de dorința pentru ea. Aflând că e creștină, a chemat-o în fața tribunalului la Catana, spre judecată. El se măgulea că va putea învinge hotărârea ei prin mijloace de constrângere. Când au venit slujitorii să o ridice de acasă, Agata s-a retras mai întâi în odaia ei și, căzând în genunchi în fața icoanei Mântuitorului, s-a rugat în lacrimi astfel: „Doamne Iisuse Cristoase, Stăpânul tuturor, Tu cunoști inima și dragostea ce am către Tine. Numai Tie se cuvine tot ce am. Tu ești Păstorul meu, Dumnezeule! Şi eu sunt oaia. Fie-mi povățuitor și ajutor și nu lăsa vrăjmașul să-mi întineze trupul. Jertfă și prinos îți dau lacrimile mele, că Tu ești Dumnezeu și Tie se cuvine toată slava acum și pururi. Amin". Pe urmă a ieșit și a mers cu slujitorii dregătorului, având un curaj de neclintit în sufletul său.
    Pe drum ea s-a rugat neîncetat lui Dumnezeu să o întărească spre a mărturisi credința sa. Quintian a dat-o pe mâna unei femei desfrânate, Simforose, pentru ca să o determine să-și schimbe gândurile pure, îndemnând-o spre desfrâu și spre jertfire la idoli. Dar Agata a rămas neclintită în puritatea ei: „Să știți că mintea și sufletul meu sunt întemeiate pe piatră și nimic nu mă poate despărți vreodată de dragostea lui Cristos. Vorbele și îndemnurile voastre spre cele ale lumii sunt ca vântul și ca ploaia, care trec și nu pot face nimic așezării mele.” Ea a implorat cerului gloria martirajului. Dumnezeu a auzit rugăciunile sale și îngerii au apărut ca niște bărbați puternici îmbrăcați în alb care au păzit-o în toată puritatea timp de o lună, cât a rămas acolo.
    Văzând acestea, Simforose a mers la Quintian și i-a spus că mai lesne este a înmuia piatra și fierul, decât a înmuia sufletul acelei fecioare și a o întoarce de la credința ei în Cristos.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image004.jpg[/IMG]Auzind de statornicia Agatei, Quintian a poruncit să o aducă înaintea lui și i-a cerut să se închine la idoli și să le aducă sacrificii. Deși amenințată cu tortura, ea a fost fermă: „Nu mă tem de nimic, că de mă vei da fiarelor, ele se vor îmblânzi auzind de Cristos, în foc de mă vei arunca, vor sări îngerii din ceruri și-l vor stinge cu rouă, răni de-mi vei face, am ajutor pe Duhul adevărului, care nu mă va lăsa.”
    Iritat de tăria ei, judecătorul a lovit-o peste față și a ordonat să o ducă în temniță, dar sfânta mergea veselă și cu fața senină, încredințându-se Domnului.
    A doua zi, întâmpinând aceeași rezistență din partea ei, a pus-o pe roată. Văzând dregătorul răbdarea Sfintei, a poruncit să o schingiuiască și să-i taie sânii. Judecătorul a trimis-o apoi la închisoare, oprind să i se lege rănile și să i se dea de mâncare. Dar Dumnezeu s-a făcut singur doctorul ei, și apărând sub forma Sfântului Petru a vindecat-o și a umplut temnița cu o lumină strălucitoare. Toată noaptea a fost scăldată de lumina divină, ceea ce a înfricoșat pe străjeri și i-a făcut să fugă, lăsând deschise ușile temniței. După patru zile, tiranul a adus-o iar la judecată. A poruncit să-i dezgolească pieptul și când l-a văzut întreg și sănătos, cuprins de uimire, a întrebat-o cine a vindecat-o.
    Cu îndrăzneală, sfânta muceniță i-a răspuns: „Iisus Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu”.
    Cuprins de furie oarbă, Quintian a poruncit călăilor să aștearnă pe pământ cioburi de sticlă, cuie arse în foc și cărbuni aprinși și pe ei să așeze pe Agata. Când au așezat-o pe patul acesta de foc și de durere, s-a cutremurat întreaga cetate și s-a crăpat pământul, înghițind pe prietenii lui Quintian, după sfaturile cărora el făcuse cruzimea aceasta.
    Atunci poporul, cuprins de o mare frică, a alergat în curtea lui Quintian și a strigat cu putere către el să nu mai tortureze pe nevinovata fecioară. Quintian, de frica mulțimii și de groaza semnului care se făcuse, a dat poruncă să înceteze cazna, trimițând pe sfânta din nou la temniță.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image006.jpg[/IMG]
    Acolo, sfânta Agata, a căzut în genunchi și, ridicând mâinile în sus, s-a rugat: „Doamne Dumnezeul meu, totdeauna m-ai apărat, încă din leagăn chiar. Tu ai dezrădăcinat din inima mea iubirea de lume și mi-ai dat răbdarea și tăria ca să pătimesc. Rogu-te așadar, în ceasul acesta, Doamne, să îngădui ca să las lumea aceasta și să trec spre mila Ta cea bogată și mare!”. Îndată după ce s-a terminat rugăciunea, sufletul ei s-a înălțat la Dumnezeu.
    Aflând despre aceasta locuitorii cetății, au venit acolo și, cu mare cinste, i-au luat trupul să-l îngroape. Pe când o petreceau spre mormânt, s-a ivit în calea lor un tânăr necunoscut foarte frumos, însoțit de-un grup de tineri strălucit împodobiți. Tânărul a pus în raclă o tăbliță de piatră, pe care era scris: „Laudă credinței, cinste lui Dumnezeu și oamenilor izbăvire". Si de îndată s-au făcut nevăzuți, iar poporul a înțeles că aceia fuseseră îngerii lui Dumnezeu. Peste câtva timp Quintian a pierit de moarte năpraznică, sfâșiat fiind de armăsarii de la carul său.
    Iar slava sfintei Agata, a început să se extindă pretutindeni, pe locul mormântului ei înălțându-se o biserică. Ori ori de câte ori vulcanul Etna, care se află în preajmă, era pe punctul să irupă peste așezările oamenilor, ei luau din biserică haina sfintei și, ridicând-o în dreptul „balaurului” de foc, îl opreau să vină asupra lor.
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  9. #9
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.551
    Agni Agni s-a născut la Roma, la începutul persecuției lui Dioclețian, din părinți credincioși, și chiar din fragedă tinerețe s-a orientat cu toată ființa și iubirea către Iisus Cristos.
    Bogăția și frumusețea ei atrăgea o mulțime de tineri din trufașa Romă, care o cereau în căsătorie. Ea răspundea tuturor că și-a consacrat fecioria Mirelui Ceresc și nevăzut de oameni. Cu toate stăruințele, a fost cu neputință ca ei să o poată îndupleca. Fiind de neam bun și preafrumoasă, fiul lui Sofronie, mai-marele cetății, s-a îndrăgostit de ea și i-a trimis daruri, voind ca ea să-i fie mireasă. Agni refuza toate aceste daruri ca pe un gunoi netrebnic, repetând răspicat că e deja logodită cu Mirele cel mai bun, de la care are darurile cele mai mai de preț.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image002.jpg[/IMG]
    Tânărul, crezând că ea dorește daruri mai bogate, i-a trimis pietre scumpe și mărgăritare, haine de preț și podoabe alese, ducându-i-le chiar el. Sfânta Agni i-a răspuns atunci că Iubitul ei Ceresc i-a dăruit alte înfrumuseți fără de asemănare, și cu inelul credinței sale a logodit-o, încingând-o cu mărgăritare de lumină strălucitoare. Așadar, ea nu poate renunța la Acela cu care prin legătură profundă de dragoste este înlănțuită, inima ei fiind unită cu Inima Lui.
    Auzind acestea, tânărul s-a îmbolnăvit de necaz, fiind pe pragul de a muri. Părinții lui, aflând pricina bolii, au trimis veste părinților fetei, cerând-o pentru feciorul lor; dar și acum, fecioara le-a răspuns că ea nu se lasă de cel dintâi logodnic al ei.
    Sofronie a fost cuprins de furie aflând că fecioara crede în Cristos, căruia i se închină ca unui Dumnezeu și acesta este logodnicul ei, și a trimis-o la judecată.
    La început, judecătorul s-a purtat cu blândețe și a ademenit-o cu făgăduințele cele mai înșelătoare, dar Agni a continuat să declare că nu are alt mire în afară de Iisus Cristos. Magistratul a trecut apoi la un ton amenințător, cu speranța că o va îngrozi. Dar el se înșela, căci Agni avea, într-un trup zvelt și delicat, un suflet mare și puternic.
    În cele din urmă, Sofronie a pus-o să aleagă între a fi mireasa fiului său sau să devină vestală, slujind zeiței purității trupești. La aceste cuvinte, Agni a răspuns: „Fiului tău nu pot fi soție, căci doar ți-am spus că eu am logodnic ceresc, iar idolului tău cel surd, mut și neînsuflețit nu voi sluji niciodată, căci nu este alt Dumnezeu afară de acela care a făcut cerul și pământul, prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Cristos!”
    Atunci judecătorul a poruncit să se aprindă un foc mare și să se aducă tot felul de unelte de tortură. Tânăra fecioară considera torturile ca niște jucării, fără să se teamă câtuși de puțin, rămânând plină de candoare în mijlocul călăilor: „Iisus Cristos este prea preocupat pentru puritatea mireselor sale ca să îngăduie răpirea acestei virtuți. El este păzitorul și protectorul meu. Puteți să-mi vărsați sângele dar sufletul, care-mi este jertfit lui Iisus Cristos, niciodată nu-l veți putea pângări!“ Atunci ei au târât-o înaintea idolilor, ca să îi tămâieze. Ea însă a ridicat mâna spre a-și face semnul crucii.
    Sofronie a poruncit atunci ca Agni să fie dezbrăcată și să fie dusă, goală, în casa de desfrânare. Dumnezeu însă nu lasă pe cei ce nădăjduiesc în El: de îndată, părul de pe capul fecioarei s-a făcut atât de lung și de bogat, încât i-a acoperit tot trupul, ca o haină frumoasă.
    Intrând în casa păcatului, Agni a văzut pe îngerul său păzitor, care i-a dat o îmbrăcăminte de lumină atât de strălucitoare, încât ochii celor desfrânați nu o puteau privi. Fecioara a fost absorbită în rugăciune către Cel PreaÎnalt. Atunci, de sus s-a coborât o haină albă, țesută de mâini îngerești, și a îmbrăcat-o pe fecioară.
    Așa că acea casă a păcatului s-a transformat în casă de rugăciune. Cei care intrau acolo cu gânduri și porniri păcătoase, văzând strălucirea încăperii și auzind glasurile rugăciunilor, recunoșteau prin aceasta Dumnezeiasca Putere care apăra pe fecioară și ieșeau de acolo închinându-se.
    A venit atunci și fiul judecătorului, și văzând pe aceștia ieșind astfel, îi batjocorea. Cu mare obrăznicie a intrat în odaia în care se afla fecioara, și neluând în seamă cereasca strălucire, s-a repezit fără rușine asupra ei. Atunci, o mână nevăzută s-a lăsat asupra lui și trântindu-l la pământ, l-a lăsat acolo fără suflare.
    Mulțimea s-a împărțit atunci în două tabere: unii ziceau că e vrăjitoare, iar alții o apărau ca fiind nevinovată.
    Venind Sofronie și văzînd pe fiul său zăcând fără viață, a acuzat-o cu amară mânie că la ucis. Agni, cu blândețe, i-a răspuns: „Cel a cărui voie poftea s-o împlinească fiul tău, stăpânul desfrânaților și-al netemătorilor de Dumnezeu, acela l-a ucis. Așa că nu de farmecele mele, ci de puterea lui Dumnezeu, se află el răpus acum”.
    Atunci, Sofronie i-a cerut să roage pe îngerul ei să-l învie pentru ca să creadă și el. Sfânta i-a răspuns că, deși sunt nevrednici de o asemenea minune, a venit ceasul ca puterea Domnului Iisus Cristos să fie arătată și preamărită. Fecioara, căzând cu fața la pământ, s-a rugat în lacrimi. Atunci îngerul Domnului a venit și a înviat pe fiul lui Sofronie.
    Ieșind afară, tânărul a mărturisit că Dumnezeul creștinesc este unicul Dumnezeu și că Lui i se cuvine închinare. Auzind acestea, o sută șaizeci de oameni din popor au crezut și, împreună cu tânărul, au primit botezul credinței celei adevărate.
    Cei necredincioși s-au repezit la ei și, cu mare mânie, le-au tăiat capetele la toți.
    S-a făcut atunci o mare tulburare în popor. Unii strigau să fie scoasă afară și ucisă, că-i vrăjitoare, care nu numai trupul dar și sufletul ucide. Sofronie era acum în dilemă: voia să dea drumul fecioarei, dar se temea de preoți, să nu se răscoale împotriva lui. Până la urmă a poruncit să se facă un foc mare în mijlocul cetății, și să o arunce în el pe fecioara Agni.
    Dar când au aruncat pe sfântă în foc, ea a ridicat mâinile în sus și s-a rugat la Dumnezeu.
    Văpaia s-a despărțit în două, făcându-i în mijloc loc răcoros și larg, iar asupra celor ce stăteau împrejur, focul se întindea și-i ardea.
    S-a poruncit atunci să fie ucisă cu sabia. Vederea călăului o umplu de bucurie pe fecioara Agni. Călăul a încercat încă o dată să o facă să-și schimbe hotărârea, conform cu instrucțiunile secrete ce le primise, dar ea a răspuns că nu va trăda niciodată credința pe care o jurase Divinului său Mire. După ce a rostit o scurtă rugăciune, a plecat capul, atât pentru a se închina lui Dumnezeu, cât și pentru a primi lovitura care a săvârșit jertfa sa.
    Într-o noapte, pe când părinții privegheau la mormântul fiicei lor, au văzut o ceată de fecioare coborându-se din cer spre ei, îmbrăcate în haine țesute în aur și strălucind de slavă divină. Iar în mijlocul lor au văzut pe fiica lor Agni, având în dreapta sa un mielușel mai alb decât zăpada. Si au auzit-o spunându-le: „Nu mă plângeți pe mine ca pe-o moartă, ci mai ales bucurați-vă cu mine, căci cu fecioarele acestea am ajuns în lăcașuri luminoase și cu Cel ce L-am iubit cu toată inima pe pământ, cu El m-am unit acum în ceruri.” După aceasta, mormântul ei a fost aducător de tămăduiri. Ea este apelată în ajutorul purității, împreună cu Sfânta Fecioară Maria și Sfânta Muceniță Tecla.
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  10. #10
    Administrator
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.551
    Ana Katharina Emmerich (1774-1824) Augustina Anne Catherine Emmerich (1774-1824) este cunoscută la nivel mondial. Viziunile sale sunt în mod regulat reeditate sub diferite forme cum ar fi spre exemplu "Patimile" povestite de sora Anne Catherine sau "Viața Mariei" după viziunile Frauleinei Emmerich. Încă din timpul vieții ea a dat dovadă de o mare fragilitate, mizeria materială în care se afla contrastând foarte mult cu bogăția vieții sale "în alte dimensiuni", astfel încât un preot, Karl Schmoger, i-a consacrat 10 ani din viața lui pentru a-i redacta bibliografia, o lucrare de 1200 de pagini. Viața Annei Catherine Emmerich este un salt în supranatural în care îngerii sunt ghizi în timpul deselor zboruri către Lumină. Acestea viziuni pe care săraca fată care a fost tratată foarte urât de către medicii prusaci, apoi de medicii francezi după venirea lui Napoleon, și din nou de cei prusaci după înfrângerea acestuia, sunt impresionante.
    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image012.jpg[/IMG] Născută la Flamscke în Westphalia în data de 9 septembrie 1774, Anne Catherine Emmerich a avut primele viziuni la vârsta de 9 ani, la început cea a îngerului său păzitor apoi ce a lui Iisus și a Fecioarei Maria. Ea a intrat la mănăstire în 1802. În anul 1811, când guvernatorul prusac a decis suprimarea instituțiilor religioase, tânăra femeie a fost aruncată în stradă de unde a fost luată de un preot francez, părintele Lambert. Avea atunci vârsta de 38 de ani. Un an mai târziu stigmatele au apărut pe trupul său. În fiecare zi de vineri, Anne Catherine Emmerich retrăia patimile lui Iisus ca și cum s-ar fi aflat alături de el cu o camera video în mână. La fel ca și stigmatizata Marthe Robin, ea nu mânca niciodată, se hrănea numai cu anafură. Începând cu acest moment zvonurile cele mai nebunești au început să se răspândească despre fecioară.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image014.jpg[/IMG] Viziunile Annei Catherine Emmerich seamănă foarte mult cu niște reportaje jurnalistice, un fel de cronici transmise în direct din trecut. Anne Catherine Emmerich avea capacitatea de a citi gândurile, levita în mod frecvent, era transportată de către îngerul său păzitor la mii de kilometrii distanță de satul său natal, ceea ce îi permitea să le dea tot felul de știri sătenilor, cu mult înainte ca acestea să ajungă în acest colț pierdut. Confesorul ei nu s-a îndoit niciodată de una dintre viziunile care îl descria pe papa din acel moment ca pe un om cumsecade cu o mină verzuie. Patru zile mai târziu locuitorii au primit știrea că Napoleon Bonaparte era ridicat la rangul de împărat de către suveranul pontif.
    Neputând intra în casa stigmatizatei, șase husari au intrat pe fereastră și au aterizat la picioarele patului tinerei femei.
    Înspăimântați de lumina care îi înconjura chipul, soldații interziși nu mai știau ce să facă. Unii au îngenuncheat cerându-și scuze în vreme ce alții o priveau ca halucinați, ca și cum ar fi refuzat să interpreteze informațiile care le erau transmise de către ochi. Cu toții au ieșit din camera calmi, pe ușă, precum niște puști care au fost surprinși în timp ce încercau să fure dulceață. Cu toată această grație divină, Anne Catherine Emmerich a fost totuși acuzată de fraudă și o primă anchetă a fost realizată de către membrii clerului local. Constatând absența oricărei înșelătorii, preoții circumspecți au redactat un raport prudent sugerând o anchetă civilă independentă. În data de 7 august 1819, o nouă comisie formată din prefect, un consilier în legătură cu igiena, un medic, chirurgi și oameni de știință precum și martori civili, cu toții atei sau francmasoni, s-au năpustit asupra tinerei femei:
    "Pe data de 7 august, povestește Johannes Maria Hocht, femeia a fost în mod brutal luată din patul său cu ajutorul unei infirmiere necunoscute, pusă pe o targă, care a fost luată de 4 polițai înconjurați de un pluton de gardă sub comanda unui locotenent. Sute de vecini asistau la acest spectacol manifestându-și prin lacrimi starea de bulversare. Au dus-o într-o casă necunoscută unde a fost lăsată pe aceeași targă în mijlocul unei săli mari unde putea fi observată din toate unghiurile." Comisia a examinat timp de mai multe zile trupul femeii fără nici un fel de menajamente: mâinile i-au fost bandajate și legate pentru a se verifica dacă își provoca singură rănile. Interogatoare de tip stalinist, percheziții regulate în celula în care se afla în căutarea de instrumente sau substanțe chimice care ar putea provoca rănile. Timp pierdut. Echipa de examinatori, conștienți de rezultatele mai mult decât jenante, au decis să o mute într-o altă casă, sperând că stigmatele vor dispărea odată cu această schimbare. Totuși faptul acesta nu a schimbat nimic iar rezultatele diverselor examinări, unele dintre ele foarte intime, au pus comisia într-o situație foarte delicată. Rapoartele, totuși sincere, au stabilit "absența sigură a oricărei fraude", și astfel cei care au acuzat-o, incapabili să explice existența stigmatelor, nu au găsit nimic care să o discrediteze. Medicul german Bahrens a explicat observațiile făcute în maniera care urmează, observații care totuși nu l-au convins niciodată că ar fi vorba cu adevărat de stigmate ci mai de grabă de un fel de "magnetism animal"!
    "Crucea dublă de pe pieptul său sângerează în mod regulat în toate zilele de miercuri, celelalte răni sângerează vinerea, bandajul din jurul frunții se înroșește cel mai des în zilele de sâmbătă. Crucea și rănile laterale apar pe o suprafață a pielii lipsită de orice fel de leziuni, sângele curge din ele exact precum transpirația din pori. În Vinerea mare dinaintea Paștelui sângele curge în valuri iar rănile îi produc o suferință foarte mare. Rănile bandajate rămân timp de șapte zile și șapte nopți în aceeași stare, fără a se ameliora, fără a se înrăutății, fără a supura.Aproape în toate aceste zile ea trăiește stări de extaz în timpul cărora rămâne ore în șir rigidă precum un lemn, ochii îi sunt ermetic închiși, fără viață în aparență. Chipul său are tot timpul aceeași culoare și prezintă o sensibilitate inexplicabilă la binecuvântările preotului sau la prezența unor obiecte consacrate. Prezintă uneori o surprinzătoare cunoaștere a viitorului în ceea ce o privește pe ea sau pe cei apropiați ei. Pare că poate citi inimile ființelor umane.
    Pacienta a fost observată continuu pe durata a 10 zile consecutive, zi și noapte, de persoane de încredere, cu permisiunea autorităților ecleziastice. Aceste observații au demonstrat în mod unanim că rănile nu au fost provocate cu nimic exterior, că pacienta nu a ingerat nimic în afară de apă, și că nu a existat nici un fel de evacuare. Acest ultim fenomen a fost observat și în timpul următoarelor 4 luni. În domeniul experienței medicale și fizice, fenomenele observate pe trupul tinetei călugărițe, au un caracter atât de excepțional că nici o lege cunoscută în natură nu este în măsură să de o explicație plauzibilă.
    Pe scurt nimeni nu a înțeles mare lucru din acest caz, în afara faptului că ar fi fost vorba de un fel de "magnetism animal" care ar fi permis acestei biete femei să sângereze în fiecare vineri.
    Acum că am prezentat cadrul exterior în care se afla Anne Catherine și modul în care era supravegheată de către autorități, să pătrundem în cadrul ei interior și să vedem ce ne spune ea despre îngeri. Este pur și simplu uimitor. Spre exempluîngerul ei păzitor îi era vizibil aproape în permanență: Splendoarea emanată de îngerul ei păzitor, ne spune starețul Schmoger, nu avea ca egal decât propria sa privire, o rază de lumină. Anne Catherine spunea că îngerul o chema iar ea îl urma din loc în loc: "uneori îmi petreceam zile întregi împreună cu el. Îmi arăta persoane pe care le cunoșteam mai mult sau mai puțin, uneori chiar deloc. Traversam mările cu viteza gândului, puteam să văd departe, foarte departe. El este cel care m-a dus la regina Franței ( Maria-Antoaneta) în închisoare. În momentul în care vine să mă ia văd de obicei o lumină slabă iar apoi apare dintr-o dată în fața mea la fel ca lumina unei lanterne care luminează în întuneric. Ghidul meu este uneori înaintea mea, alteori alături de mine. Nu i-am văzut niciodată picioarele mișcându-se. Este liniștit, face puține mișcări, dar uneori își însoțește scurtele răspunsuri de mișcări ale mâinii sau de o înclinare ușoară a capului.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image016.jpg[/IMG] Oh, cum este de strălucitor și transparent. Are o atitudine gravă, dar foarte blândă. Părul său este strălucitor, mătăsos. Capul său nu este acoperit, iar roba pe care o poartă este lungă de un alb fermecător precum cea a unui preot. Îi vorbesc liber dar niciodată nu am putut să-l privesc în față. Mă înclin înaintea lui. Îmi dă tot felul de semne. Nu îi pun niciodată prea multe întrebări, împlinirea pe care o resimt fiind în prezența lui îmi este de ajuns. Este totdeauna foarte scurt în exprimare. Odată m-am pierdut pe câmpiile din Flamscke. Eram terorizată. Am început să plâng și să mă rog lui Dumnezeu. Dintr-o dată am văzut o lumină ca o flacără înaintea mea. Aceasta a luat apoi forma ghidului meu îmbrăcat în roba albă. Pământul sub picioarele mele a devenit uscat, nici ploaia nici ninsoarea nu îmi atingeau trupul și am ajuns acasă fără nici măcar să fiu udată".
    Ea ne-a lăsat prin urmare viziunile sale cu Îngeri care apăreau în mod misterios pe întregul traseu al calvarului lui Iisus: "Nici o limbă umană nu poate exprima groaza resimțită de sufletul Mântuitorului la vederea teribilului calvar al ispășirii, deoarece el vedea nu numai lunga serie de torturi pe care urma să o îndure, dar și instrumentele de tortură, imensa ură a celor care îl acuzau, cruzimea călăilor, angoasele tuturor victimelor nevinovate sau vinovate. Oroarea acestei viziuni a fost așa de mare încât întregul său trup s-a umplut de sudoare: aceasta era precum picături de sânge care curgeau pe pământ. În timp ce Fiul Omului era astfel scufundat în tristețe și deprimare am văzut îngerii care erau cuprinși de compasiune. Simțeam cum își doreau să îl consoleze și cum se rugau înaintea tronului lui Dumnezeu pentru El.

    [IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image018.jpg[/IMG] La finalul acestei viziuni chipul lui Iisus era precum cel al unui mort. Apoi îngerii au dispărut, sudoarea îi curgea și mai abundent. Un întuneric profund domnea în grotă. Am văzut apoi un înger coborând lângă Iisus. Era mult mai mare și se putea vedea mult mai distinct având mult mai mult decât îngerii anteriori aparența unui om. Era îmbrăcat precum un preot, cu o robă lungă albă, și avea în mâini un vas mic în formă de caliciu. La deschizătura vasului am văzut un obiect mic de formă ovală care răspândea o lumină roșiatică. Îngerul plutind și-a întins mâna dreaptă către Iisus și i-a dat să bea din acel vas, apoi a dispărut."
    În 1824, Anne Catherine a murit la vârsta de 50 de ani imitându-l pe Iisus. Ultimele sale cuvinte au fost "lăsați-mă să mor împreună cu Iisus pe cruce"arătând o profundă detașare față de orice medici, militari sau curioși care se aflau la căpătâiul său pentru a o examina. Şase săptămâni după ce a fost înmormântată a fost dezgropată pentru a se verifica dacă nu a existat vreun hoț cu ideea de a-i fura relicvele.
    Corpul său se afla într-o perfectă stare, suplu, fără nici un fel de miros, fără nici un fel de descompunere.
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •